MUTULICĂ s. m. I. 1. (Regional) Om care nu poate vorbi bine, g î n g a v (COMAN, GL.) ; om tăcut, morocănos, mutălău (2) (ALR I 1 573/720); om care tace din viclenie (BL I, 108). 2. (Familiar) Persoană timidă sau bleagă, prostuță. Zău că, de cînd a luat pe mutulică al ei, parcă s-a mai prostit. BASSARABESCU, S. N. 30. 3. (Regional) Al doilea conducător în ceata călușarilor, care nu vorbește în timpul jocului și care, adesea mascat și îmbrăcat caraghios, reprezintă personajul comic al cetei; (regional) mutul (I 3), primicer, cloj, zbicer. Cf. PAMFILE, S. V. 67. Sînt nouă călușari cu vătaful și cu mutulică. id. ib. II. (Bot.) Plantă al cărei rizom se întrebuințează ca leac împotriva durerilor abdominale (Scopolia carniolica). ȚOPA, C. 221. – Pl.: mutulici. – Și: mutulIgă s. m. COMAN, GL. – Mut + suf. -ulică.