ACCEPTA vb. 1. a admite, a aproba, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 2. a admite, a primi. (A fost ~ la club.) 3. a admite, a consimți, a se învoi, a primi, a voi, a vrea. (~ să fii soția mea?) 4. a conveni, a se învoi, (înv.) a pristăni. (A ~ să vină la nuntă.) 5. (POLITICĂ) a agrea. (A ~ un ambasador.) 6. a admite, a mărturisi, a recunoaște. (Pînă la urmă a ~ că așa este.) 7. a admite, a concepe, a îngădui, a permite, a răbda, a suferi, a suporta, a tolera, (înv. și reg.)a pristăni, (înv.) a obicnî, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Nu pot ~ una ca asta!) 8. a admite, a împărtăși, a primi. (Nu ~ opiniile lui.)

*admít, -mis, a -mite v. tr. (lat. admittere. V. trimet). Primesc, încuviințez: admit într’o societate. Recunosc ca adevărat: admit un principiŭ. Tolerez: această afacere nu admite nicĭ o întîrziere. Primesc favorabil: admit o cerere.

ADMITE, admit, vb. III. Tranz. 1. A primi ca bun, a considera ca adevărat și conform cu realitatea. Deschise o carte veche... o astrologie... bazată pe sistemul care admite pămîntul de centrid arhitecturii lumești. EMINESCU, N. 44. 2. A îngădui, a permite, a tolera. Nu se poate admite ca în statul-major conducător al clasei muncitoare să-și găsească loc scepticii, oportuniștii, capitaliștii, trădătorii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2624. ♦ A fi (provizoriu) de acord cu ceva. Admit că ai fost ocupat. Puteai totuși să dai un semn de viață. ◊ Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 187. 3. (Cu privire la o cerere, o doleanță, o reclamație) A da curs favorabil, a primi ca valabil. Cererea a fost admisă. ♦ (Complementul indică pe solicitator) A primi, a înscrie. Comisia a admis pe toți candidații prezentați la examen. – Formă gramaticală: part. admis.

ADMITE vb. 1. a accepta, a aproba, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 2. a accepta, a primi. (L-a ~ la club.) 3. a accepta, a consimți, a se învoi, a primi, a voi, a vrea. (~ să fii soția mea?) 4. a accepta, a mărturisi, a recunoaște. (Pînă la urmă a ~ că așa este.) 5. a accepta, a concepe, a îngădui, a permite, a răbda, a suferi, a suporta, a tolera, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Cum poți ~ una ca asta?) 6. a accepta, a împărtăși, a primi. (Nu ~ opiniile lui.) 7. a presupune, a spune, a zice. (Să ~ că nu-i cum susții.)

ANACOLUT Discontinuitate sintactică în construcția (propoziției* sau a) frazei*, apărută din cauza neconcordanței dintre modelul logic și realizarea gramaticală a enunțului*. Anacolutul se poate produce prin întreruperea construcției sintactice, continuată – de obicei la distanță – cu alte forme gramaticale decât cele inițiale: Fetele împăratului, întâmplându-se de față când a lovit spânul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dânsul și au zis spânului cu binișorul (Creangă). Anacolutul este o trăsătură sintactică a limbii vorbite; în majoritatea cazurilor e considerat greșeală (vezi ABATERE), chiar dacă cele două părți ale enunțului, privite separat, sunt corecte. în literatură, utilizate ca marcă a oralității* ori ca procedeu de caracterizare a vorbirii personajelor, construcțiile anacolutice pot avea drept rezultat accentuarea unei unități scoase în relief prin „tăietura” sintactică; în aceste situații, anacolutul poate fi considerat figură*. • Ruptura sintactică presupusă de anacolut privește în special cazul, persoana, numărul, construcțiile prepoziționale și raportul sintactic dominant în frază,
a) Anacolutul cazului se explică prin tendința spontană de a se începe fraza/ propoziția cu cazul nominativ-subiect (la nume sau la pronume); construcția nu se continuă, iar vorbitorul – reconsiderându-și modalitatea de exprimare – transformă nominativul în caz oblic și deci subiectul în complement (direct ori indirect): Moșneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrămi și inima de bucurie (Creangă). în frazele ample, anacolutul este justificat de intercalarea unor propoziții subordonate între subiectul în nominativ și restul regentei, ceea ce duce la pierderea legăturii logice; această discontinuitate sintactică se plasează în limite tolerabile de limba literară: Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele... [urmează alte 6 propoziții subordonate], parcă-mi saltă și acum inima de bucurie (Creangă). Anacolutul cazului este numit și antipalaga ;
b) Neconservarea persoanei pronominale sau verbale – de obicei o construcție cu pronume personal – este întreruptă prin apariția unei construcții verbale impersonale: Ea. când a văzut asta, a fost imposibil să reziste; pot alterna, de asemenea, persoanele I și a II-a (cu sens general/impersonal): Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar câtuși de cât, e greu (Creangă);
c) Construcțiile inconsecvente în utilizarea numărului, simple dezacorduri, nu sunt considerate întotdeauna anacoluturi (dezacordul subiect – predicat, de ex.); doar atunci când fraza a impus un anumit „model” sintactic, nerespectat în desfășurarea ulterioară a enunțului, avem a face cu anacolut: Dar fiindcă te întorci... (...) lasă-ți butea să vină pe urmă și aideți cu noi (Ispirescu);
d) În afara oricărei reguli previzibile ori posibile clasificări se situează frazele complet greșite, cu anacolut multiplu și dominate de dezorganizare logică și sintactică; cele mai frecvente cauze ale incorectitudinii rămân: schimbarea subiectului/complementului (direct/indirect) de la o propoziție la alta și amestecul construcțiilor subordonate cu cele coordonate. Acest tip de anacolut nu este tolerat de limba literară decât cu valoare stilistică: Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu știți, care, mă-nțelegi, Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândești, te-apucă groaza, monșer, groaza! (Caragiale).
Vezi ACORD; ZEUGMĂ. M.M.

apocriză (gr. apokrisis „replică”), figură care constă în răspunsul cu care se preîntâmpină ceea ce va susține interlocutorul (sau adversarul) (P): „Irascetur: sperne; dabit damnum: reparabis; caedet: ne toleres; [...] inquam.” (Se va mânia: fii nepăsător; va face rău: îl vei repara; va lovi: să nu tolerezi; [...], iți spun). ( → L., § 772)

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. Mi-am pipăit pe sub cămașa de noapte grumazul. Parcă aș fi atins o ronă. SADOVEANU, N. F. 87. Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Ceilalți jucau, nu jucau, dară zîna, cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. ISPIRESCU, L. 39. Mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins. CREANGĂ, A. 50. Calul meu fugea, Iar a lui picioare iarba n-ntingea. ALECSANDRI, P. I 190 (Fig.) Simțea gindurile lui cum o ating și-o dezmiardă. VLAHUȚĂ, P. 69. ◊ (Cu arătarea instrumentului atingerii) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. EMINESCU, O. I 120. ◊ Intranz. Da dracul, ca să-i facă în ciudă pentru că vedea că nu-i prea plăcea, atingea și mai des cu friptura sa de slănina lui Pepelea. SBIERA, P. 16. ◊ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cînd s-a atins de mijlocul ei [al femeii], dang! a plesnit cercul. CREANGĂ, P. 100. (Fig.) Paznic era un balaur... de care nu se atingea somnul. ISPIRESCU, U. 13. 2. Tranz. A lovi sau a izbi (cu violență). Omul cocoșat pe capră atinse spinarea udă și slăbănoagă a calului. DUMITRIU, B. F. 89. ◊ (Familiar, la imperativ) De ce nu dai, mă...? Atinge-l, se auzi un glas. PREDA, I. 64. ♦ Refl. Fig. (Mai ales în forma negativă) A aduce prejudicii, a provoca pagube; a leza. Prima datorie a oricărui cetățean este să păzească proprietatea obștească ca lumina ochilor, să nu tolereze nimănui să se atingă de ea. ◊ Tranz. (În expr.) A atinge pe cineva la pungă = a pricinui cuiva o pagubă bănească reținîndu-i o sumă sau obligîndu-l la cheltuieli nedorite de el. ♦ Fig. A ofensa. Oșlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît îi negru sub unghie, că-și azvîrle țărnă după cap ca buhaiul. CREANGĂ, A. 78. Dar săracul nu tăcea, Cu cuvîntul îl tăia, Cu vorba că-l atingea. TEODORESCU, P. P. 297. ♦ Fig. A face aluzii jignitoare. Ștefan-vodă-nțelegea Unde baba-l atingea, Și-n gura mare-i zicea: Babă Slabă Și-nfocată, Dar la minte înțeleaptă. TEODORESCU, P. P. 519. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa. Atins de farmecul vieții. Mă simt o forță-n univers, Și glasul meu devine cîntec, Gîndirea mea devine vers. VLAHUȚĂ, O. A. 66. Poezia care atinge, poezia cea adevărată, nu este aceea în care mișună spiritele necurate de p-aia lume. Poezia cea adevărată este aceea care vorbește inimii, iar nu fanteziei numai. BOLLIAC, O. 45. 3. Refl. (Mai ales în forma negativă; urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se apropia sau a se alătura de cineva sau de ceva cu scopul de a trage, un profit (material sau moral), a cauza stricăciuni, a-și însuși ceva, a beneficia de ceva. El nu se atinse de comori. RETEGANUL, P. IV 12. Știți că nimeni nu s-a putut atinge de împărăția mea. ISPIRESCU, L. 12. ♦ A se ocupa, a se interesa (de ceva). Scrisorile și gazetele stau teanc, nici nu s-atinge de ele. SADOVEANU, N. F. 132. 4. Tranz. A pomeni despre un lucru în treacăt (fără a insista). Tipul lui Zlăiescu ar fi interesant, din nefericire atitorul nu ne dă mai nimica, tipul e numai atins, fără a fi zugrăvit pe deplin. GHEREA, ST. CR. II 202. ◊ Intranz. (Rar) Toate aceste fapte de care atinserăm pînă acum... se petrecută în... august (1600). BĂLCESCU, O. II 303. ♦ Refl. (Învechit) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva, a se referi la ceva. Nu trebuie să cerem de la vînători o prețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 48. Încît s-atinge despre dreapta giudecată... nu m-agiungi nici la călcîie. ALECSANDRI, T. 1232. Această poroncă îndată s-au împlinit, dară nu știu dacă aceasta să atinge și de mine. KOGĂLNICEANU, S. 64. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu) sau la un anumit moment (în timp); a se opri la o anumită limită. Voiam să ating în copilărie cerul cu mîna. BENIUC, V. 22. În urma lor se-nălță deodată un munte de piatră care atingea cerul. ISPIRESCU, L. 25. – Forme gramaticale: perf. s. atinsei, part. atins.

biotolerat, -ă adj. 1985 (med.) Care este acceptat de corp v. apatită //din bio- + tolerat//

biotolerat, -ă adj. (med.) Care este acceptat de organism. • sil. bi-o-. pl. -ți, -te. /bio- + tolerat.

COMPLICE, complici, -e, s. m. și f. Persoană care participă în mod secundar la săvîrșirea unei infracțiuni. ♦ Persoană care înlesnește, sprijină, tolerează sau ascunde o faptă (de obicei neîngăduită) a cuiva. [Camerista] devenise confidenta și oarecum complicea stăpînei. C. PETRESCU, Î. II 225. ◊ Fig. Soția lui e groaza, și noaptea – a lui complice! ALECSANDRI, P. III 300.

COMPLICITATE, (rar) complicități, s. f. Participare secundară la săvîrșirea unei infracțiuni. ♦ Înlesnire, sprijinire, tolerare sau ascundere a unei fapte (de obicei neîngăduite) săvîrșite de altul. Cu băieții [fetele] vorbeau numai în taină, uneori cu complicitatea mamei. PAS, Z. I. 221.

CONCEPE vb. 1. a afla, a crea, a descoperi, a elabora, a face, a găsi, a gîndi, a imagina, a inventa, a născoci, a plănui, a plăsmui, a proiecta, a realiza, a scorni, (înv. și pop.) a izvodi, (pop.) a iscodi, a închipui, (reg.) a tocmi, (înv.) a unelti, (fig.) a naște, a urzi, a zămisli. (A ~ un nou sistem de...) 2. a gîndi, a-și imagina, a-și închipui, a vedea. (Cum ~ tu realizarea acelui lucru?) 3. a alcătui, a întocmi, a plăsmui, a realiza, (fig.) a urzi. (~ o colecție de folclor.) 4. a alcătui, a compune, a elabora, a face, a formula, a întocmi, a redacta. (El a ~ raportul.) 5. a plănui, a preconiza, a prevedea, a proiecta. (Noi măsuri ~ de guvern.) 6. a accepta, a admite, a îngădui, a permite, a răbda, a suferi, a suporta, a tolera, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fam. fig.) a înghiți. (Nu pot ~ să procedeze astfel!) 7. a înțelege, a pricepe. (Nu ~ cum s-a întîmplat asta!) 8. (BIOL.) a procrea, (înv. și pop.) a prinde, a rodi, a zămisli, (înv. și reg.) a prăsi, (Olt.) a polimi, (înv.) a începe, a îngreca, (fig.) a plămădi. (Femeia a ~ un copil.) 9. (BIOL.) a zămisli, (înv.) a naște. (Un bărbat care ~.)

CONIVENȚĂ s. f. faptul de a tolera ceva rău sau incorect; acord tacit; complicitate. ♦ de ~ (cu...) = în complicitate, de acord (cu...). (< fr. connivence, lat. coniventia)

Crăciun, s.n. – 1. (rel.) Sărbătoare religioasă de factură creștină care aniversează nașterea lui Iisus Cristos (25 decembrie). ♦ În opinia cercetătorilor, la origine, sărbătorea aniversa nașterea lui Mithra (cult solar), iar „creștinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărută întâi la creștinii egipteni, dar la 6 ianuarie (…), sărbătoarea numită Nașterea Domnului e fixată de Biserica romană, abia în pragul sec. al IV-lea, la 25 decembrie apoi preluată și de Biserica orientală. (…) Mutarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru anihilarea cultului lui Mithra și, implicit, a Saturnaliilor. Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. al XVIII-lea), 25 decembrie, a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou” (Kernbach, 1989: 118). „În calendarul iulian, la 25 decembrie cădea solstițiu de iarnă și se spunea că este Nașterea Soarelui” (J. G. Frazer, cf. Kernbach). 2. (mit.) Crăciun, personaj mitic înfățișat ca un moș bun. „Divinitate mitofolclorică românească” (Kernbach, 1989). „Semidivinitate arhaică sau semidivinitate creștinizată” (Vulcănescu, 1987: 329). „Este înfățișat printr-un strămoș de o vârstă nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit o fizionomie de mască milenară. Ca semidivinitate arhaică, decăzută din rangul și funcțiunea inițială de zeu gerontocrat, în perioada daco-romană a fost receptat și transformat în galeria de pseudosfinți tolerați de creștinismul primitiv, pentru că prin structura și funcțiunea lui nu tulbura, ci mai degrabă facilita înțelegerea noii religii în plină ascensiune social istorică” (Vulcănescu, 1987). 3. Crăciunul cel mic, denumire dată sărbătorii de Anul Nou în satele din zona Codru. ♦ (top.) Crăciunești, loc. aparținând de com. Bocicoiu Mare (Valea Vișeului). ♦ (onom.) Crăciun, Crăciunaș, Crăciunescu, Crăciunica, nume de familie (780 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Numele de Crăciun apare de 8 ori în Diplomele maramureșene (sec. XIV – XV), ca nume de nobil sau magistrat (Vișovan, 2007: 170). Un conducător local din satul Rohia (Lăpuș), pe numele Crăciun, ar fi organizat apărarea în fața invaziei tătare (Vișovan, 2008: 197). ♦ Atestat sec. XV (cf. Mihăilă, 1974). – Lat. creationem „procreație” (MDA); probabil din lat. creatio, -onis „naștere” (Densusianu, Graur, Rosetti, DEX); din lat. creatio „naștere” sau calatio „convocare” (Kernbach): „La romani funcționa tradiția convocării (calatio) de către preoți, la începutul lunii (zi-întâi), a enoriașilor, pentru comunicarea zilelor festive ale lunii în curs; la fel se proceda pentru alte sărbători speciale, cum erau ritualurile mithraice de la 25 decembrie” (Kernbach, 1989: 118). „Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcum, inițial ”lemn, ciot, buturugă„, apoi ”buturuga lui Crăciun„; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea” (idem); „Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic românesc care îl cunoaște, ca termen comun pentru toate dialectele și singurul existent pentru a designa nașterea lui Christ”. Probabil cuvânt autohton (Brâncuș, 1983).

DEBANDADĂ s. f. Neorînduială, dezordine, dezorientare, zăpăceală. Cred că este vorba despre acte de debandadă de deosebită gravitate, comise în împrejurări... cu totul obscure. GALAN, Z. R. 155. Fac direct răspunzători pe comandanții de companii, atrăgînd pentru ultima oară atenția... că nu se mai tolerează nici o debandadă. BRĂESCU, V. A. 17. ◊ Loc. adv. În debandadă = în mod dezordonat, în neorînduială. Trupele inamice s-au retras în debandadă.

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membri: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M’Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.

DEZACORD. Subst. Dezacord, discordanță, neînțelegere, nepotrivire, distonanță, notă falsă, stridență. Discordie, dezbinare, divergență; contradicție, opoziție, incompatibilitate, antagonism; conflict, diferend, vrajbă, vrăjmășie, învrăjbire, zîzanie, dihonie (reg.), animozitate, ceartă, disensiune. Controversă, contrazicere, dispută. Nemulțumire, indignare; dezaprobare, dezavuare (livr.), repudiere, protest. Negare, tăgadă, tăgăduială, tăgăduire. Opoziție, opunere, obiecție, critică, împotrivire, respingere, frondă (fig.), disidență, ostilitate; încontrare (pop.), ciocnire (fig.), înfruntare. Cîrteală (pop.), murmur, plîngere, reclamație. Nonconformism. Oponent, opozant, neconformist, nonconformist. Iconoclast; disident. Mărul discordiei. Adj. Discordant, distonant, nepotrivit, divergent; strident, fals; contrar, contradictoriu, antagonic, antagonist, opus, potrivnic, antitetic. Cîrcotaș (pop. și fam.), certăreț, cîrtitor (pop.); dezbinâtor (rar), învrăjbitor. Condamnabil, reprobabil, blamabil (livr.), criticabil. Nemulțumit, intolerant, neîngăduitor, dezaprobator. Vb. A fi în dezacord, a fi în discordanță, a distona, a nu se potrivi. A fi împotriva, a contrazice, a spune nu, a se încontra (pop.), a fi (a se lua) (în) contra cu cineva, a se împotrivi, a se opune, a fi în conflict. A obiecta, a ridica obiecții, a respinge, a dezaproba, a dezavua (livr.), a repudia, a renega, a refuza; a tăgădui, a abjura, a nega. A critica, a combate, a protesta, a ridica vocea (glasul) împotriva cuiva. A condamna, a reproba, a blama, a anatemiza (rar), a afurisi (bis.), a huli (pop.). A fi nemulțumit, a cîrti (pop.), a murmura. A nu tolera, a nu îngădui, a nu permite. A opune, a dezbina, a învrăjbi, a băga zîzanie. Adv. În dezacord, în discordanță. Împotrivă, în contra; contrar. Fără armonie, fără înțelegere. Ca pisica și cîinele, ca șoarecele cu pisica. V. ceartă, deosebire, împotrivire, negare, opoziție, răzvrătire.

Dieffenbachia amoena Schott. Specie cu frunze (cca 30 cm lungime) verzi-închis cu pete crem și galben-pal de-a lungul nervurilor principale. Este specia care tolerează cel mai bine temperaturile scăzute.

EURIHIGRIC, -Ă adj. (despre organisme) care tolerează varietăți mari de umiditate. (< fr. euryhygrique)

Gentiana farreri Balf. f. Specie care înflorește vara-toamna. Flori albastre-azurii cu pete cenușii în interiorul și exteriorul tubului, iar baza albă. Frunze erbacee, formînd covoare mici. Plantă (cca 12 cm înălțime) perenă, recomandată pentru rocării, pe soluri turboase și cu drenaj bun. Tolerează și pe cele calcaroase.

greu de înghițit expr. care poate fi tolerat / suportat cu greu.

*hiát n., pl. e (lat. hiatus, d. hiare, a ținea gura deschisă. V. adint, casc, dehiscent, haos). Gram. Întîlnire a doŭă vocale, ca: a o aduce. – Unele limbĭ evită hiatu, maĭ ales în poezie, considerîndu-l ca neplăcut urechiĭ. L. rom. îl tolerează foarte mult.

honipsésc v. tr. (ngr. honévo, aor. ehónevsa, -psa, mistuĭ. Cp. cu siguripsesc). Vechĭ. Sufer la vedere, tolerez, mistuĭ: să nu-l maĭ văd în ochiĭ meĭ, că nu-l pot honipsi (Car. VR. 1909, 11, 228). – Mrom. hu-.

IERTARE. Subst. Iertare, iertat, iertăciune (înv. și pop.), îndurare, remisiune (livr.), cruțare; îngăduință, îngăduială, îngăduire, indulgență, clemență (livr.), toleranță, tolerare. înțelegere, înduioșare, milă, miluță (dim.,pop.), milostenie (înv.), miluire, milostivire, milosîrdie (înv.), îmbunare, înduplecare. Bunătate, blîndețe, generozitate, omenie, omenire (înv.), bunăvoință, cumsecădenie, mărinimie, larghețe, caritate, umanitate, umanitarism, tolerantism, filantropie. Scuză, păsuire, păsuială, răgaz, îngăduință (fam., rar), amînare, răbdare. Scutire, absolvire, pardon (înv.), dezvinovățire, dezvinuire (rar), disculpare; amnistiere, amnistie, grațiere, achitare, reabilitare. Tolerant, binevoitor, umanitarist, filantrop. Adj. Iertător, îngăduitor, îndurător, cruțător (rar), indulgent, clement (livr.), tolerant, înțelegător, răbdător. Bun, blînd, generos, omenos, de omenie, omenit (înv.), uman, binevoitor, cumsecade, de treabă, culant, amabil, larg (fig.), mărinimos, umanitar, caritabil, filantropic; milos, milostiv. Scuzabil, tolerabil, admisibil, suportabil, acceptabil. Amnistiabil. Reabilitat. Vb. A ierta, a se îndura, a cruța; a tolera, a îngădui, a fi îngăduitor, a fi indulgent, a trece cu vederea, a fi clement, a fi tolerant, a da dovadă de mărinimie, a avea inimă mare. A înțelege, a da dovadă de înțelegere, a avea înțelegere, a se înduioșa, a se îndupleca, a se îmbuna, a se milostivi, a-i fi milă, a milui (înv.). A scuza, a găsi scuze; a păsui, a da răgaz, a amîna. A achita, a scuti, a pardona (înv.), a absolvi, a lăsa în pace, a lăsa (pe cineva) în plata Domnului (a lui Dumnezeu), a disculpa, a dezvinovăți, a dezvinui (rar); a amnistia, a grația, a reabilita. Adv. Cu iertare, cu îngăduință, cu îndurare; cu duhul blîndeții; cu bunătate, cu înțelegere. V. bunătate, milă, omenie.

imunoterapie s. f. (med.) Administrare preventivă de seruri specifice ◊ „Imunoterapia cancerului tinde să lămurească de ce organismul [...] «tolerează» țesutul canceros.” Sc. 9 II 63 p. 4 (din fr. immunothérapie; cf. engl. imunoradiotherapy; PR 1952, DMC 1966, BD 1968; DEX, DN3)

INTOLERABIL, -Ă, intolerabili, -e, adj. Care nu se poate tolera, suferi, răbda, îngădui; de neîngăduit, de nesuferit. V. insuportabil, inadmisibil. Așteptarea îi fu intolerabilă. C. PETRESCU, C. V. 319.

*intolerábil, -ă adj. (lat. in-tolerabilis). Care nu se poate tolera, de nesuferit: impertinență intolerabilă. Adv. În mod intolerabil.

intolerabil a. ce nu se poate tolera.

intolerabil, ~ă a [At: IORGA, L. I, 322 / Pl: ~i, ~e / E: fr intolérable] Care nu se poate tolera Si: inacceptabil (1), inadmisibil, netolerabil. modificată

INTOLERABIL ~ă (~i, ~e) Care nu poate fi tolerat; de netolerat; de nesuferit; insuportabil. /<fr. intolérable, lat. intolerabilis

intolerant, ~ă a [At: C. PETRESCU, Î. II, 185 / Pl: ~nți, ~e / E: fr intolérant] 1-2 Care nu tolerează nici o (greșeală sau) abatere de la norme Si: neîngăduitor, netolerant.

*intoleránt, -ă adj. (lat. in-tólerans, -ántis). Care nu tolerează gusturile, dorințele, opiniunile, credințele altuĭa: om, caracter intolerant.

*intolerantízm n. Sistema de a nu tolera altuĭa credințele luĭ.

intoleranță sf [At: MAIORESCU, CR. III, 174 / Pl: ~țe / E: fr intolérance] 1 Refuz de a tolera (greșeli sau) nesupunere la norme Si: neîngăduință, netoleranță. 2 (Log) Incapacitate a unui sistem de a tolera abateri de la norme. 3 (Med) Incapacitate organică de a suporta anumite medicamente sau alimente.

INTOLERANȚĂ ~e f. 1) Caracter intolerant; lipsă de toleranță; neîngăduință. 2) Atitudine de intolerant. 3) Inaptitudine a organismului de a tolera unele medicamente, alimente. /<fr. intolérance

INTRANSIGENT, -Ă, intransigenți, -te, adj. Care nu se abate cu nici un chip de la o anumită linie, care nu acceptă concilieri sau compromisuri, care nu cedează; neîmpăcat, neînduplecat, necruțător, neîngăduitor. Leninismul învață partidele comuniste să fie intransigente față de orice deviere oportunistă și naționalistă, să nu tolereze pe împăciuitoriști și capitulanți. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 445. Rechizitoriul violent al lui Nicolaie Bălcescu împotriva castei dominante și poziția sa intransigentă au făcut ca izgonirea lui din țară să fie prelungită. SADOVEANU, E. 52. Intransigent și îndrăzneț în acțiunile mari, dascălul... era cuprins de sfiiciune cînd vorbea. CAMIL PETRESCU, O. II 529.

închíd, -chís, a -chíde v. tr. (lat. [in]clúdere și [in]chiudere, pv. claure, fr. clore, cat. clourer, vpg. chouvir, V. des-chid, con-clud). Pun într’un spațiŭ separat pin părețĭ: a închide baniĭ în ladă, un vinovat în arest. Astup intrarea unuĭ loc: a închide o casă, o curte, un port, un drum, o carte. Cicatrizez, vindec: a închide o rană (și fig.), o durere. Fig. Termin, pun capăt, finesc: a închide discusiunea. Ĭes ultimu: a închide balu, tîrgu. V. refl. Devin de o coloare maĭ întunecată: aluatu prăjit se închide. Închid ușa, închid casa pin ajutoru ușiĭ. Fig. Închid gura, tac. Închid cuĭva gura, îl fac să nu maĭ vorbească (înfricoșîndu-l saŭ dîndu-ĭ banĭ). Închid ochiĭ, mor. Închid ochiĭ (față de un fapt), îl tolerez, mă fac că nu văd (V. conivență). Închid cuĭva ochiĭ, asist la moartea luĭ și-ĭ las în jos pleoapele ca să nu rămînă deschise.

îndura (îndur, îndurat), vb. – 1. A face tare, a se întări. – 2. A suporta, a rezista. – 3. A suferi, a pătimi. – 4. (Refl.) A consimți, a îngădui, a tolera. – 5. A-i fi milă, a se milostivi. Lat. indurāre „a se întări” (Pușcariu 825; Candrea-Dens., 857; REW 4386; DAR), alb. duroń, it. indurare „a se întări”, fr. endurer „a suporta”, sp. endurar. Explicația lui Philippide, Principii, 99, pe baza lat. *indolescĕre, este greșită. Evoluția semantică a fost prost explicată. Tiktin consideră că sensul 2 se explică prin fr. DAR crede că o expresie ca nu te îndura „nu fi neîndurător” trebuie să fi fost interpretă ca îndură-te „ai milă” și, de aici, printr-o evoluție care pare contradictorie, sensul de „a se întări”, alături de cel de „a avea milă”. Aceeași opinie la Iordan, BL, IX, 67; în vreme ce Graur, BL, V, 66, crede că este vorba de o evoluție pur balcanică. De fapt, semantismul oferă un perfect paralelism cu tratamentul romanic, cf. fr. endurer, sp. endurar și cu răbda. Plecînd de la forma refl., „a se întări”, înseamnă firește „a rezista mai bine”, adică „a suporta fără să cedeze” (endurer, endurar). Trecerea de la „a suferi” la „a consimți” apare în toate limbile. Se cuvine doar să adaugăm că evoluția lui îndura merge mai departe decît cea din fr. sau sp., ca și cea a lui răbda, s. v. Sensul 1 apare numai în propoziții negative, și este înv. Der. neîndurat, adj. (fără milă); îndurător, adj. (tolerant, răbdător, indulgent; milostiv, bun); neîndurător, adj. (intolerant); îndurătate (var. îndurătură, îndurăminte), s. f. (înv., milă, bunătate).

îngădui [At: PSALT. FIUR. 38/19 / Pzi: îngădui, (înv) ~esc / E: mg engedni] 1 vt A permite ceva. 2-3 vtrr (Pop) A (se) tolera (unul pe altul). 4 vrr (Pop; pex) A se înțelege bine unul cu altul. 5 vi (Înv) A nu opune rezistență. 6 vi A face concesii Si: a ceda. 7 vi (Înv) A împăca pe cineva cu altcineva. 8 vi (Înv; d. ger, vânt, ploaie) A se domoli. 9 vt (Înv) A nu lua în nume de rău. 10 vt (Înv) A ierta. 11 vt (Înv) A mângâia. 12 vt (D. datorii, termene de plată etc.) A amâna. 13 vi (Pop) A avea răbdare. 14 vt (Pop) A aștepta. 15 vi (Reg) A sta un timp într-un loc Si: a zăbovi. 16 vi (Pop) A nu fi pornit împotriva cuiva. 17 vi (Înv) A se stăpâni. 18 vr A fi mulțumit cu ceva. 19 vi (Rar) A ușura situația cuiva. 20 vi A uita tot ce este neplăcut. 21 vi A fi pe placul cuiva.

ÎNGĂDUI vb. 1. v. aproba. 2. a accepta, a admite, a concepe, a permite, a răbda, a suferi, a suporta, a tolera, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Nu pot ~ una ca asta.) 3. v. îndreptăți. 4. v. prilejui. 5. v. permite. 6. v. aștepta. 7. v. păsui. 8. v. permite.

A ÎNGĂDUI îngădui 1. tranz. 1) (acțiuni) A da voie (să se efectueze ori să aibă loc); a încuviința; a permite. 2) (construit cu dativul subiectului și urmat, de regulă, de un conjunctiv sau de un infinitiv) A-și da voie în mod conștient; a-și asuma dreptul; a-și permite. Își îngăduie să vorbească neîntrebat. 3) A lăsa pe altă dată. 4) A admite în mod conștient și tacit; a răbda; a suferi; a suporta; a tolera. 2. intranz. A-și reține dorința (de a face ceva); a răbda. /<ung. engedni

ÎNGĂDUI, îngădui, vb. IV. 1. Tranz. A permite, a da voie, a încuviința, a lăsa, a admite, a tolera. Păsări uriașe pe aripele grele Îngăduie să steie și alte păsărele. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 178. N-aș îngădui un lucru care poate da pildă rea. NEGRUZZI, S. I 94. ◊ (Construit cu dativul) Nastasia i-a îngăduit lui bărbatu-său să se odihnească două ceasuri, pe urmă l-a chemat la treabă. GALAN, Z. R. 36. ◊ (Construit cu acuzativul) L-am îngăduit să stea la masă cu noi toți. VISSARION, B. 77. Însă viermele dorinții, Pururea neadormit, Nu îngăduie pe nimeni Să se creadă fericit. VLAHUȚĂ, O. A. 177. ♦ Refl. reciproc. (Popular) A se învoi unul cu altul, a se înțelege, a se tolera, a trăi în armonie. Sîntem între ai noștri și ne îngăduim. PAS, Z. II 76. Voinic tînăr, cal bătrîn, Greu se-ngăduie la drum. CREANGĂ, P. 193. 2. Intranz. A aștepta, a avea răbdare. Vă rog să îngăduiți o clipă, pînă ce aduc țuică și nițică pîine și slănină. SADOVEANU, M. C. 194. Peste o jumătate de ceas or da bucatele pe masă... Vă rog să îngăduiți. ALECSANDRI, T. I 218. ♦ Tranz. A păsui, a da răgaz. Dragă giupîne... mai îngădui-mă măcar vro două luni. ALECSANDRI, T. 1018. ♦ Tranz. (Regional) A zăbovi, a întîrzia. Dac-ar mai îngădui ploile patru-cinci zile, atunci tarlalele ar fi gata, arate și semănate. CAMILAR, TEM. 344. – Prez. ind. și: îngăduiesc (GALACTION, O. I 257, CREANGĂ, P. 272, PĂSCULESCU, L. P. 197).

ÎNGĂDUI vb. 1. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a (se) prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 2. a accepta, a admite, a concepe, a permite, a răbda, a suferi, a suporta, a tolera, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Nu pot ~ una ca asta.) 3. a autoriza, a îndreptăți, a justifica, a permite, (livr.) a îndritui, (înv. și fig.) a întemeia. (Această împrejurare ne ~ să tragem următoarele concluzii...) 4. a permite, a prilejui. (Adunarea a ~ un util schimb de experiență.) 5. a da, a permite. (Nu i-e ~ oricui să facă una ca asta!) 6. a aștepta, a permite. (~ o clipă!) 7. a amîna, a aștepta, a păsui. (Îl ~ cu plata datoriei.) 8. a cuteza, a îndrăzni, a-și permite. (Cum îți ~ una ca asta?)

îngăduĭ și -ĭésc, a -í v. tr. (ung. engedni). Permit: a îngădui să treacă cineva, cuĭva să treacă. V. intr. Aștept, tolerez: îngăduĭ pînă mîne. V. refl. Mă împac, mă învoĭesc: aceștĭ oamenĭ se îngăduĭe unu cu altu, unu pe altu, împreună, între eĭ. – Vechĭ și agăduĭ și agădăĭ. V. pogodesc.

îngăduĭálă f., pl. ĭelĭ, și îngăduínță f., pl. e. Indulgență. Permisiune, tolerare.

îngăduit², ~ă a [At: MAIORESCU, CR. I, 176 / Pl: ~iți, ~e / E: îngădui] (Înv) 1 Permis. 2 Admis. 3 Tolerat. 4 Lăsat liber. 5 (Reg; îs) Bou ~ Bou încet.

înghiți vb. v. ACCEPTA. ADMITE. ARUNCA. AZVÎRLI. CHELTUI. CONCEPE. CONSUMA. IROSI. ÎMPRĂȘTIA. ÎNDURA. ÎNGĂDUI. OPRI. PĂTIMI. PĂȚI. PERMITE. PRĂPĂDI. RĂBDA. REȚINE. RISIPI. STĂPÎNI. SUFERI. SUPORTA. TOLERA. TRAGE. ZVÎRLI.

ÎNGHIȚI vb. v. accepta, admite, arunca, azvârli, cheltui, concepe, consuma, irosi, împrăștia, îndura, îngădui, opri, pătimi, păți, permite, prăpădi, răbda, reține, risipi, stăpâni, suferi, suporta, tolera, trage, zvârli.

LIBERAL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de liberalism; propriu liberalismului. Partid ~. 2) înv. Care preferă libertatea; iubitor de libertate. 3) Care tolerează greșelile și purtările altora; caracterizat prin indulgență față de alte persoane. /<fr. libéral, lat. liberalis

MANICHIURÁT, -Ă adj. (Despre unghiile de la mîini) Care a fost supus manichiurii; p. e x t. (despre oameni) cu unghiile de la mîini îngrijite prin manichiură. De ce vă tremură degetele atît de fin manichiurate? C. PETRESCU, O. P. I, 23. N-ar mai fi tolerat în anume cercuri, unde se joacă pocher cu degete manicurate. BOTEZ, B. I, 190. – Pl.: manichiurați, -te. – Și: manicurát, -ă adj. – De la manichiură.

MICU (CLAIN) 1. Ioan Inocențiu (1692-1768, n. Sasu, jud. Sibiu), iluminist român, deschizătorul luptei politice a românilor din Transilvania. Fiu de oier. Studii la Cluj și Târnavia (azi Trnava, în Slovacia). În calitate de episcop greco-catolic (1729-1751), pornind din cadrele bisericii, a întreprins o complexă și cutezătoare luptă pentru ridicarea poporului său sub toate raporturile, înainte de toate politice, pentru încetarea situației lui numai de „tolerat” pe pământul patriei și ridicarea acestuia la condiția de națiune politică, în virtutea numărului și a sarcinilor pe care le poartă, a greutății și utilității lui în stat. Dar și în temeiul dreptului său istoric: originea romană, prioritatea și continuitatea viețuirii sale pe acest pământ. În consecință, a militat pentru reprezentarea lui corespunzătoare în organele de guvernământ, în dietă, în instituții. A luptat pentru ridicarea și dotarea clerului, pentru drepturile poporului la meserii, la școală, la funcții, pentru ușurarea sarcinilor iobăgești, reducerea robotei. Venind cu un nou concept de națiune, incluzând în ea și masele aservite, cu revendicarea ridicării la națiune politică a unui popor repudiat până aci de națiunile politice consacrate ale țării, a trebuit să înfrunte 15 ani în șir ostilitatea lor acerbă, prin nesfârșite petiții, întâmpinări, demersuri personale, memorii, inclusiv un amplu „Supplex Libellus”, la Guvern, în dietă, la Curte. Lupta sa însă depășind mult și intențiile regimului imperial, agitând și masele populare, I.M. a devenit în cele din urmă incomod, indezirabil. Chemat în 1744 la Viena și pus sub acuzație, a luat în taină, spre a cere sprijinul papei, drumul Romei, de unde apoi împărăteasa nu i-a mai îngăduit, împotriva tuturor insistențelor sale și ale poporului său, nicicând revenirea; a rămas un exilat, iar în 1751 a fost silit să abdice. A continuat însă și din depărtare să agita lupta de acasă. I.M. a conceput programul politic al românilor din Transilvania, el i-a fixat, durabil, și argumentele fundamentale. Programul său politic a indicat și sarcinilor științei Școlii Ardelene; pe firul lui va apărea, după 50 ani, Supplex Libellus Valachorum de la 1791. 2. Samuil M. (1745-1806, n. Sadu, jud. Sibiu), filolog și istoric iluminist român. Nepotul lui M. (1). Unul dintre corifeii Școlii Ardelene. Studii la Blaj și la Institutul Pazmanian din Viena. Prof. la Blaj. Coautor la Supplex Libellus Valachorum și autor a peste 60 de lucrări pe teme diverse. Scrieri istorice („Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae...”, „Scurtă cunoștință a istoriei românilor” și „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor...”) în care susține originea romană și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu. Autor al primei gramatici tipărite a limbii române („Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, în colab. cu Gh. Șincai). În „Carte de rogacioni...” (1779) a folosit, pentru a întâia oară în istoria tipăriturilor românești, alfabetul latin. A redactat un dicționar român-latin care a stat la baza „Lexiconului de la Buda”. Traduceri și prelucrări de opere iluministe, științifice, filozofice („Loghica”, „Legile firei”, „Învățătura metafizicii”, „Politica sau filozofia cea lucrătoare”) și literare; dintre cele religioase, cea mai importantă este „Biblia” (1795).

MIRCEA CEL BĂTRÂN, comandant de oști și domn al Țării Românești (1386-1418). În 1388 M. cel B. a ocupat fosta stăpânire de sorginte bizantină a lui Dobrotici, precum și Silistra, organizând apărarea acestora și a liniei Dunării în fața marii ofensive a lui Murad I, condusă de vizirul Ali Çandarli. A rezistat la primul akîn (atac cu trupe de jefuitori) asupra Țării Românești organizat de Hoça Firuz bei între 1389 și 1391, și a contraatacat în 1393, distrugând baza achingiilor de la Karinova (Bulgaria), cea mai adâncă ofensivă românească în teritoriul stăpânit de otomani. A purtat nenumărate lupte cu sultanul Baiazid I, victoria sa de la Rovine, sau de pe apa Argeșului, datată din 1394 sau 1395, ca și participarea sa la cruciada de la Nicopole (1396) fiind doar momente de vârf ale unui efort militar cu totul deosebit. Stăpânind o Țară Românească cu cel mai întins teritoriu medieval, cuprinzând și Făgărașul, banatul de Severin (unde a creat dregătoria românească a banilor), Țara Carvunei, Silistra, Podunavia (numele bizantin al viitoarei Dobrogi), și „părțile tătărești” de la N Dunării (în principal Bugeacul), până la „Marea cea Mare”, M. cel B. a purtat cel mai cuprinzător titlu domnesc cunoscut, s-a îngrijit de organizarea armatei (neadmițând nici o scutire de la „oastea cea mare”) și este singurul domn român care nu a fost vasal nimănui. Cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, ale cărui pretenții de dominație nu le-a tolerat și care a adăpostit pe rivalul său Vlad I (1396), a încheiat un singur tratat de alianță antiotomană în 1395, preferând legăturile diplomatice cu regele Poloniei Vladislav Jagełło (1391, 1403, 1411), îndreptate în principal împotriva lui Sigismund. Susținut în relațiile cu Polonia de domnul Moldovei Petru al Mușatei, ulterior, la rândul său, sprijinind pe Alexandru cel Bun, M. cel B. a fost o prezență importantă în relațiile internaționale ale vremii, delegația sa participând la conciliul general al lumii creștine de la Konstanz (în 1414-1418), la congresele de familie ale regilor Jagełłoni etc. M. cel B. s-a implicat în luptele dintre fiii rivali ai lui Baiazid I, în alianță cu cu beiul de Kastamonu (în N Anatoliei), impunând în Rumelia stăpânirea protejatului său Musa Celebi (1411-1413), apoi candidatura lui Mustafa Celebi (1416), care venea de la curtea sa, sprijinind mișcarea scribului Bedr-ed-din Mahmud împotriva sultanului Mehmed I, în final respingând la Dunăre expediția acestuia din 1417 împotriva Țării Românești. A acordat atenție sistemului intern de cetăți (Severin, Heraclea-Enisala ș.a.), înălțând puternica cetate insulară de la Giurgiu, care i-a devenit o a doua reședință, cu scopul apărării liniei Dunării și a drumului comercial care trecea pe aici și în legătură cu care acordă primul privilegiu comercial negustorilor din Liov, în realitate din întreaga Polonie și Lituanie. Ctitor al mănăstirilor Brădet și Cozia (la aceasta din urmă i se află mormântul). Fără rezistența antiotomană a lui M. cel B. statutul politic al Țărilor Române față de Înalta Poartă ar fi fost altul.

MISTUI, mistui, vb. IV. 1. Tranz. A transforma alimentele introduse în organism în substanțe direct asimilabile de organism; a digera. ◊ Expr. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu tolera. 2. Tranz. A distruge, a nimici. ♦ Refl. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. ♦ Tranz. și refl. Spec. A (se) distruge prin ardere, a (se) preface în cenușă; a se topi. ♦ A cheltui (bani, averi), a irosi. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) chinui sufletește, a (se) distruge moral și fizic (treptat). 4. Tranz. și refl. A (se) face nevăzut; a (se) ascunde. [Prez. ind. și: mistuiesc] – Din magh. emészteni.

MISTUI, mistui, vb. IV. 1. Tranz. A transforma alimentele introduse în organism în substanțe direct asimilabile de organism; a digera. ◊ Expr. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu tolera. 2. Tranz. A distruge, a nimici. ♦ Refl. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. ♦ Tranz. și refl. Spec. A (se) distruge prin ardere, a (se) preface în cenușă. ♦ A cheltui (bani, averi), a irosi. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) chinui sufletește, a (se) distruge moral și fizic (încetul cu încetul). 4. Tranz. și refl. A (se) face nevăzut; a (se) ascunde; a (se) dosi. [Prez. ind. și: mistuiesc] – Din magh. emészteni.

obicnésc v. tr. (vsl. obyknonti). Vechĭ. Primesc, învăț. Tolerez. V. intr. Locuĭesc.

obicni (-nesc, -it), vb. – 1. A învăța să, a primi. – 2. A admite, a tolera. Sl. obyknąti (Tiktin). Sec. XVI, înv.

OBICNI vb. v. accepta, admite, concepe, îndura, îngădui, pătimi, păți, permite, răbda, suferi, suporta, tolera, trage.

obicni v [At: PSALT. 226 / V: (reg) ~ihni / Pzi: ~nesc / E: slv обикнѫти] (Înv) 1 A învăța. 2 A obișnui. 3 A suferi. 4 A tolera.

obicni vb. v. ACCEPTA. ADMITE. CONCEPE. ÎNDURA. ÎNGĂDUI. PĂTIMI. PĂȚI. PERMITE. RĂBDA. SUFERI. SUPORTA. TOLERA. TRAGE.

ochĭ m., pl. tot așa (lat. óculus și óclus, dim. d. *ocus, vgr. ophthalmós, [răd. op, de unde vine optic]; scr. aksha-m saŭ akshi, germ. auge, vsl. oko [V. ocnă]; it. óechio, pv. uelh, fr. oeil, sp. ojo, pg. olho). Fie-care din cele doŭă organe cu care vede omu și cele-lalte animale: unele animale inferioare aŭ maĭ mulțĭ ochĭ. Vedere, privire, uĭtătură: a avea ochĭ ager. Punct colorat pe cărțile de joc: doĭ ochĭ de cupă. A face ochĭ, a-ĭ deschide după ce te-aĭ deșteptat din somn (fam.), ĭar la animalele care se nasc cu ochiĭ închișĭ a-ĭ deschide după 5-6 zile. A deschide saŭ a face ochiĭ în patru (adică: părțĭ), a fi foarte atent: ochiĭ în patru! A lua ochiĭ, a orbi pin strălucire saŭ pin violență: era un soare (saŭ sufla un crivăț) de-țĭ lua ochiĭ. A lua la ochĭ, a ochi, a căuta să loveștĭ pin foc de armă (comanda militară: la ochĭ!) și fig. a însemna, a observa: profesoru l-a luat la ochĭ (în bine saŭ în răŭ) pe acest elev. A-țĭ arunca ochiĭ, a te uĭta, a examina. A mînca (saŭ a sorbi) din ochĭ (saŭ cu ochiĭ), a privi cu admirațiune, cu nesațiŭ. A da ochiĭ cu cineva, a te întîlni cu el. A scoate cuĭva ochiĭ (fig.), a-ĭ imputa, a-ĭ tot aduce aminte ceva. Văzînd cu ochiĭ, întun mod care se poate constata foarte ușor: acest copil crește văzînd cu ochiĭ. De ochiĭ lumiĭ, pentru lume: surîdea numaĭ de ochiĭ lumiĭ, dar în realitate era trist. A închide ochiĭ, 1. a tolera făcîndu-te că nu vezĭ (fig.); 2. a muri. A deschide ochiĭ (fig.), a observa atent. A face cu ochiu saŭ din ochĭ (sing.), a face cuĭva semn cu ochĭu. A face cuĭva ochĭ dulcĭ, a-ĭ arăta dragoste. Cu ochiĭ închișĭ, orbește, ca orbu. În ochĭ, pe față, verde: ĭ-am spus în ochĭ că refuz. A pune ochiĭ pe, a ochi, a-țĭ alege din ochĭ, a căuta să obțiĭ. Din ochĭ, din privire, cu uĭtătura: a alege din ochĭ. A te uĭta cu ochĭ bunĭ saŭ răĭ, a te uĭta cu simpatie saŭ antipatie. Asta bate la ochĭ, asta atrage atențiunea. N’are ochĭ decît pentru ĭa, nu vrea să se uĭte de cît la ĭa (de mult ce-o ĭubește). A nu perde din ochĭ, a supraveghea continuŭ. A ĭubi ca ochiĭ din cap, a ĭubi foarte mult. Îĭ joacă ochiĭ în cap, are ochĭ foarte viĭ și care se uĭtă’n toate părțile. Între patru ochĭ, numaĭ între doŭă persoane, în secret. A nu închide ochiĭ, a nu putea adormi; Mincĭună cu ochĭ și cu sprincene, mincĭună gogonată, cu coadă, prea evidentă. Adv. Un pahar plin ochĭ, foarte plin. Prov. Banu e ochĭu draculuĭ, îĭ tentează pe toțĭ. Ochĭu stăpînuluĭ îngrașă vita, supravegherea stăpînuluĭ îngrașă vita. Ochiĭ îs oglinda sufletuluĭ, pasiunile, sentimentele se oglindesc pe față. Ochĭ pentru ochĭ și dinte pentru dinte, pedeapsa trebuĭe să fie egală cu greșeala, adică pedeapsa talionuluĭ. S. n., pl. ochĭurĭ. Uŭă întregĭ prăjite în unt. (V. scrob). Geam de fereastră. Mugur (Rar). Fire scoase în relief cu vergeaŭa (ca niște mugurĭ) la o țesătură. Spațiile dintre fire la o țesătură. Laț. Vîrtej, anafor (Munt.). Luminiș (poĭană) într’o pădure saŭ în stuf pe lac. Alte lucrurĭ care seamănă a ochĭurĭ (ca spațiile dintre firele plaseĭ ș. a. Zool. Ochĭu bouluĭ (Mold. Bucov. Trans.) aușel, o păsărică. Ochĭu păunuluĭ, un fel de fluture mare. Bot. Ochĭu bouluĭ, mărgărită. Ochĭu șarpeluĭ (Trans.), urechea șoariceluĭ (V. ureche). Ochĭu soareluĭ, eliotrop. Min. Ochĭ (sing.) de pisică, de tigru, V. cŭarț.

PAPATACI s.n. 1. (Med.) Febră papataci = boală contagioasă benignă, manifestată prin febră, dureri de cap și oboseală și transmisă prin intermediul unei insecte. 2. (Fig.) Persoană care tolerează lucruri dezonorante sau insultătoare pentru propriul său interes. [< it. pappataci].

PAPATACI s. n. 1. febră ~ = boală infecțioasă și contagioasă produsă de un virus, manifestată prin febră, dureri de cap și oboseală. 2. (fig.) persoană care tolerează lucruri dezonorante sau insultătoare pentru propriul său interes; om laș, comod. (< it. pappataci)

pașaportár, -ă s. Străin tolérat să rămînă în țară în virtutea pașaportuluĭ.

păsuĭésc v. tr. (d. pas 1 orĭ d. păs 1, adică „sufer, răbd”). Aștept, tolerez, îngăduĭ: zice să-l păsuĭeștĭ pînă Lunĭ, că-țĭ plătește tot.

PENICILÍNĂ (< fr., engl. {i}) s. f. Antibiotic extras din culturile de Penicilium notatum sau chrysogenum, cu puternică acțiune bacteriostatică și bactericidă asupra unor germeni ca stafilococul, streptococul, gonococul. A fost descoperită, în 1928, de A. Fleming, apoi purificată și adaptată pentru terapeutică (1939-1941) de Sir H.W. Florey și E.B. Chain. În prezent, p. se obține și pe cale sintetică (cu utilizare bucală, parentală sau locală). Organismele tolerează, în general, bine p., dar în multe cazuri poate da reacții grave de sensibilizare. Un număr de microorganisme care inițial erau sensibile la p. au devenit rezistente (penicilinorezistență).

PERMISIV, -Ă, permisivi, -e, adj. Care este admis ușor; care permite sau tolerează comportamente, practici pe care alții le-ar dezaproba sau care sunt vizate a fi reprimate. – Din fr. permissif.

*permít, -mís, a -míte v. tr. (lat. permittere. V. transmit, trimet). Daŭ voĭe, las, îngăduĭ, tolerez pin tăcere saŭ afirmînd categoric: copiilor nu trebuĭe să li se permită toate, a permite vin unuĭ bolnav, a permite călătorilor să debarce, cînd timpu îmĭ permite să mă plimb, aicĭ nu e permis să fumezĭ. A-țĭ permite, a-țĭ lua libertatea de a, a îndrăzni: scuză-mă că mĭ-am permis să vin nechemat, nu trebuĭe să-țĭ permițĭ prea mult.

PERMITE vb. 1. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a (se) prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 2. a accepta, a admite, a concepe, a îngădui, a răbda, a suferi, a suporta, a tolera, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Nu pot ~ una ca asta.) 3. a autoriza, a îndreptăți, a îngădui, a justifica, (livr.) a îndritui, (înv. fig.) a întemeia. (Nimic nu ne ~ să tragem asemenea concluzii.) 4. a îngădui, a prilejui. (Întîlnirea a ~ un util schimb de experiență.) 5. a da, a îngădui. (Nu i-e ~ oricui să facă așa ceva.) 6. a aștepta, a îngădui. (~ o clipă!) 7. a cuteza, a îndrăzni, a-și îngădui. (Cum îți ~ una ca asta?)

permite v. 1. a da dreptul, autorizarea; 2. a îngădui, a tolera: se permite ceeace nu se poate opri; 3. a-și lua libertatea: prea îți permiți multe.

PRISTĂNI vb. v. accepta, admite, avantaja, concepe, conveni, favoriza, îngădui, înțelege, învoi, părtini, permite, privilegia, proteja, răbda, suferi, suporta, tolera.

pristăni vb. v. ACCEPTA. ADMITE. AVANTAJA. CONCEPE. CONVENI. FAVORIZA. ÎNGĂDUI. ÎNȚELEGE. ÎNVOI. PĂRTINI. PERMITE. PRIVILEGIA. PROTEJA. RĂBDA. SUFERI. SUPORTA. TOLERA.

PRISTĂNI vb. 1. (Trans. SE) A se împotrivi. Cu nebunul să nu pristănești, că mai rău iaste. FL. D 1693, 38^v. 2. (Mold.,ȚR) A face pe voia cuiva, a susține pe cineva. A: Mihul hatmanul și Trotușanul logofătul, dimpreună cu alții carii, era de la pristăniia lor . . . au rădicatu domnu pre Alexandru-Vodă. URECHE. [Domnul] nu putea de tot slobod să hie în gîndul său de boieri, carii, socotind cea de apoi să nu vie vreo perire țării, nu-i pristăniia boierii. M. COSTIN. B: Să nu pristănești cu cel strîmbu, ca să fii mărturie strîmbă. BIBLIA (1688). Știind că nu-i vor pristăni boiarii, i-au tăiat. ANON. CANTAC. 3. (Mold.) A se învoi, a accepta; a adera. Împăratul Paleolog, de nevoia turcilor ce-i venise la grumazi. . . ., pristănise la toate capetele legii pre voia papei. URECHE. Prinseră de viu pe căpitanul de lipcani, de lege turc, și pristănisă a ținea cu creștinii. N. COSTIN. 4. (ȚR) A îngădui, a tolera, a permite. Să nu pristănești lor și d[u]mn[e]zăilor făgăduință. BIBLIA (1688). 5. (ȚR) A rămîne, a se statornici. Să nu pristănească în pămîntul tău pentru ca să nu te facă să păcătuiești. BIBLIA (1688). Etimologie: sl. pristaniti. Cf. p o z v o l i; s t ă v i.

pristui, pristui și pristuiesc, vb. IV (reg.) 1. a conviețui. 2. (despre necazuri, supărări, dureri) a îndura, a răbda, a suporta. 3. (despre oameni) a tolera, a îngădui, a suporta (pe lângă sine). 4. (refl.) a se ascunde.

Quis tulerit Gracchos de seditione quaerentes? (lat. Cine ar tolera ca Gracchii să se plîngă de revolte?) Iuvenal, „Satire” (11, 24) – Cuvinte îndreptate împotriva cenzorilor romani, pe care îi învinovățește că sînt mai corupți decît cei pe care îi „cenzurează”. Iuvenal admite ca unul care merge drept să rîdă de altul care șchioapătă, dar… cine ar tolera ca Gracchii să se plîngă de răscoale? Referirea la frații Gracchi (Tiberius și Caius) se explică prin faptul că ei au îndemnat poporul la răscoală pentru a obține împărțirea pămînturilor. Cum ar putea deci Gracchii, care au stîrnit răscoale, să se plîngă vreodată de ele? Fraza se aplică acelora care combat procedee pe care ei înșiși le-au aplicat cîndva. LIT.

răbd, a -á v. tr. (cp. cu lat. répedo, -áre, a te retrage). Sufer, îndur: a răbda multe loviturĭ, un jug greŭ. Sufer, tolerez, îngăduĭ, permit: pe acest obraznic nu-l rabdă nimenĭ. Nu mă rabdă inima, nu pot, nu mă îndur să. V. intr. Sufer de: a răbda de foame, de sete. Doamne, rabdă mie (Cor.), permite-mĭ. V. refl. (Vechĭ. Azĭ. Trans., rar). Mă abțin. – În est răbd, răbzĭ, rabdă, să răbde, răbdat. Vechĭ și azĭ Trans. rebd, rebzĭ, reabdă, să rebde, rebdat. Cp. cu crăp.

RĂBDA, rabd, vb. I. 1. Tranz. A suporta (cu resemnare) o suferință fizică sau morală; a îndura. V. pătimi. Rabdă să-l lovești pînă îl apucă diavolul și-l înnebunește, și-atunci e prăpăd. DUMITRIU, P. F. 44. Rabzi bătăi de pumn și bici. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai și jug de boi: Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. ◊ Intranz. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stăi aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Pe la noi, cine are bani bea și mănîncă, iară cine nu, se uită și rabdă. CREANGĂ, P. 279. De zece ani de cînd tot rabd. ALECSANDRI, T. I 279. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza suferinței) De două zile rabdă de foame. C. PETRESCU, C. V. 121. ♦ Intranz. (Despre lucruri) A fi rezistent, a nu se strica repede. Și na-ți cizmele-mi de țap... Ce la apă mult mai rabdă. TEODORESCU, P. P. 502. 2. Tranz. A tolera să se săvîrșească un lucru neîngăduit, supărător; a permite, a accepta. Doar n-oi răbda să mă rușineze dînsul pe mine în fața satului. REBREANU, R. II 40. Graurul... împreună cu ciorile se cocoțează jucînd pe spinarea boilor, cari cu o filozofică nepăsare rabdă așa batjocure. ODOBESCU, S. III 23. Hîrtia multe rabdă (= multe lucruri rele sau neplăcute se scriu). ◊ (Construit cu dativul) Nu ți-or putea răbda cîte ți-am răbdat noi. CREANGĂ, P. 286. ◊ (Complementul indică persoana tolerată) Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lîngă dumnealui. REBREANU, I. 71. Noi să răbdăm pe tronul acestei țări, pe cine? Pe-un tiran, un fățarnic? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ (Adesea în fraze negative sau interogative, uneori în imprecații) Neamul lui Eftimie – nu i-ar mai răbda pămîntul. DUMITRIU, N. 223. Cum îl rabdă locul... să mai umble zile supărat Pentru-o vorbă numai? COȘBUC, P. II 247. Bate-o, doamne, n-o răbda, Că mi-a secat inima. TEODORESCU, P. P. 306. ◊ Expr. A (nu)-l răbda pe cineva inima (să... ) = a nu se putea stăpîni (să nu... ), a (nu) se îndura să... Nu-l mai răbdase inima și venise s-o vadă cu ochii lui. CAMIL PETRESCU, O. II 451. Totuși nu-l răbda inima să stea molcom. REBREANU, R. I 267. Unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă, ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima. CREANGĂ, A. 112. A (nu)-i mai răbda (pe cineva) puterile să... = a-l părăsi (pe cineva) puterile, a numai putea să... Nu-l mai rabdă puterile să-și joace copila pe genunchi. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Intranz. Nu mai răbdăm, fraților!... Puneți mîna pe topoare! REBREANU, R. II 231. 3. Intranz. (Astăzi rar) A-și înfrîna neliniștea, nerăbdarea, a-și păstra calmul, a sta liniștit. Fata mea, o cununie ne-ar scăpa de orice grijă. Fata mea, cum poți răbda... Mai e vreme. Spune: da.! EFTIMIU, Î. 55. Ah! suflete împietrite! el moare și tu rabzi încă? CONACHI, P. 86. Trebuie să rabde pînă ce să se usuce cărămizile. DRĂGHICI, R. 86. ◊ Refl. Nu s-au mai putut răbda între păreții casei. SBIERA, P. 132. ♦ Refl. (Învechit, în construcții negative; adesea în legătură cu verbul «a putea») A se stăpîni, a se înfrîna, a se reține de la ceva. Acel ce nu se poate răbda ca să nu scrie. CONTEMPORANUL, I 205. Nu cred că s-a răbdat Să nu-i fi ospătat. DONICI, F. 80. – Prez. ind. și: (regional) răbd.

A RĂBDA rabd 1. tranz. 1) (suferințe fizice sau morale) A îndura cu tărie și calm; a suferi; a suporta. 2) A admite în mod conștient și tacit; a îngădui; a suferi; a suporta; a tolera. ◊ A nu-l ~ pe cineva inima să... a nu se putea stăpâni să nu... 2. intranz. A-și reține dorința (de a face ceva); a îngădui. /Orig. nec.

răbda [At: COD. VOR. 150/7 / V: (îrg) reb~ / Pzi: rabd, (pop) răbd / E: nct] 1 vt A suporta (cu resemnare) o neplăcere sau o durere fizică sau morală Si: a îndura, a suferi. 2 vt (Îe) A ~ în piele A îndura mult, fără a se plânge. 3 vi (Înv) A rezista în luptă. 4 vi (Udp „la”) A fi rezistent. 5-6 vti (Îvp) A aștepta în liniște, cu resemnare. 7 vt (Fig; îe) A nu ~ vremea (pe cineva) A fi presat de timp. 8 vt A tolera săvârșirea unui lucru nepermis Si: a îngădui, a permite. 9 vt A suporta prezența cuiva sau a ceva Si: a suferi. 10 vt (Fig) A îndura. 11 vt (Îe) A (nu)-l ~ pe cineva inima (să...) A (nu) se putea stăpâni (să...). 12 vt (Îe) A (nu)-l mai ~ (pe cineva) puterile să... A (nu) mai putea să... 13 vt (Înv) A crede (în cineva sau în ceva). 14 vt A spera. 15-16 vir A-și înfrâna pornirile Si: a se abține (2), a se stăpâni.

RĂBDA vb. 1. a îndura, a pătimi, a păți, a suferi, a suporta, a trage, (astăzi rar) a purta, (înv. și reg.) a petrece, a tîrpi, (prin Bucov.) a joi, (Transilv.) a păula, (Ban.) a pesti, (prin Transilv.) a pristui, (înv.) a binevrea, a cerca, a obicni, a pănăta, (fig.) a înghiți. (Cîte n-a ~!) 2. a duce, a îndura, a suferi, a suporta. (El a ~ tot greul.) 3. a accepta, a admite, a concepe, a îngădui, a permite, a suferi, a suporta, a tolera, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Nu pot ~ una ca asta.) 4. a se abține, a se domina, a se înfrîna, a se opri, a se reține, a se stăpîni. (N-a putut ~ să nu-i spună vreo două.)

răbda (rabd, răbdat), vb. – 1. A rezista, a îndura. – 2. A suporta, a tolera, a admite, a suferi. – Var. înv. și Trans. rebda. Mr. aravdu, arăvdare. Lat. *re-e(n)mendāre „a îmbunătăți”, cf. sp. remendar „a întări cu un petic”, ca și mr. amindari „a îmbunătăți, a cîștiga”. Tranziția semantică de la „a face rezistent” la „a rezista” este aceeași cu a lui îndura. Fonetic, rezultatul *remda a dezvoltat a consoană auxiliară, *rămbda, cf. fr. chambre, sp. hombre și rom. cam dogit › cambdogit, exemplu citat de Țicăloiu, ZPRh., LI, 280-91. Nu lipsesc alte explicații, care nu par convingătoare: din sl. raditi, raždą „a avea grijă de” (Cihac, II, 302); din lat. *re-obdurāre (Cihac, I, 224; Koerting 7958; Weigand, BA, II, 260; cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 284; din lat. rīgĭdāre (E. Herzog, Dacor., I, 222-4 și Dacor., V, 495-97; cf. împotrivă Graur, BL, V, 111 și Rosetti, 175); din lat. rĕgĕre „a conduce” (Giuglea, Dacor., IV, 380); din lat. răbĭdāre „a turba” (Pușcariu, Dacor., VIII, 127-31) sau *rubĭdāre „a turba” (Pușcariu, Lr., 122); din lat. repĕdāre „a se retrage” (Scriban). Der. răbdare (mr. răvdare), s. f. (calm; resemnare, îndurare); răbdător, adj. (calm, suferitor); răbdăriu, adj. (blînd, încercat); nerăbădător, adj. (neliniștit); nerăbdare, s. f. (neliniște).

replică-cheie s. f. Replică foarte importantă ◊ „O replică-cheie a lui Brâncoveanu.” R.lit. 13 XI 69 p. 25. ◊ „Două replici-cheie pentru înțelegerea lui Play Strindberg [...]” Cont. 11 III 71 p. 4. ◊ „Nu putem ști totdeauna, sub specia vieții, cine e locatar principal și cine tolerat – spune una din replicile-cheie ale piesei.” Sc. 28 I 77 p. 4 (din replică + cheie; A. Giurescu M.C. 33)

2) rîs n., pl. urĭ (lat. rîsus, it. sp. pg. riso, pv. fr. ris). Acțiunea de a rîde: l-am cunoscut după rîs, se auzeaŭ niște rîsete, – pl. urĭ. Batjocură, deriziune: nu tolerez eŭ rîsu lor, rîsurile lor. Lucru prost făcut: asta nu e treabă, ci rîs. A lua în rîs, a-țĭ bate joc, a rîde de. A face de rîs, 1. a batjocuri, 2) a compromite. A ajunge de rîs, a deveni ridicul și compromis. A leșina, a muri, (în Mold. nord a te strica) de rîs, a nu maĭ putea de rîs. Rîs și batjocură, mare batjocură, mare decadență. – Vechĭ ris. V. rîset, rizílic.

SECTAR² ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de sectă; cu caracter de sectă. 2) Care nu tolerează pe cei cu alte vederi, convingeri. Spirit ~. /<fr. sectaire

SEVERITATE. Subst. Severitate, strictețe, exigență, rigorism, rigurozitate, rigoare; asprime (fig.), strășnicie; lipsă de indulgență, intoleranță, netoleranță, neîngăduință, intransigență; implacabilitate (rar), inexorabilitate (rar); rigiditate (fig.), inflexibilitate (fig.), fermitate. Austeritate, sobrietate; puritanism, ascetism, stoicism. Disciplină, spirit de ordine. Duritate, insensibilitate; neomenie, înverșunare, îndîrjire, neîndurare, neînduplecare. Adj. Sever, strict, exigent, pretențios, rigorist, riguros, aspru (fig.), strașnic; intolerant, netolerant, neîngăduitor, intransigent, neiertător, implacabil, inexorabil; rigid (fig.), inflexibil (fig.), ferm. Auster, sobru, puritan, spartan (fig.), ascetic. Dur (fig.), insensibil (fig.), rece, distant; drastic, draconic; neomenos, inuman, neuman, neomenit (înv.), înverșunat, îndîrjit, rău, nemilos, crud, neîndurător, neîndurat, neînduplecat. Vb. A fi sever (aspru, exigent), a trata cu asprime (cu severitate), a manifesta exigență, a nu tolera, a nu ierta, a nu cruța, a strășnici (rar); a avea inimă de piatră (împietrită); a fi mînă de fier (mînă forte), a ține la respect, a nu lăsa să crîcnească, a ține în frîu, a ține din scurt, a pune șaua pe cineva, a călări pe cineva. A se îndîrji, a se înverșuna, a se înrăi; a nu se îndura, a fi crud (nemilos), a fi fără inimă, a fi rău (cîinos, negru) la inimă. Adv. Cu severitate, cu asprime, cu strășnicie, fără milă, necruțat (înv.). V. ascetism, asuprire, neîndurare, neomenie, obligație, răutate.

súfer și (nord) súfăr, a -ĭ v. tr. (lat. súf-fero, inf. -férre; it. soffrire, pv. soffrir, fr. souffrir, cat sp. sufrir, pg. soffrer. – Sufer, suferĭ, sufere și [vest] suferă [sg. ca și pl.]; să sufere. V. con-fer). Răbd, îndur: a suferi foamea, setea, sărăcia, insultele, durerea. Suport, tolerez, permit: a nu suferi contrazicerĭ. Nu-mĭ merge bine, îs în pagubă: negoțu a suferit o grea lovitură. V. intr. Îs bolnav, pătimesc: a suferi de cap. Fig. Îs în suferință, îmĭ merge răŭ: grînele aŭ suferit de secetă, țara sufere de multe. V. pățesc.

A SUFERI sufăr 1. intranz. A fi supus unei dureri fizice sau morale (cauzate de o boală sau de diferite greutăți, neplăceri etc.); a pătimi. 2. tranz. 1) (suferințe fizice sau morale) A îndura cu tărie și calm; a răbda; a suporta. ~ o pierdere. 2) A admite în mod conștient și tacit; a răbda; a îngădui; a suporta; a tolera. /<lat. sufferre

suferi (-r, it), vb. – 1. A suporta, a pătimi. – 2. A tolera, a admite, a susține. – 3. A experimenta. Lat. sŭffĕrre (Pușcariu 1675; REW 8428), cf. it. soffrire, prov. soffrir, fr. souffrir, cat., sp. sufrir, port. soffrer. – Der. suferind, adj. (care suferă), după fr. souffrant; suferință, s. f., după fr. souffrance; suferitor, adj. (care suferă, tolerant); nesuferit, adj. (intolerant). – Din rom. provine bg. din Trans. ssuferi (Miklosich, Bulg., 136).

SUFERI, sufăr, vb. IV. 1. Intranz. A îndura o durere fizică sau morală. În zadar suspin și sufăr Lîngă lacul cel albastru. EMINESCU, O. I 74. Atunci inima-mi zboară... La timpul mult ferice în care-am suferit. ALECSANDRI, P. III 6. Și eu mult am suferit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. ♦ A avea neplăceri, a suporta consecințe, a trage ponoase. Stăm prea mult de vorbă... Mă văd – și am să sufăr. SAHIA, N. 89. 2. Tranz. A suporta o anumită situație, un rău, o lipsă. [Bolintineanu] a fost unul din măreții luptători de la 48... a suferit exilul, a fost ministru sub domnitorul care înfrăți cele două surori vrăjmașe: Romînia și Moldova. DEMETRESCU, O. 156. De cînd m-ai prins mata-n laț, Sufăr boale-nfricoșate! ALECSANDRI, T. I. 33. N-a mai putut suferi chinurile sale. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Îndreptați-vă, căci timpul nu mai suferă robie; Ora celor ce suspină, iată, sună, a venit. BOLINTINEANU, O. 124. ◊ Intranz. De foame și de sărăcie am suferit și eu. C. PETRESCU, C. V. 152. ♦ A fi supus unei pedepse. Acuzatul n-a mai suferit nici o condamnare. ♦ A fi supus la... Casa veche nu suferise prefaceri. SADOVEANU, E. 122. 3. Tranz. (De obicei în construcții negative) A tolera, a suporta prezența cuiva sau a ceva, a ține la cineva sau la ceva; a-i plăcea cuiva ceva. Eleonora, care nu-și putea suferi cumnatul, îl supraveghease în tăcere, cu răceală, cu privirile ei sticloase. DUMITRIU, N. 85. În apele de munte, peștii văd ca printr-un geam limpede și nu puteau suferi lîngă mal umbra mea cu luciri fugare. SADOVEANU, Î. A. 25. Mama nu prea poate suferi fumul de tutun. C. PETRESCU, A. 399. ◊ Expr. A nu suferi comparație v. comparație. 4. Tranz. A îngădui, a permite. Bătrînul avea în ochi și-n glas o asprime care nu suferea răspuns. SADOVEANU, E. 130. Acum suferiți să vă spun și ce nume... le-au dat. NEGRUZZI, S. I 102. Aș suferi și cele mai mari certări și mustrări. DRĂGHICI, R. 80. – Prez. ind. și: sufer (REBREANU, R. I 173), pers. 3 sg. și: sufere (CARAGIALE, O. VII 277, NEGRUZZI, S. I 63, TEODORESCU, P. P. 341).

suferi [At: (a. 1587) IORGA, S. N. 27 / Pzi: sufăr și (înv) sufer, (reg) ~resc, 3 (înv) și ~re, Cj 6 și să sufără / E: ml sufferre] 1 vt (C.i. chinuri, neplăceri etc. fizice sau morale) A trece, de bunăvoie sau silit, printr-o situație, o stare etc. (dinainte hotărâtă sau impusă), fără a-și pierde puterea de rezistență sau fermitatea Si: a îndura, a pătimi, a păți, a răbda, a suporta, a trage, (rar) a purta, (îvr) a petrece, a ticăi², a târpi, a pănăta, (reg) a joi, a păula, a pesti¹, a pistrui¹, (înv) a bineviea, a cerca (32), a obicni, (fam) a înghiți, (îvr) a supăra Vz: chinui, nevoi. 2 vt A fi supus unei pedepse, unei condamnări. 3 vi (Înv; d. ființe și plante; urmat de determinări introduse prin udp „la”) A rezista. 4 vi (Rar) A avea neplăceri. 5 vi (Rar) A suporta consecințe. 6 vi A fi pus la... Si: a îndura, a suporta V duce, răbda. 7 vi (Udp „de”, care indică natura bolii, partea bolnavă a corpului etc.) A fi bolnav Si: (îvp) a pătimi. 8-9 vtr, vrc (C.i. ființe, manifestări ale lor, fenomene, obiecte etc.; de obicei în construcții negative și în legătură cu verbul „a putea”) A tolera prezența, felul de a fi, de a acționa etc. Si: a accepta, a admite (4), a îngădui, a înghiți, a mistui, a suporta, (înv) a hopnisi V agrea, simpatiza. 10 (Îe) A nu ~ comparație A nu (se) putea compara. 11-12 vtr A fi obiectul asupra căruia se exercită o acțiune nedorită, neplăcută sau a fi obiectul care este supus urmărilor neplăcute ale unei acțiuni sau stări fără a se revolta sau a le interzice Si: a accepta, a admite (4), a concepe (2), a îngădui, a permite, a răbda, a suporta, a tolera, (îrg) a pristăni, (înv) a obicni, a volnici, (fam) a înghiți. 13 vt (Rar; c.i. pierderi, pagube materiale, spirituale etc.) A avea (1). 14-15 vit (Înv; Mol; Trs; de obicei construit cu dativul) A(-i) prii¹ Vz: suporta. 16 vt (Reg) A gusta (1). 17 vt (Reg; pbl pcf) A feri (de cineva). 18 vt (Reg, pbl pcf) A ascunde (1).

SUFERI, sufăr, vb. IV. 1. Intranz. A încerca, a simți, a îndura o durere fizică sau morală. ♦ A avea neplăceri, a suporta consecințele neplăcute ale unui fapt. 2. Tranz. și intranz. A îndura, a răbda, a suporta. ♦ Tranz. A fi supus unei pedepse, a fi condamnat. 3. Tranz. A tolera, a suporta prezența cuiva sau a ceva, a trece cu vederea. 4. Tranz. A îngădui, a admite, a permite, a consimți. – Lat pop. sufferire (= sufferre).

SUFERI vb. 1. (înv. și pop.) a pătimi. (De ce boală ~?) 2. a se chinui, (înv. și reg.) a se ticăi, (înv.) a se nevoi, a (se) strădui. (~ foarte tare din cauza bolii.) 3. a îndura, a pătimi, a păți, a răbda, a suporta, a trage, (astăzi rar) a purta, (înv. și reg.) a petrece, a tîrpi, (prin Bucov.) a joi, (Transilv.) a păula, (Ban.) a pesti, (prin Transilv.) a pristui, (înv.) a bineviea, a cerca, a obicni, a pănăta, (fig.) a înghiți. (Cîte n-a ~!) 4. a pătimi, (înv. și pop.) a se munci. (De multe a mai ~.) 5. a duce, a îndura, a răbda, a suporta. (El ~ tot greul.) 6. a încerca, a îndura, a suporta. (A ~ multe nevoi.) 7. a suporta. (A ~ o condamnare.) 8. a accepta, a admite, a concepe, a îngădui, a permite, a răbda, a suporta, a tolera, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Nu pot ~ una ca asta.) 9. a suporta, (fig.) a înghiți, a mistui, (înv. fig.) a honipsi. (Nu-l poate ~.)

suferì v. 1. a răbda ceva anevoios: a suferi foamea, setea; 2. a suporta cu răbdare, a tolera: a suferi contrazicerea; 3. a încerca o durere fizică sau morală: suferă de stomac; 4. a simți durere: a suferi în tăcere; 5. se zice de lucrurile ce încearcă o pagubă, o scădere: grânele au suferit de secetă. [Lat. SUFERRE].

SUFERIT, -Ă, suferiți, -te, adj. (Învechit) Care poate fi suportat, tolerat, acceptat; suportabil. Singurul ei gînd era să-i facă viața mai suferită, și orișice ar fi făcut el, ea era mulțumită, dacă-l vedea mai voios. SLAVICI, O. II 200. Este stare... Pe care trecerea vremei să n-o facă suferită? CONACHI, P. 288.

2) *supórt și -éz, a -á v. tr. (fr. supporter, d. lat. sup-portare, d. sub, dedesupt, și portare, a purta. V. port 1). Țin, susțin: un stîlp care suportă o boltă. Fig. Rezist: cu haĭna asta suport frigu. Îndur, sufer: a suporta sărăcia. Tolerez: eŭ nu suport asta.

SUPORTA vb. 1. v. îndura. 2. a duce, a îndura, a răbda, a suferi. (El a ~ tot greul.) 3. v. suferi. 4. a suferi. (A ~ o condamnare.) 5. v. îngădui. 6. a suferi, (fig.) a înghiți, a mistui, (înv. fig.) a honipsi. (Nu-l poate ~.) 7. a tolera, (prin Transilv. și prin Ban.) a pristui. (~ bine grăsimile.)

SUPORTA vb. tr. 1. a îndura, a suferi, a răbda. ◊ a da voie, a permite, a tolera. 2. a sprijini, a susține o greutate. ◊ a avea (sau a lua) în sarcina sa (obligații bănești). (< fr. supporter, lat. supportare)

SUPORTA vb. 1. a îndura, a pătimi, a păți, a răbda, a suferi, a trage, (astăzi rar) a purta, (înv. și reg.) a petrece, a tîrpi, (prin Bucov.) a joi, (Transilv.) a păula, (Ban.) a pesti, (prin Transilv.) a pristui, (înv.) a bineviea, a cerca, a obicni, a pănăta, (fig.) a înghiți. (Cîte n-a ~!) 2. a duce, a îndura, a răbda, a suferi. (El a ~ tot greul.) 3. a încerca, a îndura, a suferi. (A ~ multe nevoi.) 4. a suferi. (A ~ o condamnare.) 5. a accepta, a admite, a concepe, a îngădui, a permite, a răbda, a suferi, a tolera, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Nu pot ~ una ca asta.) 6. a suferi, (fig.) a înghiți, a mistui, (înv. fig.) a honipsi. (Nu-l poate ~.) 7. a tolera, (prin Transilv. și prin Ban.) a pristui. (~ bine grăsimile.)

SUPORTA vb. I. tr. 1. A îndura, a suferi, a răbda. ♦ A da voie, a permite, a tolera. 2. A sprijini, a susține o greutate. ♦ A avea (sau a lua) în sarcina sa (obligații bănești). [P.i. suport. / < fr. supporter, cf. lat. supportare].

suporta vt [At: (a. 1794) CALENDARIU 35/34 / V: (înv) supurta / Pzi: suport, 3 și (înv) supoartă / E: lat supportare, fr supporter] 1 A avea în sarcină, în obligație. 2 A fi supus la... Si: a îndura, a suferi Vz duce, răbda. 3 A susține o greutate, o povară Si: a ține, a susține (1). 4 A trece, de bunăvoie sau silit, printr-o situație, o stare dinainte hotărâtă sau impusă, fără a-și pierde puterea de rezistență sau fermitatea Si: a îndura, a pătimi, a păți, a răbda, a suferi (1), a trage, (rar) a purta, (îrg) a petrece, a târpi, a ticăi², a susține (9), (înv) a binevia, a cerca, a obicni, a pănăta, (reg) a joi, a păula, a pesti¹, a pristui¹, (fam) a înghiți Vz a chinui (8), a nevoi. 5 (Rar) A suferi (2). 6 A fi obiectul asupra căruia se exercită o acțiune nedorită, neplăcută sau urmările unei acțiuni sau stări fără a se revolta Si: a accepta, a admite (3), a concepe, a îngădui, a permite, a răbda, a suferi (12), a tolera, (îrg) a pristăni, (înv) a obicni, a volnici, (fam) a înghiți. 7 A tolera prezența, comportamentul, felul de a fi al cuiva etc Si: a admite (1), a îngădui, a înghiți, a mistui, a suferi, (înv) a honipsi (2). 8 A avea răbdare pentru cineva. 9 A putea fi supus unei acțiuni fizice fără să-i dăuneze sau să-i producă neajunsuri Si: a încerca, a îndura, a rezista, a tolera, a suferi (3).

SUPORTA, suport, vb. I. Tranz. 1. A avea forța necesară pentru a îndura o suferință fizică sau morală; a răbda, a suferi. Parcă aș suporta totul, dar zgomotul nu. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. Plecă ochii în jos, neputînd suporta privirea stăruitoare și grea de intenții a lui Costea. C. PETRESCU, C. V. 96. Titu Herdelea ieșise de mult din biserică, neputînd suporta aerul dinlăuntru. REBREANU, R. II 269. ♦ (De obicei în construcții negative) A admite, a tolera, a îngădui. Bag de seamă că nu pot suporta în liniște să mă crezi un imbecil. SEBASTIAN, T. 63. 2. A susține o greutate, o povară; a rezista la... Sări din camion, veni la cei de sub nuc și le spuse: – Unu mai suportă arcurile, fraților. Numai o persoană mai pot lua. DUMITRIU, N. 263. Calul masiv suportă fără obiecție îndoita greutate. CĂLINESCU, E. O. I 125. ♦ A avea sau a lua în sarcina sa o obligație bănească. Suportă cheltuielile.

A SUPORTA suport tranz. 1) (suferințe fizice sau morale) A îndura cu tărie și calm; a suferi; a răbda. ~ frigul. 2) (greutăți fizice) A putea să susțină. 3) (persoane) A accepta, admițându-i prezența și făcând abstracție de neajunsuri; a răbda; a suferi; a tolera. 4) (fapte supărătoare) A admite în mod conștient și tacit; a suferi; a îngădui; a tolera. /<fr. supporter, lat. supportare

SUPRASARCINĂ forță exercitată asupra obiectelor și persoanelor în mișcare accelerată, măsurată în „g”-uri (factor de suprasarcină, g=9,81 m/s²). Organismul uman nu tolerează accelerațiile mari, de durată. La o accelerație de 1g omul simte oapăsare în scaun ca și când greutatea i s-ar fi dublat; 3-4 g se acceptă pentru 2-3 minute, în funcție de gradul de antrenament; la accelerații șoc de 20-22 g durata limită este de 0,2 s. Poziția optimă pentru suportarea unor accelerații șoc până la 40 g este cea perpendiculară pe linia de acțiune a forțelor de inerție. Diferențele de masă ale diferitelor organe și gradul lor de libertate privind circulația fluidelor fac să se resimtă în organism suprasarcini neegale, constituind premise de suferință și traumatisme. Situațiile critice se evită prin antrenamente la centrifugă și măsuri de protecție: controlul regimului de zbor, costume de suprasarcină etc.

A TOLERA ~ez tranz. 1) (persoane) A accepta admițând în apropiere și făcând abstracție de neajunsuri; a suporta; a suferi; a răbda. 2) (fapte supărătoare nepermise) A admite în mod conștient și tacit; a suporta; a suferi; a îngădui. 3) med. (tratamente, medicamente) A suporta fără reacție de respingere. /<fr. tolérer

TOLERA vb. I. tr. A îngădui, a permite (ceva nepermis). ♦ A admite, a suporta în apropiere (pe cineva). [Cf. fr. tolérer, lat. tolerare].

TOLERA vb. 1. a accepta, a admite, a concepe, a îngădui, a permite, a răbda, a suferi, a suporta, (înv. și reg.) a pristăni, (înv.) a obicni, a volnici, (fig. fam.) a înghiți. (Nu pot ~ una ca asta.) 2. a suporta, (prin Transilv. și prin Ban.) a pristui. (~ bine grăsimile.)

tolera (a ~) vb., ind. prez. 3 tolerează

tolera (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. tolerez, 3 tolerează; conj. prez. 1 sg. să tolerez, 3 să tolereze

TOLERA vb. tr. a îngădui, a permite (ceva nepermis). ◊ a admite, a suporta în apropiere (pe cineva). ♦ a ~ un medicament, un tratament = a suporta fără reacție patologică. (< fr. tolérer)

tolera vb., ind. prez. 1 sg. tolerez, 3 sg. și pl. tolerează

TOLERA vb. 1. v. îngădui. 2. v. suporta.

tolera vt [At: STAMATI, D. / Pzi: ~rez / E: fr tolérer] 1 A îngădui (un lucru, o situație, un fapt nepermis) Si: a admite, a permite. 2 A trece cu vederea. 3 A suporta.

TOLERA, tolerez, vb. I. Tranz. 1. A îngădui o situație sau un fapt supărător, a permite, a trece cu vederea. Dar nu se poate tolera dezordinea... e nevoie de organizare. CAMIL PETRESCU, T. II 441. Căpitănia portului nu poate tolera întreruperea din lucru. SAHIA, N. 4l. Pietrele s-ar ridica singure să ne lovească, dacă am tolera ca sîngele romînilor să plătească incapacitatea guvernului. REBREANU, R. II 25. 2. A admite, a suporta pe cineva. Partidul nu va tolera în mijlocul său oameni care ar pierde sentimentul de clasă. SAHIA, U.R.S.S. 78.

tolerà v. 1. a avea indulgență pentru lucruri ce nu se aprobă sau n’ar trebui să se permită: a tolera abuzuri; 2. a suporta cu indulgență.

tolerabil, ~ă a [At: BARCIANU / Pl: ~i, ~e / E: fr tolérable] 1 Care poate fi tolerat (1) Si: admisibil. 2 Suportabil.

tolerabil a. ce se poate tolera.

TOLERABIL ~ă (~i, ~e) Care poate fi tolerat; suportabil. /<fr. tolérable

TOLERABIL, -Ă adj. Care se poate tolera; admisibil. [Cf. fr. tolérable].

TOLERABIL, -Ă adj. care poate fi tolerat; admisibil. (< fr. tolérable)

*tolerábil, -ă adj. (lat. tolerabilis). Care se poate tolera: această atitudine nu maĭ este tolerabilă. Adv. În mod tolerabil.

TOLERABIL, -Ă, tolerabili, -e, adj. Care poate fi tolerat, îngăduit; admisibil.

tolerant, ~ă [At: SĂULESCU, HR. I, 224/2 / Pl: ~nți, ~e / E: fr tolérant] 1-2 smf, a (Persoană) care tolerează (1) Si: indulgent, îngăduitor. 3 a (D. organism) Care suportă anumite medicamente sau substanțe.

tolerant a. 1. care tolerează, mai ales în materie de religiune; 2. indulgent în daraverile vieții.

TOLERANT, -Ă adj. care tolerează; îngăduitor, indulgent. (< fr. tolérant)

TOLERANT ~tă (~ți, ~te) Care tolerează; îngăduitor; indulgent; iertător. /<fr. tolérant

TOLERANT, -Ă, toleranți, -te, adj. Care tolerează; îngăduitor, indulgent. Să nu fim sectari, dar nici toleranți sau indiferenți, atunci cînd vom fi chemați să desemnăm pe noii colegi. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 109, 7/2.

TOLERANȚĂ s.f. 1. Faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. ♦ Casă de toleranță = bordel, lupanar. 2. Obișnuință sau dispoziție a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. Admiterea unei mici abateri de la greutatea, de la măsura, de la calitatea, de la numărul obișnuit al unei mărfi etc. ♦ (Tehn.) Diferența dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea nominală a acestei dimensiuni. [Cf. fr. tolérance].

TOLERANȚĂ, toleranțe, s. f. 1. Faptul de a tolera; atitudine îngăduitoare; îngăduință, indulgență. Își au și ei ale lor greșeli și toleranța este reciprocă. SADOVEANU, Z. C. 74. Toleranța religioasă au fost un act pururea cunoscut. RUSSO, S. 74. ◊ Casă de toleranță = bordel. 2. Obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. Abatere admisă de la greutatea, măsura, calitatea unui produs. Să îmbunătățească calitatea, – cei de la furnale cu 25 % față de toleranța admisă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 10,1.

tolerare s. f., g.-d. art. tolerării

TOLERARE s.f. Acțiunea de a tolera. [< tolera].

tolerare s. f., g.-d. art. tolerării

tolerare sf [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~rări / E: tolera] 1 Îngăduire. 2 Suportare.

tolerare s. f., g.-d. art. tolerării

TOLERARE s. f. Acțiunea de a tolera.

tolerat, ~ă a [At: AR (1829), 79²/32 / Pl: ~ați, ~e / E: tolera] 1 Care este privit cu îngăduință. 2 A cărui prezență este suportată Si: acceptat, admis.

*toleréz v. tr. (lat. tólero, -áre). Permit, îngăduĭ (trec cu vederea) lucrurĭ pe care aș avea drept orĭ putere să le opresc: nu tolera ca Jidanu să facă stat în statu tăŭ, a tolera abuzurile de a te face complice.

trece (-c, -cut), vb. – 1. A umbla, a merge dintr-un loc în altul. – 2. A purta, a duce, a conduce dintr-un loc la altul. – 3. A muta, a transfera. – 4. A transfera, a strămuta, a transmite. – 5. A curge, a se scurge, a se desfășura. – 6. A-și petrece timpul, a-și ocupa timpul. – 7. A depăși, a merge mai încolo. – 8. A pătrunde, a traversa, a străpunge. – 9. A băga, a introduce. – 10. A strecura, a filtra, a cerne. – 11. A se coace prea mult, a putrezi. – 12. A fi în exces, a întrece. – 13. A suporta, a tolera, a admite. – 14. A nu vorbi despre, a omite. – 15. A ascunde, a tăinui, a ierta. – 16. A se abține, a nu intra în anumite jocuri de cărți. – 17. A aproba, a fi admis, a intra dintr-o clasă în cea superioară. – 18. A intra prin contrabandă. – 19. A experimenta, a nota. – 20. (Cu pron. în acuz.) A-l apuca, a simți nevoia de, a se scăpa pe el. – 21. (Cu pron. în dat.) A nu mai conta, a se consola, a nu mai observa. – 22. A se întrece cu, a exagera. – 23. A înregistra, a înscrie. – 24. A se abate pe la, a face o vizită, a se opri în treacăt. – 25. A înceta, a nu mai exista. – 26. A se transforma, a deveni; a se face. – 27. (Cu drept) A fi luat ca, a avea nume de... – 28. (Refl.) A avea căutare, a fi cerut. – Mr. trec, tricui, tricută, treațire; megl. trec; istr. trec. Lat. traicĕre (Pușcariu 1757; REW 8842), cf. port. tragir. – Der. treacăt, s. n. (pasaj, loc de trecere; în treacăt, în trecere); trecător, adj. (care trece; pasibil; temporar); trecător, s. m. (pieton); trecătoare, s. f. (înv., pasaj, tranzit; loc de trecere; defileu; cheie; strîmtoare); trecere, s. f. (pasaj, tranzit, traversare; loc pe unde se trece; reușită, succes; influență); trecînd, adv. (înv., exceptînd, cu excepția); trecut, adj. (precedent; dat prin sită; tîrziu; prea copt; ofilit; beat); trecut, s. n. (trecere; preterit); întrece, vb. (a depăși; a înainta, a lăsa în urmă; refl., a intra în competiție, a concura; a-și da silința, a se depăși; a-și depăși limitele, a întrece măsura; a învinge, a birui); neîntrecut, adj. (invincibil). – Cf. treaptă, petrece.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. REATRU I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGă, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. A. III 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK.BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. A. III 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU; L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTIONJ, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

ține [At: PSALT. HUR. 109^r/19 / V: ~a, (înv) țenea / Pzi: țin, (îvp) țiu / E: ml tenere] 1 vt A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să cadă sau să scape. 2 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) lumânarea (sau, reg, lumina) A-i fi naș (cuiva) la cununie. 3 vt (Îae) A veghea pe cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână, potrivit unui vechi obicei creștin. 4 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cununa A-i fi naș (cuiva) la cununie. 5 vt (Îe) A ~ frânele țării (sau ale împărăției) A conduce o țară. 6 vt (Îe) A ~ pâinea și cuțitul A fi stăpân pe situație. 7 vt (Îe) A ~ doi pepeni într-o mână A căuta să obțină profituri din două părți. 8 vt (Îe) A ~ în (sau, înv, supt) mână (sau mâini) (pe cineva sau ceva) A avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa. 9 vt (Îe) A ~ împrejurările în mână A stăpâni situația Si: a dispune (2), a hotărî. 10 vt (Îe) A ~ (cuiva) ursita A fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. 11 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) foc la spate A-i fi naș cuiva la cununie. 12 vt (Îe) A ~ clanț (sau fuior) cu (cineva) A se lupta cu vorba într-o dispută, într-o conversație etc. 13 vt (Îae) A nu se lăsa intimidat de cineva. 14 vt (Îae) A nu se da bătut. 15 vt (Imt) Poftim! 16-17 vtrr A (se) apuca (pe sau de cineva sau ceva) cu mâna sau într-un anumit fel și a nu lăsa să scape. 18 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în clește A aduce pe cineva în siuația de a nu mai putea scăpa. 19 vt (Îae) A forța pe cineva să cedeze. 20 vt (Îe) A ~ cu dinții să... A dori foarte mult să... 21 vt (Îae) A face totul pentru a... 22 vt (Îe) A-și ~ sufletul în buze A fi pe moarte. 23 vt (Îe) A-și ~ inima în dinți (sau cu dinții) A se stăpâni, nelăsându-se cuprins de o emoție puternică. 24 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de chică A prinde cu putere pe cineva de păr. 25 vt (Îe) A ~ pe dracul de coadă A intra într-o încurcătură și a nu mai putea ieși din ea. 26 vt (Îae) A decădea din punct de vedere material. 27 vt (Îae) A întârzia voit o acțiune. 28 vt (Îe) ~ lupul de ureche Se zice despre un om slab care vrea să se opună unuia mai puternic. 29 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de mână A pune pe cineva ca martor. 30 vrr (Îe) A se ~ de brâu (sau de gât) cu (cineva) A fi prieten foarte bun (cu cineva). 31 vt (Adesea determinat prin „în mână”, înv, „a mână”; c. i. o armă, un instrument, o unealtă) A folosi cu pricepere cu ajutorul mâinilor Si: a mânui. 32 vt (Determinat prin „în brațe”, „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele, în semn de dragoste, de prietenie etc. Si: a îmbrățișa. 33 vt (D. ființe) A susține un obiect sau un corp greu ridicat de la pământ și a nu-l lăsa să cadă. 34 vt (Îe) Parcă-l țin în spinare Se spune despre cineva nedorit, greu de suportat. 35 vt (Îe) Oaia care nu poate să-și ție lâna trebuie tăiată Se spune despre cineva care nu este în stare să-și ducă la îndeplinire obligațiile asumate. 36 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (numai) pe (sau în) palme (sau pe brațe, pe mâini sau, reg, pe mână) A avea o grijă deosebită față de cineva. 37 vt (D. o parte a corpului; în construcție cu „abia”) A susține cu dificultate greutatea trupului. 38 vt (Îe) Cât îl țin picioarele (sau puterile) Cu toată forța. 39 vt (Îe) A nu-l mai ~ șalele A nu mai fi în stare să continue o activitate. 40 vt (Îe) A nu-l mai ~ spatele A abandona o activitate. 41 vt (Îe) A-l ~ părul A fi capabil să facă un lucru. 42 vt (Îe) A-l ~ puterile A-l ajuta pe cineva puterile Si: a rezista. 43-44 vt (înv; îe) A (nu)-l mai ~ (pe cineva) inima să... A (nu) se putea stăpâni să... 45 vt (Îe) A nu-l mai ~ balamalele A-și pierde vigoarea. 46 vt (Îae) A îmbătrâni. 47 vt (Îe) A nu-l ~ proptelele A fi gârbov și neputincios. 48 vt (Fig) A răbda. 49-50 vti A prinde pe cineva sau ceva ca să nu cadă Si: a sprijini. 51 vt (Pop; irn; îe) Ține-mă, Ghincule Se spune celui care se laudă că va face ceva peste puterile sale. 52 vt A (putea) cuprinde în sine Si: a conține (2), a încăpea. 53 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ pielea A fi foarte gras. 54 vt (Pop; îae) A nu-și mai putea stăpâni bucuria. 55 vt (Pop; îae) A fi foarte îngâmfat. 56 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ cămașa A fi foarte nerăbdător. 57 vt (Pop; îae) A fi foarte ocupat. 58 vt (Îe) A nu-l mai ~ pământul A nu mai avea loc pe pământ. 59 vt (Îae) A nu fi tolerat din cauza răutăților făcute. 60 vt (Îe) A nu-l (mai) ~ locul (sau pământul) A fi neliniștit. 61 vt (Îe) A nu-l ~ drumurile A nu mai putea merge pe drum din cauza beției. 62 vt (Îvr) A împresura (pe cineva). 63 vr (Urmat de un complement indirect introdus prin „de”) A se prinde cu mâinile pentru a nu cădea, pentru a nu fi despărțit de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4). 64 vr (Îe) A se ~ cu dinții de (ceva) A nu ceda cu nici un preț Si: a persevera. 65 vr (Îe) A se ~ de poalele (sau pulpana, fustele) (cuiva) A căuta să fie mereu împreună sau în preajma cuiva, insistând pentru a-i cere ceva. 66 vr (Urmat de determinări modale) A se menține într-un loc. 67 vr (Urmat de determinări modale) A nu cădea de undeva. 68 vr A apăsa o parte a corpului pentru a-i încetini funcția, pentru a potoli o senzație dureroasă etc. 69-70 vir A fi prins, fixat. 71 vr (D. țesături; îe) A se ~ (numai) în ață (sau într-un ori de un fir de ață) A fi pe punctul de a se rupe. 72 vr (D. viață; îae) A fi oricând gata să se sfârșească. 73 vr (Îe) A nu se ~ nădragii pe (cineva) Se spune despre cineva foarte sărac. 74 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte; îe) A nu se ~ petec de petec (sau zdreanță de zdreanță), a nu se ~ pe (sau în) spate A fi foarte uzat. 75 vr (Îae) A se rupe. 76 vr A se afla în imediată apropiere unul de altul. 77 vr (Șîe a se ~ cârd) A urma unul după altul Si: a se înșirui. 78 vr (Îe) A se ~ tot (de) una (sau unul) A fi unul lângă altul, formând un tot. 79 vr (Udp „de”, „după”, „în urma”, „pe urmă”) A merge în urma cuiva sau a ceva, (pășind) cât mai aproape. 80 vr (Pex; șîe a se ~ ca râia de om) A fi nelipsit de lângă cineva. 81 vr (Îae) A urmări pe cineva pretutindeni. 82 vr (Pex) A stărui pe lângă cineva pentru a obține ceva. 83 vr (Îe) A se ~ droaie după (cineva sau ceva) A urma în număr mare pe cineva sau ceva. 84 (Îae) A acționa păstrând ritmul impus de cineva sau ceva. 85 vr A se ghida după cineva sau ceva. 86 vr (Udp „de”; c. i. un text) A respecta cu fidelitate. 87 vr A lua ca exemplu pe cineva sau ceva. 88-89 vtir (D. persoane; pan, d. un drum; udp „de”; adesea determinat prin „drept”, „înainte”) A urma una și aceeași direcție. 90 vti (Îe) A o ~ spre... A merge spre... 91 vr (Îe) A se ~ ață de un drum (de o cărare etc.) A nu se abate de la un drum. 92-93 vti (Îe) A ~ dreapta (ori la dreapta sau stânga, reg, hăisa) A merge pe partea dreaptă (sau stângă) a unui drum. 94 vt (Îe) A ~ marginea A înainta pe (sau aproape de) marginea unui drum, a unei suprafețe. 95-96 vti (Înv; îe) A ~ marea, a ~ spre plina mare A naviga în (sau spre) larg. 97-98 vti (Reg; îe) A ~ țel (sau țelul), a ~ la țel A ochi cu pușca. 99 vr (Pop; cu complementul „drumul”) A-și continua drumul. 100 vr (Pop; îe) Nu-și ~ drumul, ci apucă pe de lături Se spune despre cei care nu-și văd de treabă. 101 vi (Udp „de”, îrg, „la”, înv, „cu”; șîe a ~ una cu ...) A face parte integrantă dintr-un tot. 102-103 vir (Udp „de”) A se referi la... 104-105 vir (Udp „de”) A privi, a interesa pe... 106-107 vir (Udp „de”) A depinde de... 108-109 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se preocupa neîntrerupt (numai) de... 110-111 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se îndeletnici mult (numai) cu... 112-113 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A persevera în... 114 vr (Îe) A se ~ de ale sale A-și vedea de treabă. 115 vi (Udp „la”) A fi legat sufletește de cineva sau de ceva. 116 vi (Udp „la”) A-i fi pe plac cineva sau ceva. 117 vi (Udp „la”) A iubi. 118 vi (Îe) A ~ la (cineva) ca la pingele A nu avea pentru cineva decât foarte puțină afecțiune. 119 vi (Înv; îe) A ~ la un cuvânt A avea toți aceeași opinie. 120 vi (Reg; îe) A ~ la un loc A fi solidari. 121 vi (Udp „cu”, înv, „lângă”) A susține pe cineva sau ceva. 122-123 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A dori să... 124-125 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A intenționa să... 126-127 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A se angaja să... 128 vi (Îe) A fi ținut să... (sau a..., la..., asupra...) A fi obligat să... 129 vt (C. i. corpul sau o parte a corpului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție. 130-131 vtir (Îe) A-și ~ gura (sau limba, dep, pliscul, reg, fălcile etc., de gură) A-și impune tăcere. 132 vtr (Îe) A-și ~ gura cusută (sau strânsă) A tăcea. 133 vt (Îe) A ~ piept (la ceva sau cuiva sau, rar, cu cineva) A se împotrivi cuiva sau la ceva. 134 vt (Îe) A ~ urechea la (cineva) A fi atent la ceea ce spune cineva. 135 vt (Îe) A ~ mâna căpătâi A pune mâna sub cap drept pernă. 136 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) la... (ori către, spre, pe, în...) A se uita cu insistență la cineva sau ceva. 137 vt (Îe) A ~ ochii de (cineva) A supraveghea pe cineva. 138 vtr (Îe) A-și ~ cumpăna A sta în echilibru. 139 vr (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție. 140 vr (Urmat de determinări modale) A lua o anumită atitudine. 141 vr (Îe) A se ~ cu capul sus A fi orgolios. 142 vr (Îae) A fi îngâmfat. 143 vr (Rar) A sta în picioare. 144 vtf A face (pe cineva sau ceva) să stea o perioadă de timp într-un anumit loc. 145-146 vtrf (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) la distanță (sau departe) A se arăta distant față de cineva. 147 vr (Îe) A se ~ la o parte (sau deoparte, la distanță, în rezervă) A nu lua parte la ceva. 148 vr (Îe) A se ~ departe de apă curgătoare A se feri de primejdii. 149 vt A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost și mâncare. 150 vt A nu lăsa pe cineva să plece în altă parte. 151 vt (Îlv) A ~ în gazdă A găzdui. 152 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe lângă sine A face pe cineva să trăiască aproape de sine. 153 vt (C. i. animale) A pune sub acoperământ spre a feri de intemperii Si: a adăposti (1). 154 vr (Îrg) A trăi (undeva). 155 vr (Îrg) A locui într-un anumit loc. 156 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A imobiliza. 157 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său. 158 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau drumul, rar, drumurile) A opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă mai departe. 159 vt (Îae) A sta în calea cuiva. 160 vt (Îae) A aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte, pentru a-i pune o întrebare etc. 161 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau, rar, cărarea) A urmări pe cineva în mod insistent pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea etc. 162 vt (Îae) A fi mereu în drumul cuiva. 163 vt (Îe) A ~ drumurile (sau drumul, calea) A opri pe cineva din drum pentru a-l jefui sau a-l ucide. 164 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de vorbă (sau, înv, cu cuvinte) A vorbi cu cineva întrerupându-i o acțiune. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna, înv, cu cuvinte) A duce pe cineva cu vorba. 166 vt (Îe) A ~ (pe cineva) sub picior (sau papuc) A avea pe cineva sub autoritatea sa Si: a domina (1). 167 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ușa A ajuta pe cineva să săvârșească o faptă rea. 168 vt (La volei, polo pe apă etc.; îe) A ~ mingea A opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 169 vt A face pe cineva să aștepte. 170 vt (D. o parte a corpului) A produce jenă. 171 vt (D. o parte a corpului) A durea. 172 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte) A deranja la mișcări, prin croiala prea strâmtă. 173 vt (Urmat de determinări modale) A face ca cineva sau ceva să rămână un timp oarecare într-o anumită stare Si: a menține. 174 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în (sau din) frâu (sau în nouă frâne, în hățuri, în strună, din sau de scurt) sau, înv, a ~ (pe cineva) scurt A nu lăsa cuiva libertatea de acțiune sau de mișcare. 175 vt (Îae) A supraveghea îndeaproape și cu severitate (pe cineva). 176 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub (sau în) ochi A urmări îndeaproape (pe cineva sau ceva). 177 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de aproape A controla pe cineva cu strictețe, permanent. 178 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în evidență A înregistra pe cineva în actele unei instituții pentru a-l avea sub supraveghere. 179 vt (Îe) A ~ (ceva) în loc A împiedica să evolueze. 180 vt (Înv; cu complementul „corabia”) A menține în stare de plutire. 181 vt A înfrâna un sentiment, o pornire etc. 182 vtr (Îe) A-și ~ răsuflarea (sau răsuflul, suflarea, sufletul, respirația) A se sili să respire ușor, fără zgomot. 183 vt (Îae) A-și opri respirația. 184 vtr (Înv; îe) A-și ~ mâinile de către (sau despre) (cineva) A se stăpâni de a ucide pe cineva. 185 vtr (Îrg; îe) A-și ~ mâinile sau a-și ține mâinile de (la) (ceva) A se abține de la ceva. 186 vt (De obicei urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva. 187-188 vr (rar) vi (De obicei îcn, urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”) A se abține de la ceva. 189 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A dobândi prin moștenire. 190 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A pune stăpânire pe ceva. 191 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A avea și a păstra în proprietatea și folosința sa Si: a poseda. 192 vt (Îe) A ~ fumul de pe urma (cuiva) A trage tot folosul de pe urma cuiva. 193 vt (De obicei urmat de determinări ca „în arendă”, „în” sau „cu chirie”, „ca zălog”, „cu anul” etc.) A avea în folosință pe timp limitat o proprietate. 194 vt A avea în proprietate sau în chirie un local (cârciumă, pensiune, restaurant, băcănie etc.) și a exercita meseria de comerciant în ramura respectivă. 195 vt (Îe) A ~ negustorie A întreprinde afaceri comerciale. 196 vt (C. i. o marfă) A avea de vânzare (sau a vinde) ceva în mod obișnuit în prăvălie. 197 vt (C. i. animale) A crește. 198 vt (Rar) A strânge și a păstra bunuri materiale Si: a agonisi (2). 199 vt (Înv) A stăpâni (o țară, un ținut, o cetate etc.). 200 vt (Înv) A conduce (o țară, un ținut, o cetate etc.). 201 vt (Astăzi pop; c. i. poziții strategice) A apăra de invazia dușmanului. 202 vt (Înv) A pune stăpânire pe cineva sau ceva Si: a stăpâni. 203 vt (D. boli, stări sufletești etc.; de obicei cu determinări temporale) A cuprinde. 204 vt (C. i. un loc, o poziție, o situație etc.) A ocupa. 205 vt (Îlv) A ~ loc de... A fi folosit ca... 206 vt (îlv) A ~ locul (cuiva sau a ceva) A înlocui pe cineva sau ceva. 207 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A avea sub conducerea sau administrația sa. 208 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A deține. 209 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau socotelile) A avea în grijă evidența banilor (venituri și cheltuieli). 210 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau seama, răboj) A păstra evidența unor date, a unor întâmplări etc. 211 vt (Îlv) A ~ socoteală (sau seamă, seama) (de sau că...) A avea în vedere (pe cineva sau ceva). 212 vt (Îal) A respecta întocmai. 213 vt (Îrg; îlv) A-i ~ (cuiva) în seamă (ceva) A-i lua (cuiva) în considerare (ceva). 214 vrp (Îlv) A i se ~ (cuiva) în seamă (ceva) A i se lua (cuiva) în considerare (ceva). 215-216 vt (Îlv) A (nu) (se) ~ în seamă (sau nici într-o seamă ori la nici o seamă) A (nu) (se) lua în considerație. 217-218 vt (Îal) A (nu) (se) recunoaște. 219 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) toate în seamă A avea evidența faptelor cuiva. 220 vt (Îlv) A ~ casa A îndeplini funcția de casier. 221 vt (Îlv) A ~ contabilitatea A îndeplini funcția de contabil. 222 vt (Îlv) A ~ registrele (sau catastifele, listele etc.) A fi însărcinat cu evidența registrelor, listelor etc. 223 vt (Îlv) A ~ jurnal A însemna evenimentele zilnice. 224 vt (Înv; îlv) A ~ foaie de... A face listă cu... 225 vt (Îlv) A ~ evidența A înregistra situația bunurilor, lucrărilor și persoanelor legate de o anumită activitate. 226 vt (Îe) A ~ (registrele, dosarele etc.) la zi A însemna cu regularitate, zilnic, schimbările survenite față de situația cuprinsă într-un registru, într-un dosar etc. 227 vt A avea (pe cineva) în serviciul său. 228 vt A avea (pe cineva) în casa sa într-o anumită calitate. 229 vt (Pop) A avea de soție (rar, de soț) (pe cineva). 230 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) fără cununie A trăi în concubinaj. 231 vt (Pop; cu complementul „amant”, „drăguț”, „țiitoare” etc.) A avea (pe cineva) ca amant. 232 vr (Pop; udp „cu”, reg, cu determinarea „laolaltă”) A avea (cu cineva) relații de dragoste în afara căsătoriei. 233 vt (Pop; îe) A ~ dragoste cu (cineva) A face dragoste cu cineva. 234 vt A păstra la loc sigur, păzind cu grijă. 235 vt A păstra mai departe în posesia sa. 236 vt A păstra un lucru într-un anumit loc pentru a-l avea la îndemână în caz de trebuință. 237 vt A păstra un anumit timp un lucru primit de la cineva. 238 va (Reg; îe) Ține în el (sau țin în mine, ții în tine etc.) Se spune despre un om tăcut care nu-și exteriorizează sentimentele. 239 va (Reg; îae) Se spune despre un om discret care știe să păstreze un secret. 240 vt (C. i. alimente) A conserva în bună stare, ferind de alterare. 241 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A păstra asupra sa. 242 vt (Cu complementul „banca”, „banii”) A mânui suma de bani pusă ca miză la un joc de cărți, de noroc etc.. 243 vta (Reg; d. femeie) A duce sarcina. 244 vt A opri (ceva) la sine. 245 vt A opri (ceva) pentru sine. 246 vta (Pop; cu complementele „soția”, „iubita”, „soțul”, „iubitul”) A nu părăsi. 247 vt (Mai ales ccd) A rezerva un lucru pentru cineva, pentru o împrejurare oarecare. 248 vt (Îla) De ținut Care este destinat unei utilizări viitoare. 249 vt (Îal) Care este păstrat pentru o anumită ocazie. 250 vt (Reg; d. animale domestice; îal) De prăsilă. 251 vt A reține pe nedrept (ceva). 252 vt A păstra neschimbat Si: a conserva (2). 253 vt A nu lăsa să dispară. 254 vt A nu lăsa să se altereze Si: a conserva (1). 255 vt (Îlv) A ~ minte (sau, rar, în minți, în minte) A-și întipări în memorie. 256 vt (Îal) A-și aminti. 257 vt (Îe) (De) să mă ții (sau țină) minte Se spune pentru a sublinia violența unor acțiuni sau a unor manifestări. 258 vt (Reg; îe) A da pe ~-minte A da pe datorie. 259 vt (Îe) A ~ mânie (sau pizmă, supărare, alean, rar, urgie, dușmănie) (cuiva sau, reg, pe cineva, înv, asupra cuiva ori spre cineva) A păstra sentimente de ură, de mânie față de cineva. 260 vt (Îe) A-i ~ credință (cuiva) A fi credincios cuiva. 261 vt (Îe) A-și ~ rangul A duce un fel de viață potrivit cu rangul pe care-l ocupă în societate. 262 vt (Îe) A-și ~ gândul la (ceva) A se gândi permanent la ceva. 263 vt (Înv; îe) A ~ păcatele (cuiva) A nu ierta păcatele cuiva. 264 vt (Îe) A-și ~ lucrul (său) A-și păstra neschimbate obiceiurile. 265 vt (Rar) A ~ (la mână) 1, 2, 3, ....9 Se spune în limbajul elevilor, în operația de adunare, despre cifrele care nu se scriu sub linia de adunare, ci se rețin în memorie pentru operația următoare. 266 vt (Uneori cu determinările „viața”, „în viață”) A lăsa pe cineva să trăiască. 267 vt (Pop; d. o plantă, un copac etc.; c. i. frunze, fructe etc.) A nu lăsa să cadă. 268 vr (D. frunze) A nu cădea. 269 vt A nu dezvălui (o taină, un secret etc.). 270 vt A ascunde. 271 (C. i. o calitate sau o stare) A păstra vreme mai îndelungată. 272 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de cald A încălzi pe cineva. 273 vi (Îae) A-i fi de folos cuiva. 274 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de frig A apăra pe cineva de frig. 275 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de rece A răcori (pe cineva). 276 vi (Îe) A ~ cumpăt la (ceva) A manifesta moderație în legătură cu ceva. 277 vi (Îe) A(-i) ~ de foame (cuiva) A sătura pe cineva pentru un timp mai îndelungat. 278 vi (Reg; d. o mâncare; îe) A ~ bine la rânză A sătura. 279 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de urât A sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrându-l, pentru a-i alunga plictiseala. 280 vt (Îe) A ~ companie (sau tovărășie) (cuiva) A nu lăsa pe cineva singur. 281 vt (Îae) A fi mereu în preajma cuiva. 282 vt (C. i. norme, legi, angajamente etc.) A respecta cu strictețe. 283 vt (Îe) A ~ post A posti. 284 vt (Îe) A(-și) ~ cuvântul (sau vorba, pop, vorbele) A îndeplini o promisiune făcută. 285 vt (Îe) A ~ pas cu vremea (sau pasul vremii) A fi la modă. 286 vt (Îe) A ~ zilele (sau miercurea, joile, vinerea, vinerile, sâmbetele, soroacele) (pe cineva), a-i ~ (cuiva) sâmbăta (sau sâmbetele, lunile, vinerile) A posti și a nu lucra în anumite zile, cu un anumit scop (în folosul cuiva, pentru a evita o nenorocire sau pentru a atrage asupra cuiva o nenorocire). 287 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) sâmbetele A urî pe cineva. 288 va (Îe) A ~ creștinește (sau jidovește, elinește, păgânește) A respecta preceptele religiei creștine (sau ale celei ebraice, grecești, păgâne etc.). 289 vt (Îlv) A ~ tactul A marca prin mișcări regulate, făcute cu mâna, cu piciorul sau cu o baghetă, accentele unui text sacadat. 290 vt (Îlv) A ~ măsura A respecta cu strictețe măsura unei piese muzicale. 291-292 vir (Adesea urmat de determinări ca „sfatul”, „credința”, „porunca”, „cuvântul” etc., introduse prin prepozițiile „de”, rar, „la”, „cu”, înv, „întru”) A nu se abate de la... 293 vr (Îe) A se ~ de cuvânt (sau de vorbă, de parolă, de jurământ) A îndeplini o promisiune făcută. 294 vr (Îae) A respecta angajamentul dat. 295 vi (Îe) A ~ la vorba sa A rămâne nestrămutat într-o hotărâre. 296 vt (C. i. sărbători, mai ales, religioase) A sărbători o zi prin odihnă, post, rugăciune. 297 vt A sărbători o zi aniversară mâncând și bând. 298-299 vir A rezista. 300 vr (Imt; p 2 sg, rar, p 3, de obicei urmat de „bine”) Formulă de încurajare. 301 vr (Imt; p 2, rar, p 3) Formulă de amenințare. 302 vr (La conjunctiv și imperativ, p 2 sg, urmat de un substantiv) Cuvânt care accentuează calitatea, intensitatea unei acțiuni. 303 vr (Îe) A se ~ gata A sta pregătit pentru a face ceva. 304 vt (Îe) ~, măi! (sau hăi!, ha!) Formulă cu care se alungă câinii sau lupii. 305 vr (Îe) ~-te, pârleo! (sau băiete!), să te ții, pârleo! Formulă folosită pentru a intensifica acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. 306 vr (Îe) ~-te! Formulă de avertisment dat vânătorului vecin, prevenindu-l de apariția vânatului. 307 vt (Înv) A afirma cu tărie. 308 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A (se) suporta toată cheltuiala necesară întreținerii cuiva sau a ceva Si: a întreține. 309 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A aproviziona cu cele necesare traiului. 310 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe mâncare și pe băutură, a ~ (pe cineva) pe mâcat(e) și pe băut(e) A oferi cuiva mâncare și băutură. 311 vt (Îe) A ~ casă mare A duce un trai bogat și luxos. 312 vt (Îe) A ~ casă (sau masă) deschisă A primi bucuros și adesea oaspeți. 313 vt (Îe) A ~ masă întinsă A primi oricând persoane la masă. 314 vt (Îe) A ~ casă (cu cineva) A fi căsătorit cu cineva. 315 vt (Îae) A trăi în aceeași casă, formând o singură familie. 316 vt (Reg; îe) A ~ târlă împreună A trăi împreună în aceeași casă. 317 vt(a) (C. i. animale) A hrăni. 318 vt A avea față de cineva o anumită comportare Si: a trata. 319 vt A avea grijă de ceva Si: a îngriji, a gospodări (3). 320 vi (De obicei cu determinări care arată timpul) A continua să existe Si: a dura³ (2), a dăinui (1). 321 vt (D. o acțiune) A avea o anumită evoluție Si: a se desfășura (4). 322 vt A face să dureze. 323 vtf (Reg; îe) Cât ~ Dumnezeu lumea La nesfârșit. 324 vi A fi suficient pentru un timp oarecare. 325 vi A nu se termina pentru ceva mai mult timp. 326-327 vt (Îe) A (nu-)l ~ (pe cineva) punga (sau buzunarele) A (nu) face față la o cheltuială. 328 vr (D. oameni; de obicei determinat prin „bine”) A se păstra în deplină sănătate și putere. 329-330 vi (Îe) A (nu) se (mai) ~ sufletul (sau suflet de om) în (cineva) A (nu) mai trăi. 331 vi (Îe) A se ~ abanos A se păstra foarte bine. 332 vi (Îae) A arăta mai tânăr decât vârsta pe care o are. 333 vr (De obicei determinat prin „viu”, „în viață”, „cu viață”) A se menține în viață. 334 vtf (Cu complementul „viața”, „zilele”, „capul”, „sufletul”) A (se) menține în viață. 335 vt (Îe) A-și ~ sufletul (sau inima) A mânca atât cât să-i treacă foamea. 336 vt (Îae) A se hrăni puțin numai cât să-și întrețină viața. 337-338 vir (D. construcții, clădiri etc.) A rezista timpului. 339-340 vir (D. materiale, obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte etc.; de obicei udp „la”) A nu se deteriora sub influența unor factori externi. 341 vi (D. ființe; de obicei udp „la”) A suporta bine (o încercare). 342 vi (Fam; îe) Nu ~ figura Se spune pentru a arăta că o intenție a cuiva nu are sorți de izbândă. 343 vti (Îe) Cât îi ~ (cuiva) gura, cât (sau ce) îl ~ gura (sau, rar, gâtlejul, capul) Până la epuizare. 344-345 vti A se întinde într-o direcție. 346-347 vti (C. i. sunete; șîe a o ~) A face să dureze mai mult timp Si: a prelungi. 348 vt (Îe) A (-i) ~ (cuiva) isonul (sau ison, isonuri, hangul, bâzoiul) A executa acompaniamentul unei melodii. 349 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) isonul (sau hangul, bâzoiul, coarda) A aproba vorbele și faptele cuiva, pentru a-i fi pe plac. 350 vt (Îae) A se comporta la fel ca cineva pentru a-i face pe plac. 351 vt (Cu valoarea stilistică a unui prezent de durată; îe) A (o) ~ una (și bună), a – întruna (sau morțiș), a o ~ (coardă sau sfoară) înainte (sau, fam, ca prostul ori ca prostul înainte) A susține cu insistență ceva. 352 vt (Îe) A o ~ întruna (cu), a o ~ una A vorbi fără întrerupere, repetând același lucru. 353 vt (Îe) A o ~ pe-a mea (sau pe a ta, pe a lui etc.) A nu-și schimba atitudinea. 354 vt (Îae) A nu vrea să admită că altul ar putea avea dreptate. 355 vt (Îe) A o ~ așa (ca gaia mațul), a o ~ în... (sau într-un... ori tot într-o...), a ~ maț A persista în aceași atitudine. 356 vt (Reg; îe) A o ~ sfoară (sau ață) A merge fără oprire. 357 vt (Îe) A o ~ (tot una cu...) A face fără întrerupere ceva. 358 vt (Îe) A o ~ (așa sau într-o copce), a (o) ~ (tot într-un) suflet sau (numai) o fugă, a ~ fuga tot întruna A fugi fără oprire. 359 vt (Îe) A ~ tot un plâns (sau numai o gură) A plânge fără întrerupere. 360 vt (Îe) A ~ numai o gură A face gălăgie. 361 vt (Îe) A o ~ într-un cântec A cânta fără întrerupere. 362 vt (Îe) A o ~ forfota A se agita multă vreme. 363 vt (Îe) A o ~ una, a ~ strună A continua în același ritm, neîntrerupt. 364 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (tot sau numai) în... A nu slăbi pe cineva cu... 365 vt (Înv; îe) A ~ tot un glas A vorbi monoton. 366 vt (Îe) A ~ o vorbire (sau o cuvântare, un cuvânt, un discurs, o orație, un toast, reg, vorbiri) sau, rar, a ~ cuvânt A vorbi în fața unui auditoriu (la ocazii festive etc.). 367 vt (Îe) A ~ o conferință (o prelegere, un curs) A prezenta o prelegere, un curs etc. în fața unui auditoriu. 368 vt (Îlv) A ~ convorbire cu... A discuta cu (cineva). 369 vt (Îlv) A ~ judecată (sau județ) A prezida un consiliu de judecată. 370 vt (Îlv) A ~ divan A se întruni în divan. 371 vt (Pex; îal) A sta de vorbă. 372 vt (Îlv) A ~ (o) adunare (sau ședință, consiliu, sobor etc.) A se întruni (într-o adunare, ședință etc.). 373 vt (Îlv) A ~ sfat A delibera. 374 vt (Îlv) A ~ război (sau luptă, bătălie, reg, foc) (cu cineva sau împotriva cuiva) A se război (cu cineva). 375 vt (Îlv) A ~ strajă A veghea. 376 vt (Îlv) A ~ predică A predica în fața unui auditoriu. 377 vt (Îal) A sfătui (pe cineva). 378 vt (Îlv) A ~ slujbă (sau liturghie) A oficia slujba religioasă. 379 vt (Îlv) A ~ iertăciune A rosti o cuvântare în cadrul înmormântării cuiva, prin care se amintesc faptele bune din viața decedatului. 380 vt (Îlv) A ~ corespondență A coresponda cu cineva. 381 vt (Înv; îlv) A ~ vrăji A face vrăji. 382-383 virp A avea loc. 384 vtf A face să aibă loc. 385-386 vtrp (Pop; adesea udp „de”) A (se) considera (2-3). 387 vt (Îe) A ~ (de) rău (pe cineva, rar, ceva) A face pe cineva răspunzător. 388 vt (Îae) A fi supărat pe cineva. 389 vt (Îae) A interzice cuiva ceva. 390-391 vt (Îe) A (nu) ~ (cuiva ceva) în nume de rău A (nu) se supăra. 392-393 vt (Îae) A (nu) atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 394 vr (Îe) A-și ~ de datorie (sau de datorință) să... A se considera obligat să... 395 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva sau ceva) în (sau la) (mare, multă) cinste, a-l ~ (pe cineva) în mare prețuire A da cuiva o considerație deosebită. 396 vt (Înv; îae) A socoti pe cineva sau ceva demn de stimă. 397 vt (Îe) A nu-l ~ (pe cineva) întru nimica (sau într-o nemică), a nu-l ~ (pe cineva) nice într-o cinste A desconsidera pe cineva. 398 vt (Îae) A nu lua în serios pe cineva. 399 vt (Reg; îe) A nu-l ~ (pe cineva) nici în două bețe A disprețui pe cineva. 400 vir (Îe) A-și ~ de (cineva) A suspecta pe cineva. 401 vr (Udp „de”) A se considera (2). 402 vr (Pop; adesea determinat prin „mândru”, „mare” sau un echivalent al acestora) A-și lua aere de superioritate Si: a se îngâmfa, a se fuduli (1). 403 vt (Pop) A obliga la o cheltuială Si: a costa (7). 404 vi A avea o valoare în bani Si: a prețui.