NEADEVĂR, -ARĂ adj., s. n. Negativ al lui adevăr. 1. adj. (Învechit, rar) Neadevărat. Așa norocește Dumnezeu pre cei minări și falnici, ca să arate lucrurile omenești, cît sînt de fragede și neadevere. simion dasc., let. 48. 2. s. n. Lipsă de conformitate cu realitatea, inexactitate, falsitate; afirmație care falsifică, denaturează adevărul în mod deliberat, avînd de obicei ca scop înșelarea cuiva, minciună (I 1); eroare. Ce de povești și de neadevăruri scriu și zic! c. cantacuzino, cm i, 11. Speția aceasta de scriere luînd forma fabulei, deși ad-litteram e un neadevăr, cată însă să coprinză un adevăr oarecare, sau moral, sau politic sau soțial. heliade, o. ii, 72. Eu poftoresc în tot adinsul neadevărul acestei imputări. ar (1837), 1221/26. Este dator a-și sprijini zicerea cu dovezi; căci la dinpotrivă, își dă numele de un ațîțător de foc și de neadevăruri. russo, s. 8, cf. polizu, pontbriant, d., costinescu, lm. De ce a tăcut „Albina” și nu și-a rectificat neadevărul? maiorescu, cr. i, 361, cf. 360. Dacă poetul ar stărui să creeze în aceeași direcție și în același fel, s-ar simți în creațiunea lui nesinceritatea, nenaturalul, neadevărul. gherea, st. cr. iii, 407, cf. ddrf, barcianu, alexi, w., șăineanu, d. u. N-ar trebui să-mi încarc sufletul c-un neadevăr. sadoveanu, o. ix, 430. Știa că spune un neadevăr. camil petrescu, o. ii, 244, cf. scl 1960, 529. – Pronunțat: ne-a-, – pl.: (1) neadeveri, -e, (2) neadevăruri. – pref. ne- + adevăr.