DOR¹ (pl. doruri) sn. 1 Durere sufletească: mare doru mi-i, c’am avut numai doi cuconi și i-am îngropat astăzi pre-amândoi (DOS.); Cînd omul simte ’n sînu-i o crudă suferință, O jale fără margini, un ~ fără hotar (ALECS.) ¶ 2 Olten. Durere fizică: ~ de cap; ~ de inimă ¶ 3 Dorință arzătoare de a revedea pe cineva sau ceva care-i e drag, fără de care simte un gol în suflet, și viața i pare un chin: se topea de ~ după fiul său, după părinții ei și după țara în care se născuse (ISP.); mi-e așa de ~ de cer, de soare, de arbori (VLAH.); a ducea ~ul (cuiva, unui lucru), a dori din suflet să revază (pe cineva sau ceva): nu-i da binelui cu piciorul, că pe urmă o să-i duci ~ul (ZNN.) ¶ 4 Poftă, dorință înfocată de o mîncare sau băutură: ca ~ul de mamăligă, nici un ~ nu te strică (ZNN.); Fragii, poți să le duci ~ul (ALECS.); îi era ~ de un pahar de vin ¶ 5 Dragoste înfocată, chin de dragoste: așa ~ prinse capra de copil, încît o lună de zile nu se depărtă de lîngă dînsul (ISP.); Eu cu ~, mîndra cu ~, Trebui-ne-ar un doftor (K.-BRS.); a se usca, a se topi de ~; cîntece de ~, cîntece de dragoste, duioase, cu caracter elegiac ¶ 6 Dorință (exprimată de cineva): ~ul ei era pentru dînsul poruncă (SB.); a face pe ~ul cuiva, a-i face pe voie ¶ 7 F În ~ul lelii, fără să aibă un scop definit, la întîmplare, într’o doară: plecă și el, știi, cam în ~ul lelii (ISP.) [lat. vulg. *dolus < dolēre].