MÎNZÓC subst. I. S. m. 1. Mînz (1) (mai mare); (regional) mînzîiac, mînzoi (1), mînzac; cal tînăr. Calul se și scutură de trei ori și îndată râmîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin, de nu era alt mînzoc mai frumos în toată herghelia. CREANGĂ, P. 196. Mînzocul capul își ivește. CONTEMPORANUL, III, 628, cf. ALEXI, W. Roșia lună, schimbată-n mînzoc, Zorea să se-nhame la sania noastră. LESNEA, P. E. 98. Sărea șanțul dintr-un salt, ca un mînzoc aprig. SADOVEANU, O. IV, 195, cf. XII, 538, XIII, 260. Îi rupea mîn-zocului gura cu zăbala. BENIUC, M. C. I, 214, cf. 209, H II 289. Îl învăță cum să pună mîna pe mînzoc, și-i zise. . . MERA, L. B. 204, cf. ALR I 1 106/573, 1 108/166, 247, 381, 512, 528, 550, 558, 573, 768, A III 2. 2. (Regional) Mîrțoagă. Cf. BARCIANU. ♦ Epitet depreciativ pentru un om slab (DR. VIII, 209) sau nătîng (BARCIANU). 3. (Regional) Mînz (3).Cf. ALR I 1 291,1 292, A III 18, V 2, 14, 15, 16, VI 26, com. din VALEA JIULUI, GLOSAR REG. II. Subst. Numele unei plante nedefinite mai de aproape. Cf. m î n z o a i c ă (2). Dar o parte din fîn era plouat și caii nu-l mîncau bucuros, iar altă parte era băltăreț, amestecat cu șovar și cu mînzoc și nu-l mîncau bucuros boii. SLAVICI, V. P. 55. – Pl.: mînzoci. Mînz + suf. -oc.