NARAȚIUNE s. f. Relatare, expunere a unui fapt, a unui eveniment sau a unui șir de fapte sau de evenimente (într-o desfășurare gradată); povestire, istorisire. Omul în adevăr are o aplecare firească spre a asculta la narațiuni. heliade, o. ii, 64, cf. 165. Să venim la narația mea. id. d. j. 4/22, cf. i. golescu, c., marcovici, r. 125/12. Prin narațiuni ademenitoare, Trifail înfățoșa strălucirea și înavuțirea noblesei. asachi, s. l. ii, 87. Narația maiorului ne cam atristă. russo, s. 31. Acuma să reapucăm narația de unde am lăsat-o. rom. Lit. 232²/12. Ne oprim puțin din această narațiune. filimon, o. i, 108. Lăsă în manuscript o narațiune, păstrată pînă astăzi în Arhivul Mediceu. hasdeu, i. v. 200. Pușchin... a scris mai multe narațiuni poetice. f (1880), 297. Își ilustra narațiunea cu gesturi, strîmbături și schimbări de glas caraghioase. vlahuță, o. a. iii, 69. El suprimă numai pasagiile atacate cu violență de Miron, cum suprimă de altmintrelea și narațiunea chiar a lui Ureche, de care fusese alipite acele întregiri. iorga, l. i, 88, cf. 387. Prin narațiuni frumoase se pot mîngîia cei necăjiți. severin, s. 57. Scriitorul preferă unul sau altul dintre modurile expunerii: descrierea, narațiunea sau dialogul, vianu, m. 149, cf. 192, 218, 236, 237. Juxtapunerea a două-trei propoziții scurte, independente, este așadar folosită de scriitor ca un mijloc de a simplifica narația. contribuții, i, 207. Anumite sublinieri umoristice înviorează narațiunea. gl 1962, nr. 419, 2/5. ♦ Parte a unui discurs care cuprinde expunerea faptelor. cf. lm, șăineanu, d. u. – Pronunțat: -ți-u-. – pl.: narațiuni. – Și: (învechit) narație s. f. – Din fr. narration, lat. narratio, -onis.