a o da la gingie / la gingirică expr. (obs.) a obliga partenerul să facă sex oral

MOLFĂI, molfăi și molfăiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Mai ales despre persoane fără dinți) A mesteca (un aliment) cu gingiile și cu limba; p. ext. a mînca încet, alene, fără poftă, greu. Prindea să molfăie bucățile de mălai și pîne. CAMILAR, N. II 135. Somnul cade ca plumbul pe pleoape, în vreme ce gura molfăie încă dumicatul de pîine. PAS, L. I 170. Moș Bodrîngă, șezînd cucuiet pe niște buci și molfăind la pere uscate. CREANGĂ, A. 97. ◊ Absol. Savantul profesor muia pesmeți în ceai și molfăia melancolic. C. PETRESCU, C. V. 190. În gingini molfăiește, neavînd nici un dinte în gură. NEGRUZZI, S. II 304. ♦ A mesteca, a învîrti ceva între buze și între dinți. Tovarășul merse un timp alături molfăind inseparabilul rest de trabuc. C. PETRESCU, C. V. 267. 2. Fig. A vorbi nedeslușit, a îngăima, a bîlbîi. Tanti... dădea din cap și molfăia în gingii vorbe neînțelese. DUMITRIU, B. F. 56. Vreo babă.. molfăind întîmplările măhălălei. CONTEMPORANUL, V_II 482.

NĂJIT, -Ă subst. sg., adj. I. subst. sg. (Med. populară) 1. Nume generic dat nevralgiilor, durerilor de dinți, inflamațiilor urechii etc.; (regional) năjitură. cf. lb. Băbătia lui... ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. creangă, p. 111. Am aicea la București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să tragă de gîlci și de năjit. caragiale, o. ii, 240. Cu prunele se descîntă de durere de urechi, care în termen popular se zice năjit. marian, s. r. ii, 285, cf. n. leoN, Med. 138. De năjit se descîntă mult în Moldova și foarte puțin în Muntenia. Bolnavului îi pocnește des urechea și apoi simte într-însa o durere din ce în ce mai tare. grigoriu-rigo, m. p. i; 123. Sub numele de năjit se înțelege, în cea mai mare parte a țării, otita, pe cînd în Muscel și în Maramureș, acest nume se dă gingivitei și chiar durerilor de măsele. candrea, f. 219, cf. 97, 116, 221, 225, bianu, d. s. Năjit, o boală de care curg urechile, pamfile, s. v. 168. Să nu se spele cineva pe cu apă din gură, căci face năjit pe gingii. gorovei, cr. 10. Scăpăm de friguri. Dă peste noi năjitul. Ni se umflă gingiile. stancu, d. 278. Are năjit în gură. h iv 163, cf. ii 84, v 19, 236, vii 491, x 360, 548, xi 290, 445, 519, xii 60, xrv 439, xvi 228, xvn 75, rev. Ist. iii, 383. O, năjite Pricăjite, Tu ieși din creierii capului, Din auzul urechilor, Din fața obrazului, Din sfîrcul nasului, Din vederea ochilor. teodorescu, p. p. 380. Năjitul e o boală de urechi și la om, și la animale, șez. iv, 129, cf. vi, 97, xxiii, 1. Năjit (dureri de năjit). Mat. folk. 702, cf. 643. Vă descînt... de năjit, de zăpăceală. viciu, gl. Năjit roșu înfocat, și-ai intrat la cutari-n cap, Dinț, măsăli să-i zdroghești? graiul, i, 278, cf. 271, 461, i. cr. iv, 82. Bubă de năjit. pamfile, b. 17. Mă nejite, Durduite. păcală, m. r. 245. Ș-o lua Mărie Pă cărare, Nezîd păntru supărare. t. PAHAGI, m. 126, cf. GEORGESCU-TISTU, B. 35, GR. S. VI, 241, ARH. FOLK. IV, 223, CHEST. v 73/182, Mat. dialect, i, 138. ◊ expr. A-și face de năjit = a căuta ceartă, bătaie. cf. zanne, p. ii, 646. ♦ Cerumen. Cf. polizu, BARCIANU, COMAN, GL., CHEST. VI 168/21, ALRM i/i h 36. 2. Boală care se manifestă prin apariția unor bube pe obrazul oilor, prin inflamația ugerului sau a pulpei, la oi și la vaci. Vacile și oile... ce au nejit, adecă a căror pulpă sau uger nu numai că se umflă, ci totodată și crapă. marian, ins. 330. Leac pentru mnijit. pamfile, dușm. 164, cf. șez. v, 114, păsculescu, l. p. 362. II. adj. (Regional; în forma nejit; despre oi, vaci) Bolnav de năjit (I 2). Oblojesc și spală apoi vita zburătăcită sau nejită la pulpă. marian, ins. 330. Vaca-i nejită la țîță. glosar reg. III. subst. sg. (Bot.; prin Bucov.) Pochivnic (Asarum europaeum). Se mai numește nejit sau nejitnică încă și-o plantă. marian, d. 158. – pl.: (II) năjiți, -te. – Și: (regional) nejit, -ă subst. sg., adj., nejid subst. sg., nijit, -ă (com. marian) subst. sg., adj., mijit subst. sg. – Din bg. нежит.

NĂJIT s. n. Nume generic dat de popor nevralgiilor, durerilor de dinți, inflamațiilor urechii, a ugerului vitelor etc. Scăpăm de friguri. Dă peste noi năjitul. Ni se umflă gingiile. STANCU, D. 278. Sper că te-ai scăpat de tot de năjit și că te-ai și pus pe hrană regulată. CARAGIALE, O. VII 139. (În superstiții) Băbătia lui... ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită. CREANGĂ, P. 111.

SÎNGERA, sîngerez, vb. I. 1. Intranz. (Despre răni sau părți rănite ale corpului; p. ext. despre ființe) A pierde sau a lăsa să curgă sînge. Pentru aurul pîinii, pentru care-am luptat și sîngerat. VINTILĂ, O. 36. Ea, biata, nu mai vede spinii Și-adună flori, și mîna ei Îi sîngera, dar nu o doare, Că pentru-n spin avea o floare. COȘBUC, P. II 263. Cînd se atingea de cîte un colț de piatră, cărnurile îi sîngera. ISPIRESCU, L. 195. Rana veche ușor sîngerează, se zice despre o durere veche care revine. ♦ Fig. A suferi, a îndura multe nenorociri. N-ar fi decît natural, că doar am sîngerat destul pentru patrie. REBREANU, P. S. 118. Asupra mea se năpustiră... Onoarea mea o nimiciră, Am sîngerat, dar am tăcut. MACEDONSKI, O. I 38. ◊ Expr. A-i sîngera (cuiva) inima = a fi îndurerat, a suferi (sau, tranz., a îndurera pe cineva, a face să sufere). Transformate în fraze, lucrurile care-i sîngerau lui inima apăreau reci, mărunte și fără nici o importanță. REBREANU, R. I 298. Dacă cineva ar fi scris cugetările mele, ar fi făcut să sîngereze inima ce ar fi citit. BOLINTINEANU, O. 387. 2. Tranz. A face zgîrieturi sau răni din care curge sînge; a răni. Tătarul își găti sulița care sîngerase în ziua aceea multe trupuri. SADOVEANU, O. VII 13. Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. O, nu mi-e că mi-am sîngerat La prag piciorul într-un cui, Dar mi-e că e păcat! Om bun ca dînsul nimeni nu-i. COȘBUC, P. I 94. (Fig.) Și nu te-ar ierta moșia, ba te-ar ține chiar de rău De i-ai sîngera ogorul numai pentru păsul tău. DAVILA, V. V. 121. ◊ Refl. Cu cuțitele lor se sîngerară și moldovenii, și-și atinseră pe rînd buzele de picăturile rubinii de sînge. SADOVEANU, O. VII 19. Fugit-a taurul? întrebară oamenii. – N-a fugit, răspunse el și nici n-a mai fugi, căci l-am omorît. Uitați la gurile cînilor cum s-au sîngerat în el. RETEGANUL, P. IV 43. 3. Intranz. Fig. A avea culoarea sîngelui, a se înroși. La zare neaua piscurilor sîngera în amurg. M. I. CARAGIALE, C. 39. Nori se bat la orizon, Tot apusul sîngerează. MACEDONSKI, O. I 200. 4. Intranz. și refl. (Despre vite) A se îmbolnăvi de sînge (6). Vacilor care se sîngeră să li se dea piatră vînătă și ștevie ca să le treacă. ȘEZ. XII 162. – Prez. ind. și: sînger (STANCU, D. 99).

GURĂ ~i f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioară a feței, delimitată de buze. * ~-cască a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care stă nedumerită, neînțelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepăsătoare și distrate. ~-de-lup defect congenital al feței omului, constând dintr-o fisură la buza și gingia superioară, prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emoție, de oboseală etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mână până la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a săruta pe cineva. 2) (la om și la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. * De-ale ~ii alimente; hrană. A pune (sau a lua) ceva în ~ a mânca puțin. A da și bucățica de la ~ a da și puținul pe care-l are. A-i lua pâinea de la ~ a lipsi de mijloace de existență. A da (cuiva) mură-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a dispărea fără urmă. A țipa (sau a striga) ca din ~ de șarpe a striga disperat. ~a-leului plantă erbacee decorativă cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului plantă erbacee cu frunze alungite și cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singură dată; îmbucătură. 4) Persoană (membru al unei familii) care trebuie hrănită. 5) Parte a aparatului de vorbire. * A închide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva să tacă. A tăcea din ~ a nu vorbi. Cu jumătate de ~ fără mare dorință. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea să spună altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destăinui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ spartă a fi prea vorbăreț. A avea o ~ cât o șură a) a avea gură mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fără să se țină de cuvânt. A intra în ~a lumii a fi vorbit de rău. A se pune în ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua după ~a cuiva a acționa după sfatul cuiva. A sări cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A nu i se auzi ~a a fi tăcut. A striga (sau răcni, a țipa) cât îl ține ~a, a striga (sau a răcni, a țipa) în ~a mare a striga foarte tare, din răsputeri. A nu avea ~ (să răspundă, să vorbească ceva) a nu îndrăzni să răspundă sau să vorbească. 7) Deschizătură (a unei încăperi, instalații, a unui obiect etc.) prin intermediul căreia se introduce sau se evacuează ceva. ~a cămășii. ~ de canal. ~a beciului. ◊ ~ de foc armă grea de foc. A lega ~a pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. 8) Loc unde se varsă o apă (curgătoare). ~a râului. ◊ ~ de incendiu gură de apă la care se racordează un furtun pentru a lua apa aflată sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula

SATURNÍSM (< fr.; {s} fr. saturn „nume dat plumbului de alchimiști”) s. n. Boală profesională provocată de intoxicația cronică cu plumb. Se manifestă prin cefalee, paralizii ale extremităților, nefrită, anemie, colici abdominali, gingii cenușii etc. Este frecventă la lucrătorii din fabricile de acumulatoare, la cei care lucrează în minele de expl. a sulfurii de plumb (galenă), iar până în anii ’80 ai sec. trecut (când se utilizau litere de plumb) era frecventă și la tipografi.

gingie (gingii), s. f. – Țesut care învelește rădăcinile și o parte din corpul dinților și a măselelor. – Mr. dzindzie, istr. (žinžire). Lat. gingῑva (Diez, I, 206; Pușcariu 721; Candrea-Dens., 745; REW 3675; DAR), cf. it., prov., port. gingiva (calabr. gringria), fr. gencive, sp. encía. În Trans. de Nord se folosește var. gingină, care explică și istr. Cf. ALR, I, 31. Din rom. provine ngr. τσιντσία (Murnu, Lehnwörter, 45). – Der. îngingia, vb. (a se face bobul de porumb; a prospera, a se îmbogăți).

alveolar, ~ă a [At: DA / P: ~ve-o~ / Pl: ~i, ~e / E: fr alveolaire] 1 (Atm) Care este în legătură cu alveolele (7). 2 (Atm) Care prezintă alveole (7). 3 (Fon) Care se articulează cu limba lipită de alveolele gingiei interioare de sus Cf post-dental.

PRĂJIT, -Ă, prăjiți, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la căldura focului pentru a-l face comestibil; fript, copt. Boldur Iloveanu îl cercetă mai atent, cu urîtul lui rîs care-i dezvelea gingiile și dinții rari, de cafea prăjită. C. PETRESCU, A. 336. Pe ramurile lui sta ca niște merișoare p-o parte rumene de părea că erau prăjite. ISPIRESCU, L. 244. Nu ospătați ceva? Am ciorbă de crap, moron prăjit. CONTEMPORANUL, VI_I 40. ◊ (Glumeț) Răbdări prăjite = nimic, nici un fel de hrană. Dar ce mîncăm noi, fetelor, hăi? – la, răbdări prăjite, dragă cumnățică. CREANGĂ, P. 9. M-ai hrăni bine? -Te-aș hrăni cu răbdări prăjite. ALECSANDRI, T. I 264. 2. (Rar, despre vegetație) Uscat, îngălbenit, pîrjolit. Pe fînețele liniștite, deasupra ierbii prăjite, plutește un freamăt domol, uscat, neîntrerupt. SADOVEANU, O. VII 251.

COROANĂ, coroane, s. f. 1. Podoabă în formă de cerc făcută din flori și frunze, cu care se încunună capul; cunună. ♦ Fig. Încununare. Gloria părții și-a sa mărire, lată coroana vieții întregi (ALECSANDRI). ♦ Cunună de flori sau de frunze (naturale sau artificiale) care se depune, ca omagiu, la mormîntul cuiva. 2. Podoabă de metal (ornată cu pietre prețioase) purtată de monarhi la ocazii solemne, ca semn al puterii lor; (prin analogie) tiară papală. ♦ Semn distinctiv pe stemele și blazoanele familiilor imperiale, regale sau senioriale. V. blazon. ♦ Fig. Putere monarhică, suveranitate; p. ext. persoană care deține această putere. 3. Totalitatea crengilor unui arbore, ale unui arbust etc. 4. Unitate monetară în anumite țări. 5. Partea superioară a dintelui omului, care iese din gingie și este acoperită cu smalt. ♦ Îmbrăcăminte de metal sau de porțelan cu care se acoperă un dinte sau o măsea cariată. 6. Partea de deasupra copiei la piciorul calului. 7. Suprafață cuprinsă între două cercuri concentrice. ♦ Coroană solară = regiune luminoasă în jurul soarelui, formată din stratul exterior și cel mai rarefiat al atmosferei solare, vizibil cu ochiul liber în timpul unei eclipse totale de soare. Coroana boreală = numele unei constelații (circulare) din emisfera boreală. 8. Nume dat mai mulțor piese sau părți de piese mecanice de formă circulară. – Lat. lit. corona.

COROANĂ, coroane, s. f. 1. Podoabă în formă de cerc făcută din flori și frunze, cu care se încununează capul; cunună. ♦ Fig. Încununare. ♦ Cunună de flori sau de frunze (naturale sau artificiale) care se depune ca omagiu la mormântul cuiva. 2. Podoabă de metal (prețios), ornată cu pietre scumpe și purtată de monarhi la ocazii solemne ca semn al puterii lor; p. anal. tiară papală. ♦ Semn distinctiv imprimat, desenat sau brodat în formă de coroană (1) pe stemele și pe blazoanele familiilor imperiale, regale sau senioriale. 3. Fig. Putere monarhică, suveranitate; p. ext. persoană care deține această putere. 4. Unitate monetară în anumite țări. 5. Totalitatea crengilor unui arbore, ale unui arbust etc. 6. Partea superioară, vizibilă, a dintelui omului, care iese din gingie și este acoperită cu smalț. ♦ Îmbrăcăminte de metal, de porțelan, de acrilat etc. cu care se acoperă un dinte sau o măsea cariată. 7. Partea de deasupra copitei la piciorul calului. 8. Suprafață cuprinsă între două cercuri concentrice. 9. (În sintagmele) Coroană solară = regiune luminoasă în jurul soarelui, formată din stratul exterior și cel mai rarefiat al atmosferei solare, vizibilă cu ochiul liber în timpul unei eclipse totale de soare. Coroana boreală = Numele unei constelații (circulare) din emisfera boreală; Hora. 10. Nume dat mai multor piese sau părți de piese mecanice, de lungime mică, având forma unui cilindru gol. 11. (Muz.) Semn pus deasupra unei note sau a unei pauze pentru a le prelungi valoarea; fermata. – Din lat. corona.

USCAT³, -Ă, uscați,-te, adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogorîtoare, cu vînturi uscate. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată, Să mai văz pămînt uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ♦ (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă. I. BOTEZ, ȘC. 72. ♦ (Despre gură sau gît) Care dă o senzație puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte și o întrebă cu glas uscat (uscat îi era gîtlejul, ca de-o sete). DUMITRIU, P. F. 40. Cu gîtul uscat m-am suit la bufet, cu gîtul uscat m-am întors. ALECSANDRI, T. I 95. ♦ (Despre plîns și despre ochi, p. ext. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Deodată trăsări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat. VLAHUȚĂ, N. 39. ♦ (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, Î. II 262. ♦ (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau și se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea și el ceva, cu glas uscat, fără să-și dea seama ce. REBREANU, R. I 247. ◊ (Adverbial) Îi zise uscat vizitiului care aștepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. Îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarășul Duma, rosti uscat. GALAN, B. I 13. Cosașii sfîrîiau uscat în verdeață. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care și-a pierdut apa (prin efectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau. ISPIRESCU, la CADE. O pîne uscată pe masă. CREANGĂ, O. A. 98. O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine. ALECSANDRI, T. I 318. 3. (Despre plante și despre părți ale lor) Lipsit de sevă, veșted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc și acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, O. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. Prin frunzele uscate... trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. Pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). ◊ (Substantivat, în expr.) A îndruga (sau a înșira la) verzi și uscate v. îndruga (1), înșira (4). 4. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E palidă, subțire și uscată și într-una se tînguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. SADOVEANU, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscate. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. Spiru, înalt și îndoit, uscat ca un țîr, abil și iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceață în glas, veșnic cu mîna pe inimă. BART, E. 291. ◊ Fig. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. III 127.

MORFOLI vb. IV. T r a n z. 1. (Mai ales despre oamenii fără dinți; complementul indică un aliment) A mesteca¹ (1) cu gingiile și cu limba, (neobișnuit) a m o r f o l o g i; p. ext. a mînca încet, a mesteca¹ alene; a mozoli (1), a molfăi (1). Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gîndește mai la una mai la alta. CARAGIALE, O. I, 361, cf. III, 51. Hangiul tremură și morfolește o bucățică de pîine. DELAVRANCEA, H. T. 35. Fericită că poate morfoli în gingii brînzoaicele aduse. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 132. Unii musafiri morfoleau în gingii șerbetul roz. PAS, L. I, 106. Muie un colț de pîine în apă, îl rupse și îl morfoli multă vreme între gingiile care îl dureau. STANCU, R. A. III, 119. Pe cînd tu morfolești coceni și n-ai ce face, El a băgat în el copăi și troace, Căldări, cazane și hîrdaie. ARGHEZI, S. P. 38. ◊ F i g. Tăcu și își morfoli singur gândurile. REBREANU, R. I, 86. ◊ E x p r. A morfoli vorbele = a vorbi nedeslușit, a îngăima. Se spăimîntâ. . . singur de revolta lui și urmă repede, morfolindu-și vorbele. id. ib. 127. Începe să morfolească vorbele prin coada gurii. LUNGIANU, CL. 26. Rozîndu-și vorbele. . . Le morfole-n gingii și-nghițitoare. ARGHEZI, S. P. 134. ♦ A învîrti ceva între buze și între dinți (mestecînd). Din cînd în cînd rupea cîte-o frunză pe care-o morfolea între dinți. SANDU-ALDEA, ap. CADE. În colțurile gurii morfolea neîncetat țigări lungi de foi. V. ROM. februarie 1956, 24. ♦ I n t r a n z. A mesteca¹ mereu fără a avea nimic în gură. Doi bătrîni. . . își mușcau buzele, morfolind din gură. ARDELEANU, D. 91. 2. F i g. A învîrti, a suci pe toate părțile. O morfolești de un ceas parcă acu o scrii. Dă-o notarului s-o citească el. PETICĂ, O. 222. Eu mă lăsam pe capul lui și-l puricam la rădăcina nasului, în gaura din frunte, îi morfoleam urechile ca pe niște zdrențe mari de catifea. ARGHEZI, J. 93. Pe Ioniță îl găsise de dimineață, mototolind un șoarice mort, adus de pisică, morfolindu-l în degete. DEMETRIUS, A. 14 3. F i g. (Rar) A coborî, a degrada, a întina. Tineri lipsiți de orice talent. . . , stîrniți de o neputincioasă poftă de glorie, morfolesc sculpturalele forme ale lui Eminescu și se bat în jurul luminii lui. VLAHUȚĂ, O. A. I, 237, cf. id. P. 83. Cîteva însușiri care domnesc pe deasupra celorlalte și pe care artiștii le schilodesc mărindu-le și le morfolesc potrivindu-le cu puterea simțurilor oricărui nesimțitor. GHEREA, ST. CR. I, 11. – Prez. ind: morfolesc; pers. 3 și: (rar) mórfole. – Formație onomatopeică.

MOLFĂI vb. IV. T r a n z. 1. (Complementul indică un aliment) A mesteca¹ (1) cu greutate (din cauza lipsei dinților), a clefăi, (regional) a murseca (1); p. e x t. a mînca (mestecînd îndelung); a mozoli (1), a morfoli (1). Cf. LB. Moș Bodrîngă. . . molfăind la pere uscate. CREANGĂ, A. 97. (Cleanul) e molatic, amorțit, apucă și molfăiește momeala agale. ATILA, P. 228. Încuie ușa pe dinafară și se puse să-și molfăie în tihnă coaja cea de pîne. MIRONESCU S. A. 78. Aud mugetele boilor care ar voi să molfăie între dinți iarbă proaspătă. STANCU, D. 129. Somnul cade ca plumbul pe pleoape, în vreme ce gura molfăie încă dumicatul de pîine. PAS, L. I, 170. Începu să molfăie pîinea cu usturoi. CAMILAR, C. 76. Parcă am băut otravă . . . a reluat moșul Călin, după ce a molfăit o pară. id. C. P. 45. Molfăind ceva,. . . coji de pîne, mălai ș.a. ȘEZ. I, 191, cf. II, 156. ◊ A b s o l. Pentru ce Druz ia pre Lida, o bătrînă hîrcă, sură, Ce în gingini molfăiește neavînd nici un dinte-n gură ? NEGRUZZI, S. II, 304. Savantul profesor muia pesmeți în ceai și molfăia melancolic. PETRESCU, C. V. 191. Prinseră a molfăi repede. CAMILAR, N. II, 426. Scoase. . . o chiflă și începu să molfăie. GALAN, B. II, 123. Începură a molfăi cu hărnicie, încrețindu-și frunțile de mirare, mestecînd îndelung. VORNIC, P. 236. Cînd mînîncî, molfăiești, Cînd be apă, mă strochești. MAT. FOLK. 1436. Mai ales cei ce n-au dinți molfăiesc. Com. din BÎLCA-RĂDĂUȚI. ◊ R e f l. Sî molfaiești de un ŝas cu măru ŝala. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Complementul indică un lucru necomestibil) A învîrti prin gură, a roade în dinți; a mozoli (1). Tovarășul merse un timp alături, molfăind inseparabilul rest de trabuc. C. PETRESCU, C. V. 267. [Tutunul] îl molfăiesc în gură de dau o putoare mai proastă decît un hoit. RETEGANUL, ap. CADE. ◊ A b s o l. Vîră fata degetul în gură și începe a molfăi. ȘEZ. II, 156. 2. P. e x t. A rosti, a spune (ceva) articulînd în mod nedeslușit, confuz; a bolborosi. V. î n g ă i m a. Vreo babă ce se-ntorcea de la vecernie molfăind întîmplările măhălălei. CONTEMPORANUL, V₂, 482. Începe să molfăie iar, între buze, jelania ei. STANCU, D. 201. „Cartea viselor”, molfăia un bătrîn cu barbă lungă, albă, întinzînd o cărțulie tipărită cu litere cirilice. PAS, L. I, 91. Molfăiră în gingiile de moșnegi cîteva amintiri, pe urmă. . . tăcură, id. Z. IV, 8. Molfăi un citat, el știa din cine. GALAN, B. II, 40. - Prez. ind.: mólfăi și molfăiesc. . – Formație onomatopeică.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

NĂSTRAPĂ¹ s. f. (Învechit și popular) 1. Vas (de băut). V. cană, cupă, potir. O năstrapă mare. O năstrapă mai mică (a. 1658). uricahiul, xvi, 205. Făcu vasele measii, blidele ei, și cădelnițile, și căușile, și năstrăpile. biblia (1688), 67¹/5, cf. 310¹/39, 923²/11, anon. car. Era într-însa cele 2 table ale legei... și toiagul cel înflorit al lui Aaron și năstrapa cea cu mană. antim, p. 71. Bucură-te năstrapă întru carea iaste mana. mineiul (1776), 200^r1/3, cf. 204^v1/15. Am văzut aiavea că al triile înger au vărsat năstrapa cea de aur preste izvoarăle apelor (a. 1815). gcr ii, 217/23. Avea peste 50 năstrăpi de apă din care ca vro 30 era de sticlă. golescu, î. 124, cf. lb. Mă dusei îndată de adunai mulțime de flori tot de cele mai frumoase, le pusei într-o năstrapă și plecai cu roaba de le dusei prințesei. gorjan, h. iv, 28/31, cf. polizu, pontbriant, d., cihac, ii, 600. Lîngă fîntînă ședea jos o babă, ghemuită pe niște zdrențe de cergă și morfolea-n gingii un crîmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. caragiale, o. ii, 244, cf. vii, 9. Apa ciuruia din țeve aurite și o lua cu năstrape și cu căușe de aur. ispirescu, l. 38, cf. 234. Alta dăruia un blid de cusutor, or o năstrapă, or un castron de cusutor. pitiș, șch.152, cf. marian, o. i, 99, ddrf, gheție, r. m., barcianu. Necontenit domnii noștri cereau de la meșteșugarii de peste munți păhare, vase, năstrape, cești și tot felul de argintării. iorga, c. i. i, 119, cf. tdrg. Ea-nainte-i se ducea, Cu năstrapa mi-l stropea, Cu năframa-l răcorea. alecsandri, p. p. 108, cf. h iv 90. Du-mi-te la beci în grabă Și-mi ado vin în năstrapă. teodorescu, p. p. 674, cf. 334. L-au legat de mijloc, I-au dat o mastrapă Și i-au dat drumul în fîntînă Și a scos apă rece. șez. iv, 214. Fa, Niculco, dumneata Ia năstrapa de colea Și dă dosul la ceșmea. mat. folk.} 36, cf. 648, {~i. cr. ii, 219, păsculescu, l. p. 47. S-a dus Lina La fîntînă Să ia apă-Ntr-o năstrapă. pamfile, cr. 72. Năstrapă din apă, ginere din lume (Cremenea și amnarul). păsculescu, l. p. 80. ◊ Fig. Bucură-te preacuratî fecioarî..., bucură-te măstrapî de aur. paraclis (1639), 249. Pre tine prorocii toți, fecioară..., te-au numit năstrapă. mineiul (1776), 54^r2/29, cf. 151^v2/36, 197^v1/1. ♦ Urcior (pentru păstrat apa). cf. alr i 696/780. Am o vacă cu țîța-n spinare (Năstrapa). șez. vii, 118. 2. Cantitate de lichid cuprinsă într-o năstrapă (1). Toată ziua nu i-a cerut inima nimica; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză. caragiale, o. i, 173. Înghițind o năstrapă cu apă rece de la Susana. delavrancea, s. 224. – Pl.: năstrape și năstrăpi. – Și: (învechit și regional) nastrăpă (klein, d. 385, cihac, ii, 600, lm, pamfile, s. v. 41), (învechit) nestrăpă (anon. car., clemens), măstrapă, mastrapă s. f. – Din ngr. μαστραπάς, bg. мъстрапа, нъстрапа, scr. nastrap.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

coroană sf [At: COD. VOR. 113, ap. DA / V: ~ronă, ~rună / Pl: ~ne / E: ml corona] 1 Ornament în formă de cerc, așezat pe cap. 2 Podoabă pentru cap, de formă circulară, făcută din flori, frunze Si: cunună. 3 (Spc) Cunună de mireasă. 4 (Șîs) ~ mortuară Aranjament floral de formă circulară sau ovală depus ca omagiu la un mormânt sau monument. 5 Coroană (1) din metal prețios împodobit cu pietre prețioase pe care o poartă regii, împărații, principii, ca însemn al autorității supreme. 6 Tiară papală. 7 (Fig) Putere monarhică. 8 (Pex) Monarh. 9 (Pex) Stat. 10 Semn în formă de coroană (5) pe stemele și armurile unor familii nobile (în care au existat domnitori). 11 Monedă de argint care poartă efigia coroanei purtate de suveranul țării respective. 12 Monedă din Imperiul Austro-Ungar între anii 1893- 1918, valorând o sută de fileri sau o jumătate de fiorin. 13 (Înv; îe) Trei ~ne Termen de dispreț pentru un cal care nu valorează prea mult. 14 (Bot; șîc ~na-împăratului; pbl) Bibilică (Fritillaria meleagris). 15 Totalitate a crengilor unui arbore. 16 Parte superioară a dintelui, care iese din gingie și este acoperită cu smalț. 17 (Pex) îmbrăcăminte de metal sau alt material care acoperă un dinte bolnav. 18 Parte a piciorului calului de deasupra copitei. 19 Lemne care formează laturile scocului, la moară. 20 Fruntar la moară. 21 (Gmt) Suprafață cuprinsă între două cercuri concentrice. 22 Zonă circulară roșiatică formată pe cer împrejurul soarelui la apus. 23 (Ast; îs) ~na australă Constelație din emisfera australă, de formă circulară, cuprinsă între constelațiile Scorpion și Săgetător. 24 (Ast; îs) ~na boreală Constelație circulară din emisfera boreală Si: (pop) Hora, Casa cu ogradă. 25 (Îs) ~a solară Strat exterior al soarelui, observabil, cu ochiul liber, în timpul eclipselor. 26 (Thn; îs ~ de rulare, ~ dințată, ~ diferențială, ~ divertoare, ~ oscilantă, ~ de zăvorâre etc.) Piese componente ale unor ansambluri mecanice, sau părți ale acestora, de formă circulară. 27 (Fig) Ceea ce încununează. 28 (Reg) Coamă a acoperișului unei case țărănești. 29 (Fig) Vârf. 30 (Fig) Încununare. 31 (Fig) Capăt. 32 (Reg; Îe A face o ~) Poznă. 33 (Thn; îs) ~a șinei Capăt al șinei. 34 Cadru. 35 (Thn; îs) ~a turlei Cadru de lemn care unește picioarele turlei de sondă cu partea ei superioară Si: geamblac. 36 (Muz) Semn pus deasupra unei note sau a unei pauze pentru a le prelungi valoarea Si: (rar) fermata.

GURĂ (pl. -ri) sf. 1 🫀 Partea feței, la om, compusă din buze, dinți și gingii, din partea dinăuntru a bucilor, cerul gurii, etc., în care se introduc alimentele și pe unde iese vocea (🖼 2486): a deschide, a închide, a căsca gura; a umbla cu gura căscată ¶ 2 Tot astfel la animale: gura calului, boului, pisicii; a scoate (a scăpa) din gura lupului; (P): ce intră în gura lupului nu se mai scoate; a țipa ca din gura șarpelui ¶ 3 pr. ext. și pr. anal. Intrarea, deschizătura unui loc, unui obiect oare-care: gura peșterii, pivniței, podului, sobei, cuptorului; gura sticlei; gura sacului; gura tunului, gura țevii, canalului; o pulbere fină de aur... se împrăștie în sus. ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan (VLAH.) ¶ 4 👕 Gura cămășii, deschizătura de la gît și piept, prin care intră capul, cînd se îmbracă ¶ 5 🫀 Se zice despre cavitatea gurii considerată din punctul de vedere al alimentelor ce se introduc într’însa: a duce ceva la ~: a fi cu gura plină; abia au mălaiu de ~ (DLVR.); nu pusese femeia nimic în ~ de trei zile (CAR.); (P): pînă nu mănînci usturoiu, nu-ți miroase gura; (P): Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în ~; mură în ~, de-a gata, fără să-și dea cea mai mică osteneală: era un pierde-vară care aștepta să-și dea cineva mură în ~ (ISP.); n’am pus nimic în ~, n’am mîncat nimic; a-i lua pîinea de la ~, a-l lipsi de cîștig, de mijloacele de existență; a-și pune gura la cale, a mînca; de-ale gurii, mîncare, hrană: de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de ajuns și de rămas (VLAH.); a-i lăsa gura apă 👉 APĂ; a trăi de la mînă pnă la ~, a avea abia strictul necesar pentru traiu; a uita de la mînă pînă la ~, a uita ușor, imediat ¶ 6 Îmbucătură cît poate băga cineva în gură: pentru o ~ de iarba, lua vita Românului din bătătură (VLAH.) ¶ 7 Înghițitură, dușcă: să sorb și eu o ~ de apă pe gurguiul ulciorului (DLVR.) ¶ 8 Sărutare, guriță ¶ 9 Despre partea exterioară a gurii: a avea o ~ mare, o ~ cît o șură; a săruta pe ~; să rîdă, pînă li s’o duce gura la urechi (CRG.); a se uita cu gura căscată; a rămînea cu gura căscată, a rămînea uimit, încremenit; a fi cu pîntecele (sau) cu borțul la ~, a fi borțoasă (cu pîntecele tare umflat) ¶ 10 Se zice mai ales despre gură ca organ al glasului și al vorbirii: vorbă, zisă, spusă; voce, glas; gălăgie, sgomot: am aflat-o din gura lui, e bun de ~, e vorbăreț, știe să vorbească, să se apere; ~ de aur 👉 AUR 4; rău de ~, căruia-i place să se certe, să strige, să înjure; ce are în inimă, are și în ~; (P): gura păcătosului adevăr grăiește; în ~ cu Dumnezeu și în inimă cu dracul; îi merge gura ca melița, îi toacă gura într’una, îi umblă gura ca o moară (stricată), vorbește într’una, nu mai tace din gură; 👉 CHIRIE 1; a tăcea din ~; și pune lacăt la ~; pune-ți frîu la ~ și lacăt la inimă (PANN); a vorbi cu gura pe jumătate; cu jumătate de ~ (CRG.), cu glas domol, fără curaj; a închide, a astupa gura cuiva, a-l sili, a-l hotărî să tacă; a i se muia gura (CRG.), a nu mai striga, a nu mai îndrăzni să facă gălăgie; e numai gura de el, despre cineva care strigă numai, dar nu e în stare să facă ceva; în gura mare, cu glas tare; a face ~, a striga, a face gălăgie; a da o ~, a ocărî; chemă slujitorii și le dete o ~ de-or pomeni-o (ISP.); a-i lus vorba din ~, a spune tocmai ceea ce altul era să spună; gura lumii, ceea ce vorbește lumea despre cineva, ceea ce critică lumea; a se lua după gura cuiva. a se uita la gura cuiva (CRG.), a crede tot ce spune altul; a-l lua gura pe dinainte, a spune din greșală un lucru ce ar fi voit să-l ascundă; a apuca cu gura, a sări să vorbească înaintea altuia: sistemul lor era de a nu asculta nici o jeluire, ci de a apuca cu gura înainte (I.-GH.) ¶ 11 Putința de a vorbi: ielele i-au luat gura și picioarele (CRG.) ¶ 12 🎖️ Piesă de artilerie, tun: gura de foc ¶ 13 🌍 Brațul, partea unui rîu la vărsarea lui în altă apă: gurile Dunării ¶ 14 Începutul unei țesături: gura pînzei; Ⓕ a lega gura pînzei, a pune capăt săraciei, lipsei, a se înstări ¶ 15 Tăiș: gura sabiei; iarba coaptă le fișie în gura coasei (IRG.) ¶ 16 🔧~ de broasca 👉 BROASCĂ ¶ 17 ~ de ham, partea hamurilor care acopere pieptul calului, numită și „pieptul hamului”; „pieptar” (🖼 2487): tovarășul lui se opitea voinic în gura de ham; clopoțeii aninați de gurile hamurilor zuruiau vesel (ALECS.) ¶ 18 🌿 GURA-LEULUI, plantă, originară din Europa meridională, cu flori roșii purpurii sau albe, cu gîtul mai adesea galben; numită și „gura-mielului”, „gura-moroiului” sau „gura-ursului” (Antirrhinum majus); GURA-LUPULUI, plantă ierboasă cu flori albastre-violete, ce crește prin păduri și tufișuri (Scutellaria altissima) (🖼 2489); GURA-MÎȚEI = LINARIȚĂ; GURA-PAHARULUI = TUFĂNICĂ [lat. gula].

MĂSEÁ s. f. I. 1. Fiecare dintre dinții situați în partea posterioară a maxilarelor, după canini; molar. Măsealele leilor frînse. PSALT. Ochii lui sînt di mascur și dinții mari și măsălile după cum iaste și mărimea trupului. HERODOT (1 645), 112, cf. 499, ANON. CAR. Măsele vrăjmașilor săi zdrobia (sec. XVIII). ARHIVA R. I, 46. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărăm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I, 139. Și tot toarce, cloanța toarce, Din măsele clănțănind Și din degete plesnind. ALECSANDRI, P. I, 6, cf. id. T. I, 106. Măselele și dinții i-au căzut mai bine de o mie de ani. CREANGĂ, P. 52. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, O. I, 137. Este bună la pregătirea aburului care va tămădui măselele. PAMFILE, VĂZD. 90. Se uita la Dănuț ca la mîna dentistului după ce ți-a scos măseaua. TEODOREANU, M. II, 18, cf. 136. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 447, cf. 449. RETEGANUL, TR. 44. Tu tînără cu mărgele, El bătrîn fără măsele. HODOȘ, P. P. 158. În țevile plămânilor, În gingiile măselelor. ȘEZ. II, 92, cf. 20, 182. Urechile ca leucile, Măselele ca piuele, Mînile ca bîrnele. BIBICESCU, P. P. 304, cf. MAT. FOLK. 1436. Mă doare măsaua. ALR II 2 946/848. De ai venituri mititele Mai oprește din măsele, se spune ca îndemn la economie și cumpătare. Cf. ZANNE, P. V, 654. De la noi și pînă la voi, Tot în zele Și-n măsele Și-n parale mărunțele (Cîntarul). GOROVEI, C. 61. ◊ Măsea de minte sau măseaua minții (sau, popular, întreagă, din capăt, din fund, din urmă, cea tînără, a ochiului) = fiecare dintre cele patru măsele situate la capătul interior al maxilarelor și care apar la sfîrșitul adolescenței. Cf. DR. V, 289, 816, ALR II/I MN 16, 6 922. (Regional) Măseaua cățelii (sau cățelească) = măseaua de lîngă dintele canin; premolar. Cf. ALR II 2 943/310, 836, 848. ◊ Fig. Directorul se lăsă pe-o enormă măsea de stîncă. AGÎRBICEANU, A. 380. ◊ E x p r. A clănțăni din măsele = a tremura de frig. Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele. CREANGĂ, P. 246. A-i crăpa (sau, rar, a-i pocni, a-i scăpăra) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi foarte nerăbdător (să. . .); a avea mare nevoie (de. . .). Mă uitam. . . așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară. . . și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5, cf. ZANNE, P. II, 269. A nu avea ce pune (nici) pe o măsea sau a pune abia pe o măsea sau (nici) cît (să) pui pe o măsea = (a avea) foarte puțin de mîncare. [Lupul] îl mîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. Dară de unde să le ajungă ce bruma le aducea el? Abia puneau p-o măsea. ISPIRESCU, L. 174, cf. ZANNE, P. II, 267, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A nu avea cu ce-și stropi măseaua = a nu avea ce bea ; a fi sărac. Cf. BARONZI, L. 43, ZANNE, P. II, 268. A trage (sau a o lua, a suge) la măsea sau a pune (ori a-și încălzi, a-și pili, a-și stropi) măseaua = a bea mult (băuturi alcoolice). Ercule își încălzi măseaua și se cam turlăci. ISPIRESCU, U. 33, cf. 103. Vorbele dascălului Pândele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I, 225, cf. ZANNE, P. II, 267, 268, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A nu-l durea (pe cineva) măseaua (de ceva) = a nu-i păsa (de ceva). De te-ar calici numai pe tine. . . nu m-ar durea măsaua. CONV. LIT. IV, 310, cf. ZANNE, P. II, 269. Fiecare știe undel doare măseaua = fiecare om își cunoaște păsurile, ZANNE, P. II, 266. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate”, „a pălmui”, pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i sar (sau crapă, trosnesc) măselele sau de-și culege măselele (de pe jos) = extrem de tare, de mult etc. Cf. id. ib. 269. A lepăda (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau de ceva) fără părere de rău. id. ib. 266. A-i scoate (sau a-i vinde) (cuiva) și măselele (din gură) = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l sărăci. Cu sila-ți vinde și măselili din gură. JIPESCU, O. 62, cf. ZANNE, P. II, 268. Cît te-ai scobi în măsea = repede. ZANNE, P. II, 268. Oltean (sau, rar, mehedințean) cu douăzeci și patru de măsele, se spune despre un oltean sau, p. gener., despre un om voinic și isteț. Cf. BARONZI, L. 42, ZANNE, P. VI, 201, 244. 2. C o m p u s e: măseaua-ciutei = nume dat mai multor plante: a) plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori mari, roșii; (regional) cocorei, cocoșei, ghicitori, turcarete (Erythronium dens canis); b) (regional) brîndușă-de-primăvară (Crocus heuffelianus). ALR SN III h 643; c) (regional) ghiocel (Gálanthus nivalis). aALR I 1932/200. Măseaua-ciuti, chipărușu, bune de vătămătură. JIPESCU, O. 73, cf. H IV 44, IX 49, 141, 306, XI 311, 327 ; măseaua-calului = varietate de porumb mare în bob. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. II. (Regional) 1. Nume dat la diferite părți ale unor obiecte sau unelte, asemănătoare cu măseaua (I 1). a) (La moară) Fiecare dintre penele de lemn dreptunghiulare înfipte în obada roții, cu ajutorul căreia se pune în mișcare prîsnelul. De obezile roții sînt prinse măselele. Cînd se rupe o măsea se zice că este o știrbină sau o știrbitură la roată. DAMÉ, T. 152, cf. 151, 159, PAMFILE, C. 185, 189. Lovi c-un ciocan în șele, De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103, cf. VASILIU, C. 183, ȘEZ. VII, 188, H II 13, 81, 186, 214, 244, 254, III 18, IV 11, XIV 248, ALR SN I h 163, ALR II 6 749/95, 141, 886. b) (La joagăr) Fiecare dintre bucățile de lemn prinse în jurul roții sau al carului, care pune în mișcare joagărul; (regional) șiștori. Cf. ALR II 6437 bis/228, 365. Roata cu măsele (pe dungă) = roata dințată a joagărului; (regional) șuștorar. Cf. ib. 3 437/310, 353, 6 456/27, 265. c) (La piuă) Fiecare dintre penele grindeiului. În curtea fostului primar se învîrtea încet o roată de piue și trei „săgeți” izbeau pe rînd cu măselele lor de cremene. AGÎRBICEANU, A. 529, cf. ALR II 6471/172, 250, 260. d) (La plug) Cuiul din capătul grindeiului, care prinde grindeiul de roțile sau care prinde cîrligul de jug ; (regional) ciocîlteu, ciocîrlie, popă, cui, cocoș. Cf. ECONOMIA, 21/18, H II 282, IX 6, 123, XI 7, XIV 16, 210, XVII 234, LIUBA-IANA, M. 167, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, LEXIC REG. 82. e) (La grapă) Fiecare dintre colți; dinte. Grapa de părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ, XXI, 83, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 898/347, ALRM SN I h 30. f) (La coasă) Parte a custurii care se leagă de toporîște, (regional) coadă, mănușă, mînă; dintele care intră într-o gaură din toporîște (numită locul măselei). (regional) b o n ț o c, c ă ț e l. Prinde coasa de măsea, o pleacă puțin cu vîrful în jos. MARIAN, NA. 15, cf. I. CR. III, 226, PAMFILE, A. R. 125, id. I. C. 141. Luăi coasa di Uicior, Ș-o izbii di-un păducel Ș-o rupsăi di prin cățel Ș-am făcut din cățel un băltăgel Și din măsea o securice. CARDAȘ, C. P. 80, cf. ALR SN I h 50, A I 22, 23, 26, III 2, 4, 16, 17, 18, 19, 23, 25, IV 5. g) (La car) Colț la capătul de sus al leucii, de care se leagă lanțul sau cîrligul care prinde loitra de leucă; (regional) ureche, clenci, burete, creastă, crestuș, boț, nod, umăr, gît, ceafă, copilul de jos. Cf. DAMÉ, T. 11, PAMFILE, C. 134. h) (La sanie) Cui cu care sînt prinse cele două scînduri prin care se leagă tălpile de proțap. Cf. DAMÉ, T. 22, A III 3. i) (La ferăstrău) Fiecare dintre dinții rupți la colț, ca să se facă mai largă tăietura în lemn și să meargă ferăstrăul mai ușor. Cf. PRIBEAGUL, P. N. 61. j) (Prin nord-estul Olt.) Cep de lemn care se bate în bîrnă, în dosul canatului care trebuie să rămînă fix. CIAUȘANU, V. 178. 2. (Regional) Numele unei înflorituri de pe ștergare (Brașov). Cf. PITIȘ, ȘCH. 111. – Pl.: măsele. – Și: (regional) măsáuă (pl. și măsauă ALR II 2 946/2, 29, 64, 76, 325³ 202/2, ALR II/I h 42/64, ib. h 43, A I 23, II 12, III 12, 13, 16, 18, 19, IV 5), mășáuă (ALR II 2 943/272) s. f. – Lat. maxilla „maxilar”. – Măsauă: refăcut după forma articulată.

MUIA vb. I. 1. T r a n z. A umezi, a uda introducînd într-o substanță lichidă (sau într-un vas, într-o cavitate etc. care conține această substanță); s p e c. (complementul indică un aliment) a introduce într-un lichid pentru a face să fie moale¹ (I 1). Lemnul de chedru și înfășurătura canurei roșie. . . să le moaie în sîngele găinei jungheate. CORESI, EV, 425, cf. ANON. CAR. Două fălii de pîine prăjite și muiate în oțet de trandafir (a. 1749). GCR II, 45/9, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Mîncam numai soharici, un fel de pesmet. . .; trebuia să-l moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poți băga în gură. GHICA, S. 20. Să-mi moi degetul în gură. EMINESCU, N. 43. Muia feleșțiocul în strachina cu dohot. CREANGĂ, A. 46. O babă. . . morfolea-n gingii un crîmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. CARAGIALE, O. II, 244. Eu nu sînt ca albinele, să-mi moi botul în orice floare. DELAVRANCEA, O. II, 118. Muie de multe ori condeiul în călimară. AGÎRBICEANU, A. 137. Ne mulțămirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar. HOGAȘ, DR. I, 150. Aprind cîte o bucată de pînză dintr-un sac, după ce au muiat-o în petrol. CANDREA, F. 289. Moaie-ți colea în fîntînă botișorul însetat Și te-adapâ și te-alină, roibuleț nealintat. EFTIMIU, Î. 101. [Calului] îi vine chef să-și plece botul într-un pîrăuaș de apă nouă. Și-l moaie ușor, îl scutură și pufnește. SADOVEANU, O.VIII, 301. își muiară mustățile în oala de vin. id. ib. 359. Muia pîinea pe jumătate în apă și o mînca. STANCU, R. A. III, 113. Barbu muie tocul în călimara de pe masă și se iscăli. PREDA, D. 39. Tîrziu îți moi penița-n călimară. V. ROM. iulie 1954, 281. Treceți, Mergeți la fîntînă. . . Muiați fir de calomfir. TEODORESCU, P. P. 16, cf. 601. Mai multe țandure de draniță muiete în rîșină topită și aprinse. ȘEZ. II, 227, cf. III, 58. Și să mîne prefont uscat, Nici cu apă nu-i muiat, Nici cu sare nu-i sărat. HODOȘ, P. P. 208. Nora merge la fîntînă Cu cămeșa soacrei-n mînă. O moaie o dată în apă: „Na-ți-o, mamă, că-i spălată”. ZANNE, P. IV, 514. (În context figurat) Mi-i greață de secuiul ist muiet în cerneală, cînd cetesc în Plutarc despre oamenii cei mari. I. NEGRUZZI, S. V. 157. ◊ R e f l. p a s. Prin jud. Dorohoi pînzele se moaie o singură dată în apă caldă și apoi se usucă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 174. ◊ (Poetic; prin lărgirea sensului) Agapița mea a să fie cocoană mare, zicea ea cu ochii muiați în lacrimi de bucurie. NEGRUZZI, S. I, 72. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, și de aceea, cînd se împrăștie faima venirii lui, ziua își muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27, cf. id. G. P. 7. Era orașul de-altădată Sub plopi de-argint, muiați în soare. MACEDONSKI, O. I, 188. Punți de stele peste abisuri muiau adîncu-n străluciri. id. ib. 230. Clarul de lună, în care-s muiate vechile balade, numai singurătăților li se potrivește. ANGHEL, PR. 79. O ! pasări pribege, de ce nu mă luați cu voi în țările muiate veșnic în apele visurilor blonde. PETICĂ, O. 289. (R e f l.) Codrii de prin-prejur se muiau . . . în rumeneala serei. GALACTION, O. 281. ♦ (Complementul indică rufele murdare) A băga în apă (cu sodă, săpun etc.) și a ține cîtva timp înainte de spălare. S-a apucat des-dimineață să moaie tot ce avu negru. ȘEZ. I, 59. ♦ (Complementul indică pîinea sau mămăliga) A băga în grăsime, în sos etc. (înainte de a mînca); (popular) a întinge. Prostul muia malaiul în brînză, ca să se prindă de el, cum știa că se prinde de mămăliga caldă. ȘEZ. V, 55, cf. III, 17. Moi un dumicat. ALR II 4 116/727, cf. 4 116/605, 833. ◊ A b s o l. Am muiat în mîncare. ib. 4 116/704. 2. T r a n z. A uda; a stropi. Cu lacrimile meale de-m moiu așternutul. DOSOFTEI, PS. 23/11. Bătrînul îi mîngîia fruntea muiată de sudoare. SADOVEANU, O. VI, 624. Și ploaia mă ploaie, căpeneagu-mi moaie. HODOȘ, P. P. 272. A mele floricele să le moi cu apă rece. BUD, P. P. 30. Moi straturile. ALR II 2 537/362. 3.T r a n z. (Complementul indică pămîntul) A îmbiba cu apă făcînd să devină moale¹ (I 1). Ploaia dintr-acea zi muiesă pămîntul. DRĂGHICI, R. 79/16. Pompe puternice împingeau pămîntul muiat cu apă prin conducte. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 400. (În context figurat) Muiați pămîntul inimiei voastre ca sămînța de spăsenie, cuvîntul lu Hristos. . . întru voi să-l priimiți. CORESI, EV. 3. ◊ R e f l. El cum se ruga, Ploaiă că dădea, Pămîntu se muia, Cerbu se-nămolea. TEODORESCU, P. P. 67. De-ar da Dzeu să ploaie, Dealurile să se moaie. RETEGANUL, TR. 139. Cu o stropitură de ploaie pămîntul nu se moaie. ZANNE, P. I, 239. ♦ (Complementul indică materii în formă de pulbere) A transforma în pastă prin amestecare cu un lichid. A cernut făina de grîu și a muiat-o. A amestecat în aluat piper mult, a împletit un colăcel și l-a copt. SADOVEANU, O. XV, 410, cf. ȘEZ. III, 203, ALR II 4 025/531. 4. T r a n z. A face să devină mai moale¹ (I), mai puțin dur sau mai puțin țeapăn; a face mai suplu; p. r e s t r. a frăgezi. Își muie cîte o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Am muiat pînza, frecînd-o între degete. PAMFILE, J. II, 155. Sus, Sus opinca mea, Spusu-ți-am că te-oi muia In casă la soacră-mea. DOINE, 49, cf. ȘEZ. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A muia coarda = a-și mai reduce din pretenții. Cf. ZANNE, P. IV, 313. ◊ R e f l. Gîrnețul s-a înfierbîntat, s-a muiat și foflenchi ! iar sare roata. CREANGĂ, P. 126. Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă Și de oaie Se tot moaie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 437. ♦ R e f l. A deveni (mai) elastic, mai puțin rigid. După scăldare mai fiecare româncă îndătinează a unge pre copilul scăldat cu unt. . . ca să i se moaie ciolanele. MARIAN, NA. 114. ◊ T r a n z. Stoicea își muie mijlocul, își întinse ipingeaua și. se culcă. GALACTION, O. 46. 5. R e f l. (Despre ger, ploaie, vînt etc.) A scădea în intensitate, a deveni mai puțin aspru; (despre timp, vreme) a fi mai puțin rece, mai puțin friguros, a se încălzi. Să muie gerul. Să topiră zăpezile. DELAVRANCEA, O. II, 29. Gerul, în loc să contenească, să se mai moaie, creștea mereu. AGÎRBICEANU, A. 458, cf. 486. Se muie gerul. Streșinile începură să picure. STANCU, R. A. IV, 7. De îndată însă ce timpul s-a muiat, ele dispar iarăși de pe aici. LINȚIA P. II, 87. ◊ (Prin analogie) S-au mai muiat flacăra focului. DIONISIE, C. 204. ♦ T r a n z. (Regional; complementul indică o băutură alcoolică) A reduce tăria prin amestecare cu apă (Glimboca-Caransebeș). ALR II 4 155/27. 6. R e f l. (Despre ființe și despre părți ale corpului lor) A-și pierde puterile, vlaga; a se moleși (1). Caii lor li se muiase și îngenuncheară jos. PANN, E. II, 154/25. Cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251, cf. id. A. 127. De mai ținea lupta, numai cît ai ațîța un foc, s-ar fi muiat. ISPIRESCU, L. 254, cf. I. NEGRUZZI, S. IV, 523. De la o vreme, simții că picioarele mi se moaie de la genunchi. DUNĂREANU, CH. 116. Și toate [cămilele] s-au muiat de genunchi și s-au pus jos. DELAVRANCEA, O. II, 316. Asinului i se muiară genunchii. GÎRLEANU, L. 135. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin, pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I, 55. Celor trei li se muiară picioarele. CAMIL PETRESCU, O. III, 172. Nu ducea la băutură, astfel că se muia din două țuici. PAS, Z. I, 225. O cuprindea o sfîrșealâ și picioarele i se muiau de la genunchi. V. ROM. februarie 1955, 144, cf. ib. august 1955, 55. Dară mîndră hălăoaie, Dac-o duci în cîmp, se moaie. JARNIK-BÎRSEANU, O. 432. ◊ E x p r. (Familiar) A i se muia (cuiva) balamalele = a-i slăbi (cuiva) puterile. Cf. ZANNE, P. III, 16. ◊ T r a n z. Furnicări ca de ace îi făceau dureri pe la încheieturi, îi amorțeau brațele și-i muiau picioarele. VLAHUȚĂ, O. III, 62. în încăierarea care se produsese, polițiștii, întârîtați, îl loviseră . . . , îl muiaseră și-l legaseră. STANCU, R. A. III, 34. Purtau încă amîndoi căciuli și sumane, și căldura verii timpurii îi muiase și le brobonise frunțile. GALAN, Z. R. 29. ♦ (Despre mișcări) A-și domoli avîntul, a se încetini, a se tempera. Se mai muia jocul. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Din ce în ce pașii se muiară. TEODOREANU, M. II, 120. ◊ T r a n z După o bucată de drum, o muiarăm de tot la pas. STĂNOIU, C. I. 57. Ne muiarăm fuga cailor. SADOVEANU, O. I, 156. Își domoli și-și muie pașii și se opri. id. ib. IX, 99. Mai moaie pasu. ALR II/I MN 46, 2 243/29. ♦ T r a n z. F i g. (Popular și familiar; adesea cu complementul „oasele”, „ceafa”, „spinarea”) A bate tare, zdravăn. Îl ghemuiesc în țârînă Pînă l-au muiat la vînă. BĂRAC, A. 72/16. Dacă și după aceea se vor împotrivi, muiați-le spinarea cu muchele iataganelor. FILIMON, O. I, 159, cf. BARONZI L. 43. Alelei ! pui de ciocoi ! De te-aș prinde la zăvoi, Să-ți dau măciuci, să te moi, De piele să te despoi. ALECSANDRI, P. P. 250. Cînd te-oi prinde la zăvoi, Cu măciuca să te moi, Să te jupoi ca pe oi. ȘEZ. V, 46. Scoati-o botî ciotoroasî. . . Pi ciocoi mni-l mai muia. VASILIU, C. 31. Am să-ți moi oasele. CIAUȘANU, GL., cf. ZANNE, P. II, 66. 7. T r a n z. și r e f l. F i g. A (se) îndupleca, a (se) înduioșa, a (se) îmbuna; a (se) potoli, a (se) domoli. Să nu ne slăbim, nici să ne muiem. CORESI, EV. 76, cf. 466. Mardonie atîta zisă și muia gîndul lui Xersis, și, mai apoi, și acesta tăcu. HERODOT (1645), 360. într-aceasta să muie tiranul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 16^r/15, cf. octombrie 69^r/14. Luîndu-l cu cuvinte și rugămente părintești, turburată răutatea lui Caracala să moaie. CANTEMIR, HR. Bătrînă socotind. . . cum că s-au muiat Teaghen, au spus cătră Arsachi. . . AETHIOPICA, 31^v/10. Măcar de ar fi și tari la inimă,moaie și cu osîrdie o dumerește. MOLNAR, RET. 4/2. Inima cea mai păgînă, privind să putea muia. BELDIMAN, E. 73/36. Însuși turbata mulțime . . . Să muiesă, încetasă, Di blăstămuri să lăsasă (a. 1845). CAT. MAN. II, 128. Slăbiciunile spuse moaie inima oricui. CONACHI, P. 122. Se muie iar împăratul cu cîte el i le-a zis. PANN, P. V. II, 10/19, cf. III, 49/6. Viteze oști ce muiaseră ambițiunea polonilor. NEGRUZZI, S. I, 30. Nu mai știa ce să facă . . . ca să moaie inima tiranei de Junona. ISPIRESCU, U. 11. Zadarnic am cercat trufașa-i sumeție s-o moi prin voluptăți. NEGRUZZI, S. VI, 258, cf. 542. De piatră d-ai fi fost, te-ai fi muiat l DELAVRANCEA, O. II, 149, cf. AGÎRBICEANU, A. 118. Atunci acesta nu numai că se moaie. . . , ci ține și un discurs. IBRĂILEANU, SP. CR. 257. Oamenii se muiară numaidecît, ba unii dintre ei plecară chiar ochii în pămînt, rușinați. STĂNOIU, C. I. 68, cf. 202. Am să mă rog și eu ș-am să cetesc, ca să ți se moaie inima. SADOVEANU, O. IX, 193. Mitreă și-a adus aminte de înfățișarea uitată a Agapiei și i s-a muiat inima. id. M. C. 64. Bunicului se moaie inima de milă. STANCU, D. 15. Mă dusei la rîul sec, Dorul mîndrei să-l înec . . . La inimă m-am muiat Si nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. ♦ R e f l. (Despre ceea ce spune cineva) A căpăta un conținut mai puțin aspru. Cf. PSALT. HUR. 46^/1, CORESI, PS. 144/7. ◊ E x p r. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A, 58. ◊ T r a n z, Ca a fariseilor și a cărtularilor graiure să le moaie. . . cu această znamenie. CORESI, EV. 168. După ce așeză biletul în lumină și-l citi, părintele Ghițâ mai muie vorba. STĂNOIU, C. I. 33. 8. T r a n z. (Fon.) A palataliza. Inițial a existat la plural un i, care a dispărut după ce a muiat consoana anterioară. GRAUR, I. L. 61. ◊ R e f l. În epoca următoare, romanică comună, toate consoanele urmate de iod s-au muiat. SCL 1956, 163. – Prez. ind.: moi și (Învechit, rar) muiez (ANON. CAR.). – Și: (învechit) amuiá (BUDAI-DELEANU, ap. HEM), (regional) moiá (ALR II 3 551 bis/2, 36) vb. I. – De la moale¹. – Pentru unele sensuri, cf. fr. m o u i l l e r. – Amuia: cu proteza lui a.