CLANȚĂ, Olten. Băn. CLEANȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Fierul sau limba de fier de la broasca ușii pe care se apasă pentru a putea deschide ușa (🖼 1279): trăgînd ușa chiliei, o închise cu clanța (ODOB.) ¶ 2 Ⓕ F iron. Gură: e el cam rău de ~, da ’ncolo e băiat bun (S.-ALD.). [ung. kalantyú].