măgărie sf [At: ȘINCAI, HR. III, 178/17 / Pl: ~ii / E: măgar + -ie] 1-3 (Comportare) (faptă sau) vorbă impertinentă, necuviincioasă.

MĂGĂRIE, măgării, s. f. Faptă sau vorbă prostească; neghiobie, nerozie, obrăznicie, impertinență.

MĂGĂRIE ~i f. Purtare, vorbă sau faptă prostească, impertinentă; neghiobie. /măgar + suf. ~ie

măgărie f. fig. vorbă sau faptă prostească.

măgăríe f. (și bg. [d. rom.] magariĭa). Purtare de măgar.

măgărie s. f., art. măgăria, g.-d. art. măgăriei; pl. măgării, art. măgăriile (desp. -ri-i-)

măgărie s. f., art. măgăria, g.-d. art. măgăriei; pl. măgării, art. măgăriile

măgărie s. f., art. măgăria, g.-d. art. măgăriei; pl. măgării, art. măgăriile

măgărie, măgării s. f. comportament / atitudine / faptă sau vorbă obraznic(ă); impertinență; obrăznicie

MĂGĂRIE s. v. obrăznicie.

MĂGĂRIE s. aroganță, impertinență, insolență, necuviință, neobrăzare, nerușinare, obrăznicie, sfruntare, trufie, tupeu, (rar) semeție, (livr.) morgă, prezumție, (pop. și fam.) țîfnă. (E de-o ~ revoltătoare.)

MĂGĂRÍE s. f. Comportare, atitudine, faptă, vorbă impertinentă, obraznică, necuviincioasă. Eugenie, neputînd suferi măgăria aceluia, l-au lovit cu toiagul său preste deget. ȘINCAI, HR. III, 178/17, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, TDRG, ALEXI, W. Nu putea să-i facă asemenea măgărie decît îndemnat de Herdelea. REBREANU, I. 207. - Pl.: măgării. – Măgar + suf. -ie. Cf. bg. магария.