A(NA)CRONIE În narație*, formă de discordanță temporală între secvența evenimentelor (reale sau fictive) povestite și ordinea includerii lor în text; neconcordanță între timpul* evenimențial și timpul narativ* (vezi și NARAȚIE). Conceptul a fost definit de G. Genette, care îi adaugă și varianta graduală acronie, căreia îi rezervă sensul de dezordine temporală totală a textului, în raport cu conținutul narat. În stilistica românească, termenul acronie acoperă ambele accepții, care nu sunt întotdeauna diferențiate (omonimia cu anacronic „depășit, învechit” se dovedește supărătoare). Acronia se realizează sub formă de prolepsa (anticipare) și de analepsa (retrospecție) a unor evenimente petrecute posterior, respectiv anterior, față de narația primară (de bază). Vezi ANALEPSĂ; PROLEPSĂ. M.M.

anereză (gr. anairesis „înlăturare”), combaterea directă a unui argument (P). Sin. parțial prolepsă.

anteocupație (lat. anteoccupatio „preîntâmpinare”) (P). Sin. prolepsă.

anticipație (lat. anticipatio) sin. prolepsă (P).

*anticipațiúne f. (lat. anticipátio, -ónis). Acțiunea de a anticipa. Muz. Producerea prematură a unuĭ sunet care ține de acordu următor. Ret. Figura pin care apucĭ în ainte o obĭecțiune a adversaruluĭ ca s’o distrugĭ îndată (se numește și anteocupațiune și prolepsă). Pin anticipațiune, anticipînd. – Și -áție și -áre.

antiforă (gr. anthipophora „opoziție”, „luptă contra”) sin. prolepsă.

apodioxă (gr. apodioxis „alungare”, „respingere”), figură retorică (dialogistică) prin care se respinge un argument ca absurd (P): „Merită osteneala să discutăm un punct pe care l-ar respinge și un copil de doi ani?” ( → M., p. 13) Când argumentul absurd, care trebuie combătut, este presupus, constituie o obiecție probabilă a adversarului, a. este, în același timp, și prolepsă: „Unii vor zice – lucru detestabil – că a ajuta pe cei slabi înseamnă a slăbi rasa [umană]. S-au gândit ei că forța spiritului nu este aceea a corpului?” ( → M., p. 313)

apofază (gr. apophasis „răspuns negativ”), figură care constă în răspunsul, însoțit de motivare, ce-l dă oratorul unei întrebări ipotetice a adversarului (P): „Si qui furem occiderit, iniuria occident; quam ob rem? quia ius constitutum nullum est; qui se telo defenderit, non iniura; quid ita? quia constitutum est.” „Dacă cineva a ucis un hoț, l-a ucis pe nedrept; pentru care motiv? pentru că nu s-a stabilit nici un drept; dacă cumva s-a apărat cu vreo armă, nu pe nedrept [a fost ucis]; de ce așa? fiindcă s-a hotărât acest drept.” (Cicero; → L., § 772) Sin. prolepsă.

economicos
DLRM explică simplist pe economicos din economic+sufixul -os, fără să bage de seamă că economic este adjectiv și, în principiu, -os servește la formarea de adjective de la substantive (există cîteva derivate de la verbe). Ce e drept, la Pascu, Suf., p. 14, se găsesc cîteva exemple derivate de la adjective: lăcomos, sterpos, tulburos, veselos, slab atestate și, cu excepția lui sterpos, explicabile și prin substantive (lăcomie, veselie) sau verbe (tulbura, veseli). În DI găsim alte exemple, ca adîncos, calicos, dobitocos, mojicos, sălbăticos, voinicos, al căror cuvînt de bază poate fi folosit tot atît de bine ca adjectiv și ca substantiv, dar și căldos, puternicos, umedos, explicabile numai prin adjective. Toate aceste derivate sînt rar folosite și, în măsura, în care le cunosc din propria mea experiență, pot afirma, că sînt formații glumețe. Nu este aceasta situația lui economicos, care e mult folosit, și în serios.
CADE, s.v. economicos, trimite la iconomicos, dar acesta nu figurează la locul său în ordinea alfabetică. Trebuie să pornim de la iconomicos, care reproduce pe gr. οίχονομικός, format, bineînțeles, cu sufixul -ικός. Adjective grecești cu acest sufix au pătruns destule în romînește (nevricos, plicticos, politicos, simandicos, tacticos etc.). După ce au fost împrumutate neologismele economie, econom etc., cu e-, iconomicos s-a schimbat și el în economicos. Astăzi se folosește tot mai mult, deoarece economic a căpătat un sens tehnic și se simte nevoia de a-l diferenția de sensul practic.
Observ că adjectivele grecești în -icos s-au împărțit în romînește în mai multe grupe:
1. Dispărute cu totul : apofasisticos, catahristicos (adv.), chiriticos (?), evghenicos, epihirimalticos, ighemonicos, nomicos, prilipticos (?), procriticos (?), prosopicos.
2. Refăcute sub influență apuseană ori de cîte ori alături de adjectiv există un substantiv din aceeași familie : comicos (comedie), epilepticos (epilepsie), idropicos (hidropisie), istericos (isterie), melanholicos (melancolie), prolipticos (prolepsă), revmaticos (reumatism), stoicos (stoicism). În toate aceste cazuri, adjectivul a pierdut desinența grecească -os.
3. Au păstrat forma grecească, trei adjective neanalizabile în romînește: nevricos, plicticos, simandicos.
4. Au păstrat forma grecească alături de dublete fără desinența -os, dar cu diferență de înțeles, trei adjective : economicos (economic), politicos (politic), tacticos (tactic). Ultimele două, pentru un romîn, par formate în romînește cu sufixu -os de la politică și tactică.

FIGURI DE STIL. Subst. Afereză; alegorie; aliterație; homeoprofon, parhomeon, disproforon, iotacism, landacism, mitacism, polisigmă; aluzie; ambiguitate, amfibologie; amplificare; acumulare; anacolut; anadiploză; geminație, reduplicație; anaforă; epanaforă; anagramă; anantapodoton; anastrofă; anereză; anominație; antanaclază, antanagogă; anticategorie; anticlimax; antifrază; antilogie; antimetateză; antimetabolă, antimetalepsă, comutație; antipalagă; antiparastază; antiptoză; antiteză; antonomază; antorism; apocopă; apodioxix; apofonie; apolog; apologie; apokinu; aposiopeză; apostrofă; apoziție, epexegeză; aprosdocheton; arneză; asindet, disjuncție; asonanță; asteism; atelaj; autoimprecație; brahilogie; calambur; parachreză; catachreză; charientism; chiasm; cleuasm; climax, gradație; cominație; comparație, paradigmă; comunicație; concatenație; conexie, epiplocă; conciliație; conglobație; conjuncție, sinichioză; conversie, reversiune; cronografie; definiție oratorică (stilistică); demonstrație; deprecație, obsecrație; descripție; diaforă; dialogism; diasirm; diplasiasm; dubitație, adubitație, aporie; elatism psihologic; elipsă; emfază; enalagă; entimemă; enumerație; epanalepsă; epanadiploză; prosapodoză, reditio; epanodă; regresiune; epanortiză, corecție, epenteză; epifonem; epiforă; epistrofă; epifrază; epigramă; epimonă, comorație; epitet; epiteză, paragogă; epitrochasm; epitropă, concesie, paramologie; epizeuxis; etopee; eufemism; pronominație; exclamație; expolițiune; fabulație; hendiadă; heteroză; hifen; hipalagă; hiperbat; hiperbolă; histeron, proteron; homeo-ptoton, homeoteleuton; imprecație, blestem; incitare; interogație; inversiune; invocație; ipoteză; ipotipoză; ironie; jurămînt, autoimprecație-legămînt; licență, parezie; litotă; atenuație; extenuație; maligmată; maximă, sentință; metabolă; metaforă; metalepsă; metastază, viziune; metateză; metonimie; metonomază; mimeză; mit; nominativ etic; omeoză, similitudine; onomatopee; optație; oximoron; parabolă; paradiastolă; paradox; paradoxism; paragramă; paralelă; paralipsă, pretermisie, preteriție; parataxă expresivă (stilistică), parecheză; parhyponoian; parigmenon; paronomază; perifrază; circumvoluțiune; permisiune; personificare; pildă, exemplu; pleonasm, batologie, perisologie; poliptotă, traducție; poliptoton; polisindet, sinafie; premuniție; procatalepsă; prolepsă, anticipație, antiforă, percepție; prosopografie; prosopopee; proteză; proverb; reticență, sarcasm, micterism; silepsă, sinteză; simbol, simplocă; complexiune, excviziție; sinalefă; sincopă; sincriză; sinecdocă; sinereză, crasă, episinalefă, sinizeză; subiecție, superlativ stilistic; suspensie; tautacism; tautofonie; tautologie; tmeză; topografie; zeugmă. Tropologie. V. artă, dramaturgie, grandilocvență, literatură, poezie, proză, vorbire.

ocupație (lat. occupatio), sin. prolepsă.

PRECEPȚIE s. f prolepsă (3). (< lat. praeceptio)

precepție (lat. praeceptio „opinie anticipată”) sin. prolepsă.

premuniție (lat. praemunitio „pregătire”), figură de stil de ordin retoric care constă într-o precauție oratorică, menită să pregătească auditoriul față de ceea ce ar putea să-l jignească, să-i displacă (P). Sin. parțial prolepsă.

procatalepsă (gr. prokatalepsis „preocupare”, „anticipare”), figură de stil care constă în dislocarea și anticiparea unui membru al propoziției subordonate, îndeosebi a subiectului, și introducerea lui în propoziția regentă, ca obiect direct sau indirect al acesteia (A): „Nu-l vezi tu pe Ghiță că e mereu pe gânduri?” (I. Slavici) (în loc de: „Nu vezi că Ghiță e mereu pe gânduri?”) „S-a aflat de el cum a dispărut?” (în loc de: „S-a aflat cum a dispărut el?”) • Meyers Handbuch menționează, în plus, că p. este o figură prin care se resping și se combat obiecțiile unui adversar posibil. Sin. prolepsă.

PROLEPSĂ, prolepse, s. f. Figură de stil sau de retorică prin care se preîntâmpină obiecțiile posibile ale adversarului. – Din fr. prolepse.

prolepsă s. f., g.-d. art. prolepsei; pl. prolepse

prolepsă s. f., g.-d art. prolepsei; pl. prolepse

prolepsă sf [At: CADE / Pl: ~se / E: fr prolepse] Procedeu științific constând în enunțarea unei obiecții pe care un adversar ar putea s-o ridice și combaterea ei anticipată.

PROLEPSĂ (< fr. prolepse < gr. prolepsis, anticipare) Procedeu stilistic, folosit îndeosebi în elocința juridică și care constă în exprimarea unei idei mai degrabă decît era de așteptat, fie pentru a o scoate mai mult în relief, fie pentru a respinge, prin anticipare, o obiecție posibilă. Ex. Domnilor, Știu bine că, nu pentru a asculta nevoioasa și nedibacea mea rostire, v-ați dat osteneala a vă aduna și a vă închide astă-seară așa de mulți, în sala cam întunecoasă și cam monotonă a Ateneului nostru. Nu merit eu atîta sacrificiu; nu merit eu așa onoare. De aceea chiar de la început, o voi da cui se cuvine. Ați venit aci, cum vine totdeauna românul – voioasa sau îngrijata grăbire – cînd se așteaptă a vedea răsărind, din umbrele trecutului, luciul vreunui mare fapt național; ați venit cum vine cînd el dă cu gîndul că are să audă și să reculeagă în mintea sa răsunetul chiar și slăbit, al vreunui puternic suspin al inimilor românești. (AL. ODOBESCU, Moții)

prolepsă (gr. prolepsis „anticipare”), figură retorică prin care se previne o obiecție și se combate dinainte (P): „«Dar îmi veți zice, D-lor: oare presa opoziției noastre nu comite și ea excese?» [O voce]: «Prea multe.» [T. Maiorescu]: «Oare nu comite și ea pe toată ziua asemenea excese? La aceasta, d-lor, răspund, că dacă le comite, e foarte de regretat; dar opoziția nu e la guvern, ea nu conduce destinele țării și nu are altă responsabilitate decât responsabilitatea față cu susținătorii și cu alegătorii ei. Însă cu totul altul e rolul unei piese care reprezintă ideile majorității, majorității conducătoare a țării și inspiratoare a ideilor guvernului care stă pe acea bancă. Aici rolul este cu totul altul și în contra acestei părți a direcției, contra acestei depășite responsabilități, m-am crezut dator să mă ridic. »” (T. Maiorescu) Sin. atribut predicativ-epitet.

*prolépsă f., pl. e (vgr. prólepsis, anticipare. V. cata- și epi-lepsie, si-lepsă). Ret. Anticipațiune, figura pin care previĭ o obiecțiune. Med. Acces de frigurĭ care apare în ainte de a fi trecut altu.

PROLEPSĂ s.f. Figură retorică prin care se preîntîmpină obiecțiile posibile ale adversarului. [Cf. fr. prolepse, gr. prolepsis – anticipare].

PROLEPSĂ s. f. 1. evocare în avans a unui eveniment ulterior. 2. procedeu în a plasa un cuvânt în propoziția care precedă pe cea în care ar trebui să fie. 3. figură retorică prin care se previne o obiecție; precepție. (< fr. prolepse, gr. prolepsis)

PROLEPSĂ, prolepse, s. f. Figură de stil sau de retorică, constînd dintr-o anticipare în construcția gramaticală a unei propoziții sau în ordinea relatării evenimentelor, făcută cu scopul de a preveni o obiecție sau de a o respinge înainte de a se fi produs.

prolepsă f. figură de retorică prin care se preîntâmpină obiecțiunile adversarului.

prolepsă sf [At: CADE / Pl: prolepse / E: fr prolepse] Procedeu științific constând în enunțarea unei obiecții pe care un adversar ar putea s-o ridice și combaterea ei anticipată.

PROLEPSĂ, prolepse, s. f. Procedeu stilistic care constă în enunțarea unei obiecții pe care un adversar ar putea să o ridice și în combaterea ei anticipată. – Din fr. prolepse.

PROLEPSĂ În naratologie, formă de a(na)cronie* narativă în care ordinea din text a evenimentelor narate este tulburată prin anticipare, prin evocarea sau introducerea în narația primară (de bază) a unor pasaje referitoare la momente posterioare din secvența evenimentelor (reale ori fictive) povestite; opusul analepsei* în structura temporală a narației. Astfel de anticipări au funcția de a menține atenția cititorilor prin-aluzii la desfășurarea ulterioară a secvenței narative. Mult mai puțin frecventă decât analepsa, prolepsa se realizează de obicei prin fraze ca: Această întâmplare va avea o deosebită influență asupra desfășurării evenimentelor; Fata aceasta, al cărei nume și avere puteau să-i permită mamei sale speranța că se va căsători cu un prinț regal încoronând opera lui Swann și a soției lui, își alese mai târziu ca soț un obscur scriitor și făcu familia să coboare mai jos decât punctul de unde plecase (Proust). • Ca și analepsele, prolepsele pot fi interne sau externe planului narației primare. Epilogul anticipat poate fi considerat, de asemenea, o formă, de prolepsă: Fără să știe, cu o singură frază, în clipa aceea își condamnă iubitul la moarte. Vezi A(NA)CRONIE; ANALEPSĂ.

prolepsă s. f., g.-d. art. prolepsei; pl. prolepse

PROLEPTIC, -Ă adj. Referitor la prolepsă. [< fr. proleptique].

PROLEPTIC, -Ă adj. referitor la prolepsă, care formează o prolepsă. (< fr. proleptique)

proleptic, ~ă a [At: cf. PROT. – POP., N. D. / Pl: ~ici, ~ice / E: fr proleptique] 1 Care ține de prolepsă. 2 Relativ la prolepsă. 3 Care formează o prolepsă.

prolipsis (-suri), s. n. – Prejudecată, superstiție. Ngr. πρόληψις (Gáldi 239). Sec. XVIII, înv., este dubletul lui prolepsă, s. f.

SUBJECȚIUNE s.f. (Liv.) Ridicare a unei chestiuni, a unei probleme la care răspunde însuși cel care a pus-o. V. prolepsă. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. subjection, germ. Subjektion].

subjecțiune sf [At: DN³ / P: ~ți-u~ / Pl: (rar) ~ni / E: ns cf fr subjection, ger Subjektion] (Liv) Ridicare a unei chestiuni, a unei probleme la care răspunde însuși cel care a pus-o V prolepsă.