CHICOTI, chicotesc, vb. IV. Intranz. (Uneori urmat de determinarea pleonastică «de rîs» sau, rar, «în rîs») A rîde cu izbucniri zgomotoase, cu hohote (de obicei pe ascuns sau pe înfundate). Și-nțelepții cu scufă au chicotit De cîntecul ăsta neauzit. DEȘLIU, G. 26. A chicotit în rîs și a clipit din ochi, cu gîndul la pozna voastră. PAS, Z. I 50. Elevii clasei își dădeau coate și chicoteau. SADOVEANU, N. F. 145. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte o frîntură din vorba unchiașului și, din cînd în cînd, izbucnesc în rîs cu hohote. SP. POPESCU, M. G. 24. Fetele... numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. CREANGĂ, A. 66. Cine chicotește aici? ALECSANDRI, T. I 190. ◊ Fig. Duduind, tractoarele Răscolesc ogoarele, Chicotesc ponoarele. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/3. ◊ Refl. (Rar) Cum intră în casă, începe a se chicoti și a spune de la nuntă. CREANGĂ, P. 173.