faidá s.f. (ist.) Formă primitivă și brutală de exercitare a justiției la popoarele germanice din Evul Mediu, care prevedea obligativitatea vendetei. • / cf. germ. Fehde „conflict, diferend, dușmănie”.

faidă sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~de / E: scr fajda „folos, câștig”] (Înv) 1 (Ban) Folos. 2 (Trs) Putere.

făida sf [At: ȘEZ. II, 227/11 / V: ~dă (A: ns) / Pl: ~le / E: ns cf mg fajta „soi”] (Mol) 1 Formă (1). 2 Soi.

făidă sf vz făida

faidă (-de), s. f. – (Trans. de Vest, Banat) Cîștig, profit. Sb. fajda, din tc. faide (DAR).

FAIDĂ s. f. (Ban.) Folos. Fajdĕ. Utilitas. AC, 338. Etimologie: scr. fajda. Cf. a g o n i s i t ă (2), h a s n ă.

faidă s.f. (reg.) folos.

făida, făidale, s.f. (reg., înv.) făptură; soi.