mura, murători, morători Mai multe dicționare ale noastre (CDDE, CADE, DLRM) explică verbul mura printr-un latinesc reconstruit *muriare, ceea ce le permite să înmulțească cu o unitate numărul cuvintelor de origine latină. Mai rezervat, TDRG zice: zu lat. muria (moare). Singur Scriban consideră cuvîntul ca un derivat romînesc de la moare (PEW și REW nu-l inserează de loc). Nu numai că nu este nevoie să inventăm un latin *muriare (cel puțin nu este nevoie pentru limba romînă), dar, dacă-l inventăm, el nu poate explica nesilit verbul romînesc, căci sîntem în drept să ne întrebăm ce s-a făcut cu i. Bănuiesc că se încearcă justificarea, pierderii acestui i prin analogia cu înjura, pe care toate dicționarele îl explică prin lat. iniuriare. Dar TDRG și, după el, și DA, arată că înjura a fost influențat de jura în ce privește sfirșitul. E curios însă că autorii care nu se îndoiesc de pierderea lui i în muriare nu se jenează de loc să explice pe speria prin „*expauoriare, pe zgîria prin *excariare, fără ca de data aceasta să se întrebe de ce i s-a păstrat. Verbul mura se explică foarte bine ca derivat romînesc, eventual foarte vechi, de la moare, care, la rîndul său, reprezintă un lat. moria (,,”Romania", LV (1929), p. 471). De la mura apar derivate care păstrează pe o : în BPh, V (1938), p. 168, am citat, din diferite regiuni ale țării, forma morători, cu diverse variante (vezi acum și MCD, p. 81, mora, morat, morătoare, din Vîlcele). Dacă mura este vechi, am putea explica eventual derivatele cu o ca pornind direct de la moare, dar mai verosimil mi se pare că pornesc de la mura și au fost apoi influențate de moare. Și într-un caz și în celălalt, avem o confirmare a ideii că nu trebuie să pornim de la un lat. *muriare. CÎt privește sufixul din morători, pentru care vezi Iorgu Iordan, BPh, V (1938), p. 182 și CDDE, el a devenit limpede pentru mine în momentul cînd am întîlnit singularul morătoare : nu avem de-a face cu o variantă a sufixului -tură, ci cu sufixul -toare.