errare humanum est, perseverare diabolicum

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

O eroare nu devine greșeală decât atunci când refuzi să o corectezi.

Orlando A. Batista


Toți folosim limba română, dar nimeni nu poate afirma că o cunoaște în toate ungherele ei și că îi stăpânește toate subtilitățile. Dacă ne obstinăm să vânăm greșeli, constatăm că le putem descoperi și la cei mai rafinați filologi. Am cunoscut de-a lungul vieții mulți scriitori, filologi, oameni de cultură, pe alții i-am citit ori i-am auzit la radio sau i-am văzut la televizor. Nu vreau, prin exemplele mele, să denigrez pe nimeni, nici să emit aici considerații filozofice (filosofice?) pe tema idealului lingvistic, dar o listă de erori pe care le-au săvârșit mulți dintre aceștia reproduc totuși aici.

Un notoriu lingvist zice: „jumătatea mai mare a Banatului”, altul, de același calibru, cu studii doctorale la Paris, românizează francezul libération pronunțând în toată claritatea élibération, dovedindu-ne că nu numai franceza influențează româna, ci și... vițăvercea (vorba lui nenea Iancu) e valabil. Pe un celebru romanist l-am auzit rostind ori cu sensul de însă, în loc de or. Un ziarist temut, cu un simț lingvistic remarcabil, atent la acuratețea expresiei și neîngăduitor cu confrații, în loc de „a 30-a aniversare de la...”, zice: „aniversarea de 30 de ani de la...”, formulare nefericită, întrucât anul (lat. annus, nu anus!) e cuprins în aniversare (etimologic: „întoarcerea anilor”); altul, și mai bătăios, rostește massmedia ca în engleză: mesmidia, dar îl acordă cu pluralul ca în latinește, demonstrându-ne cât de ușor se încurcă borcanele. Un analist politic ne vorbește serios despre geopolitica mondială și despre harta mapamondului, iar când moderatorul îl taxează ironic cu replica: „adică pe toate meridionalele”, analistul zâmbește încântat că e aprobat. Pe unul l-am mai auzit rostind marea magistrală, uitând că magis este un derivat al lui magnus care tocmai „mare” înseamnă. Altul, încă mai vehement, zice la TV: „nimeni nu știe asta mai bine decât eu”, își dă seama și, peste câteva clipe numai, repetă secvența în formă corectă: decât mine. În focul discuției, un profesor al meu din anii facultății, zice care, în loc de pe care; își dă și el seama până nu încheie bine fraza și ni se adresează cu umor: „admirați sintaxa mea?”. Un moderator TV de succes spune și un academician scrie qui prodest în loc de cui prodest și nimeni nu-i corectează. Citesc, zilele trecute, împreună cu aproape 10000 de cititori, o necruțătoare analiză a învățământului românesc scrisă într-o bună limbă română, dar surpriză! chiar în titlul articolului un asemenea pe lipsește (Învățământul care îl merităm). M-am gândit că l-a scris cu ironie, dar atunci ar fi fost necesare ghilimelele... Un celebru eseist (eu îl ador) pronunță în loc de pe, un altul zice ecsamen, ecsistă, în loc de egzamen, egzistă și nu renunță, deși i-am spus-o cu respectul cuvenit. Am cunoscut un redutabil om de litere care se mândrea că îi citește pe Horațiu și pe Plaut în latinește, fără dicționar. Într-o emisiune televizată, acesta protestează vehement împotriva unui deputat ignar care rostise de la înălțimea tribunei Parlamentului: „Pereat MUNDI, fiat justitia”! Declinându-și competența în materie de latină, moderatorul întreabă: „dar cum e corect, maestre?” Nu-mi cred urechilor când invitatul îl lămurește doct: pereat MUNDAS... (corect: mundus). Aflu apoi, chiar într-o emisiune de cultivare a limbii, că substantivul masă are două forme de plural: mese și mase; autorul, altfel un fin cunoscător, uită în viteza demonstrației că aici e vorba de două cuvinte diferite: masă (1) = obiect de mobilier pe care se mănâncă, se scrie etc., provenit din latină: mensa, și masă (2) = mulțime, cantitate de materie, la origine tot din latină: massa.

Toți suntem supuși greșelii și n-ar trebui să ne supărăm când ni se atrage atenția. Mai ales când cineva o face cu bună credință și pe un ton urban. N-am fost scutit de erori în ceea ce am scris, am suferit când le-am descoperit post factum, prin urmare nu dau lecții nimănui. Vorbesc și scriu însă despre limba română urmând, pe cât pot, îndemnul Văcărescului pe care l-am mai citat cu altă ocazie: „creșterea limbii românești și-a patriei cinstire”.

Acum, la sfârșit, o distincție trebuie făcută neapărat. Una e să greșești întâmplător, din neatenție sau grabă (errare), și cu totul alta să stărui în greșeală (perseverare). Vă mai aduceți aminte de atoatecunoscătorul de pe vremuri, aplaudat de popor ca nimeni altul, care ar fi intenționat - se zicea - să-l scoată pe x din alfabetul românesc, pentru că... „nu ezistă” sau de consoarta-i academician, și doctor, și inginer care ne vorbea de iepocă și codoi (= CO_{2})? Sunt astea „greșeli” sau „erori”?, cum se întreabă dilematic și apoi ne luminează șeful învățământului românesc. Când auzi pe unul ca acesta prezentându-și scuze anticipat pentru greșelile pe care le-a comis alaltăieri sau plângându-se că genunchele îi este bolnav, când îți mai și zgârie urechea „muzicală” cu „manualul iasă la timp”, toate în aceeași emisiune TV, te mai întrebi oare care-i eroarea sau care-i greșeala?

Eu pledez pentru înțelegere și toleranță, dar în limitele bunului simț, căci altfel tare mă tem de replica letală a franțuzului căruia i s-a furat în Ferentari portmoneul: „la tolérance? d’accord, mais pour cela il y a des maisons”.


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dan Alexe

Dezbateri

Diverse

DOOM2

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Mioara Avram

Punctuație

Rodica Zafiu

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1