AI s.m. (Zool.) Mamifer arboricol de talie mică, cu capul acoperit cu o blană moale cenușie, care trăiește în America de Sud și în sudul Madagascarului. [Pron. a-i. / < fr. aï < cuv. tupi].

ARA s.m. Specie de papagal, frumos colorat și cu coada lungă, existent în America de Sud. [< fr. ara < cuv. tupi].

BALAMUC A fi bun de dus la balamuc = A fi nebun: Un mare tărăboi urmează dup-aceea: / Toți zbiară că-s nebun, și țup! aici m-aduc... / Că-i vis, o știu, așa-i, dar nostimă-i ideea / Pe cetățeni flămânzi să-i duci la balamuc! (B. P. HASDEU)

CARBET s.n. Colibă mare acoperită cu frunze, obișnuită în Antile și în Guyana. [< fr. carbet < cuv. tupi].

CUGUAR s.m. Puma. [Pron. -gu-ar. / < fr. cougouar, cf. port. cucuarana < susarana < cuv. tupi din Brazilia].

HOP¹ interj. (Și în forma hopa) 1. Exclamație care însoțește diferite gesturi sau mișcări. a) Însoțește o săritură peste un obstacol sau o săltare (la joc, mai ales în chiuituri). Sai... pe ici, pe crucea căruței. Ho... pa! Ia, acum te văd și eu că ești voinică. CREANGĂ, P. 123. Hop! leliță, lelișoară, Păsărica mea ușoară, Tot gîndesc și iar gîndesc Că pe cine să iubesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 42. Nu zice hop pînă n-ai sărit (= nu te bucura pînă nu vezi sfîrșitul). ◊ (Numai în forma hopa, urmat de «țupa») Hopa-țupa, Danilache! Haide, taică, hopa-țupa! CARAGIALE, S. 44. Hopa-țupa, țupa-lupa, Amîndoi cîntam, Hopa-țupa, țupa-lupa, Rîdeam și giucam. ALECSANDRI, T. 5. b) (Mai ales în forma hopa) Însoțește (ca îndemn) o ridicare a unei greutăți mari. Din lopeți și chingi fac targa, Pun pe ea mantalele. – La ostaș, ostaș ia seama. – Hopa! mergem, dragule. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 6/4. ♦ (Uneori urmat de «așa») Exclamație care însoțește ridicarea în brațe sau săltarea (în sus sau pe genunchi) a unui copil. c) Însoțește o cădere, o aruncare sau o scăpare (din mînă) a unui lucru. Numai ce, hop! cade pe ea o cioară. ȘEZ. III 187. 2. (Cu valoare de verb, este rostită la sosirea pe neașteptate a cuiva; și în forma hup) Iată că vine. Cînd să mă descurc din greutatea lanțului, hop și forhaierul (= artificierul) Noe. DAVIDOGLU, M. 22. Hup și altul. L-am închis pe prostu cu Ioana țiganca! Ha, ha, ha... ALECSANDRI, T. 356. ♦ Exclamație care însoțește o întîmplare neașteptată. Auzi, nătărăii! pentru că mi-e drag să șed la vorbă, hop! li se nazare nu știu ce. NEGRUZZI, S. III 15. 3. Exprimă o surpriză (mai ales neplăcută). Taman oprisem caii să mai răsufle, cînd, hopa, ne pomenim cu unul gras, al dracului, că vine la noi. PREDA, Î. 82. Hopa!... Ne-au luat-o alții înainte. STANCU, D. 189. – Variante: hopa, hopai (la TDRG), hup interj.

hop [At: ȚICHINDEAL, F. 199/20 / V: hăpa, ~a, ~ai, hup, hupa, up / Pl: ~uri sn / E: fo] 1-3 i (Șîc ~ai-dupai, ~ai-țupai) Exclamație care însoțește (o săritură peste un obstacol,) (ridicarea unei greutăți sau) căderea, scăparea ori aruncarea unui obiect din mână Si: hopâc (1-3). 4 i (În chiuituri la un dans popular; are; îc) ~zup, ~ țup(a), ~ lupa, ~ai-da Exclamație care subliniază un salt sau altă figură de virtuozitate. 5 i (Fam) îndemn adresat unei persoane (în vârstă) pentru a face efortul de a urca. 6 Îndemn adresat copiilor mici pentru a se ridica în picioare. 7 i (Fam; îlav) ~ așa Îndemn adresat copiilor mici când îi săltăm pe genunchi sau îi ridicăm în brațe. 8-9 i (Cu valoare verbală) Exclamație care exprimă surpriza față de (sosirea cuiva sau) alt eveniment neașteptat. 10 i (Cu valoare verbală) Exclamație care exprimă o surpriză neplăcută. 11 i (Îf hopa) Îndemn adresat copiilor mici pentru a se așeza. 12 i (Îe) ~ de (sau într-)o parte Țicnit. 13 i (Îe) ~ odată Hop (9). 14 i (Îf hup! up!) Strigăt vânătoresc Cf hep! hep! 15 av Deodată. 16 sn Salt. 17 sn Obstacol pe un drum (peste care vehiculele trec zdruncinându-se). 18 sn Ridicătură de pământ asemănătoare unui prag. 19 sn (Fig) Dificultate. 20 sn Săritură a unui vehicul peste un obstacol. 21 sf (Cor; îf hupa) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 22 Melodie după care se execută acest dans. 23 (Îc) ~a(i)-Mitică Păpușă din celuloid care revine întotdeauna la poziție verticală, pentru că are centrul de greutate situat la bază.

hópa și hópaĭ interj. maĭ amplă de cît hop și care arată sărirea, rîdicarea, suirea: Hopa! M’am sculat! În unire cu țupa și țupaĭ arată sărirea saŭ dansarea continuă: hopaĭ, țupaĭ, ursule! (zic și Turciĭ hoppala!). V. opa.

huzdup, interj. – Cuvânt care imită căderea rapidă a unui corp greu: „De cap țup, / De cur huzdup, / De mnijloc pițârig” (furca) (Papahagi, 1925: 300). – Onomatopee (DER, DEX, MDA).

huzdúp, interj. Cuvânt care imită căderea rapidă a unui corp greu: „De cap țup, / De cur huzdup, / De mnijloc pițârig” (Papahagi, 1925: 300). – Onomatopee (DER, DEX, MDA).

IPECACUANA s.f. Plantă exotică a cărei rădăcină se întrebuințează în medicină ca expectorant și vomitiv. [Pron. -cua-. / < fr. ipécacuana, port. ipecacuana < cuv. tupi].

jabiru s.m. invar. (ornit.) Pasăre din regiunile calde, asemănătoare cu barza, de culoare albă sau neagră (Ephippiorhynhus senegalensis). • /<fr.jabiru <cuv. tupi-guarani.

jaguar s.m. (zool.) Mamifer carnivor feroce, din familia felidelor, cu blana galbenă-roșcată și cu pete negre circulare, care trăiește în America de Sud și Centrală (Felis onca). • pl. -i. /<fr. jaguar; cuv. tupi-guarani.

JAGUAR s.m. Animal carnivor din America de Sud, foarte feroce, cu părul galben-roșcat și cu pete negre rotunde ca ale panterei. [Pron. -gu-ar. / < fr. jaguar, port. jaguarete < cuv. tupi].

MĂTANIE s. f. 1. (În unele practici religioase ; mai ales la pl. ; adesea în legătură cu verbele „ a bate”, „ a face”) îngenunchere și înclinare a corpului pînă la pămînt, făcută de credincioși în semn de venerație și pocăință. Metanii în toate zilele (a. 1 640). GCR I, 90/17, cf. 91/3. Postul și metaniile cu fața pîn-la pămînt (a. 1 661). id. ib. 181/12. Cu greu iaste omului la miază noapte a să scula la rugăciune, cu greu iaste a face metanii și a da milostenie. CHEIA ÎN. 18^r/13, cf. ANON. CAR. [Boierul] bătea metanii multe ca vechiul meu stăpîn. NEGRUZZI, S. II, 235. Ce-mi văzură ochii! Lipicescu bate mătănii! ALECSANDRI, T. 1 415, cf. FILIMON, O. I, 200. Se puse la făcut metanii și ne blăstăma, de-i curgea foc din gură. CREANGĂ, A. 101. Cum, cînd omul, crezînd că trăznetul e produs de un dumnezeu. . ., bătea mătănii. . . aceasta încuraja pe om? GHEREA, ST. CR. II, 304. Iar mama la icoane, Mătănii bate, ține post. COȘBUC, B. 111, cf. id. P. II, 177. Multe metânii ai să faci, fiule, și nu știu dacă te voiu putea dezlega de păcatele tale. NEGRUZZI, S. I, 20. Mama copilului. . . așteaptă pînă ce preotul îi îmbisericește și închină copilul pe la icoane. Iar după ce i l-a îmbisericit. . . bate trei metane. MARIAN, NA. 287, cf. id. Î. 34. De cu seară, oamenii fac o sută de mătănii. PAMFILE, S. T. 122, cf. id. B. 15. De trei ori se plecă în chip de metanie în fața atotputernicului. HOGAȘ, M. N. 134. Căzu în genunchi și bătu la repezeală vreo zece mătănii. REBREANU, I. 130. Tu, fiule, pînă ce mă voi înapoia, bate cîteva sute de mătănii. GALACTION, O. 253, cf. 184, STĂNOIU, C. I. 11, BRĂESCU, A. 75. Vitoria suspină, bătu metanie sărutînd lespedea de piatră și se înălță în picioare. SADOVEANU, B. 91, cf. id. O. IX, 59, X, 558. A făcut noduri la genunchi. . . bătînd mătănii. STANCU, R. A. II, 335, cf. T. POPOVICI, S. 184. Cînd a zărit icoanele pe păreți. . . și pe oameni închinîndu-se la ele și bătînd metanie înâintea lor, mult s-a mai mirat de aceasta. SBIERA, P. 283, cf. TEODORESCU, P. P. 301. După ce rosti o rugăciune plină de milă la icoane, făcînd și nouă metanii, se culcă. ȘEZ. I, 61, cf. 260. Hîța, bîța, țup la pămînt (Mătăniile). GOROVEI, C. 222, cf. SBIERA, P. 324. ◊ (Glumeț) Sînt copii. . . Și se împing și sar rîzînd; Prin zăpadă fac mătănii, Vrînd-nevrînd. COȘBUC, F. 63. 2. Plecăciune adîncă în semn de supunere, de respect ; închinăciune, temenea. Iară ea, deaca intră, îi feace întîi metanie [împăratului]. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 163/13. Și veni ucenicul și făcu metanie bătrînului (a. 1 692). GCR I, 305/31, cf. 306/12. Apropiindu-se de greacă cu o sfială prefăcută, făcu mătanie și-i sărută mîna. FILIMON, O. I, 134. Anton Pann salută cu un fel de metanie pe preotul bisericii, care sta de vorbă cu niște poporeni. N. REV. R. I, 168. Safta s-a rugat cu metanie boierului să-l ia [pe băiat] de la fierărie. GALACTION, O. 68. Mai bine să mergi chiar acuma la părintele stareț, să-i pui metanie și sâ-l rogi să trimeată pe altul. STĂNOIU, C. I. 8. Se pune în calea alaiului, se închină și bate metanie în fața părintelui mitropolit. SADOVEANU, O. VII, 351, cf. DEȘLIU G. 6, ALR II/I h 101. ◊ (Învechit, în formule epistolare) La al nostru ca un fiiu sufletesc jup[a]n Hrisant starostea. . . multă săn[ă]tate. . . poftim. . . Iar de la noi metanie (a. 1 716). IORGA, S. D. XII, 19, cf. 20. Cu zmerenie și cu metanii. . . sărutăm cinstită dreapta (a. 1843). DOC. EC. 781. 3. (La pl.) Șirag de mărgele pe care credincioșii le trec printre degete pentru a număra rugăciunile pe care le rostesc. Inventarium printru celi ci s-au aflat în casa călugăriții. . . : cingători de mătasă, într-un săculeț părale, părechi de mătănii, o scrisoare (a. 1 752). IORGA, S. D. XII, 63. Acei ce poartă metanii la gît. IST. AM. 69^r/2. A băgat mîna în buzunar și, scoțînd niște metanii de corail. . ., începu a se juca cu ele. NEGRUZZI, S. I, 18, cf. 160. Lasă tot, neagră chilie, Comanac, metanii, rasă. ALECSANDRI, P. I, 18. Învîrtea pe degete niște mătănii de chihlimbar. FILIMON, ap. DDRF, cf. ODOBESCU, S. I, 16. Subt icoane atîrnau trei șiruri de mătănii împopistrate cu boabe de sidef, de chihlimbar și abanos. N. REV. R. I, 168. Bătrînă îi aștepta. . . cu o pereche de mătănii în mînă. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 34. Își amintea ca într-un vis. . . de mătăniile și ciubucul lui. ANGHEL, PR. 64. În mînă poartă mătănii făcute din retezături de lemn înșirate pe o sfoară. PAMFILE, CR. 189. Drept în față, într-un cui, un șirag de metanii de os cafeniu. HOGAȘ, M. N. 137. Maica Agapia mîngîie cu degete liniștite mătăniile de lemn de trandafir. CAZiMiR, GR. 240, cf. GALACTION, O. 214. M-am săturat să-mi număr anii Ca un călugăr negrele mătănii. BENIUC, V. 134. Ședea turcește pe sofa. . . cu fesul pe cap, cu mătăniile în mînă. DEMETRIUS, A. 23. Să-mi fac rasă De mătasă, Cu toiag de liliac Și mătănii De tumbac, Să fiu femeilor drag. TEODORESCU, P. P. 301, cf. 44. ♦ Rugăciuni repetate și numărate pe mătănii (3). Rosteau alene un șirag de metanii lungi. HOGAȘ, DR. II, 7. 4. (Învechit) Mănăstire în care a fost călugărită o persoană și de care aceasta depinde din punct de vedere religios ; p. ext. consacrare ca monah. V. a s c u l t a r e. Am rínduit igumen. . . pe cuvioșia sa ieromonahul Teofan, ca unul ce este cu metanie de la mănăstirea Rusico (a. 1810). URICARIUL, VI, 352. Cel ce va voi ca să se spăsească făcînd diiată, partea ce va popri pentru sine iaste a mănăstirii unde își va pune metaniia sa. PRAVILA (1814), 130/8. Ghedeon. . . a fost cu metania din mînăstirea Secului. ap. TDRG. Soră-mea Oana, după numele de monahie Olimpiada, s-a desfăcut de mănăstirea unde își luase metania și a nimerit la o altă mănăstire. SADOVEANU, O. XIII, 747. Întru această întristare a creștinătății am primit eu metania mea de monah. id. ib. 750. – Pl.: mătănii și mătănii. – Și: (regional) metánie (pl. metanii și metănii, metăni, metane), mătáne (CADE, ALR II/I MN 110, 2 766/260, 279, 284 ; pl. mătănii ALR II/I MN 110, 2 766/279, 284 și mătăni ib. 2 766/228, mătane ib. 2 766/272), mătánă (pl. mătăni ib. 2 766/192 și mătănii ib. 2 766/514, mătane ib. 2 766/219) s. f. – Din v. sl. метанига, gr. μετáνοια.

NICI² conj. (De obicei urmat de «nu»; învechit, regional și arhaizant, fără «nu»; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă; repetat, arată excluderea, pe rînd, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nici nu vede, nici n-aude. TOPÎRCEANU, B. 25. Puiule, secuiule! Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. ALECSANDRI, P. II 24. Nici mi-i foame, nici mi-i sete, Nici mi-i dor de codru verde. ȘEZ. V 12. Nici nu suie, nici coboară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții cu predicatul negativ) Să nu ocolești nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz. DELAVRANCEA, A. 98. S-a și stîrnit un vifor... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. 143. Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Nici așa și nici așa v. așa. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = fără multă vorbă, îndată, imediat, numaidecît. Fiul cel mic... se pomeni cu zîna că vine, și nici una nici alta, țop! se prinse lîngă dînsul în horă. ISPIRESCU, L. 213. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi retează capul pe loc, și-l mînîncă. CREANGĂ, P. 23. M-am dus la Galați cu trăsura mea cea galbănă, și cum am agiuns, nici una, nici două... țup în vapor. ALECSANDRI, T. I 310. ◊ (Între «nici» și cuvîntul negat se intercalează pron. pers. «tu» iar verbul se omite, subînțelegîndu-se) Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. ISPIRESCU, L. 174. Femeia lui Ipate și cu baba, cînd se trezesc din amețeală, nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nemica! CREANGĂ, P. 174. Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai. id. ib. 201. ◊ (Leagă două propoziții negative continuînd și întărind în propoziția a doua negația din propoziția întîi) Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe. EMINESCU, O. I 173. Obștea ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește. NEGRUZZI, S. I 139. Trandafire, n-ai mai fi, Nici în oale-ai înflori! ALECSANDRI, P. P. 341. ◊ (Uneori precedat de «și») Nu s-a mai pomenit și nici cred că s-a mai pomeni una ca asta undeva. CREANGĂ, P. 102. ♦ (Leagă două sau mai multe părți ale aceleiași propoziții, negînd noțiunea exprimată prin cuvîntul pe care îl precedă) Lișițile, nefiind chioare nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46.

PESTRICIOR, -OARĂ, pestriciori, -oare, adj. (Popular) Diminutiv al lui pestriț (1). Mierla-și are frățior Tot pe sturzul pestricior. MARIAN, O. II 350. Păsăruică pestricioară, Zboară la badea la moară. HODOȘ, P. P. 89. Albă, neagră, pestricioară, Sfîrîind din mustecioară, Și cînd vine-un șoricel, Țup, îl prinde sprintenel (Pisica). GOROVEI, C. 291.

pitésc (vest) și tupésc (est) v. tr. (poate înrudit cu it. piccino, fr. petit. Cp. cu pitulez). Fam. Ascund. V. refl. Mă ascund ghemuindu-mă. mă pitulez. V. chitesc.

PIUĂ, pive și piue, s. f. 1. Instalație folosită în industria textilă pentru împîslirea într-un mediu cald și umed a fibrelor țesăturilor de lînă prin frecarea și presarea lor între doi cilindri rotitori și lovirea lor cu ciocane de lemn, pentru a le face mai compacte și mai moi; dîrstă. Ce mi-i da mie ca să fac pînă mîne dimineață ca apa din rîul de dinaintea casei să curgă îndărăpt și morile și piuele de pe dînsul să îmbie cu roțile îndărăpt? SBIERA, P. 192. Țuțuienii, veniți din Ardeal... sînt vestiți pentru teascurile de făcut oloi, și condrenii cu morile de pe Nemțișor și piuele de făcut sumane. CREANGĂ, A. 72. 2. Vas de lemn, de metal sau de piatră, cu pereții și fundul gros, în care se mărunțesc sau se pisează diverse substanțe solide prin lovire cu pisălogul. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai. CREANGĂ, O. A. 132. Aci, în Celei, am găsit... multe vase de pămînt, o piuă de piatră, obiecte de fier, cărămizi cu diferite amprente. BOLLIAC, O. 273. În piuă te-oi pisa, în moară te-oi măcina, în vînt te-oi arunca. TEODORESCU, P. P. 365. ◊ Expr. A bate apa în piuă v. apă. A se pune piuă = a se apleca, a se ghemui pentru a servi ca treaptă cuiva care vrea să ajungă la un loc înalt sau pentru a-l lua în cîrcă. Ștefan cel Mare... fusese așa de pitic că aprodul Purice se pusese piuă ca el... să încalece calul. DELAVRANCEA, H. TUD. 34. Credinciosul lui puindu-se piuă, Făt-Frumos se urcă pe dînsul, de-aci pe coama zidului și sări în grădină. ISPIRESCU, L. 75. Baba s-a pus piuă și strigă lui Prichindel: – Haide hopa! – Țin-te bine babo! Și țup odată! în cîrca babei. CARAGIALE, O. III 57. ♦ Parte a șteampului în care se zdrobește un minereu. 3. Scobitură, gaură într-un obiect sau într-o piesă a unei instalații, servind la fixarea sau rotirea altei piese (fixe sau mobile) din instalația respectivă: a) scobitură în care se reazemă și se învîrtește fusul cu pietrele morii; b) gaură săpată în piatră pentru fixarea unui stîlp. (În forma pivă) Mai adesea acest loc e o cruce de piatră, strîmbată din piva ei, sau un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 4. Tun primitiv, făcut la început dintr-un trunchi de lemn scobit, iar mai tîrziu din metal, care se încărca pe la gura țevii; treasc. Capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, cătră larma înșelătoare de război; s-au adaos și carăle cu pive care s-au înglodat în mlaștină și s-au pus apoi de-a curmezișul. SADOVEANU, F. J. 763. [În secolul al XVI-lea în Moldova] mortierele se numeau pive și obuzurile cumbarale. BĂLCESCU, O. I 126. – Variantă: pivă s. f.

* sarígă f., pl. ĭ (fr. sarigue m., din pg. sarigué, sp. sarigüeya, cuv. din limba tupi [Brazilia]). Zool. Un fel de animal marsupial carnivor din America de Sud, mult maĭ mic de cît canguru. – V. oposum.

SPRINTENEL, -EA, -ICĂ, sprintenei, -ele, adj. Diminutiv al lui sprinten. Auzi, fată, ori n-auzi... Cum te strig-un diecel, Tinerel și sprintenel, Merge-i, dragă, după el? MARIAN, S. 125. Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene... Trupușorul sprintenel; Parcă-i tras printr-un inel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Am doi călușei, Tineri, sprintenei, Numai să m-arunc pe ei (Picioarele). GOROVEI, C. 285. ◊ (Adverbial) Vine sprinten, sprintenel, Cu mămuca după el. DEȘLIU, N. 16. Cînd vede-un șoricel, Țup, îl prinde sprintenel (Pisica). GOROVEI, C. 291.

ȘORICEL, șoricei, s. m. 1. Diminutiv al lui șoarece. Mița se joacă cu șoricelul. NEGRUZZI, S. III 431. Gînd vede un șoricel, țup, îl prinde sprintenel (Pisica). GOROVEI, C. 291. ◊ Compus: coada-șoricelului v. coadă (1). 2. (Popular) Boală de vite care provoacă umflături sub piele, mai ales în regiunea pîntecelui sau sub urechi. – Variantă: șorecel s. m.

TAPIOCA s.f. Aliment făinos, bogat în amidon și în zaharuri ușor asimilabile, care se extrage din rădăcinile de manioc. [Pron. -pi-o-. / < fr., it., port. tapioca < cuv. tupi].

TAPIR s.m. Mamifer erbivor care trăiește în zona tropicală a Asiei și a Americii, avînd nasul prelungit cu o trompă mobilă, pielea groasă și netedă și coada foarte scurtă. [< fr. tapir, cf. port. tapir < cuv. tupi].

TATU s.m. Mamifer edentat cu trupul acoperit cu plăci osoase și cornoase, care trăiește în America tropicală. [Pl. invar. / < fr. tatou < tatu – cuv. tupi].

tîmp (-pă), adj. – 1. Tocit, știrb. – 2. Obtuz, tont, prost. Sl. tąpŭ „obtuz” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 410; Byhan 336; Philippide, I, 460; Conev 39; Weigand, BA, II, 264; Candrea); dar coincide cu o rădăcină expresivă romanică, temp- (REW 8626), astfel că tîmpă, s. f. (coastă, deal), conservat mai ales ca toponim, se poate explica atît prin lat. sau mai bine (*timpa, cf. calabr. timpa „prăpastie”, timpariellu „muncel”, timpune „colnic”, campid. temba „bulgăre de pămînt”, sicil. timpa prăpastie, sp. atempa „pășuni în locuri joase”, cf. REW 8739; Drăganu, Dacor., I, 107; Rohlfs, ZRPh., LVII, 448; Tagliavini, Studii rum., III, 86; Iordan, BL, VI, 40; Corominas, I, 317); sau mai probabil, printr-o rădăcină expresivă internă, din aceeași familie cu lat. tumbae, mgr. δοῦμπα „tumul”, germ. stumpf „tocit”. Der. tîmpi, vb. (a roade, a toci; a idioți, a îndobitoci); tîmpeală (var. tîmpenie), s. f. (neghiobie, prostie, imbecilitate); tîmpiș, s. n. (înv., oblic); tîmpitor, adj. (care prostește); tupi (var. Mold., tuchi), vb. (a nivela; a năuci; a zăpăci; a ascunde, a tăinui), cu pierderea nazalității, cf. piti; tupila, vb. refl. (a se reduce, a se micșora), de la tupi ca pitula de la piti; tupiliș, adv. (pe ascuns, pe furiș), cf. pituliș. – Cf. întîmpina.

TUCAN s.m. (Zool.) Gen de păsări cățărătoare din America tropicală, cu ciocul mare și penajul viu colorat; pasăre din acest gen; toko. [< fr. toucan, it. tucano < cuv. tupi].

tuchésc v. tr. V. tupesc.

tup³ s [At: PRIBEAGUL, P. R. 148 / V: (reg) ~a sfi / E: pvb tupi] (Trs; Mar) 1 (Într-un joc de copii) Copil care își închide sau își acoperă ochii pentru a nu vedea unde se ascund ceilalți jucători. 2 (Îcs) De-a ~ul De-a v-ați ascunselea. 3 (Îacs) Ineluș-învârtecuș.

tupésc și (pop.) tuchésc, V. pitesc.

tupi¹ [At: SCRIBAN, D. / Pzi: ~pesc / E: ns cf piti, tupila] 1-2 vrt (Trs; Mol) A (se) piti. 3 vi (Reg; în jocul mija) A miji. 4 vt (Îvr; csnp) A netezi.

tupi² [At: DN³ / E: fr, it, sp, por tupi] 1 sni Limbă indigenă din America de Sud. 2 smf Locuitor aparținând unei populații sud-americane din zona Amazonului care are o cultură agraro-matriarhală.

tupí, tuptesc, (utupti, hutupti), v.t.r. (reg.) 1. A se ascunde, a se piti: „Și piatra o răsturnați / Și-ntr-aceie vă utuptiți / Și-ntr-aceie vă porciți” (Bilțiu, 1990: 290). 2. A se astupa la ochi: „Un jucător astupându-și ochii cu mâinile se spune că tuptește, în timp ce ceilalți se ascund prin grajduri, cotețe sau alte cotloane” (Lenghel, 1979: 222). – Cf. piti, tupila (Scriban, MDA).

tupi, tuptesc, (utupti, hutupti), vb. tranz., refl. – (reg.) 1. A se ascunde, a se piti: „Și piatra o răsturnați / Și-ntr-aceie vă utuptiți / Și-ntr-aceie vă porciți” (Bilțiu, 1990: 290). 2. A se astupa la ochi: „Un jucător astupându-și ochii cu mâinile se spune că tuptește, în timp ce ceilalți se ascund prin grajduri, cotețe sau alte cotloane” (Lenghel, 1979: 222). – Cf. piti, tupila (Scriban, MDA).

TUPI adj. inv., s. m. f. (membru) al unei populații amerindiene din Amazonia (Brazilia și Paraguay). ◊ (s. n.) limbă vorbită de tupi. (< fr., sp., port. tupi)

tupi, tupesc, vb. IV (reg.) 1. a (se) ascunde, a (se) piti. 2. a miji. 3. a netezi.

tupi, tuptesc, (utupti, hutupti), vb. intranz. – 1. A se ascunde, a se piti: „Și piatra o răsturnați / Și-ntr-aceie vă utuptiți / Și-ntr-aceie vă porciți” (Bilțiu 1990: 290). 2. A se astupa la ochi: „Un jucător ascunzânzdu-și ochii cu mâinile se spune că tuptește, în timp ce ceilalți se ascund prin grajduri, cotețe sau alte cotloane” (Lenghel 1979: 222). – Probabil din astupa (< lat. adstuppare, de la stuppa); Cf. piti, tupila (MDA).

TUPI s.n. Limbă indigenă din America de Sud. // s.m. și f. Locuitor aparținînd unei populații sud-americane din zona Amazonului, care are o cultură agraro-matriarhală. [< fr., it., sp., port. tupi < cuv. indigen].

tupiș av [At: ALR I, 1324/592 / E: tupi + -iș] (Reg) Tupilaș.

tupit, ~ă [At: GRAIUL, I, 506 / Pl: ~iți, ~e / E: tupi] 1 a (Trs; Mol) Ascuns în poziția ghemuit Si: pitit, pitulat. 2 sna (Trs; îcs) De-a ~ul De-a v-ați ascunselea. 3 av (Reg) Pe furiș. 4 a (Reg) Cocoșat² (2).

tuplica vr [At: DR. II, 900 / Pzi: tuplic / E: ns cf tupi] (Reg) A se apleca (2).

tupu, s.m. – (reg.) În expr. de-a tupu = de-a ascunselea. Cel care se astupă la ochi. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Din tupi.

tupu, s.m. – În expr. de-a tupu = de-a ascunselea. Cel care se astupă la ochi. – Din tupi.

túpu, s.m. (reg.) 1. (în expr.) De-a tupu = de-a ascunselea. 2. Cel care se astupă la ochi. – Din tupi.

țipa² [At: (a. 1798) IORGA, S. D. XVII, 211 / V: (Trs) țupa / Pzi: țip / E: nct] (Reg) 1 vt A arunca ceva nefolositor. 2 vt A azvârli (undeva sau după cineva). 3 vt (Îlv) A-i ~ (cuiva) o palmă A da cuiva o palmă Si: a pălmui. 4 vt (Îe) A ~ ochii A privi repede, în treacăt. 5 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) în nări (ceva) A reproșa. 6 vt (Îe) A i-o ~ în pupăză A nu ști să păstreze un secret. 7 vt (Îe) A ~ fapt (sau ură) (pe cineva sau cuiva) A face vrăji cuiva. 8 vt (Rar) A doborî. 9 vt (C. i. scântei, flăcări etc.) A face să iasă. 10 vt A da muguri, frunze etc. 11 vt (Determinat prin „afară”) A expulza din organism Si: a elimina (18). 12 vt(a) A expulza fătul înainte de vreme Si: (pop) a lepăda. 13 vt(a) A elimina secreții la fătat. 14 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A arunca de pe sine Si: a lepăda. 15 vr A se primeni. 16 vtr A-și schimba pielea Si: (pop) a lepăda, a năpârli. 17 vt A da (pe cineva) afară Si: a izgoni. 18 vt A destitui. 19 vt A trimite (pe cineva) cu sila (undeva). 20 vt (C. i. animale) A lăsa să intre. 21 vt (C. i. animale) A lăsa să iasă Si: (pop) a slobozi. 22 vt (C. i. animale) A trimite (de) undeva. 23 vt (C. i. animale) A dejuga. 24 vr (D. ființe; de obicei udp „asupra”, „la”, „spre”, „în” etc.) A se năpusti. 25 vi (Îe) A ~ la vale A coborî. 26 vr A se duce repede și pentru un scurt timp Si: a se repezi. 27 vt (C. i. mâinile sau un obiect) A mișca spre ceva cu repeziciune Si: a repezi. 28 vr (D. boli eruptive) A ataca.

țop¹ i [At: ANON. CAR. / V: țup, ~a^[1], țupa / E: fo] (Adesea cu valoare predicativă) 1-2 (Și îcr hop) Exclamație care însoțește sau sugerează o săritură (în timpul jocului) Si: (reg) țopâc (1-2). 3-4 (Și îcr hop) Exclamație care însoțește sau sugerează o mișcare bruscă Si: (reg) țopâc (3-4). 5-6 Exclamație care însoțește sau sugerează o cădere, o aruncare (a unui lucru). 7 (Reg; îcs) De-a țupa Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 Exclamație care se rostește la sosirea cuiva. 9 Exclamație care se rostește la intervenția neașteptată a cuiva. 10 Exclamație care însoțește anunțarea unei întâmplări neașteptate.

ȚOP!²sau ȚUP! interj. 1 Exprimă o săritură, o săltătură de joc: Măriuca... îmi sărea, țop! înainte, ca o turturea (ALECS.); nici una nici alta, țop! se prinse lîngă dînsul în horă (ISP.); buzduganul... sări pe masă și de-aici, țup! pe cuiu (SB.) iese de subt scaun și, țup! în brațe la zmeu (VAS.); nici una nici două, el, țup! pe spatele omului (ȘEZ.) ¶ 2 Exprimă ivirea fără veste a cuiva într’un loc: încă nu apucaseră feciorii a aprinde lumînările, și dumneaei, țop! a și fost aici (ALECS.) atunci leul, țup! la dînsul în drum, cu gîndul ca să-l mănînce (MAR.) [onom.; comp. și srb. cop! rut. cuppa, etc.].

ȚOP poreclă dată moților < germ. Zopf „coadă”; cf. vb. a țopăi și ar. țopă < alb. tsope „felie”. 1. Țop, Cîrstea (din Brașov). (Sd X 414-415) scris și Țap; Țopu act. 2. Țopa, D. buc. act.; – ard. (Paș); – fam., mold. (16 A I 556, III 10; 17 B V 241). 3. Țopană act. 4. Țupa fam. act.

ȚOP¹ interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură, o mișcare bruscă sau (rar) sugerează o cădere. 2. Exclamație care se rostește la sosirea cuiva sau la intervenția neașteptată a cuiva. ♦ Exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. [Var.: țup, țupa interj.] – Onomatopee.

țop interj. – Exprimă ideea de salt sau de săritură neașteptată. – Var. țup(a), țopa. Creație expresivă: cf. hop, țuști și REW 8960b, sb., slov. cop, rut. cuppā (Candrea). – Der. țopăi (var. țupăi), vb. (a sări, a sălta; a dansa prost); țopăială, s. f. (săritură; dans); țoapă, s. f. (mitocan, dobitoc); țopîrlă (var. țopîrcă), s. f. (țăran, bădăran); țopîrlan, s. m. (mîrlan, mitocan), cf. ngr. τσοπάνης.

2) țop, interj. care arată o sosire subită pintr’o săritură (ca și hop): țop și el la chilipir! V. țup.

ȚOP¹ interj. (Și în forma țup) 1. (Adesea cu valoare verbală) Exclamație care însoțește o săritură sau o mișcare bruscă. V. țîști, hop. Atuncea păunul, țup jos, se dete iute peste cap. SBIERA, P. 33. Îmi sărea țop înainte ca o turturea. ALECSANDRI, T. 5. ◊ M-am dus la Galați... și cum am ajuns, nici una, nici două... țup în vapor. id. ib. 70. Cușmuța mea cu nărav... A făcut țup peste gard. MARIAN, S. 322. ◊ (Și în forma țupa, în corelație cu hop sau cu hopa, însoțește sau sugerează săltarea în timpul jocului) Hopa-țupa... amîndoi cîntăm. NEGRUZZI, S. III 12. Hopa-țupa cît ține nunta. MAT. FOLK. 708. Hop-țup, n-am să-mbuc Și la moară n-am să duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 387. ◊ Loc. adv. (Popular) De-a hupa, de-a țupa = de-a rostogolul. Sfîntu-ndat-a și picat De-a hupa, de-a țupa. MARIAN, S. 279. ♦ (Rar) Exclamație care sugerează o cădere. V. zdup. Hîța, bîța, Țup la pămînt (Mătăniile). SBIERA, P. 322. 2. Exclamație care se rostește în legătură cu sosirea sau cu intervenția neașteptată a cuiva undeva. Se pomeni cu zîna că vine, și nici una, nici alta, țop, se prinse lîngă dînsul în horă. ISPIRESCU, L. 213. ◊ (Cu valoare verbală) Un pîrlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei, și țop și el... «Eu sînt Petru, copilul Răreșoaii». DELAVRANCEA, O. II 182. ♦ Exclamație care exprimă o schimbare subită de atitudine, de situație. Eu cît și Cosma sîntem gata de logodnă și apoi, țop, ca din senin să-mi calc vorba. SLAVICI, N. I 107. Priviți-i... de-abia dați afară din slujbă și, țup în opoziție! ALECSANDRI, T. 1448. – Variante: țup, țupa interj.

țopăi [At: STAMATI, V. 427¹/35 / V: țup~, (reg) țiup~ / Pzi: țopăi, ~esc / E: țop¹ + -ăi] 1 vi A face sărituri repetate Si: a sălta, (reg) a țuputi (1). 2 vi A se mișca dezordonat, aruncând picioarele Si: a sălta, (reg) a țuputi (2). 3 vi A dansa sărind Si: (reg) a țuputi (3). 4 vi (Pex; dep) A dansa greoi, prost, fără eleganță Si: (reg) a țuputi (4). 5 vtf A face pe cineva să danseze.

ȚOPĂI, ȚUPĂI (-ăiu, -ăesc) vb. intr. F A juca, a dansa; a sălta: s’a pornit să sară și să țopăe mai nebun ca toți (CAR.); ian privește-l cum țopăește! (ALECS.); ele au țupăit toată ziua la sunetul fluierului (SB.); o învățătoare țupăe ca o vrabie (IRG.) [țop! și țup!].

țópăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. țop, țup și rudă cu ceh. cupati, a tropoi încet. Bern. 1, 130). Iron. Sar saŭ dansez mult: copiiĭ țopăĭaŭ pin casă, Ĭon a țopăit la horă. – Și țúpăĭ.

ȚUP! 👉 ȚOP!²

țup², ~ă a [At: DOINE, 283 / Pl: ~i, ~e / E: nct] (Trs) Adus de spate Si: cocoșat² (2).

țup¹ i vz țop¹

țup, interj. care arată zgomotu săririĭ pășind orĭ suindu-te în saŭ pe ceva: copiiĭ țup în copac, în căruță, pe casă. V. țop, zdup.

țup! int. imită sgomotul săririi: țup! în vapor AL. [Onomatopee].

ȚUPA(I) 👉 HOPAI!

țupa² v vz țipa²

țupa¹ i vz țop¹

Țupa v. Țop 4.

țupăì v. a juca sărind; V. țup!

țupăș, ~ă a [At: PASCU, S. 282 / Pl: ~i, ~e / E: ns cf țup¹] (Reg) 1-4 Care țopăie (1-4).

țupâșa sfa [At: ȘEZ. V, 167 / E: ns cf țup¹] (Buc) 1 (Îlav) Cu ~ Fără întârziere. 2 (Îal) Prin surprindere.

țupi v vz stupi

țuputi vi [At: DLR / Pzi: ~tesc / E: țup¹ + -oti] (Reg) 1-4 A țopăi (1-4).

țura i [At: ARH. FOLK. I, 172 / V: ~ră, țiu~, ~i / A și: țura / E: fo] 1 (Mar; de obicei repetat sau întărit prin „țup”, „hai” etc.) Cuvânt care servește, de regulă, ca început de vers în chiuituri, atrăgând atenția asupra ceea ce urmează. 2 (Reg) Cuvânt cu care se semnalează prezența lupului.

URUBU (< engl.; cuv. tupi) s. m. Denumire dată în America Latină unor păsări necrofage din familia Cathartidae asemănătoare ca aspect exterior cu vulturii. Capul, gâtul și partea anterioară a pieptului sunt lipsite de pene, adesea viu colorate, ciocul puternic, curbat la vârf. Printre cele mai răspândite specii se numără u. cu cap roșu (Cathartes aura), care în S.U.A. este cunoscut sub numele de vultur-curcan, cu anvergură a aripilor de 1,5 m, u. negru (Coragyps atratus) și u. cu cap negru (Cathartes burrovianus). Se consideră că fac parte din ord. Falconiformes, ca și vulturii, dar studii genetice recente au dus la încadrarea lor în ord. Ciconiiformes.

zdup și zup, interj. care arată zgomotu uneĭ sărirĭ și a căderiĭ subite: copiiĭ zdup peste gard! V. dupac, dupăĭ, țup.