conăcaș sm [At: CANTEMIR, ap. PAMFILE, I. C. 74 / V: ~nac~, ~nocaș / Pl: ~i / E: conăcar²] 1-2 (Șhp) Conăcar².

conacaș sm vz conăcaș

conocaș sm vz conăcaș

conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.

conocáș, V. conăcar.