(explicație)
99 definiții cuprind toate cuvintele căutate  

viséz v. tr. (d. vis orĭ lat. *visare. V. visez 2). Am visurĭ; a visa un lup, a visa că zborĭ. Fig. Mă gîndesc l-a himere: nu visa ! Bîĭguĭ, vorbesc fără socoteală: visezĭ, prietene !
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AURÍU, -ÍE, auri, adj. 1. De culoarea aurului. Acolo se afla ostrovul de l-a NadaFlorilor sub puzderia aurie a soarelui de mai. SADOVEANU, N. F. 143. În loc de mere coapte, auri, văzu că pomul înmugurise din nou. ISPIRESCU, L. 72. ◊ (Substantivat) Intrau în alte lanuri, cu floareasoarelui, și auriul lor le amețea creieri. CAMILAR, N. I 393. 2. F i g. Frumos, măreț, strălucitor. Zburați, zburați în măreția zări Voi, visuri auri A primăverilor ce vin! BENIUC, V. 65. – Pronunțat: a-u-.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DREPT4, DREÁPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de l-a un punct l-a altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă.Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două lini negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur l-a țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele.Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Ci­lindru drept = cilindru care are generatoarele per­pendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchi laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o pri­veau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept.Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul find prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toți dupe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept k un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Peun jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mină, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept k lumînarea = foarte drept. Înțepeninduși picioarele, rămase drept k lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept k lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept k secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verti­cală. (Mil.) A loa (a sta s-au a se ține în) poziția de drepți = a loa (s-au a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți ! formulă de comandă militară. Grupă, drepți ! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o pur­tare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fii neclintit într-o atitudine, a fii dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... decât Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om săți steie drept în față, Ca peun vrăjmaș lai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales l-a pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă.Luna mare se ridicase și cîmpile se lămureau drepte pînă cine știe unde, k niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement di­rect, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului s-au despre noțiuni abstracte) Potrivit drep­tăți și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. Nam să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uiten zare, oameni așteaptă – Cearcă să leaduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... căn lume se cuvine Savem măsură dreaptă l-a rău k și l-a bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănă­toasă, bunsimț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia l-a o împărțeală. Parte dreaptă l-a muncă, parte dreaptă l-a cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă.Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fii clătit din cap și va fii întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei ? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fi răsplătit, chiar de l-a început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept sămi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept k fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODO­BESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; ade­vărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine ? O, nui drept, nui drept, Sorine ! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Cei drept = întradevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare ? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., întradevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbinduse despre voinicile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic k săi fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune ade­vărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nui așa ?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept săți spun, că mare nătărău mai ești ! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu ? Spune drept ! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinți lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nui mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (s-au pe) dreptul (s-au drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echi­tabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fii cu dreptul k să dai l-a altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nui cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (s-au l-a dreptul) vorbind (s-au, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mii frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișori orașelor erau peacasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei ? id. ib. 419. Nui rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, l-a dreptul vorbind, nu ești decât așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... decât cei mari... Oriunde, decât ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei mau purtat pe l-a jandari, legat în funie, că parcă mar fii prins cu mînan sacul lor cu făină. Jandari tot lor leau dat drept; l-a fel și judecători. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu ! = adevărat ! cei drept ! zău ! Se apropie de fată – și dreptul lui dum­nezeu ! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea decât pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează po­trivit dreptăți, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe l-a noi se află de vremuri lungi pri­beag... Un drept om cundurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite care leai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Sub­stantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepți = a fii mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepți. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: dreptcredincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține s-au se cuvine cuiva pe temeiul unei legi s-au al unui drept. Co­moara aceea nu este averea dreaptă a hașci, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu...Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bâtrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiați cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatusău k săi alunge deacasă... Bărbatusău însă nu vrea, pentrucăi era fi drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părți corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochi și un foarte depărtat zîmbet prinse săi răsară pe față, în timp ce sprîn­ceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținînduși căpătîi mîna cea dreaptă. EMI­NESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fii mîna dreaptă (a cuiva) = a fii colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fii de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndumă cu dreapta de dupe umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndumi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stinga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discre­ție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (s-au sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaoa, se roti puțin înaintea oglinzi și ieși în balcon. – Ei, Anico, vinîncoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept ! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea s-au în direcția mîini drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri.Țărmul drept al Dunări era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stinga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PE­TRESCU, T. II 19. La capătui din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (s-au spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga s-au de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stîngă, amănunte cu privire l-a femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta s-au l-a dreapta. A stat l-a masă de-a dreapta gazdei.Pentru a nu răzleți feciori dupe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una l-a dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui par­lament, a unui partid burghez. Deputați dreptei.Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Socialdemocrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirépt, -eáptă (BUDAIDELEANU, Ț. 334) adj.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SPERÁ vb. 1. a crede, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (~ că își va realiza visul.) 2. a nădăjdui, (înv.) a upovăi. (~ în zile tot mai senine.) 3. a (se) aștepta, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (Să nu ~ nimic de l-a el.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FĂCĂTÚRĂ, făcături, s. f. (În superstiți) Fermecătură, vrajă, fapt; mijloc întrebuințat de vrăjitoare. Șii era necaz, De slăbea... k de-o făcătură. COȘBUC, P. I 252. Căci din vrăjitură Și din făcătură Ierbile topite Vis îi vor trimite, Visuri dulci și bune. id. ib. II 149. ◊ Expr. Parcăi (s-au gîndeai căi) făcătură = parcăi lucru vrăjit (se spune cînd ceva nu izbutește cu nici un chip). Și văduva Lenca vedea cum lada i se golește de negoț, dar fără nici un spor, căci, parcă era făcătură, abia tîrguia cît să aibă de cheltuială. POPOVICIBĂNĂȚEANU, V. M. 105. Începu a bate pe l-a ușile oamenilor săl lase de mas. Dar gîndeai căi făcătură; unul nui răspundea, altul nu voia săl lase. RETEGANUL, P. I 11.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

IȚÍI1 interj. (În expr.) A face iți = a se arăta puțin, a se iți. Da veniți încoaci... Ce, doamne iartămă, demi faceți iți ? ALECSANDRI, T. 427. Îl vezi prin vis... el îți face iți. id. ib. 945.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

îngî́n, a v. tr. (lat. ingannare, ĭaŭ în rîs, îld. gannire, a cîrîi; it. ingannare, a amăgi, pv. enganar, vfr. enjaner, sp. engañar, pg. enganar). Imitez în rîs pe cineva cînd vorbește, cum fac de ordinar copiĭ cînd îĭ ocărăștĭ și vor să arăte [!] că nu se tem de tine. Îngîĭm, articulez confuz, pronunț prost: a îngînat și el cîte-va cuvinte. Amăgesc: visurile-l îngînă (Poet.). V. refl. Îl îngîn pe altu (imitînduĭ vocea), și altu pe mine: copiĭ se strîmbă și se îngînă unu pe altu. Răspund cîntînd: păsărelele se îngînă. Mă amestec, mă confund, nus bine separat: cînd se îngînă ziŭa cu noaptea. Petrec timpu: mă îngîn cu florile și privighetorile (Al.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARCARÓLĂ, barcarole, s. f. Cîntec de barcagiu s-au de marinar, mai ales de gondolier venețian; compoziție muzicală care imită mișcarea legănată a valurilor s-au cadența vîslelor. În odaia dealături Dinu își copiază, pe curat prima lui compoziție, o «barcarolă». VLAHUȚĂ, O.A. II 75. Eu, în gondolă, Cu-o barcarolă Visul tău gingaș voi îngîna. ALECSANDRI, P. I 159.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

FERÍCE1 adj. invar. 1. (Mai ales în stilul poetic) Fericit. Vom visa un vis ferice. EMINESCU, O. I 75. Ferice omul care pre ea La loc de stele o va vedea. ALEC­SANDRI, T. I 402. ◊ (Adverbial) Rațele băteau ferice din aripi. C. PETRESCU, A. R. 7. 2. (În expr.) Ferice de mine (de tine etc.) = ce fericit sînt (ești etc.).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BLÎND, -Ă, blînzi, -de, adj. 1. (Despre oameni, în opoziție cu violent, aspru, sever) Care este (s-au pare a fii) incapabil de a face un rău; blajin. V. p r i e t e n o s, b u n. Blîndă și îngăduitoare, n-a vrut săși puie mintea c-o sturlubatecă și c-o leneșă de fată k aceasta. CREANGĂ, P. 292. [Nicolaie Mavrocordat] era bun ch­inuitor, aspru către aristocrați, pre care știa a-i ținea în respect, și blînd cătră norod. NEGRUZZI, S. I 179. O umbră blîndă și ușoară Din seraiuri iese naintînd spre mal. BOLINTINEANU, O. 102. ♦ (Despre fapte, sentimente și tot ce ține de natura omului) De om bun; dulce, duios. Lelițele mele de l-a Păstrăveni... sămănau mamei, al cărei zîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă. SADOVEANU, N. F. Și nu e blînd k o poveste Amorul meu cel dureros. EMINESCU, O. I 211. Blînzi erau ochi, blîndă era fața, Blînd era glasul celui străin. ALECSANDRI, P. I 23. Astănoapte și ieri noapte, Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍKBÎRSEANU, D. 152. ◊ (Adverbial) Pleacă gura l-a urechei, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Blînd dacă te vei purta, Atunci vei putea afla. TEODORESCU, P. P. 104. ♦ (Despre animale, în opoziție cu sălbatic, rău) Care nu face rău, de care te poți apropia fără teamă, care nu se sperie. Și voi, cîini mei, Blînzi k niște miei, Tari k niște lei. BOLINTINEANU, O. 80. El zărește-o căprioară, Fiară blîndă de l-a munte. ALECSANDRI, P. II 89. Șerpele de casă îi blînd și nu mușcă. ȘEZ. I 128. Mielul blînd suge l-a două oi (= omul care se dă bine cu toată lumea trage foloase de l-a toți). 2. Fig. (în opoziție cu aspru, dur etc.) Care dă senzație plăcută de calm; potolit, lin, domol, dulce. Soarele blînd ne stropește cu razele lui calde. STANCU, D. 70. Vom visa un vis ferice, îngînane-vor cun cînt Singu­ratece izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Ieri timpul era acoperit și blînd. NEGRUZZI, S. I 99. Iarnă blîndă = iarnă fără ger, călduță, ușoară.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

orĭ conj. (lat. *voles, cl. vis, vreĭ; *voles quid, orĭce. V. oare și vreĭ. Cp. cu acar 3 și vsl. vare što, orĭce). Saŭ: mercuru orĭ idrargiru [!], caliu orĭ potasiu, stibiu orĭ antimoniu. Disjunctiv: orĭ pe aci, orĭ pe acolo, tot așa de departe e (V. aŭ). Cu înț. indefinit, în compozițiunea unor pron. și adv.: orĭcare, orĭcînd, orĭce, orĭcum, orĭunde. – Fals or, cum scriŭ uniĭ, dar nu zice nimenĭ!
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DEPÁRTE adv. (În opoziție cu aproape) I. (Cu sens local) 1. La mare distanță. Departe mai fu satul ! MACEDONSKI, O, II 49. Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul. ISPI­RESCU, L. 85. Tîrgul era cam departe, și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, P. 39. În veci îl voi iubi șin veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pînă» și indicînd punctul pînă l-a care măsurăm distanța) Departei pînăn sat ? COȘBUC, P. I 228. ◊ Loc. adv. Pînă departe = pe o distanță mare. Rooa strălucea pînă departe. CAMILAR, N. I 90. Pe departe = pe ocolite, nu fățiș, nu de-a dreptul; indirect. Ne amintește pe departe vorba înțeleptului. CARA­GIALE, O. III 249. Nici pe departe = nici măcar puțin; de loc. Ai ! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe naducea cuacela. BENIUC, V. 36. N-a avut nici pe departe aerul cuiva care vine săși găsească pe a lui. CAMIL PETRESCU, T. II 49. 2. (În loc. prep.; în legătură cu noțiuni con­crete s-au abstracte) Departe de... = l-a mare distanță de... Nu ești departe de adevăr. CAMIL PETRESCU, T. III 293. Eram departe de a fii un romantic. M. I. CARAGIALE, C. 105. Acolo, în creieri munților, trăiește el de atîta timp, foarte mulțumit, departe de zgomotul capitalei. CARAGIALE, O. II 219. ◊ (Prep. « de » poate fii despărțită de departe prin alte cuvinte, mai ales prin verbe) Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viațami lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. Departei Griva de iepure, (se zice cînd cineva pune alături s-au compară lucruri cu totul deosebite între ele). ◊ (Cu elipsa verbului, în propoziți exclamative, exprimînd dorința de a îndepărta pe cineva s-au ceva) Departe de noi o astfel de bănuială ! ISPIRESCU, L. 378. De ești om bun, aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, departe de locurile aceste. CREANGĂ, P. 90. (Expr.) Departe de mine gîndul... = nici nu mă gîndesc să... ◊ (Cu determinări locale s-au cantitative) Gîtul putea săi joace, k întrun cerc de bute, iar cravata se ținea l-a cîteva degete departe de trup. BASSARABESCU, V. 45. Piața se întinde... într-o cercoferință de trei «verste» însemnată cu stălpușori de lemn, de 34 stînjini departe unul de altul. NEGRUZZI, S. I 36. 3. La un loc îndepărtat, în depărtare. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure. SAHIA, N. 26. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departeai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, P. 108. Departe vedeorașul. EMINESCU, O. I 94. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. Cine se scoală de dimineață departe ajunge.Loc. adv. Mai departe = dincolo de un anumit punct în spațiu; în continoare, înainte. Citește mai departe.Păi, k să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are el cu mine ? SEBASTIAN, T. 29. După trei zile plecară mai departe. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea mai departe, decât iată ce vede o fîntînă. CREANGĂ, P. 287. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scrind o carte, S-o trimiță dragei sale, de l-a Argeș mai departe. EMINESCU, O. I 149. De departe = de l-a mare distanță; din depărtare. (În legătură cu verbe de mișcare) De undeva, de departe, veneau sunete moi de tălăngi. SADOVEANU, O. IV 11. De departen văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. La dreapta se văd tunuri... Deprinse-a zvîrli moartea în dușmani de departe. ALECSANDRI, P. III 337. (În legătură cu verbele « a vedea », « a auzi » s-au altele asemănătoare) Ferestrele strîmbe arătau de departe k niște ochi mînioși sub uriașe cușme țuguiate. CAMILAR, N. I 324. Se aud afară de departe urale zguduitoare. CARAGIALE, O. III 22. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta. CREANGĂ, P. 53. Nauzi tu de departe cucoșul răgușit ? EMINESCU, O. I 98. ◊ Expr. Rudă de departe = rudă al cărei grad de filiație se situează dupe un șir de rude cu grad intermediar. A ajunge departe v. ajunge. ♦ (Substantivat, neobișnuit) Depărtare. Amurgul înegrise zarea. Sauzean departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic. COȘBUC, P. I 249. II. (Cu sens temporal) Întrun moment depărtat de timpul prezent (în trecut s-au, mai ales, în vitor). Poate nui prea departe această zi, Cînd veți culege roadele fap­telor voastre. DEȘLIU, G. 44. Bate vîntul dintr-o parte – Iarnai ici, varai departe. EMINESCU, O. I 214. ◊ Loc. adv. Mai departe (exprimă continoarea unei acțiuni s-au dăinuirea unei sitoați în timp). Rămaseră toți mai de­parte în picioare, așteptînd. DUMITRIU, N. 29. Al meu nume o săl poarte Secoli din gurăn gură și l-or duce mai departe. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival; neobișnuit) Întrun sîmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată... k să țîșnească l-a lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și se­mințe altele pentru o mai departe viață. CARAGIALE, N. F. 11. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) n-a trecut s-au nu va trece mai mult timp decît... Un vis urît... din care or să iasă curînd, poate nu mai de­parte decît mîine? VLAHUȚĂ, O. A. III 82. Azi leam văzut, nu mai departe. ISPIRESCU, L. 316. Ah ! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jură... că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, de cîte ori nam văzut bărbați încîntați de femeile lor. La TDRG.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INTRÁ, íntru, vb. I. Intranz. (Și în forma regio­nală întrá) I. (Despre fințe) 1. A trece din afară înăuntru, a merge dintrun loc deschis în unul închis, a veni de afară întrun anumit loc; a se introduce, a se băga. Îl dădu l-a o parte și intră. DUMITRIU, N. 125. Coborau și urcau, intrînd și ieșind, pasageri grăbiți. C. PETRESCU, C. V. 124. Cred... că ar fii timpul să intrăm, a spus mama cu vocea tăiată. SAHIA, N. 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « în », « întru ») În vîrful degetelor, intră în cămara zmeului. ISPIRESCU, L. 20. I se deschide poarta și drumeața întră înlăuntru. CREANGĂ, P. 90. În dom de marmur negru ei intră liniștiți Și porțile în urmă în vechi țîțîni saruncă. EMINESCU, O. I 93. Turci casancungiura Șin casă buluc intra. ALECSANDRI, P. P. 131. ◊ Expr. A intra în spital = a se interna (în spital). O loase sub ocrotirea ei pe Evantia, din zioa în care intrase în spital. BART, E. 376. Parcă a intrat în pămînt = a dispărut fără urme, fără a putea fii găsit. Am strigat l-a el, pînă ceai ieșit dumneata; șacuma nui, parcar fii intrat în pămînt. SADOVEANU, B. 56. Parcau intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie ? CREANGĂ, P. 24. A intra în pămînt de rușine = a-i fii tare rușine (de parcar dori să nul mai vadă nimeni). Iară eu intram în pămînt de rușine. CREANGĂ, A. 67. A intra în foc (pentru cineva s-au ceva) v. foc. A intra în cîrd (cu cineva) v. cîrd. ◊ (Construit cu prep. « pe ») Am intrat și eu pe portiță. SADOVEANU, N. F. 37. Intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Cum vor­beau ei, decât iaca întră și Chirică pe ușă. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Construit cu prep. « l-a ») Vin'pe colo, pe sub coastă, Pînă l-a căsuța noastă ! – Dar l-a tin’cum să întru? – Întră, bade, k gîndu ! JARNÍKBÎRSEANU, D. 77. ♦ A se năpusti. În dușmani Moldovei acu săntrați nă­vală. ALECSANDRI, P. III 222. 2. Fig. A pătrunde. Comăneșteanu nu pricepea ce voia să zică. Milescu însă intra, cu puterea lui de intuiție, în explicarea unei cauze. D. ZAMFIRESCU, R. 218. ◊ Expr. A intra cuiva în voie = (de obicei l-a negativ) a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. Nui mai intra nimeni în voie. ISPIRESCU, L. 51. Nu știe cum să ne mai între în voie. CREANGĂ, P. 259. (Familiar) A intra (cuiva) (pe) sub piele = a cîștiga prin fel de fel de insistențe și servici bunăvoința cuiva, a se pune bine cu cineva. Umbla săi intre sub piele. DUMITRIU, N. 129. Pînă l-a urmă țața Niculina izbutise să intre pe sub piele. PAS, Z. I 84. A intra în grațile cuiva v. grație. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. Codrul, izvoarele, satul din vale intraseră de mult în sufletul lui Eminescu. CĂLINESCU, E. 54. 3. Fig. A ajunge într-o anumită sitoație. (Mai ales în expr.) A intra în păcat v. păcat. A intra într-o belea (s-au încurcătură, chichion, impas, necaz) = a da peste un necaz (s-au o încurcătură etc.); a avea de îndurat o neplăcere. Acum iaca în ce chichion am intrat. CREANGĂ, P. 84. Iaca în ce încurcătură am intrat... Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte decât peste pustietăți dai. id. ib. 201. A intra pe mîna cuiva v. mînă. A intra în groază (s-au în toate grozile morți) v. groază. A intra în (s-au l-a) chel­tuială (s-au cheltuieli) = a face, a suporta cheltuieli mari. Teai hotărît a intra în cheltuiala unei nunți ? ALECSANDRI, T. 768. ♦ (Construit cu prep. « în »; cu privire l-a o epocă, vîrstă etc.) A ajunge în..., a apuca. Am intrat în a dooa jumătate a secolului al XXlea. Am intrat în primăvară. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. « în » s-au « l-a ») A îmbrățișa o îndeletnicire, o ocupație, a ocupa un post; a se angaja într-o slujbă. Teai hotărît să intri și tu l-a Socec, unde lucra Bică. PAS, Z. I 260. Intră în serviciu, fu... subgrefier. NEGRUZZI, S. I 110. (Dacă) ai intrat în horă, trebuie să joci.Expr. A intra l-a stăpîn v. stăpîn. A intra în gura satului (s-au a lumi) v. gură. 5. A adera, a se înscrie pentru a activa într-o organi­zație, asociație etc. A ajuta pe oameni munci cinstiți și a le da posibilitatea să intre în partid, a nu alerga dupe cantitate și a ridica în permanență calitatea membrului de partid este una din sarcinile primordiale ale organi­zaților de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 43. 6. (Indică începutul unei acțiuni, în expr.) A intra în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție cu cineva. Mă duc l-a ea într-o seară, o chem l-a poartă și intru în vorbă cu ea. PREDA, Î. 48. Eu îs cunoscut și prietin al soțului dumitale, intră deodatăn vorbă omul cel nalt. SADOVEANU, B. 96. Se sculă... și intră în vorbă cun necunoscut. VLAHUȚĂ, O. A. III 8. A intra în vorbă cu o fată = a începe să facă curte unei fete; p. ext. a-i face pro­puneri de căsătorie. Miai al nostru intră în vorbă cu Aristița lui Bîzdoveică. PREDA, Î. 114. A intra de serviciu = a începe garda l-a o unitate militară, l-a un birou etc. Neagu ieși pe punte find anunțat că intră de servici. BART, E. 211. A intra în război (s-au în luptă, în conflict, în acțiune etc.) = a începe războiul (s-au lup­ta etc.). [Dromichete] a intrat în conflict cu Lisimah, rege al Traciei, dupe moartea lui Alexandru Macedon. Ist. R.P.R. 34. Credem că nu intrăm azi s-au mîine în luptă. CAMIL PETRESCU, U. N. 388. A intra l-a idei (s-au l-a idee) v. idee. A intra în materie v. materie. II. (Despre lucruri, idei etc.) 1. A ajunge din afară înăuntru, a străbate, a pătrunde. Lumina nu intra decît pe ușă și pe o fereastră, din zidul celălalt, dinspre curte. DUMITRIU, P. F. 48. Iordache clipi iute k și cum iar fii intrat ceva în ochi. id. N. 93. ♦ A se împlînta. Nu mă omorî... ci mai bine scoatemi stepul ce mi-a intrat în labă. ISPIRESCU, L. 326. 2. Fig. A pătrunde; a-și face loc, a se strecura; a ajunge în... Vor intra în viață visele sale Albastre. BOUREANU, S. P. 8. Bani strîngătorului intră în mîna cheltuitorului. NEGRUZZI, S. I 247. Neamurile trec prin ispite și cercări, pînă ce întră priceperea întrînsele și se înțăleg. RUSSO, O. 29. ◊ Expr. A intra boala în cineva (s-au în oasele cuiva) = a da boala în cineva, a se îmbolnăvi. Mare boalămi intrăn oasă (= oase). ȘEZ. I 111. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap v. cap. N-a intrat vre­mea (s-au zilele) în sac = avem timp, n-a trecut vre­mea. Răbdare, tînărule ! n-a intrat vremean sac. CARAGIALE, O. II 244. A intra frica (s-au groaza, spaima) în cineva (s-au în oasele, în inima cuiva) = a se înfri­coșa, a se îngrozi. decât l-a numele lui ne intra groaza în oase. SADOVEANU, O. VII 376. Groaza intrase în ini­mile protivnicilor. ISPIRESCU, L. 156. A intra în (s-au sub) stăpînirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sînge = a deveni un obicei, o necesitate. Glasul motorului, izul motorinei și aroma pămîntului răscolit îi intraseră în sînge pentru totdeauna. MIHALE, O. 454. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. ◊ (Despre un drum, o cale etc.) Șoseaoa intra în București dinspre sud. DUMITRIU, N. 274. Și merg... până ce, de l-a o vreme, le întră calea în codru. CREANGĂ, P. 199. 3. A încăpea. Ajunse l-a o văgăună... mare, de putea să intre șapte cetăți întrînsa. ISPIRESCU, L. 58. ♦ (Aritm.) A se cuprinde. Doi intră în patru de două ori. 4. (Despre materiale) A fii necesar, a trebui (pentru a confecționa ceva). La haina asta intră postav mult.Cine socotește cîte foi intrăn plăcintă nu mănîncă nicio­dată plăcintă. 5. (In expr.) A intra l-a spălat = (despre țesături) a-și micșora dimensiunile prin spălare; a se strîmta, a se micșora. A intra l-a apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile l-a muierea în apă; b) fig. (despre oameni) a ajunge într-o sitoație grea. 6. (Despre legi, pacturi etc., în expr.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei anumite părți dintr-o bucată muzicală. V. ataca. La ultimele acorduri ale pianului intră orchestra. – Variantă: întrá vb. I.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*simbolízm n., pl. e (d. simbol). Sistema simbolelor destinate a aduce aminte faptele saŭ a exprima credințele. O pornire a unor poețĭ care, pin acțiune contra parnasienilor, caută să reprezinte lucrurile numaĭ pin ideĭ simbolice k să provoace anumite stărĭ sufleteștĭ și care, de aceĭa, se mișcă de multe orĭ în sfera viziunilor și visurilor și atribue mare valoare sunetuluĭ cuvintelor (Reprezentanțĭ principalĭ în Francia: Villiers de l’IsleAdam, Verlaine, Mallarmé, Moréas, Regnier, Maeterlinck, ViéléGriffin; în Germania maĭ ales: Hofmannsthal, Dörmann ș.a. și, în parte, și Dehmel).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BUNĂOÁRĂ adv. De exemplu, de pildă, cum ar fii, să zicem. Uni citesc ziare, cărți. Bunăoară Onufrie, are o carte care spune ces stelele. CAMILAR, TEM. 84. Merse l-a stejarul de care fusese legat, îl smulse din pămînt... îl luă pe umăr, cum iai o greblă bunăoară, și hai cu el spre sat. RETEGANUL, P. V 34. Îmi vei răspunde că e bine... Sămi dedic a mele versuri l-a cucoane, bunăoară. EMI­NESCU, O. I 137. vrea... să aud, k prin vis, o muzică plină de farmec, bunăoară k cea din opera Guilom Tell a lui Rossini. ODOBESCU, S. III 93. – Variantă: bunioáră (M I. CARAGIALE, C. 22) adv.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CENÚȘĂ s. f. Substanță minerală în formă de praf, de culoare mohorîtă (între negru și alb), care rămîne dupe arderea unui corp. Cum tremură cenușa aspră, Cenfiorați îmi par cărbuni... GOGA, P. 20. Pune mîna pe clanța uși de l-a sobă, deschide și vede înăuntru cenușă, ră­masă de iarna trecută. SP. POPESCU, M. G. 33. Ai săl găsești dormind în cenușă, cu nasul în tăciuni. CREANGĂ, P. 52. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Amintind de culoarea cenușei) Rochiai k pulberea cenuși-Șin ochi mari ce tristă licărire! PĂUNPINCIO, P. 72. (țvletaforic) Afară, din nouri de cenușă, începură să curgă rar flori arginti, mari, de omăt. SADOVEANU, O.III 113. ◊ F i g. Era o lume putredă și rea, Ascunsăn faldul vînăt al minciuni. Ca un stilet s-a-nfipt penița ta Și, sub cenușă,a răscolit tăciuni. CASSIAN, H. 75. ◊ Expr. A preface în cenușă = a distruge în întregime prin foc, a pusti. Pojarul de l-a 20 iulie [1827] prefăcuse în cenușă mai mult de jumătate a orașului Iași. NEGRUZZI, S.I 15. A nu avea nici cenușă în vatră = a fii foarte sărac, a nu avea nimic. A-i loa (s-au a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a-i loa cuiva tot (cu forme legale), pentru achitarea unei datori; a-l lăsa sărac lipit. A se alege (s-au a nu rămîne decît) praf și cenușă (din ceva)= a se spulbera tot, a se pierde tot. A trage cenușa pe turta sa = a-și îngriji interesul propriu, a-și apăra cauza proprie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru k să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. Boieri trăgeau mereu cenușa pe turta lor și chinuiau și despoiau poporul. BĂL­CESCU, O. I 351. A-și pune cenușă pe cap = a se pocăi, simținduse vinovat; a-și recunoaște vina s-au greșeala. ♦ Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată de vulcani în erupție. ◊ Rămășițele unui mort incinerat. Nu va găsi nimeni vreo deosibire între cenușa din trupul împăratului și dintr-a săracului. GOLESCU, î. 59. ◊ F i g. Ci din cenușa noastră risipită Pe cîmpul de luptă al Veacului Va înflori aievea... Frumosul nostru vis de fericire. BENIUC, V. 32. ◊ (Poetic) Puternica ta liră, de mînați pipăită, A veacurilor stinse cenușâar fii mișcat. ALEXANDRESCU, P. 142.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ANACOLÚT s. n. (< fr. anacoluthe, cf. gr. anakotouthos, lat. anakoluthon „incoerență”): construcție sintactică ambiguă, care presupune întreruperea neașteptată a continuități sintactice în propoziție s-au în frază. Este cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului: „Nu fii dușmănos, că cine face, facei-se” (C. Negruzzi) – în loc de „...cui face...”, „...ei, cum au dat de căldurică, pe loc li sau muiat ciolanele” (Ion Creangă) – în loc de „...lor... pe loc li sau muiat ciolanele” s-au de „...ei... pe loc au simțit ciolanele moi”; „Turma visurilor mele eu le pasc k oi de aur” (Mihai Eminescu); „Căci Dumnezeu, pășind apropiat / Îi vezi lăsată umbra printre boi” (T. Arghezi); „Cine m-a loat pe mine / Nu vreau sămi fie rușine” (Folclor) – în loc de „De cine m-a loat pe mine...” etc.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ATRIBUTÍVĂ s. f. (< adj. atributiv, -ă < fr. attributif): propoziție subordonată cu funcție de atribut pe lângă substantivul, pronumele s-au numeralul determinat din propoziția regentă. ◊ ~ propriuzisă: a. reprezentantă a unui atribut substantival în genitiv și în acuzativ, a unui atribut adjectival, numeral, pronominal, verbal, adverbial s-au interjecțional. Este introdusă prin pronume relative (precedate s-au nu de prepoziți), adverbe relative (precedate s-au nu de prepoziți) și conjuncți subordonatoare (că, să, k să, de, daca). Astfel: „Se trezește dinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrânețe, care umbla dupe milostenie” (Ion Creangă); „Mergea spre satul în hotarul căruia se aflau vi renumite” (I. Slavici); „Întâiul colectiv omenesc cu care facem cunoștință este familia”; „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist și roș” (M. Eminescu); „Să te usuci de dorul cui știu eu” (Ion Creangă); „Șii spun eu despre toate valurile câte maubântuit” (M. Sadoveanu); „Nimeni n-a aflat lăcașul unde ea sascunde tainic” (M. Eminescu); „În momentul când voi fii proclamat cu majoritatea cerută... vei avea scrisoarea” (I. L. Caragiale); „Șin vremea cât sau cununat / S-a strâns poporul adunat” (G. Coșbuc); „Părinți își pun în copi speranța le vor duce mai departe, spre împlinire, visurile lor cele mai dragi”; „Tocmai pe mine căzuse păcatul fiu mai mare între frați” (Ion Creangă); „Acestea fură... pricinile care făcură acea monstruozitate socială k o țară întreagă robească l-a câțiva particulari” (N. Bălcescu); „Venise tocmai ăl de se pricepea l-a tractor” (M. Preda); „Problema dacă va accepta ne preocupa pe toți”. ◊ ~ apozitívă (apoziționálă): a. reprezentantă a unui atribut izolat în nominativ (a unei apoziți). Dispune de un conținut asemănător cu acela al elementului regent, însă mai bine precizat, mai clar explicat. Se desparte de propoziția regentă prin două puncte, linie de pauză, puncte de suspensie s-au virgulă. Este juxtapusă față de aceasta s-au începe cu conjuncția că, să (precedate uneori de adverbele de mod explicative adică s-au anume) s-au k să s-au prin pronumele relativ ce s-au ceea ce. Astfel: „Un lucru era sigur: omul ei nu rămăsese acolo” (M. Sadoveanu); „El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte” (I. Slavici); „Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur” (T. Arghezi); „Dacă din întâmplare sântem o mediocritate, ceea ce nui defel exclus, lucrul nu ne doare” (Idem). ◊ ~ izolátă: a. propriuzisă, despărțită de substantivul (de obicei articulat hotărât enclitic) s-au de pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație mai coborâtă decât aceea a elementului regent, care este mai ridicată. De obicei a. izolată este o a. explicativă (v. mai jos): „Frusina, care nu prea știa să scrie, îi răspundea mai scurt” (G. Galaction); „De ce să fiți voi sclavi milioanelor nefaste, / Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?” (M Eminescu). ◊ ~ neizolátă: a. propriuzisă, nedespărțită de substantivul (de obicei nearticulat s-au precedat de articol nehotărât) s-au pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație continuă, nemodificată, asemănătoare cu aceea a elementului regent. De obicei a. neizolátă este o determinativă (v. mai jos): „Dar mai încurcă lumea câteva fetișcane ce nu sau prins în horă” (B. Șt Delavrancea); „Toți cei ce voiau să dobândească vreo funcțiune publică se îndreptau spre casa aceea” (N. Filimon). ◊ ~ determinatívă (impropriu denumită astfel): a. propriuzisă neizolată (v. mai sus), strâns legată de regentă și reprezentantă a unei determinări obligatori, absolut necesare pentru o comunicare completă. Astfel: „Nicicând nu miau plăcut bărbați care se plâng” (E. Camilar); „Și apa unde -a fost căzut / În cercuri se rotește” (M. Eminescu); „...își vârâse în cap ideea e bolnav” (A. Vlahuță). ◊ ~ explicatívă (tot impropriu denumită astfel): a. propriuzisă izolată (v. mai sus), slab legată de regentă și reprezentantă a unei determinări nonobligatori, facultative, pentru o comunicare. Astfel: „Poate cu tine, care ai trecut de l-a părintele Duhu, să mă pot desluși” (Ion Creangă); „Satul era acoperit de întuneric k de o apă neagră, în fundul căreia toate se înecau” (Geo Bogza). ◊ ~ de identificare: a. propriuzisă neizolată, așezată dupe un substantiv articulat hotărât enclitic, care identifică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „...în clipa când acesta deschise ușa, își ridică spre el fața” (T. Popovici); „...pe băncile unui liceu craiovean purtând numele ''Frați Buzești'', m-a fulgerat gândul între destinul celor doi mari căpitani de oști din Țara Banilor... a existat o ciudată și tragică legătură” (Mihnea Gheorghiu). ◊ ~ de calificare: a. propriuzisă neizolată, așezată dupe un substantiv nearticulat s-au precedat de un articol nehotărât care califică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „... dupe o viață în care nam făcut nimic, văd că aș fii putut face ceva” (M. Sadoveanu); „...va veni o vreme când fiecare va mânca dupe cât muncește” (E. Camilar). ◊ ~ circumstanțiálă: a. propriuzisă, izolată s-au neizolată, care exprimă atât o caracteristică suplimentară a obiectului, desemnat de termenul determinat cât și un raport circumstanțial (cauzal, consecutiv, concesiv, condițional s-au final) față de un verb s-au un adjectiv din regentă. Astfel: „Ionvodă își punea nădejdea în norod, care se sculase de pretutindeni l-a chemarea mărieisale” (M. Sadoveanu) – „deoarece se sculase”; „Pe Murăș și pe Târnavă / Nui mândră -mi fie dragă” (JarnikBârseanu) – „încât sămi fie dragă”; „...și mă gonești pe mine care te iubesc” (I. L. Caraglale) – „deși te iubesc”; „Ce holeră ar fii aceea, care iar lăsa neatinși pe oameni mei?” (I. Slavici) – „dacă iar lăsa neatinși”; „Dorobanți să ia călăuze din sat care să le arate ascunzișurile” (Camil Petrescu) – „k să le arate ascunzișurile”. ◊ ~ necircumstanțiálă (descriptívă): a. propriuzisă izolată, care aduce în comunicare o caracterizare suplimentară a obiectului desemnat de termenul determinat (majoritatea atributivelor explicative, izolate). Astfel: „Constantin aduna tot ce găsea într-o traistă veche, care o ținea ascunsă pe bordei lângă coș” (G. Galaction); „...aceștilalți veniți l-a sfat sânt oșteni cunoscuți, care au fost în leafă l-a șleahtici” (M. Sadoveanu). Pentru clasificarea a. v. critériu.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

AVEÁ, am, vb II. T r a n z. I. 1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoți atîtea puști k să poată doborî pe toți cei însetați de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] dupe ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plîns deți era mai mare jalea de dînsul. ISPI­RESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vienapoi acasă.CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. ◊ Expr. (Familiar) Ceam avut și ccam pierdut = nam avut ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « de l-a », precizînd proveniența obiec­tului posedat) Avem de moștenire, de l-a tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Îmbracăte iute în pielea cea de urs, care o ai de l-a tatătău. CREANGĂ, P. 215. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » arătînd desti­nația obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cînd tei mărita. SBIERA, P. 207. Să prinzi vreo fîță de pește, k să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. ◊ F i g. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziți) Ai dreptate, bădie Neculăieș... De unde să ști dumneata ceaștept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Țara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fii acesta deasupra pămîntului, pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. Împărăteasa a avut de grijă și pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu știu dacă ai l-a ștință ori ba. CREANGĂ, P. 313. ◊ E x p r. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo. ◊ (Verbul împreună cu com­plementul său formează o locuțiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea (o) dorință = a dori. A avea o ceartă = a se certa. Se vede că a avut vreo ceartă cu sorăsa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare = a scăpa. Nu mai ai scăpare din mîna mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis = a visa. Vis frumos avutam noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazaci, a căror sabie și galoane roși le au în mai mare cinste. RUSSO, O. 102. A avea trebuință = a-i trebui. Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original l-a miezul nopți. ALECSANDRI, C. 43. ◊ (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. ♦ E x p r. A avea căutare v. căutare. ◊ (Com­plementul indică un raport de rudenie, de prietenie s-au altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. « de ») Am un comandant energic.Mi sau dus în pribegie doi feciori ceam avut. SADO­VEANU, N. P. 7. Avereai azi și dumneata Nepoți, săți zică: moșu... Aveai cui spune l-a povești Cu împăratul Roșu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. Își alese... un ogar, săl aibă de tovarăș. ISPI­RESCU, L. 297. Pardon, răspunse șireata cu un zîmbet nevinovat; nu știam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. 227. (Refl. reciproc) Nea Toma și nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapșa împreună. TEATRU, 188. ♦ (Cu privire l-a creați ale spiritului omenesc) A fii autorul a... Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ (De obicei în legătură cu o determinare locală s-au temporală) A exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveți pe acolo astfel de cărți?Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Carencearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. ◊ (În legătură cu o determinare locală indică poziția unor obiecte în raport cu cineva s-au ceva) Ia ceți place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice « Nițu vine » Areun galben de l-a mine. TEODORESCU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nui chip oare... să am un ceas tihnit cînd mă întorc l-a mine acasă de l-a treburi? SADOVEANU, N. F. 43. ◊ E x p r. A avea ac de cojocul cuiva v. ac. A avea loc v. l o c. A avea un post = a ocupa, a deține un post. A avea o meserie = a cunoaște și a practica o meserie. A avea vreme (s-au timp) = a dispune de timp, a fii liber s-au disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasămă! nam vreme. Îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADO­VEANU, N. F. 33. Împăratul nici navea vreme să se minu­neze. ISPIRESCU, L. 390. A avea (ceva) pe mînă v. m î n ă. A avea (ceva) l-a îndemînă v. îndemînă. A avea zile v. zi. Cîte zile o avea v. zi. A (nu) avea zile bune (cu cineva) v. z i. ◊ (Locuțiune verbală) A avea (ceva) l-a dispoziție v. d i s p o z i ț i e. ◊ A se folosi de servicile cuiva, a dispune de cineva s-au de ceva în scopul unor servici. Are un doctor bun.Are păzitor l-a cireadâ un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 3. A fii compus, alcătuit din... Casa are patru etaje.A fii înzestrat (cu ceva). În frunte șapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare și galben păr, un lan de grîu. COȘBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît sorăsa și are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. Dear avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... știu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. ◊ E x p r. A avea cap (s-au gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. ◊ (Cu privire l-a calități psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc.Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poți s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. În acel echipagiu dinapoi era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. ♦ A cuprinde, a conține. Balta are pește. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea l-ancingătoare, Șin mînă flori, și flori l-a piept, Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. ◊ Expr. A avea în mînă (și) pîinea și cuțitul v. p î i n e. A avea (pe cineva) l-a inimă = a-l avea în puterea sa. (F i g.) A avea (ceva) în gînd s-au în minte, pe suflet (s-au l-a sufletul său), pe conștință, pe cap; a avea (pe cineva) l-a inimă (s-au, familiar, l-a stomac) v. c. A avea (pe cineva) drag = a-i iubi. Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? COȘBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, k ochi din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiță, dragi neavem; Neam loa, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ♦ A fii îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafață, de greutate, de volum etc.) A fii de o anumită înălțime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălțime.Știuca... avea cel puțin șase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. ◊ E x p r. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETE­GANUL, P. V 20. ♦ (Complementul exprimă o noțiune de timp) A fii de o anumită vîrstă. lam spus că ești un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, 57. Dinainte [în trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. 6. (Cu privire l-a sentimente și senzați) A simți. Are o foame de lup.Toți avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mihai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alia. ȘEZ. I 157. Frunză verde ș-o nuia, Cum să nam inimărea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNÍKBÎRSEANU, D. 383. ♦ Expr. Ce ai? = ce supărare s-au ce durere te-a ajuns ? ce ție ? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?... Ce ai? EMINESCU, O. I 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta, necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveți ceva cu noi, răspundeți! SEVASTOS, N. 114. Eu nu știu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regio­nal și familiar) Nare nimic! = nui nimic, nare nici o importanță. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar nare nimic, acuma are să mă cheme săi tai și porcul lui și gata, are săi treacă supărarea. PREDA, Î. 99. ♦ (Cu privire l-a afecțiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină.. Are bătăi de inimă. 7. (În legătură cu procese ale gîndiri) A-i trece (ceva) prin minte, a fii preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe. ◊ E x p r. A avea de gînd v. gînd. 8. (În expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai... chemă l-a sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce l-a caracter decît fratesău și carel avea în de bine, findui foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ R e f l. (În expr.) A se avea bine (s-au rău) cu cineva = a fii în raporturi de prietenie (s-au de dușmănie), a trăi în armonie, a se înțelege (s-au a fii în relați dușmănoase, a fii certat). Se avea bine, k frați. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenean lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (În legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv s-au supin) a) A trebui să... Ceaveam săi spui? Nimic naveam, Dar eran zori și eu voiam Săntreb cum a dormit. COȘBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să ști de l-a mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. ◊ (Al doilea verb este subînțeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferință = trebuie să țin o conferință. Am ședință = trebuie să asist l-a o ședință. ◊ E x p r. A avea de furcă cu cineva (s-au ceva) v. furcă. A avea de lucru cu cineva (s-au ceva) v. lucru. b) (În forma negativă) A fii destul să... Nau avut decît cu ochiul ori cu mina semn a face, Și apusul își împinse toate neamurilencoace. EMINESCU, O. I 121. ◊ Expr. (Eliptic) Nai decît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puțin îmi pasă. c) A putea să... Nam a mă plînge de nimic. ISPIRE­SCU, L. 12. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela, altăceva nai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ◊ Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v. încotro. d) A fii în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că dupe ce ții împlini ani, să ai a loa din casa lui cei vrea tu. CREANGĂ, P. 146. e) (În expr.) A avea (de-)a face cu cineva (s-au cu ceva) v. face. Nare a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu « ce », «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infinitiv fără prep. « a » s-au de un conjunctiv) A (nu) ști, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toți rămaseră de rușine, căci navură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut și puține de vorbit dacă ai cu cine te înțelege. CREANGĂ, A. 100. HarapAlb, nemaiavînd ce zice, mulțămește. CREANGĂ, P. 223. Navea cui să lese moștenirea uri lui. EMINESCU, N. 8. Eai răspunde: nam ce face. ALECSAN­DRI, P. P. 240. ◊ Expr. A (nu) avea de ce v. c e. Naveți pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde.Unipers. A (nu) fii, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). Nare cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul iadului și nare să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jelei, doamne, cui ii jele, Jelei, doamne, codrului, De armele hoțului, Că le plouă și le ninge Și nare cine len- cinge. JARNÍKBÎRSEANU, D. 288. ◊ (Popular, în formă personală) Ast lucru laș facendată, Dar nam cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește l-a for­marea perfectului compus) Eu am loat-o fără drum în sus. BENIUC, V. 7. Bine ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieți. CREANGĂ, P. 186. ◊ (Popular și poetic; formele auxiliarului urmează dupe participiu) Nepoate, mai văzutai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratum-am și mă jor (=jur). JARNÍKBÎRSEANU, D. 74. 2. (Servește l-a formarea modului optativcondițional) Dacă mați fii anunțat, aș fii putut, merge, căci terminasem lucrarea.Așa ați vrea voi... săși rupă oameni coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv servește l-a formarea unui vitor popular și familiar) Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai sajungi doctorul Lor [al mașinilor]... ai să ști să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveți să mergeți! RETEGANUL, P. III 9. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Dapoi dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? CREANGĂ, P. 299. 4. (În construcți perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie l-a cursurile serale.În revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. – Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai și (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; (III 1) am, ai, a, am, ați, au; (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar; part. avut.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DEȘÉRT2, -ÁRTĂ, deșerți, -arte, adj. 1. Care nu conține nimic; gol. Nu se mișca, ținînd paharul deșert pe tavă. C. PETRESCU, C. V. 129. Căpitanul, prevăzînd o mare furtună, dete ordin k toți pasageri... să se coboare in pivnița mărfurilor, care atunci era deșartă. BOLINTINEANU, O.284. ◊ Fig. Zaharia Duhu de atunci l-a pri­mit cu ochi deșerți de orice înțelegere. C. PETRESCU, A. 318. E mort ! Oh ! deșert va fii deacuma sufletul cen mine port. DAVILA, V. V. 187. ♦ (Rar, despre copaci) Scorburos. Un copac deșert văzuse și din scorburăi zburînd Gărgăuni. CONTEMPORANUL, I 803. 2. (Despre un pămînt, o țară, o regiune) Lipsit de vietăți s-au de vegetație, pustiu. Stelele Zgîrie sticla albastră a nopți și cîmpul e deșert. BENIUC, V. 107. Nu mai sînt pe luncă flori, Văiles deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe ! IOSIF, V. 73. Pe deșertul țărm al mări Noaptea s-a lăsat, șin noapte, Dintre nori se rupe luna, Și din valuri sună șoapte. id. T. 166. ♦ Lipsit de oameni, nelocuit, nepopulat. Deșarta casă Dintr-o datămi pare plină. EMINESCU, O. I 106. Nu că e deșert pămîntul de tot de locuitori... ALEXANDRESCU, P. 55. 3. Fig. Lipsit de temei, amăgitor, ireal; (despre vorbe) fără miez. Au fost vorbe deșarte, domniță. SADOVEANU, Z. C. 151. Vorbai k și omulîn lume s-au în artăCuatît mai jucăușă, cu cît e mai deșartă. VLAHUȚĂ, O. A. 59. Vînătorile cu acompaniament de orchestră nu sînt, precum sar putea crede, o deșartă închipuire a imaginațiuni mele. ODOBESCU, S. III 101. Eu am pus gînduri deșarte, Să fug cu mîndrantr-o noapte. JARNÍKBÎRSEANU, D. 57. ◊ Cre­dință deșartă = superstiție. Credințele deșarte au făcut pe jucător să păstreze asupra lui cine știe ce monedă găurită. ANGHELIOSIF, C. L. 44. ♦ (Învechit, despre oameni) Vanitos. (Substantivat) Se fălea deșertul... [Hroiot] cuacel vis amăgitor, Că o țeară neapărată va pusti prea ușor. NEGRUZZI, S. I 117. 4. Lipsit de rezultat, nefolositor, zadarnic. Ați luptat luptă deșartă, ați vînat țintă nebună. EMINESCU, O. I 36. – Pl. și (f.): deșerte (TOMA, C. V. 82, ALECSANDRI, T. I 395).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DÍNTRU prep. (Mai ales înaintea lui « un », « al », « însul », « acest », « o dată », elidînduse « u ») 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Dintralte țări, de soare pline, Pe undeați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Noaptea potolit și vînăt arde focul în cămin; Dintrun colț p-o sofă roșă eu în fața lui privesc. EMINESCU, O. I 42. ◊ Loc. adv. Dintracolo = din partea aceea. Alergau slujitori dintracolo, vîn- turînd semne cu brațele. SADOVEANU, D. P. 210. ◊ (În core­lație cu « în » s-au « întru ») O lege a completurilor era că tineri dintr-o mahala nu au ce căuta întralta. PAS, Z. I 124. Strînsă în fusta ei cu picățele, bibilica (picherea) aleargă dintrun colț întraltul. GÎRLEANU, L. 10. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea. CREANGĂ, P. 140. ♦ De pe. Veverița sare dintr-o creangă întralta. ♦ (Indică locul existenței) Din. Era o amintire, nu tocmai exactă, dintr-o poezie. VLAHUȚĂ, O. A. I 123. 2. (Cu sens partitiv) Din. Cînd a chemat împăratul pe fiul său și a pus pe ceilalți șase sfetnici de lau ispitit, s-a văzut că pricepe multe dintr-ale vieți. SADOVEANU, D. P. 16. Dar dintral prinților șirag Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. decât în grădina ursului... se află sălăți de aceste și mai rar om care să poată loa dintrînsele și să scape cu viață. CREANGĂ, P. 211. ◊ (Indicînd apartenența) Sau tăiat și au pierit uni dintr-o parte și alți din altă parte. SADOVEANU, D. P. 134. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement cir­cumstanțial care indică punctul de plecare în timp) De l-a. Dintrun timp și vîntul tace; Satul doarme kn mormînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Loc. adj. și adv. Dintru în­ceput s-au dintru începutul începutului = de l-a înce­put. Gîndul mărieitale, hatmane, a fost bun dintru înce­putul începutului. SADOVEANU, N. P. 259. Dintruntîi = mai întîi, l-a început, în primul rînd. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurări unei acțiuni) Din, petrecut în. Zăpada dintracea dimineață de iarnă troienise drumul. Mi-a povestit o întîmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care exprimă originea, proveniența) Din. Din sîngele meu va crește răscumpărarea cum crește grîul dintr-o sămînță. SADOVEANU, N. P. 398. Era născut l-a Messina dintrun tată genovez și dintr-o mumă turcoaică. BĂLCESCU, O. II 79. 5. (În legătură cu verbe care înseamnă « a preface », « a schimba », introduce complementul indirect care arată obiectul prefaceri) Din. Din demon făcui o sîntă, dintrun chicot, simfonie, Din ochirileți murdare ochiuaurorei matinal. EMINESCU, O. I 30. Aleseră mănăstirea lui Alexandruvodă, spre a face dintrînsa cetate. BĂLCESCU, O. II 98. ◊ (În legătură cu verbe care arată trecerea de l-a o stare l-a alta, introduce complementul care arată starea de l-a care se trece) S-a trezit k dintrun somn și parcă era de cînd pămîntul. GÎRLEANU, L. 22. Fata se uită... k un om care se deșteaptă dintrun vis, de care nuși poate aduce aminte. EMINESCU, N. 18. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. Atunci, unde se repezi fata l-a zmeul celalt cu paloșul și, dintr-o lovitură, îl făcu în două bucăți ! ISPIRESCU, L. 19. Ești bun precît ești mare; tu poți dintrun cuvînt Să mîngîi osîndiți cen desperare sînt. ALECSANDRI, T. II 206. ♦ (În loc. adv.) Dintr-o dată = într-o singură mișcare, brusc, pe neașteptate, deodată. Dintr-o dată, prin deschi­zăturile rotunde ale podului, trecu ceva neobișnuit. SADOVEANU, O. VI 14. De dupe deal, vom vedea dintr-o dată satul. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Prea era grozav acel lup. Unde deschise o gură de să mă îmbuce dintr-o dată. ISPIRESCU, L. 14. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Avea bani în ladă, nu prea mulți, dar destui pentru k să poată trăi un an, doi dintrînși. SLAVICI, O. I 139. Degetele ei k din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur și dintrun fuior de o lînă k argintul. EMINESCU, N. 8. 8. (Introduce un atribut care exprimă materia) Din. Mănăstirea dintrun lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Dintr-o scăpare sau strecurat cîteva greșeli.Dintraceasta el sta pe gînduri. ISPIRESCU, L. 11.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DOR2, doruri, s. n. I. 1. Dorință puternică de a vedea s-au de a revedea pe cineva s-au ceva, de a reveni l-a o îndeletnicire preferată; nostalgie. V. jale. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 171. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. CARAGIALE, O. III 91. Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. D-o fii dor de l-a copi Să pui șaoa și să mîi, D-o fii dorul de l-a mumă Să fac calul decât spumă. ANT. LIT. POP. I 41. ◊ (Construit cu verbul « a fii » și cu subiectul logic în dativ) Drag mi-a fost în locurile noastre, și acuma mii dor să văd ape și lărgime. SADOVEANU, P. M. 85. Și dor mie, dor de satul meu, Și satul meu eașa departe ! IOSIF, T. 242. Mă doaren piept, dar nu să țip, Șiașa mie dor deacasă, Șiaș vrea să plec, dar nu e chip, Că vodă nu mă lasă. COȘBUC, P. II 60. Cucule, pasăre sură ! Ce tot cînți l-a noi pe șură ? Au ții foame, au ții sete, Au ții dor de codrul verde ?Nu mii foame, nu mii sete, Nici mii dor de codrul verde, Dar mii dor de satul meu Că am trei mîndruțen el. JARNÍKBÎRSEANU, D. 122. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; cu foc. Nui pasere pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd zioai plină de soare și cerul e fără nor. HASDEU, R. V. 71. Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe ușor A zice cu dor Un cîntic duios, Atît de frumos. ALECSANDRI, P. P. 66. 2. Iubire, suferință din dragoste. Mă apuca cîteodată dorul așa de tare de tine, Gheorghe, că parcămi venea să mă duc, să mă tot duc k o nebună pe drumul Galațului !... să te caut... să te văd ! BUJOR, S. 149. Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Lucea­fărul deasupra ei Cu razelei senine. Ea trebui de el în somn Aminte săși aducă Și dor deal valurilor domn De inim-o apucă. EMINESCU, O. I 171. Trecutau ani de lacrimi... Din ora de urgie în care team pierdut ! Și dorumi nu salină. ALECSANDRI, P. A. 62. Marei apa Bistriți, Mai marei dorul mîndri. JARNÍKBÎRSEANU, D. 91. ◊ Cîntec de dor v. cîntec. ◊ (Personificat) decât dorul mai colindă, Dorul tînăr și pribag. COȘBUC, P. I 48. Pe drumul de l-a Săcele, Vine dorul mîndrei mele; Șașa vine de fierbinte, Daș stan drumui maș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Cine nare dor pe vale Nu ști luna cînd răsare... Cine nare dor pe luncă Nu ști luna cînd se culcă ! JARNÍKBÎRSEANU, D. 87. 3. Starea sufletească a celui care dorește ceva s-au aspiră l-a ceva (un scop, un ideal); năzuință, dorință. Fata se gîndea l-a cei doi frați și nu putea înțelege ce doruri tainice își făceau cuib în sufletul ei tînăr. SADOVEANU, O. I 102. Dorurile mele Nau întruchipare, Dorurile meles Frunze pe cărare. GOGA, P. 81. O rămîi, rămîi l-a mine, Te iubesc atît de mult ! Ale tale doruri toate decât eu știu să leascult. EMINESCU, O. I 110. Mai am un singur dor: În liniștea seri Să mă lăsați să mor La marginea mări. id. ib. 216. Pînă cînd să creadă lumea, o, copi de Romînie ! Corice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi ? ALECSANDRI, O. 91. ◊ Dor de ducă = nostalgia depărtărilor, a călătoriei. Se deșteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad, cu nostalgi sfîșietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita ple­cărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri. M. I. CARAGIALE, C. 43. N-o încercase încă dorul de ducă; nu evadase în imperiul florilor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 86. Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă, pierde ore întregi cun atlas geografic pe genunchi. BART, E. 307. ◊ Expr. (Rar) A face (cuiva) pe dor = a face (cuiva) pe plac, pe voie, a-i împlini dorința. Alei, corbi, corbișor, De vrei tu sămi faci pe dor, Ține inelușul meu Și dul unde voiesc eu. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. (Obiectul dorului este o mîncare, o băutură) Poftă, gust. Mai multă lume se aduna de dragostea crîșmăriței decît de dorul vinului. CREANGĂ, A. 96. De dorul fragilor (s-au căpșunelor) mănînci și frunzele.Expr. A duce dorul (de ceva) v. duce (I 6). 5. (decât în loc. adv.) În dorul leli = într-o decâtă, l-a întîmplare, fără țintă hotărîtă, fără rost. Cămașa pe el d-a pururea era floare; căciulai țurcănească trîntită p-o ureche, în dorul leli, îl prindea k pun haiduc. DELAVRANCEA, S. 25. Întruna din zile, feciorul de împărat se duse l-a vînat, ia așa cam în doru leli, findcă navea altă treabă. ISPIRESCU, L. 370. II. (Olt.) Durere fizică. Neguță, Neguță... Nu cumva te doare Pe l-a cingătoare... Ori pe l-a căpșor Ai simțit vreun dor ? TEODORESCU, P. P. 659. Dor de ochi. ȘEZ. XX 86.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

2) voĭ, veĭ, va, vom, vețĭ, vor v. ajutător care, în unire cu inf., formează vit. lit. (lat. *vóleo, vŏlére [dupe dóleo, dŏlére, a durea], cl. vŏlo, velle, a vrea. Veĭ vine din vĕlis [îld. vis], de unde s´a făcut vrom. verĭ, apoĭ veĭ, pop. (munt. ), -ĭ; va vine din vŏlet [V. orĭ], de unde s´a făcut *voare, vare, va,, pop. a (munt. o, din *oa, *uă); vom vine din *volemus, de unde s´a făcut *vurem, vrem, vechĭ vem și văm, azĭ vom, pop. om; vețĭ vine din *voletis, de unde s´a făcut *vurețĭ, vrețĭ, vețĭ, pop. ețĭ, îțĭ [munt. oțĭ]: vor vine din volunt, rom. pop. or. V. vreaŭ și aș 1): voĭ merge (fam. munt. o să merg, mold. am să merg). Voĭ, va și vor se întrebuințează (numaĭ lit.) și k v. tr.: nu voĭ, nu va, nu vor îld. nu vreaŭ (eŭ saŭ eĭ), nu vrea. Subj. vechĭ și să voaĭe (lat. *voleat).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Iosif, logodnicul sfintei Fecioare Maria, de meserie tâmplar. Încredințânduse de taina zămisliri ei de l-a Duhul Sfânt și aflând în vis de l-a îngerul Gavril că pruncul ce se va naște este însuși Fiul lui Dumnezeu, Iosif și-a asumat în continoare rolul de părinte s-au tutore în fața legi și a lumi. Bis. îl prăznuiește în duminica dinaintea Nașteri Domnului, împreună cu împăratul David.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederi, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederi unui animal s-au al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochi = repede. Ochi în ochi = privinduse unul pe altul. Cu ochi închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fii) decât ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (l-a ceva). A dormi decât cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochi (s-au cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până l-a depărtări foarte mari. A vedea cu ochi lui = a vedea el însuși, a fii de față l-a o întâmplare. A vedea cu ochi altuia = a nu avea păreri propri, a judeca prin prisma altuia. A păzi (s-au a îngriji) pe cineva k ochi din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva s-au ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva s-au ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (s-au a-i fii drag cuiva) k lumina ochilor (s-au mai mult decât ochi din cap) = a iubi (s-au a fii iubit) din tot sufletul. A i se scurge (s-au a-i curge) cuiva ochi dupe cineva (s-au dupe ceva) = a se uita cu mult drag l-a cineva s-au l-a ceva, a-i plăcea foarte mult cineva s-au ceva, a ține mult l-a cineva s-au l-a ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fii mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (s-au a avea pe cineva l-a) ochi buni (s-au răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fii foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochi (s-au ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochi de cineva (s-au de ceva) = a vedea ceva s-au pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochi = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochi în cap (s-au pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochi peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fii pe punctul de) a muri. A privi cu ochi mari = a privi atent, a fii uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) l-a ochi s-au a loa l-a ochi = a ținti, a ochi. A loa (pe cineva) l-a ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochi (pe cineva s-au pe ceva) = a-i plăcea cineva s-au ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochi închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi l-a făină și cu altul l-a slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș s-au b) râvnește l-a două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) deși scoate ochi = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochi noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochi cuiva = dupe părerea cuiva, dupe aprecierea cuiva, în conștința cuiva; în fața cuiva. De (s-au pentru) ochi lumi = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (s-au a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect s-au a unei fințe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva s-au pe cineva. A vinde (s-au a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (s-au a cumpăra) aprecind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult l-a cineva, a-l privi cu drag. A mânca (s-au a înghiți) cu ochi = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochi s-au unde îl duc ochi = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De l-a ochi s-au (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spați. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută întrun perete exterior, folosind l-a aerisirea s-au l-a iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor s-au a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghi etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular sitoat pe partea superioară a unei mașini de gătit, care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales l-a pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie s-au fierte fără coajă, astfel k gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod l-a vița de vie s-au l-a subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, întrun hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate dupe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special l-a aparatele de recepție radiofonică s-au radiotelegrafică, k să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord.12. S. m. Fiecare dintre punctele dupe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochidepisică = a) disc de sticlă s-au de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit k piesă de semnalizare l-a vehicule s-au l-a panourile fixe dupe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite întrun anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochideciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiulboului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe s-au viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiullupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochipăsăruici = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe s-au roși (Myosotis palustris); b) număuita; ochiulșarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochișoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburi, rareori liliachi (Saxifraga adscendens); b) număuita; ochiulsoarelui = vanilie sălbatică; ochiulpăunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele dupe coada păunului (Saturnia pyri); OchiulTaurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

OCHI1, (I, II4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederi, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederi unui animal s-au al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochi = repede. Ochi în ochi = privinduse unul pe altul. Cu ochi închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fii) decât ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (l-a ceva). A dormi decât cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochi (s-au cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până l-a depărtări foarte mari. A vedea cu ochi lui = a vedea el însuși, a fii de față l-a o întâmplare. A vedea cu ochi altuia = a nu avea păreri propri, a judeca prin prisma altuia. A păzi (s-au a îngriji) pe cineva k ochi din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva s-au ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva s-au ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (s-au a-i fii drag cuiva) k lumina ochilor (s-au mai mult decât ochi din cap) = a iubi (s-au a fii iubit) din tot sufletul. A i se scurge (s-au a-i curge) cuiva ochi dupe cineva (s-au dupe ceva) = a se uita cu mult drag l-a cineva s-au l-a ceva, a-i plăcea foarte mult cineva s-au ceva, a ține mult l-a cineva s-au l-a ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fii supărat pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (s-au a avea pe cineva l-a) ochi buni (s-au răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fii foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochi (s-au ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochi de cineva (s-au de ceva) = a vedea ceva s-au pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări; A-și vedea visul cu ochi = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochi în cap (s-au pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochi peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fii pe punctul de) a muri. A privi cu ochi mari = a privi atent, a fii uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) l-a ochi s-au a loa l-a ochi = a ținti, a ochi. A loa (pe cineva) l-a ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochi (pe cineva s-au pe ceva) = a-i plăcea cineva s-au ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochi închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi - foarte plin. (Fam.) Cu un ochi l-a făină și cu altul l-a slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș s-au b) râvnește l-a două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) deși scoate ochi = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochi noștri = sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochi cuiva = dupe părerea cuiva, dupe aprecierea cuiva, în conștința cuiva; în fața cuiva. De (s-au pentru) ochi lumi = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (s-au a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect s-au a unei fințe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva s-au pe cineva. A vinde (s-au a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (s-au a cumpăra) aprecind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult l-a cineva, a-1 privi cu drag. A mânca (s-au a înghiți) cu ochi = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochi s-au unde îl duc ochi = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De l-a ochi s-au (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spați. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută întrun perete exterior, folosind l-a aerisirea s-au l-a iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor s-au a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghi etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular sitoat pe partea superioară a unei mașini de gătit, care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales l-a pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie s-au fierte fără coajă, astfel k gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod l-a vițadevie s-au l-a subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, întrun hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate dupe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special l-a aparatele de recepție radiofonică s-au radiotelegrafică, k să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele dupe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochidepisică = a) disc de sticlă s-au de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit k piesă de semnalizare l-a vehicule s-au l-a panourile fixe dupe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite întrun anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochideciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiulboului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe s-au viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiullupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochipăsăruici = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe s-au roși (Myosotis palustris); b) număuita; ochiulșarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochișoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburi, rareori liliachi (Saxifraga adscendens); b) număuita; ochiulsoarelui = vanilie sălbatică; ochiulpăunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele dupe coada păunului (Saturnia pyri); OchiulTaurului = numele unei stele din constelația Taurului; ochidetigru = varietate de coarț galben s-au brunroșcat cu irizați determinate de incluziuni foarte mici de fier, mică s-au azbest. [Pl. și: (II, 4) ochiuri] – Lat. oc(u)lus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de Adriana Stoian | Semnalează o greșeală | Permalink

zămislì v. 1. a concepe: vei zămisli în pântece și vei naște fiu (stil biblic); 2. fig. a naște: vremea închisă zămislește visuri spăimântoase ISP. [Slav. ZAMYSLITI, a cugeta, de unde a procrea; dela abstract l-a concret, procedare metaforică foarte rară (cf. invers concepe)].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FĂURÁR2, făurari, s. m. (Regional și arhaizant) Fierar, faur1. O fii vrun fecioraș de oier s-au plugar, De făurar, tîmplar s-au ciubotar. DEȘLIU, G. 25. Vulcan, făurarul zeilor. ISPIRESCU, U. 46. ♦ (Poetic) Făuritor. Răzbi-vom, tovarăși ! Căci drum neau deschis Spre slăvi făurari mărețului vis, Stegari lumini cu aripi nenfrînte. DEȘLIU, N. 80. – Pronunțat: fău-.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PRECOGNÍȚIE (‹ fr.) s. f. (În parapsihologie) Capacitate paranormală prin care evenimentele sânt prevăzute, prin vise, presimțiri etc., înainte de a exista vreo dovadă că acestea se vor petrece, numită și percepție extrasenzorială cognitivă.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DEȘTEPTÁ, deștépt, vb. I. Refl. 1. (Uneori deter­minat prin « din somn ») A se trezi, a se scula din somn. Flăcăul tresări... din somn și se deșteptă. PREDA, Î. 176. Stoicea dormi un pui de somn... și cînd razele îl înțepară în pleoape se deșteptă. GALACTION, O. I 46. Se ridică de mijloc și privi de jur împrejur zîmbind, k un om care se deșteaptă plin de mulțumire dupe un somn bun cu vise plăcute. CARAGIALE, P. 133. ◊ Fig. Un duruit de ciocănitoare, un țîrîit de pasere măruntă, un muget moale de căprior se deșteptau din somnul păduri. SADOVEANU, O. VII 37. Deșteaptăte, tu vînt de sud, Ridicăte, tu criveț ! COȘBUC, P. II 219. ◊ Tranz. Se culcă atent, cu mișcări prevăzătoare, să nul deștepte pe Levi. SAHIA, N. 108. Fabricile continoau... să deștepte mahalalele vecine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 11. În toată dimineața, copilița noastră vine de ne deșteaptă. NEGRUZZI, S. I 75. ◊ (Ne­obișnuit, subiectul e ochiul) La pămînt dormea ținînduși căpătîi mîna cea dreaptă; Dară ochiunchis afară, înlăuntru se deșteaptă. EMINESCU, O. I 142. 2. Fig. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. « din ») A se trezi din letargie, dintr-o stare de amețeală, de amorțeală, din visare etc.; p. ext. a reveni l-a viață, a începe o viață nouă. Cezar, k deșteptat din distracție, se întoarce repede. CAMIL PETRESCU, T. III 448. Călătorul tresări, deșteptat din gîndurile lui depărtate. C. PETRESCU, A. 287. Iată, lumea se deșteaptă din adîncai letargie ! ALECSANDRI, P. A. 81. Simțind picioarelemi slăbind, am închis ochi... Nu știu cît ținu astă fantasmagorie, căci, cînd mam deșteptat, eram singură. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Fig. Cum se deșteaptă fireanveselită, Și rîde soarele a sărbătoare ! CERNA, P. 160. ◊ Tranz. O schimbare în lumea din afară m-a deșteptat din semihalucinația turburătoare. IBRĂILEANU, A. 126. 3. A apărea, a loa fință, a se întrupa, a se produce. Gore simțise cum se deșteaptă în el prăvăliașul de odini­oară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 156. În mine s-a deșteptat duh de neliniște. SADOVEANU, P. M. 140. Alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 36. ◊ Tranz. (Cu privire l-a un sentiment, o dorință, o idee, o bănuială etc.) Sînt fințe care... deșteaptă în noi o vie curiozitate. M. I. CARAGIALE, C. 33. Tu... ai deșteptat în mine poetice simțiri. ALECSANDRI, P. A. 63. Ar fii fost de ajuns k să deștepte un simțămînt de mirare s-au un fior de amor. NEGRUZZI, S. I 44. ♦ Tranz. (Neobișnuit, cu privire l-a glas) A face să se audă, să răsune. Într-o grămadă de copi, k în pădurea fermecată cînd rupi o frunză și se trezesc copaci și încep să murmure, e de ajuns k unul să deștepte întîiul glas. ANGHEL, PR. 78. 4. A deveni conștient, a ajunge să înțeleagă ceva, săși dea seama de ceva. Dar cărările lumi se ridică spre creștete, Se desfac din paragini deșteptate popoare. DEȘLIU, G. 54. Copii săraci sau deșteptat. Acum în zadar le veți spune povești Cu îngeri, cu sfinți. ISAC, O. 137. De multe ori stăpînitori au stricat și acele mici școale, dinadins, k să nu să deștepte norodul. GOLESCU, Î. 34. ◊ Tranz. Cîte mulțimi de școale, prin care să străduiesc a-și deștepta norodul, a-l aduce l-a adevărată cunoștință ! GOLESCU, Î. 59.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

IMAGINÁȚIE, imaginați, s. f. Capacitatea ome­nească de a transforma reprezentările care reflectă rea­litatea existentă și de a crea, pe această bază, noi repre­zentări; p. ext. imagine produsă de această facultate; închipuire, fantezie. Imaginația populară nu contrazice legile realități, ci, dimpotrivă, le subliniază. CONTEMPO­RANUL, S. II, 1950, nr. 183, 8/4. În fine, cu firul cauza­lități în mînă, mulți vor gîndi a fii ghicit sensul întîmplărilor lui, reducîndule l-a simple vise a unei imaginați bolnave. EMINESCU, N. 84. – Variantă: imaginațiune (pronunțat -țiu-) (ODOBESCU, S. II 240) s. f.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DORMÍ, dorm, vb. IV. Intranz. 1. (Despre fințe) A se găsi în stare de somn, a fii adormit. Sublo­cotenentul Măgură dormea totdeauna l-a un loc cu soldați. CAMILAR, N. I 31. Dormi zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri. HOGAȘ, M. N. 231. Cănuță dormea l-a căldură, în patul bunicăsi. CARAGIALE, P. 19. Cum îți vei așterne, așa vei dormi.Cameră de dormit v. cameră. Vagon de dormit v. vagon.Fig. (Despre morți) [Căpitani] dormeau... în mormintele cele mari. SADOVEANU, D. P. 8. Dar lăsați măcar strămoși k să doarmăn colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. O ! dormi în pace peaceste maluri, Îngînat dulce, kn vis ușor, De glasul mări purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. ALECSANDRI, P. A. 75. ◊ Expr. A dormi buș­tean (s-au tun, butuc, k pămîntul, dus, k dus dupe lume, k un mort) v. c. A dormi de-a-n picioarele (s-au pe picioare) = a) a fii foarte obosit, a pica de somn; b) (fig.) a fii încet l-a treabă, a se mișca leneș; p. ext. a nui sta mintea l-a ceva, a fii absent. Ochi lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejurui și că umblă dormind pe picioare. MACEDONSKI, O. III 24. A dormi iepurește v. iepurește. A dormi decât cu un ochi v. ochi.Tranz. (Cu complementul « somn » s-au « noapte ») Murele au rămas neculese în codri și in vizuini își doarme sătul somnul ursul. ISAC, O. 210. Și unde nu să puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără dear fii șapte nopți legate laolaltă încă sar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. Voinicelul mi-o privea, Somnul dulce cum dormea... Și mereu se socotea: S-o deștepten grab’ au ba ? TEODORESCU, P. P. 451. (Expr.) A dormi somnul (cel) de veci (s-au cel lung, cel dupe urmă) = a) a fii mort; b) (în imprecați) a muri. Dormiți... dormireați somnul de veci ! CAMILAR, N. I 335. Să nu crezi că doarme Smaranda, dormireai somnul cel de veci, să dormi ! CREANGĂ, A. 17. Dormi tu, bărbățelul meu, Iertemitear dumnezeu ! Dormi, dormireai somnul lung, Că multeam tras șimi agiung ! ALECSANDRI, P. P. 355. 2. A mînea, a rămîne peste noapte undeva; a trage în gazdă. Ție drumundelungat Șii noapte. De nai gazdăn sat, Să vi să dormi l-a noi. COȘBUC, P. I 230. 3. Fig. A fii lipsit de interes, a lucra fără tragere de inimă. Apoi dormi l-a abataj și scoți acord mic. DAVIDOGLU, M. 17. ♦ (În forma negativă) A veghea; a fii vigilent. Azi știu că duhul tău nu doarme, Că porți pistolul sub gheroc, Dar fi pe pace, avem arme Și ac de fiece cojoc. BANUȘ, B. 117. Producția crește mereu, șiacum cu secre­tarul ăsta nou, care intră peste tot... șeful fierbe.Să fiarbă, că nici eu nu dorm. DAVIDOGLU, M. 47. 4. Fig. A sta nemișcat, neclintit, în amorțire. Cîmpile dorm fericite și neștiutoare. BOGZA, C. O. 206. Dealuri galbene și rugini dormeau în jurul nostru somnul dupeamiezelor de toamnă. GALACTION, O. I 98. Cînd lunan lacuri își scaldă fața, Cînd vîntul doarme în cîmp, pe flori... Eu șoptesc nopți un dulce nume. MACEDONSKI, O. IV 10. Stă castelul singuratic, oglindinduse în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simțire, care doarmen a ta harfă. EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. Păduri ceși dorm foșnirean mica ghindă Se cer spre cer coroana săși destindă. TOMA, C. V. 269. – Variantă: (Transilv.) durmí (RETEGANUL, P. I 47) vb. IV.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

supershow s.n. (anglicism) Spectacol de mare amploare, superspectacol ◊ „Despre ansamblul spectacolului, nu vom spune: «That’s entertainment» (Aceastai distracție, nu glumă!) – căci nu este nici «supershow» nici «all stars out», ci pur și simplu, vers și vis [...]” R.lit. 24 XI 77 p. 17. ◊ „În stilul său caracteristic, Cassius Clay, alias Mohammad Ali, a declarat că va anunța retragerea sa din activitatea competițională în cadrul unui supershow televizat.” R.l. 3 II 79 p. 6 [pron. superșóu] (din engl. supershow)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Hecuba (Hecube s-au Hecabe), fica frigianului Dymas (s-au a lui Cisseus, regele tracilor) și cea de-a dooa soție a lui Priamus, regele Troiei. A avut numeroși copi care, mai toți, au murit sub zidurile Troiei s-au, dupe distrugerea cetăți, au fost duși în captivitate. Printre ei se numărau: Hector, Paris supranumit și Alexander, Creusa, Laodice, Polyxena, Cassandra, Deiphobus, Helenus, Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de nașterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicători i lau tălmăcit spunîndui că fiul care avea săl nască va atrage ruina cetăți sale. La nașterea lui Paris, Hecuba pregetă săși ucidă însă copilul. Temînduse totuși de împlinirea destinului, îl abandonează pe muntele Ida. Mai tîrziu Paris vine însă l-a Troia și prezicerea se împlinește (v. și Paris). După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui Odysseus. Copleșită de durerea de a-și fii văzut rînd pe rînd copii uciși, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă l-a sacrificiul ficei ei, Polyxena (v. și Polyxena). Urcînduse pe corabie, vede trupul neînsuflețit al fiului ei Polydorus, aruncat de valuri l-a țărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fii jefuit. Înainte de plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găsește totuși răgazul și puterea necesară k să răzbune moartea fiului ei (v. și Polymnestor). Îmbarcînduse apoi din nou, Hecuba scapă de urmărirea însoțitorilor lui Polymnestor care vor s-o pedepsească, șiși găsește refugiul și moartea în valurile mări. După o altă versiune, ea ar fii fost metamorfozată într-o cățea.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

IOSIF (în „Noul Testament”), logodnicul Sfintei Fecioare Maria; tâmplar. A aflat, în vis, de l-a îngerul Gavril, de taina zămisliri de l-a Duhul Sfânt a pruncului care îl va naște Maria; îngerul i-a poruncit săși asume rolul de părinte și săl numească Iisus pe noul născut.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DALB, -Ă, dalbi, -e, adj. 1. Alb, curat, imaculat. În templele mărețe... Noaptea zei se preîmblă în veștmintele lor dalbe. EMINESCU, O. I 44. Trecutau fericireați ș-a tale sărbători, Cum trec lal toamnei crivăț plăpînde dalbe flori. La ODOBESCU, S. A. 75. Adămi haine dalbe, Cusute cu firuri albe. ALECSANDRI, P. P. 113. ◊ Florile dalbe = formulă care apare k refren în colinde. Astăsearăi seara mare, Florile dalbe. TEODORESCU, P. P. 17. 2. Luminos, limpede. Cad munți de fier, căi dalbe se deschid. TOMA, C. V. 412. De l-a cîntători Pînăn dalbe zori. TEODORESCU, P. P. 189. ♦ Strălucitor. Drumul era rău, plin de viroage, și în fundul lor alerga sprinten firul dalbelor fuioare, toarse de soarele lui martie. GALACTION, O. I 333. Noaptea lui e lină, Căi cu-a stelelor lumină Și cu dalbă lună plină! JARNÍKBÎRSEANU, D. 76. El în sîn mînași băga, Dalb de paloș că scotea. ALECSANDRI, P. P. 91. 3. Atrăgător, minunat. Doi ochi, k două basme mistice, adînce, dalbe. EMINESCU, O. I 32. Miezul nopți s-a ivit Și prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. A. 95. Printr-o dalbă grădinuță Se plîngea o nevestuță. BIBICESCU, P. P. 69. M-oi ducen codru iară... În codrul cu veselie și cu dalbă vitejie. JARNÍKBÎRSEANU, D. 290. 4. Curat, neprihănit, cast, gingaș, grațios. Inima poetului e de-a pururi dornică de crini și de toată tinerețea și de toată frumusețea care încap în dalbul lor simbol. GALACTION, O. I 342. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfiran mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Lîngă mîndră fîntîniță Trece-o dalbă copiliță. JARNÍKBÎRSEANU, D. 378.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CHIAR1 adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului s-au al idei care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și HarapAlb se pune de strajă chiar l-a ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimităn lături, Vedeun tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Căi găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multes, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalțăseun cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului care îl întărește) Astănoapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin « așa ») Poate să fie și așa, moș Nichifor.Ba chiar așai, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparați, urmat de « k », « cum » s-au « decît ») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar k un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnun foc, Fără urmă de noroc! JARNÍKBÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat s-au de necrezut) Toată lumea era grăbită, uni chiar fugeau, k și cînd iar fii alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea l-a socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv s-au pro­nume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce l-a judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lupșiapoi știți care?chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea l-a păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Co­pilul cu boboci era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochimi au zburat Și pe cer sau aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgă­duim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea săți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși k șoimul cel ușor Ce zboară dupe munte, Aveam chiar pene l-a picior, Șiaveam și penen frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin « și ») Jurămite pe ascuțișul paloșului tău că mii da ascultare și supunere întru toate, chiar șin foc de țiaș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍKBÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de « ba ») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte douătrei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Pre­cedat de « nici ») Nici măcar. Pentru mîndra caremi place Nici părinți nau cemi face, Nici judele satului. Nici chiar domni sfatului. JARNÍKBÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» s-au «de ») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de mai orbi. JARNÍKBÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (dupe vremea aceea). Nu cumva să se întimple k vreunui ci­titor... săi vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fii intrat în materia ei. ODO­BESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, întradevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătălăi! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fii chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turci chiar senduioșa Șun pic o mai aștepta. JARNÍKBÎRSEANU, D. 495.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

aiúrea, adv.1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure.Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A dooa parte este mai dificil de explicat. Plecînd de l-a analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosiri sale enclitice (cf. pronunțarea actoală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru rom. sar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațile anterioare pleacă de l-a aliubi (Crețu 305; CandreaDens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de l-a corespondența s-au analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este l-a -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de l-a lat. aliorsum, care pare și mai dificil. PopescuCiocănel derivă vb. aiuri de l-a tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁSNĂ, basne, s. f. (Învechit) Născocire, scornitură. Un vînător... povestea cui vrea săl asculte o mulțime de întâmplări minunate, care de cînd lumea nu trecuse nimănui nici prin vis, și l-a toate aceste basne nu lipsea niciodată de a aduce k martor pe biată slugă. ODOBESCU, S. III 44. Iar tiranul aprins de mănie Că am cutezat a grăi de acele basne, și care nu pot să fie Lucruri de rușine și mișele, Porunci săl bată peste față Pentru vorba proastă și îndrăzneață.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

FÉBRĂ s. f., 1. Temperatură ridicată a corpului k simptom al unor boli; temperatură, căldură. Cu mîna dreaptă strîngea nervos faldurile pături cu care era acoperit șiși trecea limba peste buzele arse de febră. JIANU, C. 520. După ce se trezea din acel vis de febră îi bătea inima. SADOVEANU, M. C. 54. Acuma sînt sigur că ai puțină febră, findcă prea îți sticlesc ochi. REBREANU, P. S. 138. ♦ (Urmat de determinări arătînd felul boli) Nume dat mai multor boli care se manifestă printr-o temperatură ridicată. Febră aftoasă v. aftos. Febră tifoidă v. tifoidă. Febră recurentă v. recurent. Febră puerperală v. puerperală. 2. Fig. Emoție, neliniște, încordare. Febra așteptări.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și (mai ales în trecut) monede (servind din această cauză și k măsură a valori). Gătiră o cină plăcută decât în vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Unul din pinteni săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, O. II 258. Nici unul nu poate Să ridicen spate Armele culcate Cuaur îmbrăcate. ALEC­SANDRI, P. P. 67. Nuntă de aur =aniversare a 50 de ani de l-a căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. ◊ F i g. Lucru valoros, care prețuiește mult (pentru că este rar). ◊ Aur alb = energia captabilă (și foarte valoroasă), a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră s-au (mai rar) țiței (considerate k valoare economică). ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros k aurul. Soarele va cerne colb de aur. BENIUC, V. 134. Ileana Simziana, cosiță de aur, cîmpia înverzește. ISPIRESCU, L. 23. Al vieți vis de aur k un fulger, k o clipăi. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieți materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă a omului înzestrat cu înalte calități. Cruce de aur (l-a s-au cu noi) în casă v. cruce. (Familiar) A-i fii gura de aur s-au a avea gură de aur, se spune despre cineva căruia i se atribuie darul k lucrurile bune care le dorește cuiva să se împlinească. ♦ Foaie subțire, pojghiță din metalul descris mai sus. Obiect suflat cu aur. ♦ F i g. Poleială, văpaie, strălucire (k a metalului). Aurul apusului s-a dărîmat și zarea s-a umplut de înserare. SADOVEANU, L. 7. Și brazdele negre leneci in aur de soare. NECULUȚĂ, Ț. D. 57. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui. EMINESCU, N. 81. 2. Fir făcut din metalul descris mai sus s-au imitînd acest metal și folosit l-a țesut s-au l-a cusut. Nați năframa de mătasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să ști, frate, c-oi muri. ALECSANDRI, P. P. 20. Un așternut Cu aur țesut. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ Veșmînt (scump) țesut din asemenea fire. (În basme) Împăratul era îm­brăcat decât în aur. Pop. ◊ (Adverbial) La coșarul dărîmat Stă boierul răzimat, decât aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 326. 3. (De obicei cu sens colectiv) Bani, avere, bogăție; fig. belșug. Sătul de aur k o căpușă De sînge [e] boierul. BENIUC, V. 137. Aur înseamnă plugul nou, tractoarele. Ele vor brăzda toate ogoarele Și vor aduce șin casa noastră șin sat Viață mai bună și rod îmbelșugat. VINTILĂ, O. 41. ◊ Expr. A înota în aur = a fii foarte bogat. Sete de aur = lăcomie de bani, goană dupe avere. Plată în aur = plată făcută cu un echivalent al aurului. A plăti cu aur = a plăti cu bani mulți. A cîntări cu aur = (odini­oară) a plăti pentru un obiect o cantitate de aur egală cu greutatea lui; (astăzi) a plăti mulți bani. Tot aurul din lume sămi fii dat, se zice pentru a exprima ideea că cu nici un preț nam fii spus s-au făcut ceea ce ni s-a cerut.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CUNOAȘTE, cunósc, vb. III. 1. Tranz. A loa cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștință; a stabili în chip obiectiv relațile dintre fenomene, a le da o inter­pretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară care o cunoaștem cu toți și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, Mat. EMP. 244. Dacă lumea poate fii cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvol­tări staturi sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societăți, poate fii de asemenea cunoscută, iar datele știnței asupra legilor de dezvoltare a societăți sînt date auten­tice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea s-au a dobîndi cunoștințe (temei­nice) pe baza studiului, cercetări, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a produc­ției, legile de dezvoltare economică a societăți. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filo­zofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeți greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ A b s o l. Eu cunosc bine pealci și poate mai încolo să ai nevoie de unul k mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire l-a persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fii făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal.Toți vor să te cunoască, caută să vi pe l-a noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nul cunoaște pe tata. Spune și el dupe noi, bătînd din palme: tata, vine tataînsă habar nare cinei.. SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecini toți- Tu nu mai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÎKBÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. Dapoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse căi stăpîna lui... se repezi cel dinți cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire l-a obiecte) Ești și dta k Cresus, care nuși cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire l-a stări, sitoați, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prieteni de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ E x p r. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fii trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (s-au a nuși cunoaște) lungul nasului = a-și da s-au a nuși da seama de ce i se cuvine. Vru... săi arate că nuși cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce l-a cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măriasa regele Poloniei, mare ducă de Litoania... vă face cunoscut k să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai k să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țări, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fii în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăvile războiului, ii sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIUDEJ, Art. Cuv. 473. 4. T r a n z. A ști felul de a fii al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cit îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita k un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu țiaș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieți. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi l-a matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și dece merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată decât un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici grati. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că decât mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (dupe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nus deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de l-a dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. T r a n z. A recunoaște. [Rîndunica] zbura k în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depăr­tare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea iau mulțumit cu gingășie, cunoscind întrînsul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscind glasul lui, sau oprit. CREANGĂ, P. 59. Nai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fii văzut. Dară nu lam cunoscut. JARNÍKBÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. « dupe », « dupe », « pe ») De pe bici lam cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, lau putut cunoaște k frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge l-a concluzia că... Șil cunosc pe fluierat Că e june nensurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști dupe cosiță Că ești de-a maicăta viță. JARNÍKBÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești!-Ai avut noroc că mai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. R e f l. pas. S-a gîndil mult cum să facă k să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite k adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățați Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și con­fuzia produsă... cunosc că sistemele [Școli ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Numi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că deabia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nui așa că se cunoaște că nam dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens im­personal) Mă cunosc căs vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapămă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu.Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să ști că pînă mîne ți-a fii fica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O săți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasămă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea comple­ment. se introduce prin prep. « k », « de »,« drept ») A admite calitatea s-au titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul șil cunoștea k stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihaivodă... nu voi în nici un chip săl cunoască [pe Basta] de generalcăpitan al țări. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tr a n z. A-și da seama (din anumite indici) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Cei în sufletul femei. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de pove­țele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscind... Chemă l-a sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

muzică de scenă (engl. incidental music; fr. musique de scène; germ. Bühnenmusik), muzică compusă pentru a însoți anumite momente în reprezentația unei piese de teatru. Spre deosebire de genurile operei* și operetei*, în care muzica deține rolul predominant, în spectacolul teatral ea are importanță secundară; creează decât o atmosferă s-au subliniază anumite efecte dramatice. Se poate vorbi pentru prima oară de m. în cea de a dooa jumătate a sec. 16, o dată cu nașterea teatrului în Anglia. Reprezentarea unei piese era de neconceput fără câteva cântece s-au ari*, fără dansuri*, fără antracte muzicale. Fiecare teatru avea angajați câtiva cântăreți și instrumentiști. Muzica completa și susținea sonor scenele de luptă, vânătorile, banchetele, intrările triumfale. În timpul lui Shakespeare au scris m. compozitori k R. Johnson, Th. Morley, J. Wilson, iar în sec. 17 Purcell. În Franța, Lully scrie muzică pentru comedile lui Molière, în special suite* de balet* care se cântau între acte. În sec. 18, popularitatea operei aproape suprimă existența m. Ea va fii prezentă în sec. 19 și desigur, în sec. 20. Câteva exemple rămase celebre: Beethoven – „Egmont”; Schubert – „Rosamunda”; MendelssohnBartoldy – „Visul unei nopți de vară”; Schumann – „Manfred”; Bizet – „Arleziana”; Grieg – „Peer Gynt”; Debussy – „Misterul Sf. Sebastian”; Stravinski – „Persephone”. În zilele noastre, m. se interpretează mai rar în sală, recurgânduse l-a banda magnetică înregistrată*.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Pistor, în mitologia romană, denumire purtată de Iupiter, datorită ajutorului care l-a dat odată Romei în timpul asedieri ei de către gali. El s-a arătat atunci într-o noapte în vis romanilor și, îndemnîndui să le arunce galilor tot ce aveau mai de preț, le-a făgăduit în schimb victoria. Or, cum l-a Roma bîntuia o foamete cumplită și făina era lucrul cel mai de preț, romani au făcut din puțina făină care le rămăsese pîini, care leau aruncat, de sus din cetate, asupra galilor. Înspăimîntați de această dovadă de belșug, gali, care sperau săi învingă pe cei asediați prin înfometare, au renunțat l-a planul lor și nau mai continoat lupta. În felul acesta îndemnul lui Iupiter a adus victoria. Drept recunoștință și în amintirea acestui eveniment, romani lau supranumit „brutarul” (pistor) și iau ridicat un altar.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FOSÍLĂ, fosile, s. f. Rest s-au urmă a unui animal s-au a unei plante care a trăit într-o epocă geologică anterioară celei actoale și care este îngropată și con­servată în straturile pămîntului. Mi se părea mie că tot ce trăise altădată subt ochi mei nu putuse fii decît fantas­magoria bolnavă a unui vis, s-au cel mult amintirea neguroasă despre lumea fosilelor vreunei depărtate perioade geologice. HOGAȘ, M. N. 171. ◊ Fig. Amintireai o frîntură de fosilă Din careai vrea să reclădești minuni. BENIUC, V. 139.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

2) greŭ, grea adj., pl. f. grele (d. lat. *grĕvis îld. grăvis, dupe vis, ușor, și brĕvis, scurt; it. grave și greve, fr. grief, pv. cat. greu, sp. pg. grave. V. grav). Care trage mult l-a cantar [!]: ladă grea. Numeros, cu multe bagaje orĭ arme: familie grea, armată grea. Fem. Gravidă. Fig. Dificil: drum greŭ. Grav, periculos: boală grea. Adînc, intens: somn greŭ. Aspru, sever: pedeapsă grea. Grav, vĭolent: cuvinte grele. A-țĭ fii greŭ să facĭ ceva, a-țĭ fii dificil. A-țĭ fii greŭ de multă mîncare, de vĭață, a-țĭ fii greață de multă mîncare, de vĭață. Mie greŭ să te aud, mie greață să te aud. A te lăsa greŭ, a te lăsa cu toată greutatea corpuluĭ, (fig.) a face pe dificilu. A fii greŭ de cap saŭ l-a cap, a fii prost, a înțelege greŭ. S. n., fără pl. Partea cea maĭ grea, greime, greutate: greu armateĭ. Lucrurile s´aŭ răsturnat, și tot greu a venit pe el. Fig. Dificultate: Aicĭ e greu! Am dat a greŭ! Adv. În mod greŭ: a trage greŭ (saŭ mult) l-a cantar, a lovi, a călca greŭ. Anevoĭe, în mod dificil: a trăi greŭ, a pricepe greŭ. În mod adînc, tare: a dormi greŭ. Cu severitate: a pedepsi greŭ. În mod grav: a insulta greŭ. Cu greŭ, cu greutate, dificil, greŭ: a trăi cu greŭ, a reuși cu greŭ. Din greŭ, adînc: a suspina, a adormi din greŭ. A călca, a lovi din greŭ, a călca, a lovi greŭ. A munci din greŭ, a munci l-a lucru greŭ, dificil.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ANARHÍST, -Ă, anarhiști, -ste, s. m. și f. Partizan al anarhismului, membru al unei organizați care susține anarhismul. Anarhiști, apărînd ideea distrugeri mașini de stat, își reprezintă în mod cu totul neclar cu ce va fii aceasta înlocuită de proletariat și cum se va servi acesta din urmă de puterea revoluționară; ei neagă chiar necesitatea întrebuințări puteri de stat de către proletariatul revoluționar, neagă dictatura revoluționară a acestuia. LENIN, STAT. REV. 130. Noi vedem în anarhiști adevărați dușmani ai marxismului. STALIN, O. I 301. ♦ (Adjectival) Propriu anarhiștilor, caracteristic anarhismului. Noi nu sîntem utopiști, noi nu « visăm » să ne lipsim dintr-o dată de orice cîrmuire, de orice subordonare; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînțelegerea sarcinilor dictaturi proletariatului, sînt absolut străine de marxism, servind de fapt decât pentru amînarea revoluției socialiste pînă in zioa în care oameni se vor fii schimbat. LENIN, STAT. REV. 58. Lenin pornea tocmai de l-a teoria marxistă a « sfărîmări » mașini de stat burgheze și a « dispariției treptate » a statului proletar, atunci cînd critica teoria anarhistă a « aruncări în aer » și a « suprimări » statului în general. STALIN, O. XII 79.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÁ2 adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion săți scriu, Iubeascățil pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinți... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fii = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe « și») = în orice caz, oricum, tot. Lasăl să vie... să văd și eu cum sînt zmei, că, și așa, pînă acuma nam văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fii, tot. Nui dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și întrun fel, și întraltul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = s-au întrun fel, s-au întraltul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de l-a mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = dupe cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa s-au tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu l-a fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai s-au serbare k să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici întrun fel, nici în altul. ◊ (Cu noanță conclusivă, mai ales precedat de « și », se întrebuințează spre a reloa firul povestiri s-au spre a rezuma cele povestite) Tocmai în zioa aceea bucătari curți se îmbătaseră... Și așa rugată find cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătrusău, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... * Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, dupe cum se spune. Așa find = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, k înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dacam auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dacauzea Fugacasă cămi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o sitoație s-au se citează ceva în continoare) După cum se va vedea îndată, dupe cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: « Cicodată, undeva... ». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Săi spui Rareșoai așa: « Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor ». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasui jalnic așa cînta: « Crai nou, strălucite! Plînsă mai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțusău o vedea Și din grai așai grăia... JARNÍKBÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. « că », « să » s-au «de ») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoți săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturi, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... ungete și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales k răspuns l-a o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așai Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de « hop », « măi », mai ales k refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!.Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÎKBÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e) ? s-au nui așa ? = am dreptate s-au nu am? Nui așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie șașa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? s-au cum așa? (cu accentul pe « cum ») = adevărat să fie ? (Arată indignare, mînie) Așa?! s-au așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile ?! Așa ?! În loc săți dai osteneală k să afli și gîndul oamenilor, tu nu ști nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! s-au vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (s-au faci) acum. (Cu o noanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe « așa ») = a) desigur, firește. Așai c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, dupe cum zici. Care va să zică, tu teai ținut dupe noi și ști tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează k afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... dupe ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos l-a muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «dupe cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, l-a fel. Cînd aș ști cămi vei fii de ajutor să sfîrșesc ceam pus de gînd, maimai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina săți aducă galbeni, cașa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa k tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venindk###n vis, așa vi. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacăl smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍKBÎRSEANU, D. 202. ◊ E x p r. Șiașa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă s-au explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), întratîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, HarapAlb, că tei pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb s-au al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. « de ») Te uiți așa de galeș l-a mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o pradașa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de l-a tine Peste multe dealuri vine. Șașa vine de fierbinte, Să stau in loc maș aprinde; Șașa vine de cu jele, Pare cam făcut tot rele... Șașa vine de cu greu, Pare cam făcut tot rău. JARNÍKBÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mie că, acordîndumi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, nai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai l-a un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce vați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așazis s-au așanumit = pretins. Așazisa ștință din țările burgheze.Expr. Ia (s-au iacă) așa s-au uiteașa = a) (demonstrativ) Of, crâișorule! credemă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uiteașa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor k un fel de introducere l-a cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, decât k să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaoa prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodi cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iacașa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iacașa! Dragumii de dumneata. JARNÍKBÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd dupe un adjectiv) Cum sar putea crede, cum este de obicei. Doi copi, o fată șiun fecior, nu frumoși așa, ci cum nau mai fost, dar nici nu vor mai fii. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de « decât », în locul unor adverbe s-au locuțiuni adverbiale care nui vin în minte vorbitorului în momentul vorbiri; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nul înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Radai slabă, Știu flăcăi! Șiși fac, seara, Peaici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fii de domni și de boieri și învață de l-a dinți, ia, decât așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiascâ sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, l-a nimereală, într-o decâtă. Vorbește și el așa, k să nu tacă. c) Oricum, dupe bunul plac. Fata nui de cele dupe drumuri, s-o loați decât așa, cum sar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, s-au redă o afirmație vagă) Nui vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Șiapoi ce mii cere așa, k hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, k din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai meri ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa deun gînd, Strîngea cuțitun pumn, cătînd Cuatîta drag l-a el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenți de răsplată. Cis copilă tinerea... Și dau gură numașa. JARNÎKBÎRSEANU, D. 405.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DISPĂREÁ, dispár, vb. II. Intranz. 1. A se face nevăzut, a ieși din cîmpul vizoal, a nu mai putea fii văzut (deși continuă să existe), a pieri (dinaintea ochilor). Dadaca... dispăru pe portiță. SADOVEANU, Z. C. 257. Cînd am ajuns în dreptul liceului, cei patru dascăli... au dispărut înăuntru. SAHIA, N. 54. Norul trece și dispare În fundul cerului. ALECSANDRI, P. II 126. ♦ A se pierde fără urmă, a pieri, a nu mai putea fii găsit. Iau dispă­rut mănușile. 2. A înceta de a mai exista, a se stinge, a pieri. De pe toate chipurile dispăruse brutalitatea și graba. C. PETRES­CU, C. V. 76. Viforul de astănoapte a dispărut k un vis. ISAC, O. 63. ◊ Expr. A dispărea k prin farmec = a pieri foarte repede și fără urmă. Zăpada a dispărut k prin farmec. ♦ (Despre persoane) A muri, a deceda. Un om dacă dispare, un altul se ridică, Șin cartea vieți nume se șterg s-au se înscriu. MACEDONSKI, O. I 48. Tiranul să dispară în hăul nimiciri ! ALECSANDRI, T. II 164. – Variantă: dispáre (CAMIL PETRESCU, T. III 322) vb. III.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁIE1, băi, s. f. I. 1. Cufundare a trupului în apă (în scop igienic, find însoțită de spălarea corpului, s-au în scop curativ); îmbăiere. V. s c ă l d a r e. A face baie. Costum de baie. ◊ (Metaforic) La poduri au să iasă dedesubt Bălauri cu capetele șapte... Dar am să fac în sîngele lor baie. BENIUC, V. 72. ♦ Baie de aburi = expunere a trupului l-a acțiunea vaporilor de apă s-au a aerului umed încălzit. Baie de soare = expunere a trupului (gol) l-a acțiunea razelor solare. Baie de aer = expunere a trupului (gol) l-a acțiunea aerului (în aer liber s-au în stabilimente amenajate anume pentru aceasta). 2. Cada (s-au putina) în care se îmbăiază cineva. Miam cumpărat o baie de zinc. 3. Apa în care cineva se îmbăiază. Trecu înainte, poruncind să i se încălzească baia. DUMITRIU, B. F. 91. I se părea decât căn luciul băi, plină de lăcrîmele ei, vedea kn vis chipul mirelui ei iubit. EMINESCU, N. 28. ◊ (Poetic) Ca dintr-o baie de sînge soarele ieșea din mare, înroșind marginea norului sub care se strecura grăbit. CAZABAN, V. 23. În baie te-oi îmbăia, Cu tine că m-oi scălda, în baie de lapte dulce, Daicea nu tei mai duce. TEODORESCU, P. P. 89. ◊ Expr. Cald k în baie = foarte cald. Baie de sînge = vărsare (mare) de sînge, măcel. 4. Stabiliment public amenajat pentru îmbăiat, pre­văzut cu instalați de aburi s-au aer cald, dușuri etc. Ceva mai sus, dincolo de schitul Lainici, se văd urmele unor băi romane și ale unui drum de piatră, tot dupe vremile acelea. VLAHUȚĂ, O. A. II 133. ♦ Cameră într-o locuință particulară, prevăzută cu instalația necesară pentru îmbăiat. 6. Recipient de lemn, de metal s-au de alt material, în care se pune un lichid (apă, ulei, diferite soluți, metale topite etc.) în vederea unor operați industriale s-au chi­mice; p. e x t. lichidul însuși, soluția, metalul topit etc. în care se fac asemenea operați. Baie metalică. Baie de galvanizare. Baie de developare. 7. (decât l-a pl.) Nume generic dat localităților în care se găsesc izvoare de ape termale s-au minerale cu proprietăți curative; stațiune balneară. Sînt trimis l-a băi. Băile Herculane.Însoțisem pe tatămeu l-a băile de l-a Balta Albă. ODOBESCU, S. III 21.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MĂSÚRĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoarea unei mărimi (a unei dimensiuni, a unei greutăți etc.), determinată în raport cu o unitate dată. Era un om... de măsura mea. DELAVRANCEA, O. II 64. Cîti voinici de-a mea măsură, Toți în Moldova trecură. JARNÍKBÎRSEANU, D. 304. ◊ Loc. adj. De (s-au pe) o măsură = deopotrivă, egal, l-a fel. Ce vis e de-o măsură cunaltul vis al meu ? ALECSANDRI, P. III 387. ◊ Loc. adv. În mare măsură = în cea mai mare parte, în bună parte, mult. L o c. p r e p. După (s-au pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu..., potrivit cu... Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I, și pe măsura imperiului său, pe măsura poporului rus. STANCU, U.R.S.S. 112. Alți... îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I 105. Sprin­teneala l-a dobitoace scade s-au sporește pe măsura vărtutei s-au a slăbiciuni. CONACHI, P. 310. ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cît. ◊ Expr. A loa (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni în vederea confecționări unor haine, ghete etc. ♦ Operație prin care se măsoară ceva; măsurare. Instrument de măsură. 2. Cantitate determinată, întindere limitată, limită. Cît despre mine, știu atita că pierd măsura timpului, de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ F i g. (Atestat în forma de pl. măsure) Acel atelagiu... era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Loc. adv. Peste măsură = mai mult decît trebuie, foarte mult, din caleafară, exagerat, excesiv. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. O chema cu privirea, ridicînd pleoapele peste măsură. BART, E. 351. Laudele lor desigur mar mihni peste măsură. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. În măsura posibilului = în limita posibilului, pe cît posibil. 3. Unitate convențională cu care se măsoară o dimen­siune, o cantitate, un volum etc. Pe tejghea stăteau, bine rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I 362. Sistem de măsuri și greutăți = sistem de unități de măsură, care servesc l-a determinarea dimensiunilor, a greutăților etc. În sistemul de măsuri și greutăți, cele mai cunoscute sînt metrul și kilogramul. ◊ L o c. adv. Cu ace­eași măsură = deopotrivă, l-a fel. Ilenuța îi răspunde vo­ioasă, cu aceeași măsură, fără să se supere. C. PETRESCU, A. 451. ◊ F i g. Lirismul, dupe uni, dă măsura frumuseți în orice gen literar. IBRĂILEANU, S. 137. Dacam putea măsura Pe cît nie de plină măsura, Vedea-vei ce multă rnie ura în zioa din urmă a ta! COȘBUC, P. I 155. 3. Diviziune metrică a unei piese muzicale, scrisă l-a începutul portativului. Briceag se oprește săși acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul k să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. ◊ Bară de măsură = liniuță verticală pe portativ, divizînd toată durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu. mîna s-au cu piciorul mișcări egale și regulate care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele respective. 5. Unitate metrică compusă dintrun anumit număr de silabe accentoate și neaccentoate s-au (în metrica antică) dintrun anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e k toamna mierean faguri. EMINESCU, O. IV 356. II. F i g. 1. (Mai ales l-a pl.) Dispoziție, mijloc, procedeu întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop. Măsurile de îmbunătățire a munci organizatorice de partid trebuie să contribuie l-a creșterea forței partidului, l-a întărirea și mai mare a unități rîndurilor sale. REZ. HOT. I 167. Puse mîna pe megafon pentru o măsură repede și hotărită. BART, S. M. 92. ♦ E x p r. A loa măsuri = a împlini o serie de lucrări s-au a duce o acțiune în vederea realizări unui anumit scop. Se scoală mîine disdedimineață, k să ia măsuri.Ce măsuri?Măsuri, k l-a un asemenea eveniment. Facem, cunoscut oamenilor, explicăm, sfătuim. SADOVEANU, M. C. 138. Profetiza, k încheiere, că o pelagră literară Va bîntui cu siguranță, de n-or loa măsuri urgente Cei responsabili denflorirea recoltei noilor talente. ANGHELIOSIF, C. M. II 9. Hei, hei! Cînd aud eu de popă și de Smărăndița popi, las muștele în pace șimi iau alte ginduri, alte măsuri: încep a mă da și l-a scris. CREANGĂ, A. 7. 2. Valoare, putere. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ști a lor măsură? EMINESCU, O. I 198. Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaș odată in războaie a purtat; Greutatea ei neapasă, trece slabane măsură, Nendoim dacașa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ E x p r. A fii în măsură = a fii în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumitale, ești cel mai in măsură sămi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II 168. A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete. Acest mare și subțire artist nu și-a dat măsura în versuri. SADOVEANU, E. 60. În aceeași măsură = deopo­trivă, egal, l-a fel. Arhitectura sovietică și, în aceeași măsură, tehnica construcției au avut a-și spune și aci cuvîntul lor. STANCU, U.R.S.S. 127. 3. Moderație, înfrînare, cumpătare, sobrietate, rezervă. La gură Să aibă lacăt și măsură. PANN, P. v. I 3. ◊ Loc. adj. și adv. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. I 178. Fără măsură = nechibzuit, din caleafară, fără socoteală. Mă ceartă fără măsură. DEȘLIU, M. 40. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II 293. – Pl. și: (învechit) măsure.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÎNTÁRE, (II) cîntări, s. f. I. Acțiunea de a cînta și rezultatul ei; cîntat. 1. Cîntec; muzică. Sascult cîntarea asta Cum picură smoală, Și capul greu de gînduri Săl culc l-a maman poală GOGA, P. 39. Prin largile lumi ale sări Prind taina cea sfînt-a cîntări. COȘBUC, P. II 88. Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare: Un vis ce își revarsă iubirea în popoare, Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUNPINCIO, P. 93. S-a stins viața falnicei Veneți, Nauzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMI­NESCU, O. I 202. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I 221. ◊ Fig. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate... De cîntări din ciocane, din pistoane și seceri. DEȘLIU, G. 10. ♦ Sunet caracte­ristic scos de diverse animale și insecte; (în special) ciri­pitul păsărilor. Nici pitpalacul, nici ciocîrlia și nici prigorile nu șiau început cîntările. MIHALE, O. 474. Am ascultat din umbră cîntarea lor înaltă [a broaștelor]. TOPÎRCEANU, B. 36. ◊ Expr. Cîntarea cocoșilor = moment din timpul nopți marcat prin strigătele repetate ale cocoșilor (dupe care se orientează, l-a țară, oameni, în lipsă de ceas). Gheorghiță îi lăsă cuvînt că se duce în sat pînă pe l-a cîntarea întîia a cocoșilor. SADOVEANU, B. 102.2. Compoziție literară în versuri s-au în proză, cu caracter de laudă. Cîntarea Romîniei [titlu]. RUSSO.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

GONÍ, gonesc, vb. IV. 1. Tranz. A loa l-a goană, a pune pe fugă; a fugări. Iată că un balaur... venea, măre, spre dînsa k un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiță. ISPI­RESCU, L. 133. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Refl. reciproc. Păsările ciripeau, se goneau printre ramuri; era cald și lumină. DEMETRESCU, O. 144. Și fîlfîie deasuprai, goninduse în roate, Cuaripeleostenite un alb șun negru corb. EMINESCU, O. I 93. ♦ Fig. (Învechit) A voi să ajungi (ceva), a urmări (o țintă, un ideal). Dreptul meu, alta nu gonesc... Așa m-a învățat soțumeu din urmă. ALECSANDRI, T. I 383. Idealul ce romîni goniră în organizația lor era egalitatea în drepturi și în stare. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Despre gonaci s-au despre cîini dresați pentru vînătoare) A alunga vînatul spre locul unde stau l-a pîndă vînători; a hăitui. Mergînd l-a vînătoare, au gonit o ciută sălbatică. CARAGIALE, O. III 89. Chiar pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, nau fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor, gonind prin pădure iepurile fricos... ? ODOBESCU, S. III 41. 2. Tranz. A alunga, a izgoni, a da afară. Numaidecît să mergi acolo, că nu iese din ea pînă nu l-ăi goni dumneata. CARAGIALE, O. III 48. Gonit de toată lumea prin ani mei să trec. EMINESCU, O. I 116. ◊ Fig. Toată noaptea îl apăsase un gînd, carel gonea mereu. DUMITRIU, V. L. 39. A ta vorbire dulce mă deșteaptă Și gonește visul ce mă fermeca. BOLINTINEANU, O. 50. Dulcea mîngîiere Gonește-a mea durere. ALECSANDRI, T. I 187. 3. Intranz. A alerga, a fugi. Lanțurile de trăgători se întoarseră, gonind spre întunericul păduri. CAMILAR, N. I 51. Cobzarul gonea dupe vagoanele de tramvai. PAS, Z. I 199. Pinteni murgului că da... Și gonea, măre, gonea. TEODORESCU, P. P. 292. ◊ (Despre vehicule) Două bărci de pescari cu pînzele umflate se întorceau gonind spre adăpost. BART, E. 233. 4. Refl. și intranz. (Despre vite cornute) A se împreuna, a se împerechea.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂU2 rea (răi, réle) 1) (în opoziție cu bun) Care are însușiri negative; lipsit de calități bune. Purtare rea. ◊ Viață rea (s-au trai ~) viață plină de greutăți; trai zbuciumat. Vorbe rele bârfeli; calomni. Veste rea veste care întristează. ~ conducător de căldură (s-au de electricitate) care nu transmite căldură (s-au electricitate). A duce casă rea cu cineva a se certa tot timpul; a trăi în dușmănie. A-și face sânge ~ (s-au inimă rea) a se mâhni; a se întrista. 2) Care este câinos l-a suflet; plin de răutate; avan. Om ~. ◊ Poamă rea (s-au soi ~) persoană cu apucături, deprinderi urâte. ~ de mama focului foarte rău. ~ l-a inimă lipsit de omenie; hain. 3) (despre acțiuni, fapte ale oamenilor) Care contravine regulilor moralei. Purtare rea. Deprinderi rele. 4) (în superstiți) Care aduce s-au prevestește nenorociri. Semn ~. Vis ~. /<lat. reus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CIRCUMSTANȚIÁL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv s-au o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui noanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume s-au prin numerale (de obicei cu prepoziți s-au cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu s-au fără prepoziți și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde l-a întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderi și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nui mai mult decât de-o fugă / Pânăn deal” (G. Coșbuc); „...și lam privit până sau aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sânt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munți cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așternete drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporál): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui noanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume s-au prin numerale (de obicei cu prepoziți s-au cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu s-au fără prepoziți, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe l-a infinitiv (precedate de prepoziția până s-au de locuțiunea prepozițională înainte de) și l-a gerunziu. Răspunde l-a întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?:Spre miezul nopți sentoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azidimineață, neavând treabă, mă scobor l-a gârlă” (I. Al. BrătescuVoinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nui va mai da bună zioa” (M. Preda); „Tămădăieni... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit dupe noi”; „Ca sarăt l-a bătrânețe / Ceam putut l-a tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că decât nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces l-a vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modál): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui noanțe: modalitatea propriuzisă, comparația, măsura s-au cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat s-au al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume s-au prin numerale (cu prepoziți s-au cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe l-a modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecți. Răspunde l-a întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați k niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștinduse... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu k pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Săi iau cu minen șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. BrătescuVoinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său senfiripează și sentinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șuri era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fii, fii, fii, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. BrătescuVoinești); „...și începu să sune dintrînsa k prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe sănsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbile, care zboară puțin, sau vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legi, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoi, k noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzál): c. care arată cauza desfășurări unei acțiuni (exprimată de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au sugerată de o interjecție predicativă) s-au cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume s-au numerale (cu prepoziție s-au cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe l-a modul gerunziu. Răspunde l-a întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codri de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sânt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... l-a VaduVechi, oameni... din prostie... sau unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploi, nam putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochi de flămând.” (Ion Creangă); „Alți spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „Deaceea, doamnă, team ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (finál): c. care arată scopul desfășurări unei acțiuni exprimate de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziți s-au cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe l-a modurile infinitiv (precedat de prepozițile pentru și spre) s-au supin. Răspunde l-a întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obțineri diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau dupe apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele l-a prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea sau deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutív): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au a intensificări unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printrun substantiv în acuzativ, cu prepozițile de s-au l-a s-au printrun verb l-a modul supin. Răspunde l-a întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea l-a nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condiționál): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printrun verb s-au printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printrun substantiv, pronume s-au numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printrun verb l-a gerunziu s-au printrun adverb de mod cu sens condițional. Răspunde l-a întrebările cu ce condiție? și în ce sitoație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nuți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fii murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesív): c. care arată împrejurarea care ar fii putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume s-au numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziți s-au cu locuțiuni prepoziționale, s-au prin verbe l-a modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde l-a întrebarea în ciuda cărui fapt?:Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea l-a nimeni cu zioa” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochi ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichi” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fii frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. BrătescuVoinești); „...țărani noștri, robotind mai rău k robi, nu ajung săși câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumentál: c. care arată instrumentul s-au mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume s-au numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziți s-au de locuțiuni prepoziționale) s-au prin verbe l-a gerunziu. Răspunde l-a întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?:Prin intermediul colegilor am ajuns până l-a el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradind asupra lumi valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociatív: c. care arată cine s-au ce însoțește subiectul în realizarea acțiuni exprimate de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume s-au numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziți și locuțiuni prepoziționale. Răspunde l-a întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe l-a scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, dei ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe l-a noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opoziționál: c. care arată obiectul s-au acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement s-au de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume s-au numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de s-au printrun verb l-a infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde l-a întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc dearamă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mie teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulatív: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement s-au de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume s-au numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de s-au prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde l-a întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperi, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul s-au faptul l-a care se limitează acțiunea exprimată de un verb s-au de o locuțiune verbală s-au calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive s-au pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziți s-au de locuțiuni prepoziționale) s-au prin verbe l-a supin. Răspunde l-a întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ l-a ce?: „...întrecea mai pe toți băieți și din carte, dar și din nebuni” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și dupe dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fii zgârcit... dar nici scump l-a târâțe și ieftin l-a făină” (C. Negruzzi); „Cu privire l-a întrebuințarea banilor, oameni se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul s-au faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut s-au de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume s-au numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât s-au de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, s-au prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde l-a întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fii găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu nam mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

fáță f., pl. fețe (lat. facia și facies, it. faccia, pv. facha, fassa, fr. face, sp. haz, pg. face). Acea parte a capuluĭ în cares ochiĭ. Persoană: fețe bisericeștĭ, domneștĭ. Prezență: în fața mea, față de mine. Latura principală (în opoz. cu dos): fața caseĭ. Suprafață: fața pămîntuluĭ, a măriĭ. Acea parte a uneĭ monete care are efigia. Coloare: față verde. Aspect: om cu față sănătoasă. Pagină: a ceti cîteva fețe. Față de pernă, de masă, pînză cu care se acopere [!] perna, masa. De față, prezent: a fii de față saŭ numaĭ a fii față. Pe față, deschis, verde, fără ocolurĭ. În față, în privire, în prezență: ĭam aruncat sfidarea în față; în partea opusă, peste drum (fr. vis-à-vis): în față era un castel. Față´n față, cu fața unu spre altu: oștile staŭ față´n față. Față de saŭ față cu, în față, în prezență: față de mine. A face o cercetare l-a fața loculuĭ, chear [!] acolo unde s´a întîmplat orĭ comis ceva. A da ceva pe față, a descoperi a divulga. A face față unuĭ lucru, a fii preparat de rezistență, a rezista. Taler cu doŭă fețe (fig.), om ipocrit. Schimbarea l-a față, sărbătoarea Transfigurăriĭ luĭ Hristos (l-a 6 Aŭgust).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

scáră, scări s. f. 1. Obiect alcătuit din două părți laterale lungi și paralele, unite prin piese paralele așezate transversal l-a distanțe egale și servind l-a urcarea și l-a coborârea spre un alt nivel. ◊ Scara lui Iacov = temă iconografică ilustrând două episoade: din Vechiul Testament: „Visul lui Iacov” și „Lupta lui Iacov cu îngerul”, având semnificația purități și tăriei credinței; este frecventă mai ales în pictura murală din Transilvania în sec. 18. 2. Succesiune, șir, serie ordonată de elemente diferite, servind l-a stabilirea valori a ceva. ◊ Scara cerului, se spune în glumă despre un om foarte înalt. ◊ Scara muzicală = succesiunea celor șapte sunete muzicale, (reprezentate în muzica bisericească psaltică prin cele șapte denumiri: „pa”, „vu”, „ga”, „di”, „ke”, „zo” și „ni”), fie ascendentă, fie descendentă, urmată de repetarea sunetului de l-a început; gamă. 3. Fig. Denumire dată exerciților treptate de perfecționare spiritoală atribuite sfântului Ioan Scărarul († c. 580 d. Hr.), stareț al mri Sinai. ♦ Ierarhia manifestărilor și a valorilor morale și spiritoale. – Din lat. scala.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ZMEU, (1,2,3) zmei, s.m. și (4) zméie s.n. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat în formă de uriaș cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea. Un basm cu pajuri și cu zmei Începeacum o fată. Tu taci șasculți povestea ei Și stai îngândurată. COȘBUC, P. I 192. Între munți întâlni doi zmei ce se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. Pe l-a sfințitul soarelui, FătFrumos birui pe zmeu... Apoi intră în casă și spuse zânei k a scăpat-o de zmeu. CREANGĂ, O.A. 279. ◊ Expr. A se lupta k un zmeu = a se lupta vitejește. ♦ Fig. Epitet care se dă unui om aprig l-a luptă, viteaz, erou. Mirceavodăn mijloc șede Și l-a dreapta lui se vede Doi Căplești și trei Buzești, Zmei Țări Românești. ALECSANDRI, P.P. 196. 2. (Mai ales l-a figurat s-au în comparați) Balaur. Di! cai mei, Nu vă lăsați, Zburați k zmei Înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Pe sus, pe pustile jgheaburi, Prin râpele munților suri, Zac zmei cu trupul de aburi. COȘBUC, P. II 8. Telegarul voinicului era un zmeu de cal. ISPIRESCU, L. 129. ♦ Cal aprig și focos. Deaș avea vro șapte frați, Toți k mine de bărbați Și pe zmei încălecați... ALECSANDRI, P.A. 36. 3. (În credințele populare) Boală pricinuită de dragoste. Mie mi se pare că cuconița are zmeu! Nu vezi tu că slăbește? FILIMON, C. 184. 4. Dreptunghi de hârtie (mai rar de pânză) fixat pe un schelet ușor de lemn, care vântul îl ridică în aer și care este mânuit de jos cu ajutorul unei sfori lungi. Nu mai vorbește decât de zbârnâitori, cumpănă, coadă, zmeie de una și de două coale. C. PETRESCU, Î. II 57. La vârsta de treizeci și cinci de ani... făceam zmeie. IBRĂILEANU, A. 26. De multe ori lam găsit descleind un zmeu, k să copieze vreun vers care acum un băiat îl făcea să zboare mai presus de Parnas. NEGRUZZI, S. I 206. – Pl. și: (rar, 4, s.m.) zmei (GANE, N. III 53, ALECSANDRI, P.P. 393).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

boŭ m. (lat. bos, bŏvis, vgr. bus; it. bue, pv. buou, fr. boeuf, sp. buey, pg. boi). Un animal rumegător domestic cornut alb cenușiŭ (maĭ rar negru, cărămiziŭ saŭ breaz) care se întrebuințează l-a tras caru, plugu și alte greutățĭ care trebuĭe duse maĭ încet. Fig. (pin aluzie l-a încetineala bouluĭ față de vioiciunea caluluĭ). Om foarte prost. Bou nopțiĭ, un gîndac mare cafeniŭ care zboară noaptea, maĭ mic de cît caradașca. Boul lui Dumnezeŭ, buburuză. A nuți fii boiĭ acasă, a ți se fii înecat corăbile, a fii maĭ trist de cît ești de obiceĭ. A-țĭ pune boiĭ în plug cu cineva, a lucra în tovărășie cu el, a avea a face cu el, și decĭ a avea ocaziune de ceartă. A trage pe cineva k cu boiĭ, a-l duce cu mare ce l-a un lucru care nuĭ place. De-a bou (rar), în brînci, în patru labe: a cădea de-a bou. V. taur, vacă, vițel.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MIT (‹ fr., ngr.; {s} gr. mythos „poveste, narațiune”) s. n. 1. (În sens propriu; accepție religioasă) Povestire din lumea sacrului, a divinități, a zeilor și eroilor destinată să explice originea zeilor, a lumi și a fenomenelor ei, originea, desăvârșirea și destinul omului. Spre deosebire de legendă, m. are întotdeauna funcție religioasă, zei despre care povestește find aceiași cu cei venerați de om în culte; adesea, m. este parte integrantă a cultului. 2. P. ext. (În accepția profană) Construcție a spiritului pur imaginară. La Platon, m. este o parabolă s-au alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică (ex. m. peșteri). În unele teori sociale și politice, m. este tratat drept credință, speranță, vis, ideal împărtășite în prezent de oameni. 3. Reprezentare falsă, dar în general admisă de toți membri unui grup (ex.: m. calmului englezesc, m. egalități etc.).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

FANTASMAGORÍE, fantasmagori, s. f. 1. Succesiune de idei s-au teori bizare, lipsite de bază reală, neserioase; aberație, elucubrație. Te rog să nu crezi nimic din toate aceste vorbe și fantasmagori. SADOVEANU, Z. C. 14. Le impută că vor săi îmbolnăvească feciorul, umplînduî mintea fragedă cu fantasmagori popești. REBREANU, P. S. 36. Fiecare pasaj e valabil și k pictură și k gest prin care natura justifică fantasmagoria din capul copilei. IBRĂILEANU, S. 6. 2. Succesiune de senzați vizoale bizare, neverosi­mile, propri unei imaginați tulburate; priveliște ireală, fantastică; vedenie, nălucire. Mi se părea, în fantasma­goria dintre vis și aievea, că [Bistrița] mă tîrăște, cu mal cu tot, pe tot cursul ei l-a vale. HOGAȘ, M. N. 62. Umblînd și făcînd toate mișcările acestea, mi se făcea că visam s-au că vedeam împrejurumi o fantasmagorie. BOLINTINEANU, O. 381. Mi se părea că biserica se învîrtește cu mine... Nu știu cît ținu astă fantasmagorie. NEGRUZZI, S. I 54.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DEȘTEPTÁRE, deșteptări, s. f. Faptul de a (se) deștepta. 1. Trezire, sculare (din somn). Simțea un fior analog cu acel care nil dă deșteptarea dintrun vis urît. VLAHUȚĂ, O. A. III 63. ♦ (Concretizat) Momentul cînd se trezește cineva din somn. Lumea în care fusesem adineoarea, spectacolul unic, era departe, era k amintirea, l-a deșteptare, a unui vis. IBRĂILEANU, A. 204. La deșteptare mă trezi cu sfîntul soare acățat de vîrful plopului. HOGAȘ, M. N. 14. ♦ Semnal (clopot, sonerie, goarnă) care anunță scularea în colectivități (internate, cazărmi etc.). În zori, cînd se sună deșteptarea... auzi spunînduse:Bine de Serdici, acum o fii dormind ! SAHIA, N. 115. 2. Fig. Dezmorțire, trezire l-a viață. Deșteptarea primă­veri parcăl întinerise. REBREANU, R. I 315. Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, Nauziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce senalță pîn'l-a ceruri din a lumi deșteptare, Ca o lungă salutare Cătrun falnic vitor ? ALECSANDRI, P. A. 81.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CREȘTÉT, creștete, s. n. 1. (Adesea determinat prin « al capului ») Vîrful capului. Omul care te-a scăpat, amețind fiara cu o lovitură in creștet, a avut un curaj cum nu avea nimeni. PAS, Z. I 148. Să alergi, pe piept sămi cazi. Săți desprind din creștet vălul, Săl ridic dupe obraz. EMI­NESCU, O. I 75. Zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgi coliliei. ODOBESCU, S. III 14. El ținea un paloș lat cu care lovea creștetul acelei nenorocite fințe. NEGRUZZI, S. I 295. ◊ (Poetic) Copaci moțăiau din creștet k niște uriași chefli. ANGHELIOSIF, C. M. II 36. ◊ Expr. Din (s-au (De l-a) creștet pînăn tălpi (s-au în talpă, rar în poale) s-au din talpă pînăn creștet = de sus pînă jos, în întregime, peste tot trupul. Ne-a uns peste tot trupul, din creștet pînăn tălpi. CREANGĂ, A. 32. Și de l-a creștet pînîn poale Plutești k visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Chintesență de mizeri de l-a creștet pînăn talpă. EMI­NESCU, O. I 150. Am săți descoper niște lucruri care au să tengrozească din talpă pînăn creștet. ALECSANDRI, T. 1095. ♦ Părul capului. Cu creștetele albe preoți cu pisata rară Trezeau din codri veciniei, din pace seculară, Mi roiuri vorbitoare. EMINESCU, O. I 91. 2. Căpătîi. Cînd voi muri, iubito, l-a creștet să numi plîngi. EMINESCU, O. I 129. 3. Punctul cel mai înalt, vîrf (al unui munte, al unei stînci etc.), culme, pisc. În creștetul dealului, șoseaoa se desparte. C. PETRESCU, S. 197. S-a oprit pe creștetul colinei, Înfricoșat deaceastă amenințare. TOPÎRCEANU, S. A. 113. Deasupra capului păretele drept de stîncă își pierdea creștetul aerian în înălțimile albastre ale văzduhului. HOGAȘ, M. N. 182. Pe creștetul munților, zorile Zilei venise. BOLINTINEANU, O. 75. ◊ (Poetic) Soarele, din creștetul cerului, își revarsă pulberea strălucitoare. DELAVRANCEA, T. 59. Din creștetul cerului dogorit, razele cad drept k niște săgeți de arc. VLAHUȚĂ, O. A. 368. ◊ F i g. Dacă era noroi, călca din piatră în piatră, tot in creștetul pietrelor, scuturînd picioarele k o pisică. DELAVRANCEA, H. T. 39.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SOMN2 (o cifră) latitudine">lat. somnus) s. n. 1. Stare funcțională normală a organismelor animale și umane care survine periodic în alternanță cu starea de veghe și care se caracterizează prin repaus motor, lipsă de receptivitate pentru stimuli obișnuiți ai mediului (l-a om întreruperea activități psihice conștiente), prin particularități ale activităților vegetative și ale undelor electrice cerebrale. Înregistrarea activităților cerebrale în timpul s. a pus în evidență alternanța (de 5 până l-a 8 ori pe noapte) a unor perioade de somn profund, care apar în electroencefalogramă sub formă de unde lente (de frecvență joasă și cu mare amplitudine) și perioade cu unde rapide (de frecvență înaltă șicu amplitudine mică), asociate cu creșterea frecvenței pulsului, agitație, vise, mișcări rapide ale globilor oculari, care caracterizează somnul paradoxal. Echilibrul dintre s. și veghe, k și între s. profund și cel paradoxal este indispensabil stări de sănătate. Unele boli se manifestă și prin tulburarea acestui echilibru în sensul insomniei s-au hipersomniei. ♦ Inerție, toropeală, amorțire. ◊ Somn ușor, formulă prin care dorim cuiva să aibă un somn liniștit. 2. Somnul de veci (cel lung s-au veșnic) = moartea.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COLINDÁ, colínd, vb. I. Intranz. 1. (În vechile tradiți populare) A umbla, în seara de crăciun, de l-a casă l-a casă, cîntînd colinde (răsplătite cu mici daruri, în special cu colaci de grîu); a umbla cu colindul. Noi umblăm Să colindăm. JARNÍKBÎRSEANU, D. 512. ◊ Fig. Ce este pe grindă Și colindă? (Rîndunica). GOROVEI, 318. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana vizitată de colindători) în mintei veneau... clipe din alte seri de crăciun, cînd venea și el s-o colinde. SANDUALDEA, N. 173. ◊ (Complementul indică momentul în care se umblă cu colindul; rar) Astai sara de crăciun, Noi umblăm S-o colindăm. BIBICESCU, P. P. 235. 2. (De obicei urmat de determinări locale introduse prin prep. « prin », « pe l-a » etc.) A umbla de colo pînă colo, dintrun loc în altul. Pe dealuri cu arături colindam cu pușca în spate. SADOVEANU, O. VI 527. Nu sînt învățat a colinda pe l-a curți domnești. RETEGANUL, P. 142. Cuculeț, pasere sură! Mușcațiaș limba din gură, Cînticul să nuți mai zici, Nici să mai colinzi peaici. ALECSANDRI, P, P. 245. ◊ (Poetic) Colindă luna strălucindă, k o vedenie de vis. DEȘLIU, M. 36. decât dorul mai colindă, Dorul tinăr și pribeag. COȘBUC, P. I 48. Și în jur parcămi colindă dulci și mîndre primăveri. EMINESCU, O. I 31. ◊ (Cu precizarea unui scop anumit) O vedeai colindînd din casăn casă cu desagi pe umeri... cerșind. SANDUALDEA, D. N. 187. Avu timp destul să colinde dupe focul carei trebuia. ISPIRESCU, L. 202. Colindînd, dupe ajutoare pe l-a casele oamenilor, au căpătat de l-a un om o bucățică de pîne. SBIERA, P. 177. ♦ Tranz. (Complementul indică locul străbătut s-au cercetat) A străbate, a cutre­iera, a bate (un drum). O săptămînă... am colindat munți Apuseni pe Valea Arieșului. C. PETRESCU, S. 225. Dacă colindă o mare parte din oraș, ajunse l-a o fierărie. ISPIRESCU, L. 136. Am umblat, Am cercetat, Sate, orașeam colindat. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ (Poetic) Printre zăbrele văzu luna plină colindînd răpede fața senină și albastră a cerului. ODOBESCU, S. I 140. ◊ F i g. A duce, a purta. Vîntul își colindă vuietul de toamnă. DELAVRANCEA, S.140.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LEGÁ1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire l-a fire, funi, sfori, ață etc.) A împreuna, a înoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printrun ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mil legi dupe grumaz. EMI­NESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (s-au a strînge) băierile de l-a pungă = a face economi, a deveni (mai) econom, a fii (mai) strîns l-a pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înodată. Leagă turbinca strîns l-a gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă l-a gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire l-a un obiect s-au un material) A strînge într-o învelitoare de pînză s-au de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaoa fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraoa cu zece noduri = a fii foarte socotit l-a cheltuieli; a fii zgîrcit. Lega paraoa cu zece noduri și tremura dupe ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni întrun mănunchi s-au a pune l-a un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndule și strîngîndule cu o funie, un fir etc. Team văzut legînduți snopi. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge l-a sălăți întrales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei.Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă s-au se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. k să nu se desfacă, să nu se clatine s-au să nu alunece. Peste piuă pră­văli o bucată de stîncă, care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. decât pantofi să mii leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [plinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍKBÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire l-a un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotari sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferari a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, k să nu poată pătrunde dușmanul. Măriasa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecți vechi neprețuite Legaten marochine. CAMIL PETRESCU, v. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potri­vise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, del leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul mai mustrat Și cu zbiciul mai mînat Și l-a gard că mai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copi legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) l-a (s-au de) gard v. gard. A lega (pe cineva) l-a gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcți negative) A reuni sunete s-au cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns săți legi în stihuri vro durere s-au vrun vis, Nuți întemeia o lume de iluzi pe ceai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire l-a două puncte depăr­tate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaoa... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relați de prietenie s-au de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochi și sprîncenile... leagă dra­gostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire l-a o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire l-a persoane s-au colec­tivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al senti­mentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. Nam grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. Sau legat buni prie­teni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. jARNÍKBÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (s-au a-și lega viața) de cineva s-au de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Numi lega, maică, lumea Cu cine nu mii voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. Dear vroi cu mine fata să se legen cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. (« de ») A se ține scai de cineva, a nui da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage l-a răspundere. Leagăte de fatăți, ce te legi de mine ? COȘBUC, P. I 252. Nu eu mam legat de tine, ci tu teai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele vărumeu se rup... Și el, supărat l-a culme, se leagă de Pavel săi facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul l-a apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturi îmi rămînea să mă leg ? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire l-a oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghi, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînilen spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatumiau Dulăimpușcatui-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (s-au butuc, cobză, fedeieș) pe cineva s-au ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire l-a o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcui le legară mîinile l-a spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațelen cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot l-a cot v. cot. A lega limba (s-au gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoți). Se uită țintă l-a localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nuți aflu nume... Limban gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoți). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍKBÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire l-a un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) k să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat șau lăsat cai unul lîngă altul, fără săi lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă săși lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și loa angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema ? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri k să vie, legînduse prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiți și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie l-a gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mări paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare ! Nori îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, decât c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidari și cărămidari or fii legat nori. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire l-a oameni s-au l-a părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Săți leg ochi și urechile cun ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochi că iau legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega l-a ocli pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat l-a ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nui da inima săși lege capul cu nici unul din pețitori ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vor­bească o femeie... Se legase l-a cap cu o cîrpă roșie, căci știa căi stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă l-a cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta l-a ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă l-a bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpan apă rece Te leagă l-a cap șiți trece. JARNÍKBÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă undel doare (= fiecare își cunoaște greitățile). ◊ Expr. A te lega l-a cap (cîud nu te doare) = a-ți crea complicați inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de l-a înflorire l-a rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă l-a un loc Șaden loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Dute de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

péste prep. (din maĭ vechiu préste, în Ps. Ș. 19 și azĭ în Trans., și péstre, compus din pre- și stre. V. préspre). 1. Deasupra: peste catu întîĭ e catu al doilea, un pod peste (saŭ pe) Dunăre. 2. Asupra: a domni peste o țară, peste un popor. 3. Dincolo de: hoțiĭ aŭ fugit peste rîŭ. Peste drum, în față, față în față, în cealaltă parte (fr. vis-à-vis); peste drum de noĭ e o librărie. Fig. Peste măsură, prea mult, excesiv: a munci peste măsură. A trece peste (propriŭ și fig.), a merge maĭ departe de cît [!] trebuĭe. 4. Maĭ pe sus de, superior: peste colonel e generalu, asta e peste putință (imposibil), peste poate, peste puterile mele. Peste tot, pretutindenĭ. 5. Pe, l-a: l-a lovit cu palma peste obraz, peste bot; ĭ-a dat peste mînă, ĭ-a lovit mîna. A te bate cu palma peste gură, a regreta ce aĭ zis. Fig. A da cuĭva peste nas, a-l mustra, a-l face să se modereze. 6. Maĭ mult de cît: eraŭ peste o sută, am dormit peste opt ceasurĭ. Fig. Peste cap, maĭ mult de cît [!] trebuĭe, din belșug: avem mîncare peste cap. 7. După: peste un an. 8. În timpu, în cursu: peste noapte, peste an. 9. Unu dupe altu, succesiv: noroc peste noroc. Claĭe peste grămadă, în dezordine, de-a valma. Loc. A-țĭ fii (saŭ a-țĭ veni) peste mînă, a-țĭ fii incomod, a-țĭ fii greŭ. A apuca (adică „drumu”) orĭ a o loa peste cîmp, a loa drumu pin [!] cîmp. (Dar nu se zice peste pădure, vie, baltă, ci pin [!] pădure, vie, baltă. Tot așa e fals a zice: plec în America peste Hamburg, cum zic Româniĭ germanizațĭ dupe germ über, îld. pe l-a saŭ pin [!] Hamburg). A da peste cap, a răsturna, a învinge de tot. A te da peste cap, a face o tumbă, un salt mortal, și fig. a face tot posibilu k să reușeștĭ. A loa pe cineva peste picĭor, a-l loa cam în rîs, a-l loa l-a vale, a nul trata serios. A da peste (saŭ de) cineva, a te întîlni cu cineva, a-l descoperi. A da peste ceva, a găsi, a descoperi: na, c´am dat peste (saŭ de) dracu ! Și piste (sud) și piște (nord).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (18501889, o cifră s-au de un nume de localitate) născut">n. Botoșani), poet român. M. de onoare postmortem al Acad. După o copilărie trăită l-a Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și dupe o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, k sufleur, trupe teatrale, pleacă pentru studi universitare l-a Viena (18691872) și, cu sprijinul material al „Junimi”, l-a Berlin (18721874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, ștințele naturi, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectoală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit l-a Iași este, succesiv, director al Biblioteci Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor l-a „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă l-a București, unde va fii redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactorșef) l-a ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Ani următori sânt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatori l-a București și Viena, revine, dupe o scurtă călătorie, l-a Iași, unde lucrează l-a Biblioteca Centrală. În apr. 1888, l-a București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare l-a 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezi, în care (k și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigoni” și în alte poezi) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) l-a „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieți și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva deceni și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în decât 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poezile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sânt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afarăi toamnă”, „sânt ani l-a mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremi”) fie, mai rar, un reproș adresat femei care nu înțelege iubirea s-au o degradează („Pe lângă plopi fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubiri absente, a reveriei proiective s-au recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubiri care mod de a participa l-a viața Universului. De aici, sensul existențial al iubiri, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizări vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea erotici eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste s-au obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalități cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Find băiet păduri cutreieram”) s-au produce materia poeziei, find principalul instrument al imaginației. E. este, k toți mari romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu decât absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („”Scrisoarea I„, ”Rugăciunea unui dac„), aflăm mituri ale geniului (”Povestea magului călător în stele„, ”Luceafărul„), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din ”Memento mori„, ”Gemeni„) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumi (”Memento mori„) s-au a nației (”Andrei Mureșanu„, ”Scrisoarea III„), femeia (văzând în ea un înger s-au o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue (”Scrisoarea I„, ”Luceafărul„) s-au al contopiri de tip mioritic (”Mai am un singur dor„). Când iubirea, contemplarea naturi, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume (”Glossa„) nul poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară (”Melancolie„, ”Peste vârfuri„, ”Trecutau ani„, ”Odă – în metru antic„), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale (”Doina„). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat decât patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. ”FătFrumos din lacrimă„ este un basm de autor, deosebinduse de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. ”Sărmanul Dionis„ este prima nuvelă filozoficăfantastică din literatura română. ”La aniversară„ este o delicată schiță psihologică despre adolescență, ”Cezara„ o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a ”insulei lui Euthanasius„. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început ”Geniu pustiu„ și ”Avatari faraonului Tlà„, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sânt acelea care trebuiau să compună ”Dodecameronul dramatic„, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadi mai avansate de elaborare, între care ”Bogdan Dragoș„, ”Alexandru Lăpușneanu„, ”Mira„. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor socialpolitic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în serile de articole ”Icoane vechi și icoane nouă„ (1877), ”Studi asupra sitoației„ (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltări economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituți care să țină seama de tradițile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând ”formele goale„ (structurile și instituțile) introduse (”importante„) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea l-a stadi istorice anterioare, ci pentru ”umplerea„ cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de l-a demonstrația teoretică riguroasă și de l-a aforism până l-a comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teori de economie politică s-au până l-a pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieți decât un volum de poezi, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra lirici românești, k și procesul descoperi și asimilări întregi creați a celui care a devenit pentru conștința noastră națională ”expresia integrală a sufletului românesc„ (N. Iorga).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fîșie de pămînt umblată, folosită pentru deplasările dintrun loc în altul; drum. Deodată calea coti pe o costișă, printrun făgițel tînăr. SADOVEANU, O. I 13. Tu ești peaici? Eu team crezut Cu oile prin vale! Deaș fii știut că ești pe deal, Mergeam pe altă cale! COȘBUC, P. I 107. [împăratul] iese înaintea feciorusău, pe altă cale, și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Noapteai mică, steles multe Și-oi perde calea prin munte! JARNÍKBÎRSEANU, D. 141. ◊ (În numiri de străzi) Calea Victoriei. Cale ferată. v. ferată. Calea lactee s-au calea robilor s-au calea laptelui v. lactee. (La pl.) Căile respiratori = aparatul respirator. ◊ Loc. a d v. Din caleafară s-au afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a dooa zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieți lor, din caleafară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. încă nam văzut așa femeie, săplîngă de toate cele: era miloasă din caleafară. CREANGĂ, O.A. 44. Era un vis misterios Și blînd din caleafară. EMINESCU, O. 1185. ◊ Expr. A ieși (s-au a se duce) în calea cuiva = a-i ieși înainte, a-l întîmpina. Și k l-a mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n caleales alai. COȘBUC, P. I 56. Țugulea se duse mai întîi în calea zmeului celui mai mare. ISPIRESCU, L. 316. A fii (s-au a sta, a se izbi, a se pune) în calea cuiva = a fii piedică cuiva, a i se împotrivi. A, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi sau pus! EMINESCU, O. I 146. A găsi (s-au a afla) cu cale = a socoti că este potrivit, nimerit. Mănroșește singur gîndul Că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui l-a probă Inima nevestei tale. COȘBUC, P. I 73. A găsit cu cale să deie fata dupe feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Caleavalea= treacămeargă, fie, mai merge. Dear fii fost, cel puțin, așternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, caleavalea. HOGAȘ, M. N. 98. Toate k toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, caleavalea; se loa cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Celelalte, caleavalea, dar a guriță? cît lumea. EMINESCU, N. 88. Ce mai caleavalea = ce mai încoaceîncolo, ce să mai lungim vorba. Ia sămi iau eu merticul meu, nu dealtceva, da... să am eu treaba mea, aia e, ce mai caleavalea. PREDA, I. Ce mai caleavalea, casa trecea cu forme, în stăpînirea Cazangiului. PAS, Z. I 152. A pune l-a cale = a) (cu privire l-a lucruri) a pregăti ceva, a se îngriji de ceva, a aranja, a hotărî. Apoi, dupe aceea, lucrurile sau pus repede l-a cale. SADOVEANU, M. 117. Chiar în acea zi, cătră sară, baba începu să puie l-a cale viața nurorisa. CREANGĂ, P. Puse toate alea l-a cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 140. Toate trebile și le punea l-a cale singurel. CREANGĂ, P. 16. Să punem l-a cale o cununie. ALECSANDRI, T. 768; b) (cu privire l-a persoane) a sfătui, a îndruma, a povățui, a îndemna (de obicei l-a rău). Baba pune l-a cale și pe feciorul cel mijlociu, șiși ia un suflet de noră întocmai dupe chipul celei dintîi. CREANGĂ, P. 7; c) a aplica cuiva pedeapsa cuvenită, a învăța minte pe cineva. Pe urs lam pus eu l-a cale. CREANGĂ, P. 215. Așteaptă... Cocolitule... te-oi pune eu l-a cale și pe tine acuși. ALECSANDRI, T. I 209. A fii pe cale de a... (s-au să...) =a fii gata să..., a fii aproape de a...2. Călătorie, drum. Sfioasă, își lăsă ochi în pămînt, urmînduși calea spre șipct. BUJOR, S. 83. Se oprește, sfărîmat de cale, Și cheamă somnul care l-a uitat. CERNA, P. 167. Calul, ud de cale, Pămîntun loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Cîndumi vine dor de cale, Merg pe jos k și călare. JARNÍKBÎRSEANU, D. 221. ◊ Fig. Deai întîlnit partidun cale, Ști drumul, nu mai rătăcești. JEBELEANU, în POEZ. N. 302. ◊ Expr. A(-și) loa (s-au a apuca) calea = a pleca, a porni l-a drum. FătFrumos luă calea spre casa babei. POPESCU, B. IV 23. Și apucînd calea către răsărit, s-a dus. ISPIRESCU, L. 4. El își luă calea iar spre pămînt. EMINESCU, N. 65. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Calea jumătate = decât o parte din călătorie. Cale bună! s-au bună calea! formulă de salut l-a plecarea cuiva. Cale bună, fata mea, îi zise tatăsău. ISPIRESCU, L. 16. Bună calea, Ivane! CREANGĂ, P. 229. 3. (Adesea determinat prin numele unei măsuri de lun­gime s-au de timp) Distanță, depărtare. Pînă l-a Lădești este cale. GALACTION, O. I 264. Lumea îl petrecu pînă afară din sat, cale de un ceas. BUJOR, S. 39. E cald. De drum îndelungat Picioarele deabial mai țin, Șii cale pînăn sat. COȘBUC, P. I 227. S-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul. CREANGĂ, A. 15. Cînd urla [motanul] dintrun cap, sauzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte șăpte, sauzea cale de șăpte zile. EMINESCU, N. 14. Genarul, pierdut în sălbatecile sale vînători, se depărtase cale de-o zi. EMINESCU, L. P. 179. Alergători... sînt datori a face jurul pieți de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste. NEGRUZZI, S. I 36. II. f i g. Direcție loată de o dezvoltare, de o mișcare etc.; linie. Teoria marxistleninistă ne luminează căile construcției socialiste, ne ajută să rezolvăm toate problemele construcției potrivit condiților istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. ♦ Metodă, mijloc, procedeu de urmat pentru atingerea unui scop. În sufletele a sute de milioane de oameni se întărește speranța că se poate găsi o cale spre reglementarea problemelor litigioase și nerezolvate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736. ◊ Loc. adv. Pe cale... = prin mijloc..., pe linie.. Dispoziție dată pe cale administrativă.Se aude de concediu... tu ai săl iei sigur pe cale medicală. SAHIA, N. 118. ◊ E x p r. A afla chip și cale v. chip.Cale de atac = procedură de atacare a unui act judecătoresc (în special a unei sentințe) cerînd modifi­carea s-au anularea lui.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MELANCÓLIC, -Ă, melancolici, -e, adj. 1. (Despre persoane) Stăpînit de tristețe, de deprimare; care are o fire visătoare, închisă, întunecată, posomorită. Nus melancolic k Petrarca. Dar știu să rid, și pling apoi. ANGHELIOSIF, C. M. II 165. Nori toți cînd strălucesc, Melancolic îi privesc Și rămîn cu ochiul jalnic. MACEDONSKI, O. I 112. Dacă artistul e melancolic, amărît... plină de melancolie și de durere va fii opera lui. GHEREA, ST. CR. II 81. ◊ (Poetic) Șire lungi de melancolici cocori. ODOBESCU, S. III 34. ◊ (Adverbial) Matrozi melancolic cîntă. MACEDONSKI, O. I 153. ♦ (Despre cuvinte, ochi, frunte etc.) Care exprimă, reflectă tristețe apăsătoare, melancolie. A fost odinioară un cavaler tăcut Cu ochi melancolici, obraji de zăpadă. IOSIF, T. 102. Mai ales garafa goală era în stare de a-l umplea cu cugetări melan­colice. EMINESCU, N. 42. Sudoarea roura melancolica lui frunte. NEGRUZZI, S. I 53. ♦ (Despre lucruri, peisaje etc.) Care inspiră, trezește melancolie. Peisaj melancolic, în apele luni Mai ești pentru uni, Aievea, simbolic. Al țări din vis Dorit paradis. BENIUC, V. 57. Rîurile se ciorăiau mai jos de brîiele melancolicelor stînce. EMINESCU, N. 5. Era spînzurată o candelă ce ardea neîncetat, dînd o lumină slabă și melancolică. FILIMON, C. 265. ◊ (Adver­bial) Clopotele cailor sunau melancolie în noapte. SADOVEANU, O. IV 11. Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. 2. (Despre un bolnav mintal) Care suferă de melan­colie (2).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

GOL2, goluri, s. n. Spațiu liber; vid. Acest zid [de munți] neregulat și larg stăpînea valea Dîmboviței și dupe el privirea cădea în gol și în prăpastie. GALACTION, O. I 346. În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munților pitici. HOGAȘ, M. N. 165. O floare dacă naște șindată dacă moare, Se face în grădină un gol pentru o floare ? MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Fig. Amîndoi simțeau în sufletul lor un gol chinuitor. BART, E. 182. Deodată mi se făcu gol în cap și nu mai gîndi nimic. VLAHUȚĂ, N. 169. Sentinden umbra nopți un cîmp nemărginit, Pustiu și trist k golul ce lasăn urma lor, În inimi iubitoare, iubiți care mor. ALECSANDRI, P. III 79. ◊ Golul ferestrei s-au al uși = spațiul liber care se lasă în perete pentru a se așeza acolo o fereastră, o ușă. Gol de aer = zonă din atmosferă unde avionul întîlnește curentul descendent. (În economia capitalistă) Gol de producție = stagnare temporară a producției datorită deficiențelor de organizare, lipsei de materi prime etc. ◊ Loc. adv. În gol = a) (pe lîngă verbele «a sări», «a se arunca», «a se prăbuși» etc.) în aer (cînd se stră­bate o distanță oarecare pînă l-a pămînt); în prăpastie. (Fig.) Eram singur, în gol, atîrnat k și cînd îmi căzuse o scară de subt picioare. CAMIL PETRESCU, U. N. 230; b) (adesea pe lîngă verbele «a se uita», «a privi») cu privirea fixă, fără a avea un obiect precis, fără țintă. În zdruncinăturile trăsuri, în scrîșnirile arcurilor ruginite, cu ochi în gol, cu fața plină de un zîmbet de vis, se gîndea l-a fințele iubite rămase l-a casa bătrînească. SADOVEANU, O. IV 5. Bologa se pomeni singur, pironit în același loc, cu ochi în gol, uluit de vedeni. REBREANU, P. S. 79; c) fără folos, zadarnic. Pe unde se ducea, tot în gol îmbla. CREANGĂ, P. 144. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă. (Fig.) Mam apropiat de dulapurile de cărți, căutînd ceva care sămi umple golul acelui ceas. SADOVEANU, E. 5. A simți un gol l-a stomac = a simți foame. A (se) da de gol = a (se) da pe față, a (se) trăda. Se temea că mai curînd ori mai tîrziu se va da de gol și nu decât va strica toată treaba, dar își va băga totodată și capul în primejdie. SLAVICI, O. I 186. Ochi și sprincenile Fac toate pricinile... Și cu foc și cu pîrjol Pe amor îl dau de gol. ALECSANDRI, T. I 126. (În superstiți) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol, prevestind un insucces s-au ghinion. ♦ Loc lipsit de vegetație, mai ales de copaci. Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară. ALECSANDRI, P. III 281.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ADÎ́NC2, -Ă, adînci, adj. I. 1. (Despre cavități s-au lucruri concave) Al cărui fund se află l-a o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de deschizătură, de gură. Bubuie văile adîncile. BENIUC, V. 109. Ajunseră în capul unei văgăuni largi și adînci, crăpată peste maturi de scurgerea apelor. PREDA, Î. 137. Cheia [se află) în buzunarul adînc de l-a rochia țîțacăi. SADOVEANU, N. F. 23. ◊ (Despre ape, considerînd distanța dintre fund și suprafață) Din balta lui Iftode se trage spre Moldova un cot nu tocmai adînc. SADOVEANU, N. F. 29. Apele line sînt adînci (= oameni liniștiți în aparență ascund adesea porniri s-au însușiri nebănuite). ◊ F i g. Luna limpede înflorea k o față de aur pe săninul adînc al ceriului. EMINESCU, N. 29. O, tu umbră pieritoare, cu adînci, triști ochi! EMINESCU, O. I 80. ◊ (Adverbial) Fatai întinse mînile și se priviră adînc în luminile ochilor, pe cînd muzica adia. SADOVEANU, O. IV 95. Ochi mari și minunați Lucesc adînc, himeric. EMINESCU, O. I 172. ◊ (Urmat de determinări care indică o măsură) Cum ajung în pădure, sapă o groapă adîncă de un stat de om. CREANGĂ, P. 224. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) pînă l-a adînci bătrînețe = (a trăi etc.) pînă l-a o vîrstă înaintată, l-a care cu greu ajunge cineva. Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci pînă l-a adînci bătrînețe. DELAVRANCEA, A. 122. Au trăit... veseli și fericiți... pînă l-a adinei bătrînețe. CARAGIALE, O. III 85. ♦ (Despre diferite materi formînd un strat orizontal) Gros. Huma udă... nu era mai adîncă de douătrei capete. DUMITRIU, B. F. 63. 2. Care se află s-au se întinde departe în (s-au spre) interior. Strat adînc. Rădăcină adîncă. ◊ (Adverbial) Mai adînc nu pătrunseră ploile. DUMITRIU, B. F. 63. ◊ F i g. [Luceafărul] o urma adînc în vis. De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ♦ Care se întinde departe (în linie orizontală). Pedestrimea... se rinduia în « falange >> s-au «gloate adînci >>. BĂLCESCU, O. I 26. ♦ Greu de străbătut, des, compact. Sub adîncul frunziș al codrului stă pitit vînătorul. ODOBESCU, S. III 35. ♦ Care vine s-au pare că vine din interior; profund. Scoteam cîteun suspin adînc din piepturile noastre. CREANGĂ, A. 124. ◊ (Adverbial) Se sprijini pe speteaza fotoliului și răsuflă adînc. DUMITRIU, B. F. 93. Arendașul suspină adînc. REBREANU, R. I 168. Răsuflă adînc de oboseală. CARAGIALE, O. III 52. ♦ Întins, vast. Și clocotesc și hohotesc Păduri adînci. IOSIF, PATR. 67. 3. (Despre mișcări, în special despre plecăciuni, saluturi) Făcut prin înclinarea corpului (aproape) pînă jos. Apoi vesel senturna, La sultan de senchina Cu adîncă temenea. ALECSANDRI, P. P. 108. 4. (Despre voce, ton, timbru) Jos, profund, grav. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate: Nunvie morți – en zadar, copile! EMINESCU, O. I 202 ◊ (Adverbial) Încet, adînc răsună cântările de clerici. EMINESCU, O. I 88. ♦ (Despre culori) Intens. Cerul e de un albastru adînc. ◊ (Adverbial) În aer era aur șin grădine miros și-o umbră adîncviorie. EMINESCU, N. 57. II. F i g. 1. (Despre noțiuni abstracte; în opoziție cu superficial) Care ține de esența lucrurilor, care pătrunde în fondul, în miezul lucrurilor; temeinic, profund. Convingerea adîncă de venirea unor vremuri mai bune nu l-a părăsit... niciodată [pe Beldiceanu]. IONESCU- RION, C. 127. Gîndesc l-a adînca erudiție a acestui dascăl. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ (Adverbial) Ideologia marxistleninistă pătrunde tot mai adînc și mai larg in mase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 2/4. 2. (Cu noanță intensivă) Desăvîrșit, deplin, total, intens; profund. O liniște adîncă domnea în pădure. SADOVEANU, O. VII 37. O noapte cumplită șiadîncă se varsă de sus. COȘBUC, P. I 294. Începu să miște și să se scoale k dintrun somn adînc. ISPIRESCU, L. 103. Vați stins într-o clipală k stele trecătoare Ce lasun întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. ◊ (Adverbial) Pentru tăria paginilor tale Izbind în coasta veacului apus, Și pentru adevărul ce lai spus – Adînc îți mulțumim, Caragiale. CASSIAN, H. 77. Tu nici nu ști a ta apropiere Cum inimami deadînc o liniștește. EMINESCU, O. I 120. 3. (Neobișnuit, despre noțiuni de timp) Tîrziu. Era în ceasul adînc de dupe miezul nopți. CAMILAR, TEM. 130. – Pl. f. și: (învechit) adînce (EMINESCU, L. P. 180).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉMON, demoni, s. m. 1. (În concepțile religioase) Diavol, drac. Eu cunosc de mult năravul acestei paseri: aș putea spune căi mai degrabă demon decît pasere. SADOVEANU, D. P. 42. Suflete ! deai fii chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. EMINESCU, O. I 30. Ai iadului demoni negri in gheare să mă cuprindă. NEGRUZZI, S. II 60. ♦ Fig. Om rău. Cînd team întîlnit... dupe acest demon... am intîlnit un stîlp de lumină... El era în viața mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare. CAMIL PETRESCU, T. I 224. Nu mă mai tem de tine... ți-o spui acum, ție care ești demonul meu. NEGRUZZI, S. III 486. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătiri și uneori a frumuseți fizice. Am urmat pămîntul ista, vremea mea, viața, poporul, Cu gîndirilemi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut k să con­damne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mămpace. EMINESCU, O. I 53. O, ești frumos, cum numan vis Un demon se arată. id. ib. 172. 3. (În gîndirea mitică și în poezie) Geniu bun s-au rău, considerat k forță care stîrnește dorințe și pasiuni. Îndată s-a aflat în țară despre toate, k și cum... sar fii înșurubat demonul veștilor pe vînt și pe nouri. SADOVEANU, Z. C. 328. Mușcat de demonul ambiției... iam lăudat în termeni excesivi pe dna Timotin. IBRĂILEANU, A. 141. Ades cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit dal suferinței demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele. ALEXANDRESCU, M. 77.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ISPÍTĂ, ispite, s. f. I. 1. Ceea ce exercită o mare forță de atracție; tentație, ademenire, seducție; (în concep­ția religioasă) îndemn care îl simte cineva de a săvîrși un păcat. Gătituțiam fagure dulce Din stupi grădinilor mele; Din vița brumată, Spre buzeleți roși Își tind tămîioși Ispita ciorchinelor grele. TOMA, C. V. 117. Mi-a pierit vederea, judecata mi s-a-ntunecat: O ispită, vai ! Ancuțo, sufletul mi l-a mușcat: Miam uitat iubirea, team uitat pe tine... Șiam făcut alt vis ! DAVILA, V. V. 86. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi ? De ce ritmul nu mabate cu ispitai de l-a trebi ? EMINESCU, O. I 137. 2. (Învechit, decât l-a pl.) Încercare l-a care e supus cineva pentru a i se constata iubirea, răbdarea etc. Destul ispite, destul atîta cercare, Că, luptînduvă cu mine, vați aprins focul mai tare ! CONACHI, P. 87. II. (Învechit) 1. Cercetare, examinare. Te rog să binevoiești a-mi aduna tot ce ști că s-a tipărit s-au s-a scris despre monumente, mozaic, monede, ruine vechi din Transilvania... în sfîrșit de tot ce ști dumneata singur prin ispită. KOGĂLNICEANU, S. 197. 2. Experiență. Postelnicul Zimbolici cunoștea proverbul din ispită, dar, find om de duh, desprețuia aste prejudiți. NEGRUZZI, S. I 72. Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragostenchegată. CONACHI, P. 295.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FANTÁSTIC, -Ă, fantastici, -e, adj. 1. Creat, plăsmuit de imaginație, inexistent în realitate; ireal. Estetica lui Platon e o ipoteză fantastică, o fantazie k oricare alta. GHEREA, ST. CR. II 19. Zorile roși se varsă pe cer, Fru­moasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. ◊ (Sub­stantivat) A dooa tendință, împotriva căreia sîntem, este... exagerarea fantasticului. GHEREA, ST. CR. I 105. 2. Minunat, neobișnuit, măreț; care pare o plăsmuire a imaginației. Prin rariștea neagră a pădurilor [luna] își trimese, pînă l-a mine, întăile luciri fantastice și mișcătoare ale razelor sale arginti. HOGAȘ, M. N. 169. Nici nu ști unde să te mai uiți. Din toate părțile te cheamă priveliști, care de care mai fantastice. VLAHUȚĂ, O. A. II 135. Luna își aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreț, fan­tastic! ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ (Adverbial) Afară fulgi dănțuiau fantastic și stratul de zăpadă din fereastră urca mereu. DAN, U. 257. 3. (Despre persoane) Ale cărui idei s-au fapte sînt depărtate de realitate; original, fantezist (1). Mavrogheni se arătă un om cu totul original și fantastic. BĂLCESCU, O. I 86. ◊ (Substantivat, neobișnuit) Eu sînt de nicăiri și de pretutindeni, k orice fantastic, care călătorește veșnic. HOGAȘ, H. 92. 4. (Cu valoare de superlativ) Foarte mare, extraor­dinar. Impresari... iau oferit onorari fantastice. SAHIA, N. 66. ◊ (Adverbial, legat de un adjectiv prin prep. «de») Fantastic de scump.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GÁZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primește l-a sine pe cineva dîndui adăpost; amfitrion. Ion, k gazdă, se gîndește tot l-a lucruri bune. SP. POPESCU, M. G. 85. Ceru de l-a gazdă pe cineva care săi arate lucrurile cele mai însemnate. ISPI­RESCU, L. 278. Ie un pahar șil întinde gazdei. CREANGĂ, A. 97. ◊ (Metaforic) Iară gazda noastră zice, Dînduși ramurilen laturi: « O, priviții cum visează Visul codrului de fagi !». EMINESCU, O. I 101. ♦ Persoană care ține pe cineva cu chirie (și cu întreținere plătită). De gazdă navea nevoie. Copilul putea merge l-a școală în fiecare dimineață. REBREANU, I. 52. ◊ Gazdă de hoți = persoană care adăpostește pe hoți și vinde obiectele furate. 2. Locuință provizorie (l-a un particular), ocupată de cineva în calitate de oaspete s-au de chiriaș. De nai gazdă în sat, Să vi să dormi l-a noi. COȘBUC, P. I 230. Trebuie să vie în gazdă l-a mine. CARAGIALE, O. VII 21. Nu știu cum să fac k să găsesc gazda nepotului meu. ALECSANDRI, T. I 81. ◊ Expr. A trage în (s-au l-a) gazdă (l-a cineva) = a rămîne l-a cineva pentru un timp limitat; a mînea. Daca sosi, trase l-a gazdă l-a un om. ISPIRESCU, L. 278. Dute de trage în gazdă l-a dînsa și făte că ești un drumeț străin. CREANGĂ, P. 170. Trebuia să tragi l-a gazdă, cînd era încă soarele de-o suliță sus pe cer. GHICA, S. A. 41. A primi (pe cineva) în gazdă = a oferi (cuiva) locuință, a adăposti (pe cineva) gratis s-au cu plată. În cale dete preste un centaur, carele îl primi în gazdă. ISPIRESCU, U. 38. Cum, adicătele ! nu trebuie să știu și eu ce pramatie de călător primesc noaptean gazdă ? CARAGIALE, P. 54. Dar dta, moșule, n-o să ne spui ceva ? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă. NEGRUZZI, S. I 245. A (se) așeza în gazdă (l-a cineva) = a(-și) găsi locuință (l-a cineva). Ajungînd acolo toamna tîrziu, mam așezat în gazdă l-a Pavel ciubotariul. CREANGĂ, A. 81. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, l-a una Irinuca. id. ib. 25. A da (pe cineva) l-a gazdă = a găsi (cuiva) locuință. Dați pe Petre l-a gazdă undeva. PĂSCULESCU, L. P. 220. A loa (s-au a ține pe cineva) în gazdă = a primi (pe cineva) în locuință, k chiriaș. 3. (Transilv.) Țăran bogat care exploatează munca țărănimi sărace; chiabur, bogătan. Mult mă mustră gazdele Că leam furat eu vacile. ȘEZ. VII 167. ◊ Loc. adj. De gazdă (mare) = din părinți chiaburi, din oameni bogați; bogat. Am tot zorit săl însurăm. Găsisem una mai de gazdă. COȘBUC, P. I 240. Fata de gazdă mare Tot cu mîna l-a parale ! JARNÍKBÎRSEANU, D. 438. ♦ Stăpîn, proprietar. Gazda fîntîni făcuse chiar un ospăț. RETEGANUL, P. II 46. Vie gazda boilor, Că ști rîndul buzelor ! JARNÍKBÎRSEANU, D. 405.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MÁRGINE, margini, s. f. (Urmat de obicei de deter­minări în genitiv s-au introduse prin prep. « de ») Locul unde se termină o față a unui obiect; por­țiune laterală extremă a unei suprafețe. Cu frîul calului trecut pe dupe cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Se ghemui cum putu, pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I 13. Era odată, l-a marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, P. 51. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. ◊ E x p r. A ține marginea = a merge, a înainta pe (s-au aproape de) linia unde se termină o suprafață. Călca cu băgare de seamă... ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea. REBREANU, r. I 298. ♦ Mal, țărm, litoral. Mai am un singur dor... Să mă lăsați să mor La marginea mări. EMINESCU, O. I 216. Oraș mare și frumos, în marginea Dunări. GOLESCU, Î. 40. ♦ Hotar, graniță. Un an și mai bine Tornșa primi vești dupe vești de l-a marginile Lehiei. SADOVEANU, O. VII 141. ♦ Regiune periferică; periferie. Șed l-a o femeie bătrînă, departe, departe, tocmai l-a marginea orașului. VLAHUȚĂ, O. A. 134. Au abătut l-a o căsuță micuță în marginea cetăți. SBIERA, P. 123. ◊ Loc. adj. De margine = periferic, măr­ginaș, sitoat l-a o extremitate. Nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, O. II 286. 2. Loc de unde începe o prăpastie, o groapă etc. Oameni apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. Sta în groapă liniștit, sprijininduși inîinile de marginea ei. SAHIA, N. 89. ◊ E x p r. A fii l-a (s-au pe) marginea prăpăstiei v. prăpastie. 3. F i g. Limită. Entuziasmul a întrecut orice margine cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbi. SAHIA, n. 67. Întrun mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie înseninată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II 290. ◊ Loc. adj. și a d v. Fără (de) margini = nesfîrșit, infinit; imens. Și iubind-o fără margini scrie « visul de poet ». EMINESCU, O. I 32. Caleai lungă, fără margini, Cun e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I 435. ◊ E x p r. De nu mai are margini = foarte mare (s-au tare), fără pereche. E un încăpățînat de nu mai are margini. SADOVEANU, O. I 37. ♦ Capăt, sfîrșit. Urmări mașinuța din poartă, cu un colț al șorțului dus l-a ochi, pînă ce norul de pulbere se topi l-a marginea satului. MIHALE, O. 501. Soarele sclipește proaspăt lustruit l-a marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295. 4. (Învechit) Fiecare dintre laturile unei formați de luptă; aripă. Bate tu marginile, Eu să bat. mijloacele, Că le știu soroacele. PĂSCULESCU, E. P. 261. – Variantă: márgínă s. f.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÎRPÍ, cîrpesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire l-a un obiect de îmbrăcăminte rupt s-au descusut) A petici, a repara, a coase. Omul... umbla cu mîinile în buzunarul unor pantaloni cu genunchi cîrpiți. DUMITRIU, N. 234. Plugarul, întrun cojoc cîrpit, cu cușmă împănată de răsuflători, sta în car, lîngă plugul lui de lemn. CAMILAR, TEM. 47. Ști ceam auzit ?... Căți cîrpești singur cio­rapi. SEBASTIAN, T. 282. ◊ (Poetic) Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri; Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri. EMINESCU, O. I 35. ◊ (Cu privire l-a o persoană) Nevasta mă premenește, Mă spală și mă cîrpește. TEODORESCU, P. P. 294. 2. Tranz. (Cu privire l-a obiecte sparte s-au crăpate) A drege, a repara. Nu mai izbutea să cîrpească sticla de lampă. CAMILAR, N. I 83. Se lipeau de ferestruici strîmbe cîrpite cu hîrtie... se uitau lunglung, l-a prunci lăsați singuri. CAMILAR, N. I 67. În căsuța babei tot mai lucea o lumină roșiatică prin geamurile cîrpite cu hîrtie. DUNĂREANU, N. 22. ◊ F i g. Nu țiai prăsit un ban, săți poți cîrpi o nevoie l-a o vreme grea. VLAHUȚĂ, N. 129. Giudecă tu singură, Măriuco, dacămi mai este iertat a hrăni visuri de căsătorie... A zice lumea că mam uitat l-a bani tăi, pentru k sămi cîrpesc sărăcia. ALEC­SANDRI, T. 1579. ◊ E x p r. A-ți cîrpi viața (s-au traiul) = a trăi greu. Vatra in jurul căreia șiau cîrpit zi cu zi traiul, indrugînd povești și basme. DELAVRANCEA, S. 203. Cu ochi cîrpiți de somn = nemaiputînduși ține ochi deschiși de somn. Copii, cu ochi cîrpiți de somn, se duceau l-a culcare. PAS, Z. IV 28. Ea se sfiește săi iasă înainte, cu ochi cîrpiți de somn. VLAHUȚĂ, O. A. III 125. 3. Tranz. (Cu privire l-a oameni) A lovi, a bate. Și tu îi mai dai și dreptate, în loc s-o cîrpești. DUMITRIU, B. F. 41. Grădinarul voind săl cîrpească, fu oprit de fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 152. ♦ Fig. (Determinat prin « o palmă ») A trage, a da (cuiva) o palmă. S-a apro­piat de Miai și i-a cîrpit o palmă peste urechi. PREDA, Î. 122. 4. Tranz. Fig. A născoci, a inventa. Ajunge în sat l-a fratesău, și pe loc cîrpește o minciună, care se potrivea k nuca în părete. CREANGĂ, P. 47. 5. R e f l. Fig. A se ajuta, a-și împlini lipsurile, a se alege cu ceva.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CULÉGE, culég, vb. III. Tranz. 1. A loa, a aduna, a strînge (cereale, fructe, flori etc., tăindule s-au rupîndule). V. recolta. Din treacăt, ici și colo, să culegi Sînziene cu tulpinele întregi. TOPÎRCEANU, B. 44. Culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. Să iasă tot satul pentru k sămi culeagă pînea dupe cîmp. ALECSANDRI, T. I 249. Să crească pelin și iarbă, Puiculeana să culeagă. HODOȘ, P. P. 50. ◊ Fig. Cine seamănă vînt culege furtună.Absol. Rînduirăm pravilă și lege Că decât cine seamănă culege. DESLIU, G. 31. ◊ (Poetic) Grădina ta atît de mult mie dragă, Sînt flori acolo, visurile mele, Și sufletului dat e să culeagă. GOGA, C. P. 127. ♦ F i g. A dobîndi. Atacînd chestia cu multă ardoare, culege aplauze. CARAGIALE, S. U. 53. Din cărți culegi multă înțelepciune. CREANGĂ, A. 22. 2. A strînge, a ridica ceva dupe jos. În urmă servi­toarea fără glas, cu pași de pîslă, închidea și mergea să culeagă hainele împrăștiate. C. PETRESCU, A. 355. Culege bolovani k să te ucidă. SBIERA, P. 241. Își culegea boar­fele dupe jos. CREANGĂ, P. 148. Mireasa se pleca... Și inelul culegea. ALECSANDRI, P. P. 177. 3. A aduna laolaltă, din diferite locuri; a colecționa. Anticarul... Culege vecheaaramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. ◊ A b s o l. (În expr.) Alege pînă culege = alege mult, pînă ce i-o iau alți înainte, rămînîndui partea cea mai proastă. Eu gîndesc că tot om alege, om alege, pîn-om culege. CREANGĂ, P. 166. 4. A aduna din casete literele necesare și a le așeza în culegar, formînd rîndurile textului care urmează să fie imprimat; a zețui. Cronica mea este deja culeasă, l-a ti­pografie. CARAGIALE, S. U. 77. – Forme gramaticale: perf. s. culesei, part. cules.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

2) ușór și (vechĭ) ĭușór, -oáră adj. (lat. vis, ușor, de unde s´a făcut *lieŭ, apoĭ [cu sufixu diminutival -șor, -ușor] *lĭușor, ĭușor, ușor; it. lĭeve, pv. leu; fr. léger, d. lat. pop. *leviarius, de unde și it. leggiero și sp. ligero). Care nu trage mult în cumpănă, care nu e greŭ de ridicat: aluminiu e un metal ușor, a fii ușor k pufu. Lesne de mistuit: bucate ușoare. Supțire [!]: o haĭnă ușoară. Sprinten, vioĭ: mă simt ușor pe ziŭa de azĭ. Nu cu armament greŭ: cavalerie ușoară (adică fără suliță). Delicat, abea [!]: o ușoară atingere cu aripa. A avea mîna ușoară, a opera cu îndemănare (k chirurg ș. a.). Lesne de suferit: pedeapsă ușoară. Nu grav: rană, greșală [!] ușoară. Fácil, lesne de făcut: lucrare ușoară. Superficial: spirit ușor. Care tratează un subĭect puțin important: poezile ușoare ale luĭ Orațiŭ. Nestatornic, frivol, ușurel, ușuratic: om ușor. Curgător, care pare a fii scris fără trudă: stil ușor. Nu adînc, care se întrerupe l-a cel maĭ mic zgomot: somn ușor. Țărîna ușoară. V. țărînă. Adv. Pufu trage ușor în cumpănă; îmbrăcat ușor (supțire [!]); a călca ușor (nu îndesat); armat ușor; atins ușor; pedepsit ușor; rănit ușor; a lucra, a scrie ușor; a dormi ușor. A loa ușor, a considera cu ușurință, a nu da multă atențiune. – În Munt. vest ușure. Vechĭ ișor (și azĭ în Trans.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FRUMÓS3, -OÁSĂ, frumoși, -oase, adj. 1. Care place pentru armonia linilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică. a) (Despre persoane și despre părți ale corpului) Avea ochi frumoși, negri. DUMITRIU, N. 156. Un băie­țaș frumos, k de doisprezece ani... ne întrebă ce poftim. HOGAȘ, DR. II 6. Iacăt-o înaintea lui... tot așa de tînără și de frumoasă de parcă nu trecuseră valurile vremi. CARAGIALE, O. II 27. ◊ (În comparați care îi întăresc sensul) Ieși Zamfiran mers isteț, Frumoasă k un gînd răzleț. COȘBUC, P. I 56. Ca un leu să fi de tare Și frumos k primăvara. EMINESCU, L. P. 143. Copil frumos k visul cen leagăn îl visai. BELDICEANU, P. 132. ◊ (Substantivat) Frumoasa satului.Deacum, are să fie kn cîntec: are să se ieie frumos cu frumos, plăcut cu plăcut. CAMILAR, TEM. 175. Aci se fierb și oasele în vase aurite, Aci sadun frumoasele Cînd nu mai sînt dorite. BOLINTINEANU, O. 70. ♦ (Substantivat, f. pl.) Ielele. Lau întîlnit vîntoasele și frumoasele. TEODORESCU, P. P. 360. b) (Despre lucruri din natură, despre obiecte și des­pre opere de artă) Priveliște frumoasă.Casele cele frumoase le vînduseră creditori. CARAGIALE, O. III 48. Atuncea focumi spune povestea-a mai frumoasă. EMINESCU, O. IV 81. Frumos antereu porți. ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură; (mai rar, în trecut, și) arhitectură, poezie, muzică, dans. ◊ (Substantivat, în expr.) A loa (pe cineva) cu fru­mosul = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. (Eliptic) Va să zică nu vrei tă spui cu frumosul, ai? continuă șeful cu un zimbet acru. REBREANU, R. I 112. 2. Care place, care trezește admirație din punct de vedere moral. Purtare frumoasă. Faptă frumoasă. 3. (Despre timp s-au vreme) senin, calm, bun. 4. (Despre lucruri și fapte) Important, considerabil, remarcabil. O recoltă frumoasă. Un succes frumos.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ABIÁ adv. 1. (Cu sens modal) Cu greu, anevoie. Abia respir.Își strigau așa de departe, încît uneori abia se mai auzeau BASSARABESCU, V. 8. ◊ (întărit prin repetare) Hainai măturînd pămîntul, [copilul] și-o tîrășteabiaabia; Cinci k el încap în ea, Să mai bată, soro, vîntul Dac-o vrea! COȘBUC, P. I 224. 2. (Cu sens cantitativ) Foarte puțin, aproape de loc. Vremea era călduță și abia adia vîntul. SADOVEANU, B. 20. Pe luciul lin [al apei] s-a stîrnit un fior abia văzut. SADOVEANU, N. F. 99. ◊ (întărit prin prep. «de») Cînd erau să se lase in jos [FătFrumos, călare pe calul înaripat]... dabia, dabia atinse cu piciorul vîrful unui copaci și dodată toată pădurea se puse în mișcare. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Cu sens temporal) De foarte puțină vreme. V tocmai. Abia mam sculat Și acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Tata..., abia se întorsese de l-a treburile lui inginerești. SADOVEANU, N. F. 5. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pepînză l-a fel Deai crede că e reflectată. ANGHELIOSIF, C. M. U 33. ◊ (Întărit prin prep. «de») De abia apucasem a adormi, și un vis fantastic veni. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Introduce o prepoziție cu acțiunea imediat precedentă față de corelata ei) De îndată ce, decât ce. Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. [Baba] abia zice și deodată Valea, muntele vuiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ (Precedînd adverbe și propoziți temporale, arată că acțiunea din propoziția respectivă se realizează cu întîrziere, cu greutate) decât în acest moment. Glasurile ce strigau « minte! minte! » îl izbeau... abia acum cu șfichiul lor de dispreț. DUMITRIU, B. F. 34. 4. (Cu sens consecutivfinal) Cel puțin, măcar, barem, decât. Lasâl să plece; abia nu ne-o mai supără cit vorba lui. ◊ Hai și tu cu mine... deabia tei mai încălzi mergînd l-a drum. CREANGĂ, P. 241. – Pronunțat: a-bia.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ISPRĂVÍ, isprăvesc, vb. IV. Tranz. 1. A duce l-a capăt, a sfîrși, a termina, a mîntui. Vremea cea mai fericită și mai plină de visuri, în viața unui școlar bun, sînt cele două luni de vară, dupe ce și-a isprăvit liceul. VLAHUȚĂ, O. A. I 110. Haidem... să isprăvim o dată și trebușoara asta. CREANGĂ, P. 224. ◊ Absol. (În expr.) Am isprăvit ! = nu mai stau de vorbă ! Isprăvește o dată ! = taci ! termină ! ♦ Refl. A ajunge l-a capăt, a se sfîrși, a se termina. Am plecat pe străzi care păreau că nu se mai isprăvesc. STANCU, U.R.S.S. 53. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Orbul cînd dă de părete crede că s-a isprăvit lumea. PANN, l-a TDRG. ◊ Expr. S-a isprăvit ! = a) nu mai e nimic de făcut; b) ai dreptate, așa e, sigur. ♦ A duce l-a îndeplinire, a executa. Am bună nădejde să ispră­vești cu bine slujba, cu care teai însărcinat de bună­voie. ISPIRESCU, L. 18. ♦ (Regional) A înfăptui, a realiza. Ce-or fii isprăvit ceilalți draci nu știm. CREANGĂ, P. 144. Mersam eu asupra ei cu bătălie, dar nam isprăvit nemica. EMINESCU, N. 7. 2. (Rar) A pune capăt, a face să dispară, să nu mai existe. Turci l-a dînsa sosea. Ean drum cofile-o țipat (= a aruncat) Și l-a poartă o strigat: Deschide, mamă, poarta, Că miai isprăvit viața. ȘEZ. I 76. ◊ Expr. A o isprăvi rău = a ajunge într-o stare jalnică, umili­toare; a-și sfîrși viața în chip tragic. ♦ Refl. A se sfîrși, a muri. Cînd ajunseră, Prian se isprăvise de tot. CARAGIALE, S. 80.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LEGĂTÚRĂ, legături, s. f. I. 1. Piesă (uneori flexibilă) care unește s-au leagă două s-au mai multe obiecte. ♦ (Sport) Dispozitiv format din curele s-au fire metalice cu care se atașează schiurile l-a picioare. 2. Lucruri, obiecte legate împreună spre a se păstra și transporta mai ușor. V. sarcină, boccea. Pe înserate vin din tîrg, cu legături în spinare, ordonanțele. CAMIL PETRESCU, U. N. 288. Strîngînduși sub braț legătura albă, copilul se răsucea pe speteaza scaunului [căruței] să mai privească încă o dată în urmă satul. C. PETRESCU, S. 140. Trase afară o legătură ce părea a fii cu făină și o puse pe vatră. HOGAȘ, M. N. 81. ♦ Mic mănunchi de zarzavaturi. O legătură de ridichi. 3. (Mai ales l-a pl.) Funie, lanț etc. cu care se leagă un om. Moșul, măre Del vedea... De l-a brîn ( = brîu) cuțit scotea, Legăturilei tăia. TEODORESCU, P. P. 569. Legături iau pus de in. ALECSANDRI, P. P. 238. 4. Basma, testemel. 5. (Învechit și arhaizant) Cravată. Se înfățișă cu legătura de l-a gît strîmbă, plin de fîn și de fulgi. CAMIL PETRESCU, O. II 109. La gît cu legătură albastră. MACEDONSKI, O. IV 33. ♦ Fîșie de pînză care servește l-a pansarea s-au bandajarea rănilor s-au a părților bolnave; fașă, bandaj. Baba Anița pregătea legăturile care trebuiau să oblojească rana. SADOVEANU, O. I 51. 6. Scoarțele și cotorul în care se află legată o carte. Operele lui Pușkin, tipărite... pe hîrtie de cea mai bună calitate, k literă nouă, clară și elegantă, cu legătură în pînză s-au în piele. STANCU, U.R.S.S. 127. Cărți lîngă cărți... în fel de fel de legături și scoarțe... dorm toate l-a un loc. ANGHEL, PR. 19. 7. (Text.) Modul de împletire al firelor de urzeală cu firele de bătătură. 8. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică, radio­fonică etc.). Nu se găsește un colț din Uniunea Sovietică care să nu aibă legătură cu Moscova prin lini aeriene. STANCU, U.R.S.S. 219. S-a întrerupt legătura telefonică și nu se mai poate comunica de loc cu comuna. REBREANU, R. II 224. Auzi că se așteaptă sosirea autorităților și că legătura cu uscatul e oprită. BART, S. M. 101. II. Fig. 1. Relație între fenomene, persoane, colec­tivități etc. Ștefan intră în legături politice, care le întărește și prin legături de familie, cu Ivan al IIIlea. Ist. R.P.R. 135. Aducîndumi aminte de unele întîmplări ce k prin vis mi se arată, caut să mi le deslușesc și să pun legătură între ele. VLAHUȚĂ, O. A. II 259. 2. Relație de dragoste s-au de prietenie. Cred că se duce mai sus, l-a Breaza s-au l-a Comarnic, are o legătură peacolo. DEMETRIUS, C. 19. Negustori... aveau legături de prietenie și de afaceri. GALACTION, O. I 277. Legături strînse erau încă din școala primară între cei doi prieteni. CARAGIALE, O. III 264. Unchiul meu a aflat legătura noastră. NEGRUZZI, S. I 19. ♦ (La pl.) Relați și cunoștințe printre oameni de seamă. 3. Contact între diferite persoane, unități etc. Îi sosiră ordine și plotonierului major Danțiș să se pună în legă­tură cu proprietarul. SADOVEANU, M. C. 198. Patrulele de legătură aduc și ele veștile. CAMIL PETRESCU, U. N. 310. ◊ Agent de legătură = agent care ține un contact permanent între două unități militare, două grupuri de comandă etc. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petec de hîrtie. CAMIL PETRESCU, U. N. 355. (Om de legătură) = persoană care ține în contact permanent două insti­tuți, întreprinderi, două (grupuri de) persoane etc.; (în timpul munci ilegale a partidului) persoană prin care membri de partid țineau contactul cu organele superioare. Cum să facem ? Ști că eu am lucrat l-a tehnica partidului. O sămi fie mai greu să găsesc legătura... Mircea se gîndea l-a vechea lui legătură, l-a Radu. V. ROM. mar­tie 1954, 174. 4. (Învechit) Acord, înțelegere, învoială, convenție, pact. Legătura era k să se ascunză pînă de trei ori. ISPIRESCU, L. 46. 5. Concordanță, armonie în combinarea părților unei expuneri, a unei prezentări, a unei argumentări. Vorbe fără legătură. 6. (decât în expr.) În legătură cu = referitor l-a, care se referă l-a, în ceea ce privește. E o chestie în legătură cu fabrica. DEMETRIUS, C. 26. III. 1. (Tehn.) Mod de a lega două corpuri, prin care se îngrădește mobilitatea lor unul față de celă­lalt și care permite transmiterea unor forțe s-au a unor mișcări de l-a unul l-a celălalt. ♦ Dispozitivul cu care se realizează legarea. Trosnesc legăturile de fier ale plugu­rilor. MIHALE, O. 433. 2. (Determinat uneori prin « electrică ») Împreunare, cuplare a mai multor conductoare electrice s-au a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 3. Unirea diferitelor particule care constituie o mole­culă, un atom, un nucleu s-au alt sistem material cu proprietăți caracteristice. ◊ Forță de legătură = forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. Energie de legătură = energia liberată l-a for­marea unui sistem material.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DÚLCE1, dulci, adj. I. 1. (În opoziție cu amar, sărat, acru) Care are gustul caracteristic al mieri și al zahărului. Boabele au must dulce. STANCU, D. 255. Părul grijit de dînsa erancărcat de pere galbene k ceara, de coapte ce erau, și dulci k mierea. CREANGĂ, P. 290. ◊ Fig. Bătrîna asta, cugeta ea, mar dori ucenică a ei. Dar mai întăi ar pofti să mă guste k să cunoască ce fel de poamă sînt: dulce ori amară. SADOVEANU, P. M. 252. Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit. ALECSANDRI, P. P. 336. ♦ Îndulcit (cu zahăr, cu miere etc.). Cafeaoa e dulce. ♦ (Despre brînzeturi) Nesărat, proaspăt. Caș dulce.Am drăguț păcurăraș, Vine searaaduce caș, Dimineața urdă dulce Șimi dă gură și se duce. JARNÍKBÎRSEANU, D. 410. 2. (Despre lapte, în opoziție cu acru, bătut, prins etc.) Proaspăt (fiert s-au nefiert), nefermentat. Sămi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. [Îl] voi hrăni cu miez de nucă șil voi adăpa cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ♦ (Despre fructe, în opoziție cu pădureț) Care este produs de un pom fructifer, îngrijit, altoit; (despre pomi) care face fructe bune de mîncat. Sămi aducă trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 272. Și te suien mărul dulce, De vezi badea cum se duce. JARNÍkBÎRSEANU, D. 112. 3. (Despre apă, în opoziție cu sărată, de mare) De rîu, de izvor, de fîntînă; (în opoziție cu sălcie) bună de băut. Pești de apă dulce.Fîntîna... era plină pînăn gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. CREANGĂ, P. 290. Acuș avem să dăm peste o fîntînă cu apă dulce și rece k gheața. id. ib. 204. II. Fig. 1. (În opoziție cu aspru, urît, tare, violent) Frumos, drăgălaș, gingaș. Chipul Evantiei, luminat de dulcele ei zîmbet, nul părăsea o clipă. BART, E. 134. Fruntea albăn părul galben Peal meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă guri mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Cîntă-o albă copiliță Cu ochi dulci, dizmierdători Și cu sînul plin de flori. ALECSANDRI, P. II 90. Frumoasa noapte cînd plăpîndai lină rază A copilei dulce frunte cu vi umbre colora. ALEXANDRESCU, P. 136. ◊ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. ♦ (Despre miros) Plăcut, aromatic, parfumat. Prin fînețele bogate, suim l-a deal, și dulcele miros al florilor ne pătrunde pînă în suflet. SADOVEANU, O. VII 218. În mirosul fără asemănare de dulce care îl dă cîmpului sulcina... inima lui... se ușura de povara tuturor durerilor. VLAHUȚĂ, O. A. 102. Fiecare floare era... cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. ♦ (Despre sunete, glas, cîntec etc.) Plăcut l-a auz, melodios. Ascultam picușurile streșini în bălțile de apă, regulate și dulci. SADOVEANU, O. I 386. Ritmic valurile cad, Cum se zbaten dulce ropot Apan vad. COȘBUC, P. I 48. Graiul ei cel dulce și viersul cu lipici. ISPIRESCU, L. 35. Mi de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos și dulce, adormitor. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Adverbial) Peste farmecul naturi dulcei picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. Cornul sună plin de jale, Sună dulce, sună greu. id. ib. 104. Ea cînta dulce k ciocîrlia. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ (Despre lumină s-au surse de lumină) Blînd, potolit. [Pe șantiere] se lucrează... l-a lumina galbenă a soarelui dulce de toamnă. STANCU, U.R.S.S. 16. Acuma perdelele de l-a ferestrele Tincăi erau ridicate și oalele cu flori se deslușeau în lumina dulce a amurgului. SADOVEANU, O. IV 81. ♦ (Despre culori, în opoziție cu strident) Pal, estompat. Culoare dulce. 2. (Despre somn, în opoziție cu agitat, neli­niștit) Liniștit, calm, ușor, odihnitor. Un somn dulce, moleșitor, mă cerca. SADOVEANU, O. VI 59. Colea despre ziuă cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit. ISPIRESCU, L. 74. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce, El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍKBÎRSEANU, D. 75. ♦ (Despre acțiuni, în opoziție cu brusc, violent) Lin, ușor, delicat. Atingere dulce.O, dulce mîngîiere ! ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ (Adverbial) [Apa]-n urmă, liniștită Dulce undași alina. ALECSANDRI, P. A. 41. 3. (Despre terenuri, în opoziție cu abrupt) Cu pantă mică, înclinat puțin,ușor de urcat. Cai scunzi duceau pe povîrnișuri dulci căruțe cu turci cu fes. ARGHEZI, P. T. 160. ♦ (Despre climă și agenți fizici, în opoziție cu aspru, pătrunzător s-au cu fier­binte, dogoritor) Moderat, temperat, plăcut. Climă dulce. Adiere dulce.Alei ! cumnățica mea ! Răsăritai k o stea, Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de teai abătut ? ALECSANDRI, P. P. 126. 4. (Despre fințe, în opoziție cu aspru, nesu­ferit) Plăcut (l-a înfățișare s-au în atitudine), simpatic (în felul de a fii), drăguț, drăgălaș, delicat, blînd. Angela...[e] frumoasă, dulce și bună. CAMIL PETRESCU, T. I 383. Iubesc o fată... dulce k visele mări. EMINESCU, N. 13. A ta zîmbire Miarată cît de dulce ești. id. O. I 117. ◊ (Poetic) Tînguiosul bucium sună, Lascultăm cuatîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. « l-a ») Murad al IIlea... era... dulce l-a trai, dar iute l-a mînie. BĂLCESCU, O. II 32. Floricică mierioară... Dulceai fost l-a sărutat. JARNÍKBÎRSEANU, D. 23. ◊ (Adverbial) Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri. EMINESCU, O. I 79. ♦ (Alintător) Iubit, drag, scump. O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze l-a tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. O, dulceal nopți mele domn, De ce nu vi tu ? Vină ! id. ib. 168. Amoroase porumbițe... zboară către dulcele lor cuib. ODOBESCU, S. III 35. În țara mea dulce sînt drumuri de flori. ALECSANDRI, O. 99. 5. (În opoziție cu crud, sever) Blînd, omenos. Și sufietul ei dulce din ce în cei mai cald. EMINESCU, O. I 95. Sau cunoscut dreapta și dulcea oblăduire, fericirea, fireasca slobozenie a norodului. GOLESCU, Î. 145. ♦ Care procură mulțumiri; plăcut, agreabil. Ce dulce gînd era ! Șiacum... acum e de prisos ! COȘBUC, P. I 231. De lume am fugit; o știu eu cît e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată ! CREANGĂ, P. 314. Miau adus aminte de vro scenă a vieți mele, mai mult tristă decît dulce. DACIA LIT. 284. Erau dulci acele ore de extaz și de gîndire. ALEXANDRESCU, P. 137. ♦ (Despre vorbe) Care place, care desfată, care mîngîie; blînd. De multe ori cuvintele cele dulci sînt mincinoase și înșelătoare. POPESCU, B. III 71. Nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: căci « vorba dulce mult aduce ». CREANGĂ, A. 69. ♦ (Despre gînduri exprimate, versuri etc.) De dragoste. Pe margini de caiete, scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. Niciodată să numbuci, Pînaminte nuți aduci De-a noastre cuvinte dulci ! JARNÍKBÎRSEANU, D. 263. 6. (Transilv.; despre persoane din aceeași familie) Legat printr-o legătură de rudenie apropiată, directă, de gradul întîi; (în opoziție cu vitreg) înrudit prin legături de sînge. Mamă dulce. Văr dulce.Am avut un frate dulce Șacuma departel duce. JARNÍKBÎRSEANU, D. 297. 7. (În expr.) Bube dulci v. bubă.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FUGÍ, fug, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa cu pași repezi, a se mișca iute într-o direcție, a merge în fugă; a alerga, a goni. Fug cai, duși de spaimă, și vîntului saștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Ipate... își fură copilul din covățică... și fuge cu dînsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Mihneancalecă, calul său tropotă, Fuge k vîntul; Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Fig. Zările se pierdeau într-o ceață ușoară spre care tremurau și fugeau parcă unde mărunte de lumină. SADO­VEANU, O. V 505. Nori fugeau goniți de vînturile din înălțimi. GÎRLEANU, L. 41. ◊ (La imperativ sg., face narațiunea mai vie) Cît paci să puie zînele mîna pe ei. Și fugi, zînele dupe dînși. ISPIRESCU, L. 164. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) pămîntul de sub picioare, se zice cînd cineva își pierde echilibrul și e gata să cadă s-au, fig., cînd cineva se simte pierdut, cînd își pierde cumpătul. Simt cămi fuge pămîntul de sub picioare și... dau să cad pe spate. CARAGIALE, O. II 312. A fugi mîncînd pămîntul = a fugi foarte repede. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «dupe») A urmări în fugă, a alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) ochi dupe cineva = a nuși mai putea loa ochi de l-a cineva, a privi insistent, cu admirație, cu dor, cu dorința de a poseda etc. A-i fugi (cuiva) ochi pe ceva = a nuși putea fixa privirea pe ceva, a-i luneca cuiva privirea pe ceva (din cauza străluciri s-au a unei îmbinări de culori). Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu pui tot de aur, așa de frumoși, deți fug ochi pe dînși. CREANGĂ, P. 99. 3.. Fig. (Despre vreme în general s-au despre unități de timp) A trece repede, a se scurge. Vremea fuge pe nesimțite.Sînt veacuri de cînd uni dupe alți ani fug. DAVILA, V. V. 189. 4. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda (k urmare a unei iluzi optice) prin fața ochilor cuiva care trece în viteză mare (călare s-au întrun vehicul). Pădurea fugea în două părți, desfăcută k două aripi. SADOVEANU, O. IV 385. Trecem k o săgeată prin lumea de arini, fuge tăpșanul cu satun spinare, fug oștile de arbori și stîncile speriate. VLAHUȚĂ, O. A. II 165. Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale în jurui fug k visuri. EMINESCU, O. I 92. 5. A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrîngere, de o sitoație neplăcută; (despre un deținut) a evada; (despre un oștean) a dezerta. Capi mișcări... fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Iatăi, înconjoară Garda cei urmase de cînd au fugit. BOLINTINEANU, O. 103. Alexandru Lăpușneanul... fugind l-a Constantinopol, izbutise a loa oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd primejdia care trebuie evi­tată) Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine ! COȘBUC, P. II 220. Părăsitau a lor cuiburi șau fugit de zile rele. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ (Despre îndrăgostiți) A-și părăsi familia, plecînd să trăiască împreună cu cineva. Are o fată care a fugit cu un chelner. C. PETRESCU, C. V. 259. Hai să fugim împreună, findcă părinți noștri se scumpesc pentru două sălașe de țigani. ALECSANDRI, T. I 55. ◊ Expr. A fugi în lume = a pleca departe (fără să se știe unde). Hai ș-om fugi în lume, decât ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. EMINESCU, O. I 176. De urît mă duc deacasă Și urîtul nu mă lasă; De urît să fug în lume, Urîtul fuge cu mine. CREANGĂ, P. 141. ♦ A se depărta, a se retrage dintrun loc. Fugi, dragă, din ferești, Nu stă o fată mare în ochi bărbătești. ALECSANDRI, T. II 102. ◊ Expr. (Familiar) Fugi de aici ! = a) pleacă ! dămi pace!; b) nu mai spune ! ce tot spui ! (Eliptic) Fugi, Ninico, cine ți-a băgat în cap prosti de astea ? VLAHUȚĂ, O. A. III 85. Fugi deacolo ! = nici gînd să fie așa ! da de unde ! ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se sus­trage, a se eschiva, a evita. Fugea de frigul și umezeala dinăuntru, iar căsuța babei i se părea un palat. DUNĂREANU, N. 24. Dar tu, copilă, fi cuminte Și fugi de dragoste în mai ! IOSIF, PAIR. 65. Moș Nichifor fugea de cărăușie, deși scotea ochi. CREANGĂ, P. 107. Să fugă toți de tine, toți, chiar șai tăi copi. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Expr. A fugi printre (s-au dintre) degete = a-i aluneca cuiva din mînă; fig. a se strecura cu dibăcie dintr-o împre- surare, a nu se lăsa prins. Îi în stare să le fugă dintre degite, k o șopîrlă. ALECSANDRI, T. II 20. – Forme gramaticale: (gerunziu) fugind și (rar) fugînd (ALEXANDREASCU, P. 149).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DEPĂNÁ, deápăn, vb. I. Tranz. I. A înfășura firele dintrun scul pe un mosor, pe o țeavă etc.; a face firele scul, desfășurîndule dupe un ghem s-au dupe un fus. Își deapănă tortul Din care și-or țese lelițele portul. DEȘLIU, G. 47. Lelea Fira sta, Gheme depăna. COȘBUC, P. II 142. Călepele lăsate pentru bătătură leau depănat pe țevi cu sucala. CREANGĂ, O. A. 299. ◊ Fig. Tu cu mînilencleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. ◊ Absol. I-a mai dat... o vîrtelniță de aur, care depăna singură. CREANGĂ, P. 91. ◊ Refl. Fig. Pe de margini, din loc în loc, k l-a o azvîrlitură de piatră unul de altul, se înalță plopi bătrîni, fuse uriașe care se deapănă vîntul. GÎRLEANU, L. 9. ◊ Expr. A loa (pe cineva) l-a depănat = a mustra, a loa din scurt, a trage o săpuneală. Deamu, bine că miai spus; las’pe mine, că țil iau eu l-a depănat ! CREANGĂ, A. 56. II. Fig. 1. (Cu privire l-a unități de timp, l-a idei s-au l-a expuneri de idei care se succed în șir neîntrerupt) A desfășura, a înșira. Cîțiva oameni par că șiar depăna aminti­rile, pronunțînd cuvinte și fraze fantastice. BOGZA, C. O. 305. Ea își depăna încă firul aurit al visurilor ei copilărești. BUJOR, S. 31. Cîtă filozofie nam depănat împreună toată noaptea aceea. CARAGIALE, O. III 232. Săncep a depăna firul povești. CREANGĂ, P. 184. ◊ Refl. Toată întîmplarea i se depăna pe dinaintea ochilor. CAMILAR, N. I 102. Se depănau pe dinaintea ochilor zilele de mîine. PAS, Z. I 313. Din volbura de vorbe se deapănă ușor Un cîntec ce sporește, mai larg, tot mai sonor. VLAHUȚĂ, O. A. I 56. ◊ Refl. pas. Cîțiva comeseni se așezaseră in largi fotoli de trestie și se depănau banalități curente. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. 2. A parcurge (un drum, o distanță). Cu pasul meu lacom de drumuri Eu deapăn distanțele ghem. BENIUC, V. 63. Deapănă kilometri între ușă și fereastră. VLAHUȚĂ, O. A. III 110. ◊ Intranz. (În expr.) A depăna din picioare = a umbla mișcînd repede picioarele. Își înde­s-au în cap pălările bortite... și prindeau să depene iute din picioarele goale, luînd cărarea tîrgului. SADOVEANU, P. S. 79.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ARMONÍE1, armoni, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; concordanță, acord. V. p r o p o r ț i o n a l i t a t e. Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea dupe scenă: SAHIA, U.R.S.S. 151. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. Peste-a nopți feerie Se ridică mîndră lună, Totui vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau l-a baza unei opere de artă și mijloacele de expresie. Armonie vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile finougrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiași cuvînt își orientează în general timbrul dupe cel al vocalei din silaba inițială. ♦ Bunăînvoire, înțelegere, concordie. Neam despărțit k să ne întîlnim a dooa zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, in armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. ◊ E x p r. A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva). ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică s-au în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă l-anceput. MACEDONSKI, O. I 86. În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395. Răpită de armonia acestor soave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsări ușoare. ODOBESCU, S. III 35. ◊ (Poetic) Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rîndurirînduri. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Versul lui Aiecsandri « Un tropot de copite, potop ropotitor » este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzici care se ocupă cu formarea și înlănțuirea acordurilor în compoziți, dupe anumite reguli.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DEZVELÍ, dezvelesc, vb. IV. (Atestat și în forma dezvăli) (Uneori în concurență cu dezvălui) 1. Tranz. A da l-a o parte, a îndepărta (din jurul cuiva s-au dupe cineva s-au ceva) o învelitoare; a descoperi. Omul se mișcă și închise ochi, desfăcînduși brațele și dezvelindușile, apoi îi deschise clipind. PREDA, Î. 164. Copila cu fața coperită Cel făcusă de jele să cînte... Dezvălinduși obrazul sarată. BUDAIDELEANU, Ț. 142. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de făli tăia. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ (Poetic) Văd pe sfînta Marți cum rîde și descîntă de noroc Șialungînd pe baba Dochie, dezvelește primăvara. COȘBUC, P. II 137. ♦ A despacheta. Calul de lemn era măreț și depășise toate visurile lui... cînd a apărut în prima zi, dezvelit din ambalajul de hîrtie, geluitură și scîndurele. C. PETRESCU, A. 309. ♦ A da jos (în parte s-au în întregime) acoperișul unei case, a descoperi o casă. Azi dimineață am dezvălit bordeiu k săi dau [vaci] o mînă de ogrinji. VLAHUȚĂ, l-a TDRG. ♦ Refl. (Neobișnuit, despre morminte) A se deschide. Este ceasul năluciri: un mormînt se dezvelește. ALEXANDRESCU, P. 132. ♦ (Cu privire l-a cuptorul de ars cărămizi) A dezlipi, a înde­părta lutul s-au pămîntul cu care e acoperit cuptorul, dupe ce sau ars cărămizile. Cînd, dupe citeva zile, cup­torul [pentru arderea cărămizilor] s-a răcit, oameni încep săl dezvelească. BOGZA, C. O. 225. 2. Tranz. Fig. A face să apară, a lăsa să se vadă, a arăta. Dantelele îi dezveliră brațul gros și alb. DUMITRIU, N. 41. Pîlpîiala ei însuflețea straniu vechile pînze dupe pereți, dezvelind întrînsele... priveliști dintr-o lume de mucenici și de patimi. M. I. CARAGIALE, C. 101. ♦ Refl. A apărea în fața cuiva, a se înfățișa. Cu cîtă strălucire, ce adînc și albastru se dezvelea cerul ! GÎRLEANU, L. 22. Deschizînd fereastra care dădea în grădină, începu să privească cum se dezvelesc încet din umbră și parcă cresc în desișuri negre de copaci vilele cochete. VLAHUȚĂ, O. A. III 34. ♦ (Rar) A afla, a descoperi. Dimpotrivă, stăpîne, trebuie săl aperi și săl păzești cel puțin pînă ce vei ispiti toate și vei dezvăli adevărul. SADOVEANU, D. P. 48. 3. Tranz. Fig. A destăinui, a da în vileag, a da pe față, a trăda. Acest secretar al lui Mihai dezvelise mai întîi prințului Andrei proiectul stăpînului său d-a năvăli în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ Refl. pas. Cum mi s-a dezvelit taina, greu să vă spun. MACEDONSKI, O. II 317. ◊ Refl. În atenția și interesul care nil arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvăli. VLAHUȚĂ, O. A. III 38. ♦ (Învechit) A expune, a dezvolta. Dămi voie, prietine, a-mi dezvăli ideea. NEGRUZZI, S. I 270. 4. Refl. (Despre muguri și boboci plantelor, p. ext. despre plante) A se deschide. Pe sub zăplaz, boboci sfioși de toporași se dezvăleau. SADOVEANU, O. IV 41. Pornea înflorirea de primăvară. Se dezvăleau lilieci și în tufișuri de mesteceni își începeau viersul încă sfios niște păsărele cîntărețe. id. M. C. 120. ◊ Fig. Mai să nul cunoască, așa crescuse și se dezvelise k un măr rotat care înflorește întîia oară într-o primăvară. SADO­VEANU, M. C. 32. 5. Refl. (Neobișnuit, despre un fir depănat) A se desface, a se desfășura. Vîrtelnița se mișcă alene scîrțîind îndelungat și lasă firul a se dezvăli. SLAVICI, N. I 33. – Variantă: (Mold., Transilv.) dezvălí vb. IV.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard.A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva întrun anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut măsa s-au de când măsa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A ooa. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (despre fințe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură.A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre pui unor animale) a putea deschide ochi (l-a câteva zile dupe naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (s-au) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel k să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu lau putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune l-a ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina s-au a ajuta pe cineva s-au ceva săși schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită sitoație. L-a făcut om.Expr. A face (s-au, refl., a se face) bine (s-au sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (s-au spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (s-au din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (s-au, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva s-au cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine l-a gură = a ocărî s-au a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (s-au ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nui rămâne cuiva nimic de schimbat într-o sitoație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (s-au cuiva) care comite s-au este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nui trebui; a nui folosi, a nui servi l-a nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul s-au a face tot posibilul (s-au în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (s-au k să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una k asta)? Ce (tot) faci (s-au ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Cei de făcut (cu cineva s-au cu ceva) ? = cum să se procedeze (cu cineva s-au cu ceva) ? Nam făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu mam ales cu nimic; b) nu sânt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform sitoației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (s-au de-a) face cu cineva (s-au cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (s-au cu ceva), a exista anumite relați între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și cei cu asta? Nare a face! = nu interesează! nare importanță! (Refl.) S-a făcut! = neam înțeles! s-a aranjat! Fi fără grijă! 2. A provoca, a da naștere l-a..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcăturăExpr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ceși cere scuze pentru un neajuns s-au o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună s-au lată s-au cu vârf) s-au a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (s-au sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (s-au griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce l-a îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (s-au târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură.A studia, a urma un curs s-au o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printrun gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printrun semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum s-au o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum ști.Refl. (În construcți interogative) A se descurca întrun anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (s-au rău), a o duce bine (s-au rău). 3. (În superstiți, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiți) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofi? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fii vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către s-au spre...); a o coti (spre...). Am făcut l-a dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (s-au a veni), a se apropia. Făte încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (s-au roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărări, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede s-au că aude ceva s-au pe cineva (în vis s-au în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzați s-au sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fii cuprins de... I s-a făcut frică.A fii cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (s-au de...) = cum e posibil k...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a loa un lucru în stăpânire cu forța s-au fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge l-a numărul de..., l-a un total de... Ceata se face de două sute de oșteni.A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă s-au o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „l-a loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și loa înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cornel | Semnalează o greșeală | Permalink

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard.A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva întrun anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut măsa s-au de când măsa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A ooa. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre fințe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură.A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre pui unor animale) a putea deschide ochi (l-a câteva zile dupe naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (s-au) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel k să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu lau putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune l-a ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina s-au a ajuta pe cineva s-au ceva săși schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită sitoație. L-a făcut om.Expr. A face (s-au, refl., a se face) bine (s-au sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (s-au spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (s-au din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (s-au, refl., a se face) praf= a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva s-au cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine l-a gură = a ocărî s-au a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (s-au ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nui rămâne cuiva nimic de schimbat într-o sitoație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (s-au cuiva) care comite s-au este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nui trebui; a nui folosi, a nui servi l-a nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul s-au a face tot posibilul (s-au în toate chipurile, posibilul și imposibilul) (s-au k să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una k asta)?! Ce (tot) faci (s-au ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Cei de făcut (cu cineva s-au cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva s-au cu ceva)? Nam făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu mam ales cu nimic; b) nu sânt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform sitoației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (s-au de-a) face cu cineva (s-au cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (s-au cu ceva), a exista anumite relați între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și cei cu asta? Nare a face! = nu interesează! nare importanță! (Refl.) S-a făcut! = neam înțeles! s-a aranjat! fi fără grijă! 2. A provoca, a da naștere l-a..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură.Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ceși cere scuze pentru un neajuns s-au o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună s-au lată s-au cu vârf) s-au a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (s-au sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (s-au griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce l-a îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (s-au târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură.A studia, a urma un curs s-au o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printrun gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printrun semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum s-au o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum ști.Refl. (În construcți interogative) A se descurca întrun anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (s-au rău), a o duce bine (s-au rău). 3. (În superstiți, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiți) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofi? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fii vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către s-au spre...); a o coti (spre...). Am făcut l-a dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (s-au a veni), a se apropia. Făte încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (s-au roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărări, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede s-au că aude ceva s-au pe cineva (în vis s-au în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzați s-au sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fii cuprins de... I s-a făcut frică.A fii cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (s-au de...)? = cum e posibil k...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a loa un lucru în stăpânire cu forța s-au fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge l-a numărul de..., l-a un total de... Ceata se face de două sute de oșteni.A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă s-au o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „l-a loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și loa înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ARĂTÁ, arăt, vb. I. 1. Tranz. A expune intenționat privirilor. Mi-a arătat ieri un răvaș de l-a dînsa. NEGRUZZI, S. I 65. Pe Bujor mil duc prin țară, Del arată k pe-o fiară. ALECSANDRI, P. P. 157. ◊ (Refl., în e x p r.) A se arăta doctorului (s-au l-a doctor) = a se lăsa examinat de medic. ♦ A prezenta o caracteristică. [Ulițele Iașilor] înfățișînd l-a toți zece pași un nou punct de privire, arată o varietate drăgălașă. NEGRUZZI, S. I 70. ♦ A da l-a iveală, a lăsa să se vadă. Asculta lămuririle oamenilor și rîdea arătînduși dinți. DUMITRIU, B. F. 8. ◊ F i g. Cerul steleleși arată. Soli dulci ai lungi liniști. EMINESCU, O. I 103. ◊ E x p r. A-și arăta arama v. aramă. A-și arăta colți v. colț (II 1). 2. Intranz. A indica printrun gest persoana s-au lucrul asupra căruia se atrage atenția. Eliza arată spre curtea din dreapta. DAVIDOGLU, M. 10. Își mișcă puțin mîna și arătă l-a nora cea mare și l-a păretele despre răsărit. CREANGĂ. P. 15. ◊ Tranz. (în e x p r.) A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară, a goni. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiuni) Îmi arată din ochi pe fratemeu. SADOVEANU, O. I 434. Întrebă: Unde? Sublocotenentul nu răspunse. Îi arătă din cap înainte. SAHIA, N. 88. ◊ E x p r. A arăta (pe cineva) cu degetul = a semnala (pe cineva) batjocuri publice. ◊ Tranz. A indica o măsură, o direcție etc. Steaoa cea polară iarată a lui cale. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul este ceasornicul s-au arătătoarele lui) A marca ora. Am privit ceasornicul: lăbuțele de gînganie arătau ora două jumătate. SADOVEANU, N. F. 57. Ceasornicul arăta patru. NEGRUZZI, S. I 53. 3. T r a n z. A da o explicație, a face o demonstrație, o expunere, pentru a lămuri, pentru a dovedi s-au pentru a convinge. Trebuie arătat, reluă Frunză, că prin gospodăria colectivă ne întărim patria... o facem bogată... puternică! CAMILAR, TEM. 18. Mă trudeam cu el arătîndui cum să rostească vorbele cele sucite străine. SADOVEANU, N. F. 36. Misia istoriei este a ne arăta... această transformație continuă, această mișcare progresistă a omeniri. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ E x p r. (Familiar) Îți (îi, vă etc.) arăt eu = te (îl, vă etc.) învăț eu minte. Lasă căi arăt eu lui! striga Bucșan, bătînduse cu pumnul în piept. SADOVEANU, N. F. 150. 4. Tranz. (În opoziție cu ascunde, tăinui) A da pe față, a mărturisi, a destăinui. Partidul nu se teme să arate deschis maselor greutățile inerente unei asemenea prefaceri adînci cum este trecerea de l-a capitalism l-a socialism, greutăți trecătoare ce pot fii învinse prin lupta unită a poporului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2690. ◊ A manifesta, a exterioriza prin vorbe, gesturi s-au atitudini. Arăta totdeauna că disprețuiește mîncarea. SADOVEANU, N. F. 23. A ta iubire cun suspin arat-o. EMINESCU, O. I 120. ◊ Refl. Moș Spînu, k întotdeauna, se arăta nepăsător către toți. SADOVEANU, N. F. 101. Gheorghe s-a arătat a fii un om prea brutal și prea ursuz... suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. CARAGIALE, O. 1 284. Sfînta Miercuri, auzind aceasta, s-a arătat cu mare părere de râu. CREANGĂ, P. 91. ♦ (Urmat de o propoziție completivă directă) A servi k indiciu, k dovadă; a trăda. Fața lui roșie k morcovul... arăta că pentru el viața navusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ (Propoziția secundară este omisă; subiectul ei devine complement direct în propoziția principală) Trupul ei lungăreț o arăta [pe iapă] că e fugariță. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ A da dovadă de..., a dovedi. În împrejurarea asta au arătat înțelepciune. SADOVEANU, P. M. 10. 5. I n t r a n z. A părea (dupe chip s-au înfățișare). Pădurile își pierdeau deosebirea și arătau deopotrivă. GALACTION, O. 1 208. Aproape spîn, bălan, arăta mult mai tînăr. BASSARABESCU, V. 8. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit și închircit!. CREANGĂ, P. 148. ◊ E x p r. A arăta bine (s-au rău) = a avea o înfățișare sănătoasă (s-au bolnăvicioasă). Mult se mai mira baba, nu decât de hărnicia fetei, dar mai cu samă cum de arată ea așa de bine. SBIERA, P. 213. ◊ Refl. unipers. Se arată a fii vreme bună. ◊ E x p r. Pe (s-au dupe) cît se arată = dupe cum pare, pe cît se poate vedea. 6. R e f l. A apărea, a-și face apariția, a se ivi pe neașteptate. Lui Crișan, în vis, O strungă de lumină s-a deschis. Prin ea... Se arătase călare... ChivărăRoșie. BENIUC, V. 158. O dungă de soare sarată. COȘBUC, P. II 9. Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arătă în prag. CREANGĂ, P. 27. Priveliștea se stinge, în negrul zid sarată, Venind kn somn lunatec, în păsuri line ea. EMINESCU, O. I 95. În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, La răsărit, sub soare, un negru punct sarată. ALECSANDRI, P. A. 118. ◊ F i g. (Subiectul este un abstract) Acum întîiași dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*calendár n., pl. e (lat. calendarium, d. calendae, calende. V. colindă și coleadnic. Tablou zilelor anuluĭ. Fig. A face cuĭva capu calendar, a-l incomoda foarte mult, a-l ameți. – Calendaru roman își datorește originea luĭ Romul, care compuse un an de 300 de zile împărțit în 10 lunĭ (V. calende). Numa, succesoru luĭ, le adăugă pe celelalte doŭă. La 46 în ainte [!] de Hristos, Ĭuliŭ Cezar l-a reformat k săl pună în raport cu cursu soareluĭ, și s´a numit atuncĭ calendaru ĭulian. O zi complementară saŭ bisextilă fu intercalată l-a fiecare patru anĭ, dar acest an era prea scurt și rămînea în urmă cu 7 zile l-a 900 de anĭ, în cît [!], l-a 1582, echinocțiu de primăvară era înapoĭ cu zece zile. Papa Grigore XIII dădu ordin k 5 Octobre al acestuĭ an să fie 15 Octobre și suprimă zilele bisextile seculare, afară de una l-a patru anĭ. Acest calendar numit gregorian, a fost adoptat de toțĭ catoliciĭ și protestanțiĭ, ĭar l-a 1 April 1919 și de România (de biserica românească l-a 1 Oct. 1924). Vechĭu calendar ortodox era, l-a 1900, cu treĭsprezece zile în urmă. Și calendaru gregorian are o eroare, dar numaĭ de o zi l-a 4000 de anĭ. – Calendaru republican francez, stabilit de Convențiunea națională l-a 24 Novembre 1793, fixase începutu anuluĭ l-a echinocțiu de toamnă (22 sept.) și avea 12 lunĭ de 30 de zile, plus 5 zile complementare, care trebuĭaŭ să fie consacrate celebrăriĭ sărbătorilor republicane. Numele lunilor eraŭ: p. toamnă, vendémaire (lat. vindémia, culesu vilor), brumaire (d. brumă) și frimaire (fr. frimas, poleĭ); p. ĭarnă: nivóse (lat. nix, nĭvís, zăpadă), pluviôse (lat. plúvia, ploaĭe) și ventôse (lat. ventus, vînt); p. primăvară: germinal (d. germine), floréal (d. floare) și prairie, livadă); p. vară: messidor (lat. messis, seceriș), thermidor (vgr. thermós, cald) și fructidor (d. fruct). Aceste numirĭ poetice au fost inventate de convenționalu Fabre d´Eglantine. Lunile se împărțeaŭ în treĭ decade, ĭar zilele se numeaŭ: primidi, duodi, tridi, qoartidi, quintidi, sextidi, septidi, octidi, nonidi și decadi. – Formele cărindar saŭ călindar îs fabricațiunĭ literare. V. almanah.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AMÁR1, (rar) amaruri, s. n. 1. Jale, tristețe. Mă duceam acasă, mă culcam, mă sculam mai plin de amar. CAMILAR, TEM. 200. Am mers pe malul apei, în valuri sămi îngrop Și cîntecul șisamarul. COȘBUC, P. I 60. Un vis ce își moaie aripan amar. EMINESCU, O. I 37. Ce amar trebuie să fie în sufletul lui și cîtă jale în inima soției sale! NEGRUZZI, S. I 41. ◊ (Poetic, personificat) Paște jalea prin zăvoi Și amarul sus pe coastă. BENIUC, V. 158. ♦ Loc. adv. Cu amar = a) jalnic. A început a plînge cu amar. CREANGĂ, P. 97. Vîntul geme prin codri cu amar. EMINESCU, O. I 98; b) greu. Cu amar are săi vină și lui l-a urma urmelor. ISPIRESCU, L. 27. 2. Suferință, chin, necaz. Pentru amarul zilelor toate... Cu fruntean țărină conacele cad, Să crească în glie noul răsad. TULBURE, V. R. 38. Șiacolo umblai, un drum ce avea sămi fien urmă Izvor de multe amaruri. MURNU, O. 102. Sînt suflet în sufletul neamului meu Șii cînt bucuria șiamarul. COȘBUC, P. II 291. Tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul, nu se mai bagă in seamă amarul. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. A-i fii amar = a suferi. Dear fii fost el un viteaz, Nu miar fii așa necaz, Dar a fost un biet tîlhar Și de aceea mie amar! ALECSANDRI, p. p. 230. A-și vărsa amarul = a-și povesti necazurile, a se tîngui, a se jeli. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere. Mult amar am înghițit. ALECSANDRI, p. p. 379. A-și mînca amarul împreună cu cineva = a duce trai (greu) împreună cu cineva. Ei se hotărîră k să nu se desparță și să rămîie săși mănînce amarul împreună. ISPIRESCU, L. 97. (Cu valoare de interjecție, construit cu dativul s-au cu determinări introduse prin prep. « de ») Vai! Amar era să fie de voi, de nu eram noi amîndoi. Și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Amar mie! Amar mie!... Ceam fost eu și ceam ajuns! ALECSANDRI, P. II 102. (Uneori întărit prin repetare s-au prin « vai ») Noroc... că era fată robace și răbdătoare, căci altfel ar fii fost vai și amar de pielea ei. CREANGĂ, P. 283. Vai de el, amar de ea. ALECSANDRI, P. P. 28. 3. (De obicei precedat de adverbe de cantitate și urmat de substantive l-a plural, de colective s-au de abstracte, indică un număr s-au o cantitate mare) Mulțime, grămadă. O chema feciorul mereu l-a București, l-a dînsul, k să nu se mai trudească și să fie tihnită. dupe atîta amar de muncă. REBREANU, R. I 150. Din pricina ta s-a prăpădit atîta amar de lume! CREANGA, P. 318. Nai fost pe l-a dînsul datîtamar de vreme. NEGRUZZI, S. II 202. (Întărit prin repetare) Am mai umblat peaici... dar sînt Amar de ani, amar! COȘBUC, P. I 228. 4. (Rar) Gust amar; lucru amar. Pîn’ nui gusta amarul nu ști cei dulcele. ȘEZ. I 219.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire l-a obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat sămi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie.Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire l-a obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fămi cămașă de fuior, Că mii gîndu să mănsor. JARNÍK- BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndui haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița dupe deal Cere k săi fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire l-a construcți) A construi, a clădi, a dura2. Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădini.Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla săi facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ F i g. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nuși schimbă locul, Scîrbăn casă dacă nui, Toți copii țis sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. z i d. ♦ (Cu privire l-a clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Uni secerau, alți legau snopi, alți făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire l-a mîncări, alimente etc.) A găti; a pre­para. Gospodina face de mîncare.Cînd a veni bărbatutău de l-a drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R, 149. Ioi fac zeamă pipărată. JARNÍKBÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză.Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn'se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire l-a lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri.Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu s-au Anton Pann făceau o poezie, a dooa zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire l-a opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire l-a legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea s-au soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul « foc ») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71.Să facă un foc l-a marginea cetăți. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul « praf ») A stîrni, a ridica. Nu ­mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul « urmă », « dîră ») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire l-a bani, l-a avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelegete cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), k să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brinză, unt și ouă deam putea sclipui să ducem în tîrg, k să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut măsa dormind se spune despre omul fără vlagă s-au leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut măsa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse măsa. ISPI­RESCU, L. 17. Parcă era deacolo, de cînd l-a făcut măsa. CREANGĂ, P. 153. ◊ A b s o 1. Bătu l-a portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face.Cine să facă?Nevastămea.Ce?O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. decât un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul « ou ») A ooa. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădini avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire l-a muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea in spasmele agoniei; spume făcea l-a gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoi vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purcei mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ E x p r. A nu face purici (mulți) întrun loc (s-au nicăieri) v. purice. A face spume (l-a gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire l-a părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre pui unor animale) a deschide ochi (l-a cîteva zile dupe naștere). Cînd fată Griva optnouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meș­teșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniști făceau ochi și se grăbeau să se adune l-a sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn' l-a ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă nai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (s-au pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva s-au l-a ceva) v. față. A face fețefețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face ge­nunchi = a se vedea, dupe multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a pro­voca ceva; urmat de o propoziție completivă s-au conse­cutivă uneori cu noanță finală). 1. A aduce (pe cineva s-au ceva) în sitoația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel k să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face k să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copi. ISPIRESCU, L. 1. Cun zîmbet faci gindireami să sembete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordi! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pină l-a vremea asta, nici el de l-a sine, nici prieteni... tot nu lau putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fii răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. Mai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face săți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (l-a ceva); a îndemna. Susurul aces­tor izvoare o făcea să se uite galeș l-a ele șii plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac sauzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da s-au de a atribui unei fințe s-au unui lucru o altă stare, însușire, formă s-au menire decît cea care o avea s-au o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printrun adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva s-au ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita l-a lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu laș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi team făcut scăpată; Azi numi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacăi decât atîta, apoi las’că te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu minteantreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (s-au sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că întrun ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, l-a TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în sitoația de a fii cunoscut (de alți), de a fii renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzări. A face calea întoarsă = a se în­toarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război k să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă dupeacuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracun patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară s-au, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva s-au ceva) una cu pămîntul v. u n u. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele finței s-au al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ s-au este introdus prin prep. « din ») A aduce (pe cineva s-au ceva) dintr-o stare în alta; a pre­face, a schimba, a transforma în... Însuși Sinanpașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPI­RESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace !... Dar deodatun punct se mișcă... cel întîi și singur. Iatăl Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negrui, doamne, pămîntu, Dai mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍKBÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar s-au, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucruri­lor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODO­RESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaoa cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (s-au tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntcce = a bate pe cineva tare. Șii da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (s-au din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU,L. 58. A-l face (pe cineva) în două s-au (în) patru = a despica (pe cineva) în două s-au în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, in două il făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Căl așeza, Cu baltac Patrul făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți s-au bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. c a 1 e n d a r. A (-i s-au a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. b î r z o i. A face (cuiva) pîntecele (s-au spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor.Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintrînsul o căruță cu doi­sprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușormăruntul mers, Readuc melancoliami, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, p. 79. 3. (Urmat de un substantiv s-au de un adjectiv predi­cativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei cel fac urît îl iau decât în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te loa lumea l-a ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbăndatăi trimetea Și netrebnic căl făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ E x p r. A face (pe cineva) cum îi vine l-a gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus l-a atelier, și a făcut-o cum i-a venit l-a gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasămă l-a pîrdalnicul, stâpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că decât nu ții vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă s-au potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potri­vită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ E x p r. A-și face ghetele (s-au pantofi) = a-și lustrui ghetele (s-au pantofi). 2. (Cu privire l-a păr, unghi, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte l-a o mulțime de boieri, cum mam troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucăte deți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări k să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce miai făcut cu atîta sumedenie de oștire... ? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face.Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa l-a o parte, a nu loa în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicieni] fac abstracție de toate elementele lui, de toate candițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (s-au ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că.. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu mun­tele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... s-au ce (s-au cum) face și ce (s-au cum) drege... = ce pune l-a cale și cum o învîrtește că... (s-au k să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, k să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, demi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (s-au ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd nare ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe l-a nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nui rămîne nimic de schimbat într-o sitoație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecte­ze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împă­rătesc, nare ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam maș duce Seara l-a guriță dulce!... Nam ce face, sus îi locul, Inimami arde k focul. JARNÍKBÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nui trebui; a nu avea (nici un) folos de... Nare ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu nam ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge ? cum o mai duci ? Feciorul meu ce mai face ?Face bine, căi sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul s-au a face tot posibilul (s-au toate chipurile) să (s-au k să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi in casa aceasta, de n-om face toate chi­purile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza s-au faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartămă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, l-a TDRG. Ce (tot) faci (s-au ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că... ? care e cauza că... ? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scri carte? JARNÍKBÎRSEANU, D. 142. Cei de făcut (cu cineva s-au cu ceva)? = cum să se pro­cedeze (cu cineva s-au cu ceva)? Să lăsăm toate l-a o parte și, pănă l-a una alta, hai să vedem cei de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. Nam făcut nimic = nam realizat nimic, nu mam ales cu nimic, nam nici un folos. Ai fost ieri l-a tîrg? – Da, dar nam făcut nimic. Fă bine și... (s-au de...) v. bine2 (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform sitoației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se des­părțea, îl ținea lingă dinsa, și mai tîrziu«văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (s-au de-a) face cu cineva s-au cu ceva = a avea de lucru cu cineva (s-au cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (s-au cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, săți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează ? și cei cu asta ? și ce dacă ? HarapAlb, Gerilă, Ochilă si PăsăriLățiLungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face ? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. Nare a face! = nu interesează ! nare importanță ! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva s-au de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. m e n d r e. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost.Refl. (În expr.) S-a făcut = neam înțeles, s-a aranjat, fi fără grijă. Adumi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face toc­meală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi kn glumă el le prinde De mînecă, șiaprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștința. Ieremiavodă... făcu o știre cardinalului, că Mihaivodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face mo­nopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere l-a..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face pacolo ! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ceși cere scuze pentru un neajuns s-au o supărare pricinuită fără să vrea) nare nici o importanță. A o face lată v. l a t. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De l-a o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și numi răspunde! Și mă mir ce iam făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele cei făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul săi faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nuți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Numi mai face supărare. JARNÍKBÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună s-au lată s-au cu vîrf) s-au a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu iam făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine2 (3). A-i face (cuiva) bine (s-au rău) v. bine2 (3), rău. A face sfîrșit s-au capăt (cuiva s-au unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. friptRefl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri s-au griji ( = a se îngri­jora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului săși facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Șiau făcut curaj, urmînduși drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întrun casă l-a copile, Eleși fac spaimă de mine, Parcăi ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (E x p r.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndâ (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur s-au însuși) seama v. seamă.A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, E. 277. 3. A aduce l-a îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie săi facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînâ... voi face poronca dtale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de dvoastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură.Mai făcea el, nui vorbă, și alte negustori. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Com­plementul indică un obiect de studiu s-au o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina l-a București. 5. (Cu complementul « semn »; adesea urmat de deter­minări introduse prin prep. « cu » s-au « din », indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printrun gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printrun semn. Copii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. Nau avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da.Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, săi mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu altami face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍKBÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindul în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul șii zise... dăte jos dacolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mus­tața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (s-au, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns s-au cochet. Tovarășul își puse degetul l-a buze și face cu ochiul, arătînd mutește l-a cei care dor­meau în jurul focului. BART, E. 279. Sauzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochi. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochi? EMINESCU, O. I 157. Poftim! k și cînd eu, Balașa, l-a vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) f i g. a atrage, a îmbia. [Co­pilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum s-au o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, k... săși facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate leaș culege, Sămi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire l-a prietenie, tovărășie) A lega, a între­ține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibăși parte și poarteți portul, că pe noi știu că neai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el k cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum ști, moș Nichifor, decât să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată k mine, k mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa miai poroncit, așa am făcut. AEECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multoran necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ E x p r. A face bine (s-au rău) că (s-au de...), exprimă o aprobare s-au o dezaprobare a ac­țiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic l-a suflet DRĂGHICI, R. 91. A face bine (s-au a nu face rău) să..., (decât l-a modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. Nați face rău să veniți deseară l-a noi. A-și face de cap v. cap1 (I 5). A face (ceva) de (s-au din) capul său v. cap1 (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă s-au vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia șii taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și draci tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În compa­rați în care o acțiune se compară cu ea însăși e între­buințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează s-au se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoși, să fac cum latră cîini? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi întrun chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», « a săvîrși »; apare în construcți interogative și intero­gative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. « ce »; uneori cu determinări introduse prin prep. « cu », indicînd persoana s-au lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. « de », indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnă­vești?Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum ? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, E. 389. 2. (Popular; determinat prin « bine » s-au « rău ») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin « a bine », « a rău », « a ploaie » etc.; uneori în superstiți) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nouri a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici l-a vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vint și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiți; de obicei urmat de determinări intro­duse prin prep. « de ») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbă­tia lui, de l-a o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, bai e făcut de năjit, ba căi e făcut pe ursită, ba căi e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Ști tu?... AEECSANDRI, T. 144. Nu țiam făcut k să mori, Țiam făcut k să tensori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de « va­loare ») 1. A valora, a prețui. Lau prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațile aritmetice) A fii egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? 25AD Murgulețu taremi place, Spunemi mie, cîți bani face ? JARNÍKBÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fii vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta.Expr. Fie, că face! s-au scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilareai prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale s-au nu face nici o para (chioară) s-au nici două parale v. para. 4. (În e x p r.) Nu face pentru... = a) nu e po­trivit, nu corespunde pentru... E iute! Nare cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru dta să stai intre bocci. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Deter­minat printrun adverb, o locuțiune adverbială s-au un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o loa. Făndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru k să nu putem da de urma tâlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Miam pus șaoa pe cal Șiam făcut pe Olt l-a deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, l-a chip frumos, Făn pădurea cea din dos, Căi găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împo­trivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebu­nilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... nam încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (s-au a veni). Făten lături!Vai, sărace poloboace, de teai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am săți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vi, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. R e f l. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se pro­duce, a se ivi. în sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihaivodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Șin suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ E x p r. A i se face (cuiva) negru (s-au roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (s-au roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înain­tea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ I m p e r s. (Arătînd că ac­țiunea se petrece în vis s-au în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul po­rumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare l-a stinga.Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzați s-au sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fii cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig.Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, incit a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » s-au prin conj. « să ») A fii cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat.Dute o dată, ori ți s-a făcut pesemne de v’un conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mânînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mi­rosul fără asemănare de dulce carel dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cind i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătăți, inima lui atît de trudită l-a virsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămintești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. « De asin dară, să se facă urechile lui Midasîmpărat! » Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ E x p r. Ce s-a făcut (cineva) ? = ce s-a ales (de cine­va) ? ce a devenit ? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce neam fii făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, sau mistuit de nu se știe ce sau mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și nam știut ce sau făcut cu dînși. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (s-au de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatusău zioa este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a stră­nutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, daceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă l-a douăzeci de ani, nici cuminte pînă l-a treizeci și nici bogat pînă l-a patruzeci nu mam făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai l-a secerat Ca mîndra l-a sărutat! JARNÍKBÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a loa un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung l-a moara nouă Calea lor se facen două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. d u n ă r e. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (s-au ulcioare) v. o a l ă. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care for­mează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de l-a adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragi mei copi, vați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vinăt. ȘEZ. I 69. Duteacasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge l-a vîrstă de..., l-a numărul de.. l-a un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit.Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fii mare, poate mă fac Inginer s-au sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «l-a loc » s-au « iară ») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om l-a loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potri­vită pentru a fii folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine.Încetul cuncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat prin­trun infinitiv s-au de o propoziție predicativă intro­dusă prin conj. «că», «să» s-au loc. conj. «k și cum ») A se preface, a simula. întoarse capul făcînduse că nu s-a întîmplat nimic și păși voini­cește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbăn drum, trei ceasuri trecEa pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face k și cum șiar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că naud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bol­navă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. Sau făcut k mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobani că fugea! decât unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ E x p r. A se face niznai v. niznai.Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele in foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. « pe ») A-și loa înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul.Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer l-a oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LIN3, -Ă, lini, -e, adj. 1. (În opoziție cu repede, impetuos, vijelios) Care se mișcă s-au se desfă­șoară în mod egal, fără salturi și treceri bruște; domol, liniștit, potolit. Cu voi vin florilen cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie. COȘBUC, P. I 91. [Cocostîrcul] vine, se înalță, în cercuri line zboară Și răpide k gîndul l-a cuibui se coboară. ALECSANDRI, O. 173. ◊ (Adverbial) Atunci calul zboară lin k vîntul. CREANGĂ, P. 197. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînăn pămînt Înspre apantunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ♦ (Despre ape) Fără valuri mari, liniștit. Dunărea miaduce apă vecinic lină. IOSIF, P. 60. [Rîul] îngheațăn suprafață, dar nu șin fundui lin ! MACEDONSKI, O. I 256. Nu curge lină Apa l-a pîrău ? ALECSANDRI, P. I 196. ♦ (Despre pante, drumuri etc.) Cu înclinație mică, ușor de urcat s-au de străbătut. Lorena e decât cîmpi dulceondulale și dealuri line. SADOVEANU, O. A. II 186. Mergi pe cărare lină. PANN, P. V. I 114. Să venim pe drumuri line. TEODORESCU, P. P. 171. 2. (Despre sunete, în opoziție cu puternic, strident, violent) Lipsit de asprime, blînd, potolit. A vorbit mai departe cu vocea ei lină. GALAN, Z. R. 380. Odaia cea albă, ticnită, Se umple de-o lină cîntare. TOMA, C. V. 118. Mie dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. ◊ (Adverbial) decât vioarele mai suspinară lin, lin. C. PETRESCU, Î. I 16. Au început șapte tarafuri să cînte lin și dulce. CARAGIALE, O. III 81. Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri treceun framăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Poetic, despre lumină s-au surse de lumină) Cu strălucire domoală, blîndă, odihnitoare. Soarele nu ardea, avea o lumină lină de aur, și vîntul abiaabia adia. SADOVEANU, O. V 3. Mă închin l-a tine, o, dragă, lină stea. ALECSANDRI, P. I 121. 3. (În opoziție cu agitat, tulburat) Calm, liniș­tit, molcom. În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. Sămi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 216. Singurul nor care înegură astă viață lină fu peste doi ani... moartea bunicăi. NEGRUZZI, S. I 110. Viața se trecea lină k un vis. RUSSO, O. 24. ◊ (Adverbial) Ierburile împrospătate, mirosul... florilor... o făceau să doarmă mult și lin. EMINESCU, N. 11. 4. (Rar; despre suprafețe, în opoziție cu aspru) Neted. Tulpini line de trandafiri sălbateci. CAMILAR, T. 198.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CA1 adv. (Introduce al doilea termen al unei comparați) I. (Se compară două s-au mai multe lucruri, fințe, sitoați etc.) 1. La fel cu, cum (e), precum, (e), dupe cum (e). O fetișcană, k sute și mi Din multele țări țesători. DEȘLIU, G. 47. Nu se află pe lume pești k cei din apa Moldovei și a Bistriței, luminoși și iuți k argintulviu. SADOVEANU, N. F. 30. De nar fii și unul k mine pe acolo, degeaba vă maț bateți picioa­rele ducînduvă. CREANGĂ, P. 246. A fosț odață kn povești, A fost k niciodată... EMINESCU, O, 1 167. O cîmpie... lungă k pustiul. ALECSANDRI, P. I, 189. ◊ (Se compară două acțiuni) S-a pus Lina, pe tăcut, Și vedeam căi umblă ochi... Ca l-a șerpi ii umblă ochi. COȘBUC, P. I 50. Cum să te duc: k vîntul, ori, k gîndul? CREANGĂ, P.197. Can vis, așa vi! EMINESCU, O. I 120. ◊ (În comparați eliptice) Ca l-a ușa cortului, Ca l-a Breaza etc. = nume dat unor dansuri populare. ◊ E x p r. Unul k altul v. altul. Ca acela (s-au aceea) v. acela. Ieri k și astăzi = totdeauna. ♦ (În comparați cu noțiuni cantitative) Cît. Înalt k bradul.într-o zi veni l-a împărat o babă bătrînă... și mică, mică, k tine de mică... DELAVRANCEA, V. V. 255. 2. (În loc. conj.) Ca și cum s-au k cum = parcă. Zidul pieri k și cum nar fii mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Pentru... noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar l-a o împărăție, k cum tear pișcă un purice, nu se mai bagă în seamă. CREANGĂ, P. 258. îmi spune că mă iubește k și cum mar întreba ce mai fac. NEGRUZZI, S. I 55. Ca și cînd = parcă. Picioarele nu se mai mișcară, k și cînd ar fii fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. 3. (În asemănări aproximative, uneori urmat de « și ») Aproape, cam, aproximativ. De un trai k ăsta... sînt k și sătul. STANCU, D. 127. *(Se compară noțiuni cantitative) Mai era k o jumătate de oră de urcat. VLA­HUȚĂ, O. A. 279. O copilă k de 10 ani de mărîșoară. RETEGANUL, P. I 34. Era... înalt k de opt palme și jumătate. ISPIRESCU, U. 28. O colecțiune k de vreo 390 volume vechi, foarte rău conservate. ODOBESCU, S. I 339. ◊ Expr. Ca mîine (poimîine) = în curînd, nu peste mult timp. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc ani. CREANGĂ, P. 161. Ca ieri (alaltăieri) = nu de mult timp, de curînd. (Pentru întărirea aproximației, « k» este urmat uneori de «l-a» s-au «l-a vreo») Trecuseră k l-a trei ceasuri de cînd se luminase de ziuă. DELAVRANCEA, H. T. 250. ◊ Un fel de... Din adierea vîntului prin ierburi, din țîrîitul greierilor, din mi de sunete ușoare și nedeslușite, se naște k o slabă suspinate ieșită din sînul obosit al naturei. ODO­BESCU, S. III 17. ◊ Expr. (învechit) Ca ce (fel de) = cam ce (fel de). Bine, tătuțule, k ce să fie asta, de nam întîlnit eu, cale de atîtea zile... nici un suflețel de om paici? ISPIRESCU, L. 101. Ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. Omul l-a vînătoare... nici nu prinde de veste k ce timp mai este. ODOBESCU, S. III 197. Filozoafe, vei putea ghici Ca ce lucru este în ăst sac daci? PANN, P. V. I 48. 4. Decît. Mai mare strălucire și gingășie k aceasta nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38. Cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase k acestea. CREANGĂ, P. 217. Cît de marei pămîntul, Cei mai urît k urîtul? JARNÍKBÎRSEANU, D. 8. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) în felul...; cum e obiceiul, cum se știe. Lumea, k lumea, se uita curios dupe el. VLAHUȚĂ, l-a TDRG. Copii, biet, k copii, nu știau ce să facă, ce să dreagă, k să umble dupe placul ei. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Cu sensul reieșind din în­treaga comparație) Treacămeargă, fie. Stăpînutău, k stăpînutău; ce ț-a face el, astai deosebit de bașca... însă pe mine căutați să nu mă smintiți: fata și ochi din cap, căci atîta vii leacul. CREANGĂ, P. 266. Acu, zioa k zioa... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Expr. Toate k toate, dar... = toate le înțeleg, dar... Toate k toate, dar cum de nu ți-a fost rușine să faci o faptă k asta ? La TDRG. 2. În calitate de..., find... Săți trăiască calul... k un năzdrăvan ce este; căci de nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5. Pornesc, spînul înainte, k stăpîn, HarapAlb în urmă, k slugă. CREANGĂ, P. 207. Ca un om carei mai bătrîn, ar fii bine să intre el în vorbă cu șătrarul. ALECSANDRI, T. 757. ♦ În loc de..., drept... Săși aleagă... o ladă, care-a vrea ea, să și-o ieie k simbrie. CREANGĂ, P. 289. Ipolit se putea socoti k mort. NEGRUZZI, S. I 57. ◊ (Familiar) Expr. Ca ce? = pentru ce ? cu ce scop ? Ca ce țiai mai loat paltonul? Nu vezi căi cald? 3. Cu privire l-a..., în ce privește..., referitor l-a... Ca formă, lucrarea nu lasă de dorit. 4. (Explicativ s-au enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, k: lupul, ursul, vulpea.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CHINÉZĂ s. f. (< China + suf. -eză): limbă izolantă tibetană din ramura chinosiameză s-au thaichineză, vorbită de marele popor chinez (peste 1,2 miliarde de oameni – aproape un sfert din populația globului). Are o vechime atestată în scris de câteva mi de ani (din mileniul al IIIlea î.e.n.). Odată cu răspândirea budismului (în secolele IV – V e. n.), limba chineză a devenit limba literară scrisă a păturilor culte, limbă a unei culturi milenare. Timp de secole a fost limbă internațională de civilizație și de comunicare interstatală în Extremul Orient (în Asia de sudest). Cele mai vechi texte (inscripți pe oase și pe carapace de broaște țestoase) au apărut din mileniul al IIlea î.e.n. Datorită perioadei feudale prelungite, izolări economice și politice a regiunilor, procesul de diversificare a dus l-a apariția a numeroase dialecte, atestate în cele mai vechi texte literare. Există șase mari grupuri de dialecte ale limbi chineze, dintre ele cel mai important find grupul de nord, vorbit în nordul, în vestul și într-o mare parte din centrul Chinei, de peste 70% din populație. Cel mai important din acest grup este dialectul din Pekin. Între cele șase grupuri de dialecte persistă numeroase diferențe fonetice și lexicale, dar structura gramaticală și o mare parte a fondului principal lexical sânt comune tuturor dialectelor. Cele mai vechi texte literare au apărut în China acum trei mi de ani. Limba literară scrisă – numită wenien – era deosebită de limba vorbită decât prin aspectul ei normat, find accesibilă decât unui număr mic de oameni instruiți. Ea s-a păstrat multe secole fără modificări esențiale, în timp ce limba vorbită, diversificată în dialecte, s-a transformat mereu, ajungânduse l-a diferențe atât de mari, încât wenien trebuia învățată k și o limbă străină. Ea a servit k limbă comună scrisă pentru toate regiunile țări. În această limbă au fost publicate documentele oficiale, textele de legi și literatura beletristică încă din secolele al Xlea – al IXlea î.e.n. și până azi. Dialectul din Pekin a devenit limba oficială a instituților guvernamentale din toate regiunile țări, ușurând impunerea lui k limbă literară comună. Începând cu secolele VII – IX, paralel cu wenien, s-a creat un alt aspect al limbi literare scrise, bazat pe normele dialectului din nord – baihoa s-au baihoawen. În baihoa au fost redactate celebrele romane „Pe malul apei”, „Călătorie în apus” și „Visul din iatacul roșu”. Cele două limbi literare scrise au coexistat timp de secole, influențânduse reciproc, dar evoluând pe căi cu totul diferite. Wenien este forma de exprimare a literaturi clasice chineze, neînțeleasă de popor, și se bazează pe normele limbi vechi, pe când baihoa este forma de exprimare a literaturi noi, înțeleasă de popor și bazată pe norme noi, care favorizează formarea unei limbi comune a întregului popor chinez. Un rol important în impunerea limbi literare baihoa (considerată de chinezi putonghoa, adică „o limbă general înțeleasă”), având k normă ortoepică pronunțarea de l-a Pekin, iar k normă gramaticală modelul oferit de operele literare contemporane, l-a avut marele poet chinez Lu Sin. Limba chineză are unele trăsături de limbă izolantă (cuvintele nuși modifică forma în cursul vorbiri; raporturile sintactice sânt exprimate cu ajutorul topici și al cuvintelor auxiliare; partea cea mai veche a lexicului este formată din cuvinte radicale, monosilabice) și unele trăsături de limbă aglutinantă (are afixe derivative și un număr redus de afixe gramaticale). Limba chineză are reguli stricte privitoare l-a numărul și așezarea fonemelor care alcătuiesc silaba. Un rol important îl are aici tonul, care posedă o funcție fonologică. Numărul tonurilor variază dupe dialecte (în puthonghoa sânt patru tonuri: egal, urcător, urcătorcoborâtor și coborâtor). În chineza contemporană, majoritatea cuvintelor sânt polisilabice (monosilabicele vechi formează nucleul fondului principal lexical). Multe cuvinte chineze sau format prin compunere, iar azi multe se creează cu ajutorul afixelor. În diferite epoci istorice, în limba chineză au pătruns multe împrumuturi din limbile minorităților naționale, din limbile de cultură din Asia și Europa (din limbile mongole, din manciuriană, din limbile popoarelor Asiei Centrale, din limbile indiene, din engleză și rusă). Unele cuvinte noi au fost obținute prin calcuri lingvistice. Deoarece limba chineză nu are mijloace formale de marcare a apartenenței cuvintelor l-a anumite părți de vorbire, acestea find invariabile, distincția se face pe baza criterilor semantice și sintactice, pe baza topici, intonației și cuvintelor auxiliare. Scrierea chineză este singura scriere hieroglifică menținută în această formă până azi. A fost creată din pictograme prin mileniul al IIIlea î.e.n. și a ajuns să aibă azi peste șaizeci de mi de hieroglife, îngreunând l-a maximum redactarea (deși pentru comunicarea zilnică nu este nevoie decât de douătrei mi de semne), iar în mod deosebit tipărirea cărților. Sau făcut încercări de înlocuire a hieroglifelor cu o scriere fonetică, bazată pe alfabetul latin, încă din secolul al XVIIlea. În secolul nostru, preocuparea aceasta este foarte serioasă din partea specialiștilor chinezi. Deși în 1956 s-a propus un alfabet de 26 de litere, aprobat în 1958, aplicarea lui a fost decât parțială (l-a transcrierea numelor străine în manoalele școlare). Generalizarea acestuia se va face dupe ce putonghoa va deveni cu adevărat o limbă curentă de comunicare a tuturor locuitorilor țări, iar diferențele dialectale se vor diminoa. Între timp, s-a trecut l-a simplificarea și unificarea treptată a hieroglifelor.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ADUNAREA NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA, mare adunare populară convocată l-a Alba Iulia l-a 1 dec. 1918, din inițiativa Consiliului Național Central Român, și l-a care reprezentanți din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au decis, în unanimitate, unirea cu România. Moment de apogeu al luptei naționale a românilor, A. a constituit un eveniment revoluționar în cursul căruia sau ridicat mari probleme care stăteau în fața poporului român: desăvîrșirea statului național unitar român, înfăptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalități în drepturi pentru naționalitățile conlocuitoare, lupta pentru instaurarea unui regim politic democratic. Eșuînd tratativele duse l-a Arad cu noul guvern ungar al contelui Károly Mihály, l-a 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiuni Române a fost lansat un manifest Către popoarele lumi, prin care se făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a loa în considerare revendicările juste ale populației românești și, în consecință, hotărîrea națiuni române de „a-și înfința pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber și independent”. În vederea realizări acestui deziderat, în finalul manifestului se cerea sprijinul întregului popor român „cu care una vom fii de aici înainte în veci”. La Adunarea Națională ținută în zioa de 1 dec. 1918 în sala casinei din Alba Iulia participă 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțile electorale, precum și de diferite instituți și organizați politice, culturale, profesionale, de învățămînt, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a. În același timp, pe numele Adunări Naționale au sosit mi de adrese de adeziune cu sute de mi de semnături din toate părțile Transilvaniei. În numele Comitetului de organizare s-a propus alegerea unui Birou al Adunări, format din: Gheorghe Pop de Băsești, episcopi Ioan I. Pop și Demetriu Radu – președinți, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ioan Flueraș – vicepreședinți, precum și a unui secretariat. în componența a nouă personalități transilvănene. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, salutînd pe cei prezenți, declară Adunarea de l-a Alba Iulia „constituită și deschisă”. Cuvîntarea solemnă rostită de Vasile Goldiș face o schiță de istorie românească și se încheie cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, adunați prin reprezentanți lor îndreptățiți (l-a Alba Iulia în zioa de 1 dec. 1918), decretează unirea acelor români și a tuturor teritorilor locuite de dînși cu România„. Apoi, l-a tribuna adunări au loat cuvîntul reprezentanți celor două partide politice: Iuliu Maniu (Partidul Național Român) și Iosif Jumanca (Partidul SocialDemocrat), care evocînd lupta poporului român pentru unitate națională și dreptate socială, au subliniat rolul pozitiv al Uniri pentru dezvoltarea societăți românești. Proiectul de rozoluție propus de V. Goldiș a fost adoptat de Marea Adunare Națională cu ovați prelungite, manifestînduse astfel nestrămutata hotărîre pentru înfăptuirea Mari Uniri. Pentru cîrmuirea Transivaniei pînă l-a întocmirea Constitoantei, Adunarea Națională hotărăște alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național compus din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleși de A. imediat, iar restul de 50 să fie cooptați de către însuși Marele Sfat Național. Acesta, l-a rîndul său numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, prezidat de Iuliu Maniu. După săvîrșirea actului istoric, cei peste 100.000 DE participanți l-a Marea Adunare Națională de l-a Alba Iulia adunați pe cîmpul lui Horea aprobă cu aclamați entuziaste hotărîrea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. În timp ce l-a Alba Iulia se hotăra actul istoric al Uniri, în satele și orașele Transilvaniei aveau loc adunări de solidarizare și aprobare a hotărîrilor loate. Două săptămîni mai tîrziu, actul Uniri a fost înmînat în cadru solemn regelui Ferdinand I, în zioa de 14 dec. 1918, de către o delegație a Marelui Sfat Național alcătuită din: V. Goldiș, Al. VaidaVoevod și episcopi Miron Cristea și Iuliu Hossu. În cuvîntul rostit cu acest prilej, V. Goldiș făcînd unele considerați asupra actului Uniri, carel aprecia k o cerințăa istoriei și civilizației umane, arăta ”că prin această unire, dupe cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc, unirea întrun singur stat al tuturor românilor„. Prin decretele legi din 11/14 și 18/30 dec. 1918, Consiliul de Miniștri, iar l-a 29 dec. 1918, Parlamentul au ratificat reunirea tuturor provincilor istorice românești cu Țaramamă, România. Încununare a aspiraților de veacuri ale poporului român pentru eliberare națională, rezultat al luptei duse de forțele socialpolitice ale vremi, Unirea din 1918 – eveniment cardinal în istoria românilor – a marcat desăvîrșirea procesului de realizare a statului național unitar, a creat cadrul propice pentru o mai accentoată evoluție a economiei, știnței și culturi. Zioa de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de Parlament, k zi națională a României.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink