MUNICIPIU s. n. 1. (În administrația feudală a Transilvaniei) District, comitat. Din așa numita Țeara-Oltului s-a format municipiu autonom cu titlu de district sau căpitănat al Făgărașului. BARIȚIU, P. A. I, 283. S-a promis și restaurarea municipiilor (comitatelor) vechi feudali. id. ib. III, 21. 2. Oraș mare, care se bucură de o anumită autonomie în cadrul administrației de stat; p. e x t. administrația unui astfel de oraș; municipalitate (1). Dziua din urmă a municipiului iașenilor [Titlu]. CALENDAR (1858), 91/3. Am plătit taxie la municipiu. STANCU, R. A. IV, 422. Aceste consilii vor avea un președinte, care va fi, în același timp, primarul orașului sau municipiului. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7 489. 3. Nume dat orașelor romane (din Italia sau din imperiu) care aveau dreptul de autonomie în treburile interne. Municipiile erau, deci, niște orașe din națiile supuse cărora, pentru diverse considerații, romanii găsiseră cu cale a le încuviința dreptul de cetățenie. XENOPOL, I. R. I, 166, cf/ 167. – Pl.: municipii. – Din lat. municipium.