mesteácăn n., pl. ecenĭ (mgr. mastihinos, de lentisc, d. mastíhi, mastică, lentisc, sacîz, pin aluz. la mirosu cojiĭ de mesteacăn și a uleĭuluĭ scos din ĭa. Cp. cu strachină). Un arbore de munte cu coaja albă strălucitoare care se jupoaĭe singură pin unele locurĭ (betúla): stînd supt mestecenĭ (Sadov. VR. 1928, 1, 41). – Și măstác (Bas.). – Din coaja luĭ se scoate, pin destilare, dohotu, un uleĭ care dă peliĭ ruseștĭ mĭrosu eĭ caracteristic. Partea albă a cojiĭ are proprietățĭ amare și astringente.