COT, (1) coate și (2, 3, 4) coturi, s. n., (5) coți, s. m. 1. (Anat.; la om) Articulația dintre braț și antebraț; partea exterioară a acestei articulații. ♦ Loc. adv. Cot la cot = alături, împreună. ♦ Expr. A da din coate = a-și face loc împingând pe alții; fig. a lupta (fără scrupule) pentru a cîștiga o situație. A lega cot la cot = a lega cu mîinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul). A băga mîinile pînă-n coate = a fura zdravăn. (Fam.) A-i arăta cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor. A întoarce cuiva cotul = a nu lua în seamă, a necăji pe cineva. Mă doare-n cot = puțin îmi pasă. ♦ Partea mînecii care acoperă articulația dintre braț și antebraț. ♦ (La cal) Partea ieșită în afară a articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc unde un drum, o vale, un râu etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsură. 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte care au direcții diferite. 4. (Reg.) Colt, unghi, ungher. Cînd e vremea lucrului, Șede-n cotu birtului (HODOȘ). 5. (Înv.) Unitate de măsură variind între 0,606 metri (în Muntenia) și 0,637 metri (în Moldova), reproducînd distanța de la cot (1) pînă la vîrful degetului mijlociu; p. ext. măsură considerată în chip subiectiv mare sau mică. ♦ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice cînd cineva face un efort peste măsură. ♦ Obiect care se măsoară cu această unitate. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.