NĂBĂDAIE, NĂBĂDAICĂ sf., mai adesea NĂBĂDĂI, NĂBĂDĂICI pl. 🩺 Ⓟ Epilepsie; Ⓕ turbare de mînie, furie: tremură, de parcă-l găsesc toate năbădăile (PANN); face fel de fel de giumbușuri și de tămbălăuri, băgînd în năbădăi pe isnafi și mahalagii (CAR.); s’au spăriet de mine și-au fugit, parcă i-au umflat năbădaica (ALECS.); iar te-o apucat năbădăicile, vere Ghiftui? iar ți s’o înnecat corăbiile? (ALECS.) [comp. srb. bg. napadanije „atac”].