(explicație)
252 definiții cuprind toate cuvintele căutate (maxim 200 afișate)  

BÓRA s. m. invar. Vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare, mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și ale Mării Negre. – Din it., fr. bora.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

BULGÁR, -Ă, bulgari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. pl. Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilată de slavi. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei. 3. Adj. Care aparține Bulgariei sau populației ei, privitor la Bulgaria sau la populația ei; bulgăresc. ◊ (Substantivat, f.) Limba bulgară. – Din sl. blŭgarinŭ.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

YANKÉU, yankéi, s. m. Nume dat, începând cu sec. XVII, locuitorilor din nord-estul S.U.A.; p. gener. (de obicei depr.) cetățean al S.U.A. – Din engl. yankee.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de spall | Semnalează o greșeală | Permalink

FRIULÁNĂ s. f. Ramură a limbii retoromane vorbită în nord-estul Italiei. ◊ (Adjectival) Limba friulană. [Pr.: fri-u-] – Din fr. frioulan.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de zaraza_joe | Semnalează o greșeală | Permalink

VENÉT, veneți, s. m. (La pl.) Populație indo-europeană așezată în antichitate în nord-estul Peninsulei Italice și supusă de romani; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. – Din fr. Vénètes.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cornel | Semnalează o greșeală | Permalink

MOHICÁN, mohicani, s. m. (La pl.) Populație de indieni răspândită de-a lungul coastei Oceanului Atlantic, în Canada și nord-estul Statelor Unite ale Americii, astăzi pe cale de dispariție; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Din fr. Mohican.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-ÉST s. n. Punct cardinal secundar situat pe direcția bisectoarei unghiului format de direcțiile nord și est; parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată între nord și est. – Din fr. nord-est.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-ÉSTIC, -Ă, nord-estici, -ce, adj. De (la) sau dinspre nord-est, spre nord-est. – Nord-est + suf. -ic.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

RETOROMÁN, -Ă, retoromani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație care trăiește în sud-estul Elveției, în nord-estul Italiei și în unele regiuni ale Alpilor Dolomitici; (și la sg.) persoană care aparține acestei populații. 2. Adj. Care aparține retoromanilor (1), privitor la retoromani. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de retoromani (1), prezentând mari deosebiri dialectale; ladină. – Din fr. rhéto-roman.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COSTOBÓCI s. m. pl. Populație traco-dacică din nord-estul Daciei, menționată documentar în sec. I-II p. Cr. – Din lat. Costoboci.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

CRÍVĂȚ, s. n. Vânt puternic și rece care suflă iarna în Moldova și în Câmpia Dunării dinspre nord-est, aducând scăderi mari de temperatură; acvilon. ♦ (Înv. și reg.) Nord. – Din bg. krivec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CICATRÍCE s. (MED.) semn, urmă, (rar) rană, stigmat, (înv. și reg.) beleaznă, (prin nord-estul Olt.) pupăză. (I-a rămas o ~ de la plagă.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DEZVIRGINÁ vb. a deflora, (pop.) a desfeciori, a desfeti, (prin nord-estul Olt.) a schilodi, (înv.) a strica.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FLECĂRÍ vb. a îndruga, a pălăvrăgi, a sporovăi, a trăncăni, (pop.) a cățăi, a dondăni, a flencăni, a fleoncăni, a tăifăsui, a tăinui, a troncăni, (înv. și reg.) a spori, (reg.) a hondrăni, a pălamojdi, a pălăvăcăi, a pălăvri, a pichirisi, a tăini, a tălălăi, a tolocăni, a torosi, a zăgrăi, (Mold.) a lehăi, a leorbăi, (prin nord-estul Olt.) a prociti, (prin Mold.) a pruji, (Transilv.) a stroncăni, (prin Munt.) a tândăli, (Ban.) a tonoci, (înv.) a bârfi, a limbuți, a vorovi, (fam.) a pupăi, (fig.) a clămpăni, a clănțăni, a cotcodăci, a dârdâi, a hodorogi, a măcina, a melița, a toca. (A ~ toată ziua.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FUGI interj. pleacă!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNTÓCMAI adv. 1. v. ad litteram. 2. absolut, aidoma, aievea, asemenea, chiar, deopotrivă, exact, identic, leit (înv. și pop.) așijderea, (Mold. și Bucov.) liștai, (prin Bucov.) prici, (Transilv.) tistaș, (prin nord-estul Olt.) tixlim, (înv.) atocma, tij, tocmai. (Este ~ ca tată-său.) 3. v. drept. 4. v. exact. 5. v. chiar.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

LĂCOMÍ vb. 1. a se calici, a se scumpi, a se zgârci, (prin nordul-vestul Munt. și nord-estul Olt.) a se pungi. (Nu te mai ~ atâta!) 2. a jindui, a râvni, (înv.) a zavistui. (A se ~ la bunurile altuia.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-ÉST s. (GEOGR.) (înv.) nord-ost.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-ÓST s. v. nord-est.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

PERCHEZIȚIONÁ vb. (prin nord-estul Olt.) a scociorî.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

PLEÁCĂ interj. 1. v. marș! 2. v. afară! 3. fugi!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SEMN s. 1. indicator, jalon, reper. (Ca ~ este un stâlp de piatră.) 2. (reg.) zăloagă. (~ de carte.) 3. marcă. (~ distinctiv aplicat pe un obiect.) 4. semn grafic = caracter. (Un scris cu tot felul de ~.) 5. (LINGV.) semn de punctuație = semn ortografic; semnele citării v. ghilimele; semn ortografic = semn de punctuație; semnul exclamației v. semnul exclamării; semnul exclamării = semnul exclamației, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul întrebării = (înv.) punct de întrebare, semn întrebător, semn răspunzător. 6. semn zodiacal = zodiac, zodie. 7. constelație, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.) 8. țintă, (prin Transilv. și Ban.) șaibă, (înv.) țel. (Trage cu pușca la ~.) 9. (MED.) cicatrice, urmă, (rar) rană, stigmat, (înv. și reg.) beleaznă, (prin nord-estul Olt.) pupăză. (I-a rămas un ~ de la plagă.) 10. urmă. (N-a lăsat nici un ~ al trecerii sale pe aici.) 11. însemn, simbol. (Sceptrul era ~ul puterii domnitorului.) 12. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, pildă, probă, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul ...) 13. amintire. (Îi cere un ~ spre a nu-l uita.) 14. semnal. (La ~ul convenit, a apărut.) 15. manifestare, simptom. (Are ~e de nebunie.) 16. piază, prevestire, (livr.) augur. (~ bun sau rău.) 17. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Câteva ~ esențiale ale acestui fenomen.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TIVÍ vb. (pop.) a refeca, (reg.) a rupturi, a tigheli, (prin nord-estul Olt.) a muchia, (Transilv.) a știpui. (A ~ o rochie.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VÁLE s. 1. (GEOGR.) (prin nord-estul Olt.) sască, (înv.) zăpodie. (O ~ largă între munți.) 2. v. bazin. 3. (GEOL., GEOGR.) vale glaciară = trog.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ZGÂRCÍT adj., s. 1. adj. v. contractat. 2. v. chircit. 3. s., adj. avar, calic, (livr.) harpagon, parcimonios, (rar) meschin, strângător, (pop.) ciufut, scump, (pop. și fam.) cărpănos, (reg.) cupit, hârsit, (prin nord-vestul Munt. și nord-estul Olt.) pungit, (prin Olt.) punguit, (prin nordul Transilv.) samalâș, (prin Maram.) sichiș, (înv.) cumplit, tamachiar, (fam.) zgârciob, frige-linte, zgârie-brânză. (Strânge banii, e un ~ fără pereche.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

nord-ést s. n., simb. N-E
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CRÍVĂȚ n. Vânt rece, puternic, care suflă iarna dinspre nord-est. /<bulg. krivéc
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERCARDINÁL ~e adj. Punct~ fiecare dintre cele patru direcții aflate între punctele de bază (de exemplu: nord-vest, nord-est etc.). /engl. intercardinal
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

RETOROMÁN1 ~i m. Persoană care face parte din populația de bază a regiunii alpine din sud-estul Elveției și din nord-estul Italiei. /<fr. rhéto-roman
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SEMÍT2 ~tă ( ~ți, ~te) m. și f. (în vechea clasificare etnografică) Persoană care face parte dintr-un grup de popoare, înrudite prin limbă, din sud-vestul Asiei și nord-estul Africii (arabi, evrei, sirieni etc.). /<fr. sémite
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

YANKÉU ~i m. 1) Persoană care face parte din populația ce locuiește în nord-estul Statelor Unite ale Americii. 2) Nume dat locuitorilor din nordul S.U.A. în timpul războiului de secesiune. 3) Locuitor al S.U.A.; american. /<engl. yankee
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

THANETIÁN s.n. (Geol.) Etaj de la începutul eocenului. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ti-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. thanétien, cf. Thanet – insulă în nord-estul provinciei Kent (Anglia)].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ALIZÉU s.n. Vânt regulat care suflă tot timpul anului în regiunile tropicale, în emisfera boreală de la nord-est către sud-vest și în emisfera australă de la sud-est către nord-vest. [Pl. -ee. / < fr. alizé, cf. it. aliseo].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BÓRA s.n. invar. Vânt violent, uscat și rece, obișnuit mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Negre și Mării Adriatice. [< it., fr. bora].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

némer s.n. (reg.) vânt rece și puternic ce suflă în sud-estul Transilvaniei de la nord-est și est; crivăț.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

pólnoci s.n. (reg.) nume de vânt care bate dinspre nord-est.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-EST s.n. Punct cardinal secundar, situat la distanță egală de nord și de est; regiune, ținut etc. din această parte. [< fr. nord-est].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-ÉSTIC, -Ă adj. De (la) nord-est, spre nord-est. [< nord-est + -ic].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

coptúră (coptúri), s. f.1. Prăjitură. – 2. Puroi. – Var. (Trans., rar) coptătură. Lat. coctūra (Pușcariu 397; Candrea-Dens., 372; REW 2020; DAR); cf. it. cottura, v. fr. cuiture, prov. coiture, sp. cochura. Cf. și coace. Fonetismul nu este normal, căci rezultatul ar trebui să fie *cutură; Pușcariu, Lr., 18, admite influența unei analogii cu copt. Este cuvînt general cunoscut, dar rar în nord-est (ALR, I, 130).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ARMATÁN s. n. vânt fierbinte, foarte uscat, spre est și nord-est în Sahara și Africa occidentală. (< fr. harmattan)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

FRIULÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Friuli-Venezia Giulia (nord-estul Italiei). ◊ (s. f.) ramură a limbii retoromane, vorbită în această regiune. (< fr. friulan, it. friulano)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

HAMADRIÁS s. m. 1. maimuță cinocefală din familia pavianilor, trăind în cete în nord-estul Africii și în Pen. Arabică, la care masculul poartă o frumoasă mantie de blană argintie care îi acoperă umerii. 2. naja de India. 3. fluture danaidă din sud-estul Asiei. (< fr. hamadryas)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-ÉST s. n. punct cardinal secundar, la distanță egală de nord și de est. (< fr. nord-est.)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

RETOROMÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține unei populații din sud-estul Elveției și nord-estul Italiei și din unele regiuni ale Alpilor Dolomitici. ◊ (s. f.) limbă romanică vorbită de retoromani, prezentând mari deosebiri dialectale (romanșa și friulana). (< fr. rhéto-roman, germ. rhetoromanisch)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SEMÍT, -Ă I. s. m. f. (pl.) popoare din sud-vestul Asiei și nord-estul Africii care vorbesc limbi apropiate (arabii, evreii etc.); (sg.) persoană aparținând unuia din aceste popoare; II. adj. semitic. (< fr. sémite)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SERTAO SERTĂU/ s. n. zonă secetoasă din nord-estul Braziliei, cu vegetație rară de arbuști spinoși și cactuși. (< port. sertao)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SUDANÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Sudan. ♦ limbi ĕ = familie de limbi negro-africane vorbite în Africa Centrală (Sudan) și de nord-est. (< fr. soudanais)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

VÁRI s. m. cel mai mare dintre lemurieni, cu blană deasă, negru cu alb, în pădurile din nord-estul Madagascarului. (< fr. vari)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

VENÉT, -Ă I. s. m. (pl.) populație indo-europeană așezată în antichitate în nord-estul Italiei, supusă de romani. II. adj. din provincia Veneția. ◊ (s. f.) limbă indo-europeană vorbită de veneți. (< it. veneto)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

YANKÉU s. m. poreclă (ironică) dată, începând cu sec. XVII, locuitorilor din nord-estul S.U.A.; (p. ext.) orice cetățean al SUA. (< engl. yankee)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARENTS [bárənț], 1. Willem B. (1550-1597), navigator și explorator olandez. Între 1594 și 1597 a întreprins trei expediții în Oc. Înghețat, încercînd să descopere Pasajul de Nord-Est, de la Oc. Atlantic la Oc. Pacific. A descoperit în ultima expediție (1596-1597) Ins. Urșilor și Arh. Spitsbergen. 2. Marea ~, mare în V Oc. Înghețat, între coastele Europei de N, arh. Novaia Zemlea, Spitsbergen și Franz Joseph; 1,42 mil. km2. Comunică cu M. Albă și M. Kara. Ad. med.: 360-400 m; ad. max.: 600 m. Salinitate medie: 33,5‰. Maree max.: 6,5 m. Pescuit; navigație intensă. În ea se varsă fl. Peciora. Porturi pr.: Murmansk (Federația Rusă, C.S.I.) și Vardo (Norvegia).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÓRA s. m. invar. Vânt violent, uscat și rece, care bate mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și Negre. – It. bora.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km2 (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 ºC, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang/fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K2 = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m3, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î.Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Athos (Sfântul Munte, Sfetagora), republică monastică în masivul muntos cu același nume din nord-estul Greciei, cu capitala Kariés, unde se află numeroase mănăstiri ortodoxe (Marea Lavră, Vatopedi, Cutlumuș, Zografos, Dionisiu, Xeropotam, Dokiariu etc.), întemeiate cu începere din sec. 9, în care se află valoroase fresce, mozaicuri, sculpturi, manuscrise rare etc. Numeroși voievozi români, printre care Vlaicu-vodă, Ștefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Alexandru Lăpușneanu, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu și alții, au înzestrat mănăstirile atonite cu odoare, substanțiale danii în bani, pământuri și bunuri, le-au reparat și le-au refăcut în întregime, ceea ce a determinat pe principalul monograf al Sf. Munte, Porfir Uspensky, să afirme că nici un popor nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Egipt, partea de nord-est a Africii până la Marea Roșie, încorporată Imperiului roman după moartea Cleopatrei (anul 30 î. Hr.) și cunoscută iudeilor pentru că strămoșii lor fuseseră robi în vremea faraonilor. În Alexandria se afla o colonie puternică de iudei, ca și în tot Egiptul după dărâmarea Ierusalimului în anul 522 î. Hr., în folosul cărora 70 de învățați din Alexandria au tradus din ebraică în limba greacă Vechiul Testament, iudeii de aici nemaivorbind decât greaca. După numărul traducătorilor, această traducere s-a numit Septuaginta. Tot în egipt a fugit și Sfânta Familie cu pruncul Iisus.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*colaterál, -ă adj. (mlat. collateralis. V. lateral). Afară din linia directă (vorbind de rudenie): linie colaterală. Subst. Un colateral depărtat. Puncte colaterale, care-s între punctele cardinale, ca nord-est, sud-vest.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

covácĭ m., pl. tot așa (vsl. kovačĭ, d. kovati, a fabrica: rus. kováč; ung. kovács; alb. kováč. V. cușniță, acov, nicovală, parascovenie, potcoavă). Vest. Vechĭ. Ferar [!]. – Azĭ în nord-est coválĭ, pl. tot așa (rut. koválĭ).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

covălíe f. (d. covalĭ). Nord-est. Ferărie [!] (atelier).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

crívăț n., pl. ețe (vsl. krivĭcĭ, d. krivŭ, cotit, strîmb, adică „vîntu care suflă strîmb”, nsl. krivec, crivăț; sîrb. krivac, criminal. V. crivac, crivină). Vîntu de nord orĭ nord-est (Mold.) orĭ de est (Munt.) care bate puternic ĭarna. Spre crivăț, spre partea de unde bate crivățu (spre Rusia). V. vînt.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PASAJUL DE NORD-EST v. Marele Drum Maritim de Nord.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

hulubăríe f. Nord est. Porumbărie.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GALIȚIA, regiune istorică situată pe pantele de nord-est ale Carpaților, pe cursurile superioare ale râurilor Nistru, Prut și Siret. În sec. 9-11, a făcut parte din Rusia Kieviană, apoi din cnezatul Halici-Volînia. În 1349 a fost cucerită de poloni, iar din 1352 a fost inclusă în componența Poloniei. Între 1772 și 1918, G. s-a aflat în stăpânirea Imperiului Habsburgic. În timpul primului război mondial, a fost teatrul unor operațiuni militare de anvergură între trupele austro-germane și cele ruse. Din 1920, G. răsăriteană a intrat în componența Poloniei, iar din 1939 în cea a Ucrainei.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

mărgăritár n., pl. e (ngr. margaritári, de unde și alb. margaritár. V. mărgărit). Perlă, o bobiță sferică dură și strălucitoare ca sidefu și care se află în niște scoĭcĭ, maĭ ales în stridiĭ, și căreĭa oameniĭ vanitoșĭ îi atribue [!] mare valoare și o poartă ca ornament. Fig. Lucru orĭ ființă excelentă: acest om e un mărgăritar. Dințĭ ca mărgăritarele, foarte albĭ și frumoșĭ. Un fel de bube (după fr. muguet) care seamănă cu aftele și pe care le cauzează în gura copiilor micĭ, răŭ nutrițĭ, o cĭupercă numită oidium álbicans. S. m. Vest. Lăcrămĭoare, o plantă (convallaria majalis). Est. Hurmuz, un copăcel caprifoliaceŭ ale căruĭ fructe îs niște bobițe albe maĭ marĭ de cît mazărea și care seamănă a mărgăritare (symphori carpus racemosus saŭ symphória racemosa). Un fel de vîsc (numit și vîsc de stejar) care face niște bobițe galbene (loranthus europaeus). – Scoĭcile cu mărgăritare se află maĭ ales în marea Roșie, golfu Persic, împrejurimile Ceylonuluĭ și, în general, în oceanu Indian pînă pin [!] Australia. Pescuirea lor se face în timpu liniștiĭ musonilor de nord-est, de la răsăritu pînă la apusu soareluĭ. Cufundătoriĭ, de ordinar negri, se lasă în apă pin [!] ajutoru uneĭ funiĭ de capătu căreĭa e legat un bolovan, pe care-șĭ sprijină picĭoarele. Eĭ culeg în grabă scoĭcile pe care le găsesc, le pun într´o rețea, scutură funia, și alțiĭ îĭ trag afară. Uniĭ cufundătorĭ ajung să poată sta supt [!] apă maĭ multe minute, pe cînd omu neobișnuit de abea [!] ajunge la 40-50 de secunde fără să răsufle.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MARELE DRUM MARITIM DE NORD, cale maritimă navigabilă care leagă oceanele Atlantic și Pacific, trecând prin mările mărginașe ale Oc. Înghețat. Primul care a realizat acest drum a fost N.A.E. Nordenskjöld (1878-1879) cu vasul „Vega”. După 1935, trecerea pe acest drum se face în mod regulat, datorită spărgătoarelor de gheață, unind partea europeană a Federației Ruse cu porturile Extremului Orient. Se mai numește și Pasajul de Nord-Est.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

păĭoáră (oa dift.) f., pl. e (lat. palliola, pl. [considerat ca f. sing.], d. palliolum, dim. d. pallium, manta, gĭulgĭ, macat. V. paliez). Est. Nord. Văl, hobot.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NORDENSKJÖLD sau NORDENSKIÖLD [núrdənföld] 1. Adolf Erik N., baron (1832-1901), explorator arctic și geolog suedez de origine finlandeză. A întreprins câteva expediții în arh. Spitsbergen (1858); a atins 81º42' lat. N și a explorat Groelanda (1870 și 1883). În anii 1878-1879 a străbătut Oc. Arctic pe vasul „Vega”, realizând prima trecere, prin Pasajul de Nord-Est, din Oc. Atlantic în Oc. Pacific. 2. Otto N. (1869-1928), explorator polar, geograf și geolog suedez. Nepotul lui N. (1). Între 1901 și 1902 a condus o expediție antarctică suedeză în Țara lui Graham, iar între 1920 și 1921 a participat la o expediție în Anzii peruvieni și chilieni.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PALANDER, Louis (1842-1920), navigator suedez. Amiral. Comandant al navei „Vega”, în expediția lui Nordenskjöld, a descoperit Pasajul de Nord-Est.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate,, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17$ din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08$ pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10$ din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Maramúreș, (Maramurăș), s.n. – 1. Regiune istorică (numită pe rând voievodat, țară, comitat, județ, regiune) situată în partea de nord a României, atestată documentar din 1199. a) Voievodatul Maramureșului / Țara Maramureșului / Maramureșul istoric: regiunea din întreg bazinul superior al Tisei. Era condus de voievozi locali și organizat în cnezate. În perioada feudală devine comitat, cu reședința la Sighet și avea aceleași granițe: Galiția, Bucovina, respectiv comitatele Bereg, Ugocea, Sătmar, Solnoc-Dăbâca și Bistrița. b) Județul Maramureș (interbelic), parte a regatului României, cu reședința la Sighet, cuprindea teritoriul dintre râul Tisa și aliniamentul munților Rodna – Țibleș – Gutâi – Oaș. În 1919 (după Conferința de Pace de la Paris) partea nordică a Maramureșului (din dreapta Tisei) a intrat în componența Cehoslovaciei (apoi a Ungariei, URSS și, din 1991, a Ucrainei). c) Regiunea Maramureș (1960-1968) cuprindea Maramureșul istoric interbelic, zonele Lăpuș, Chioar, Codru (integral) și Sătmar. d) Județul Maramureș (1968 – prezent) cuprinde Maramureșul istoric interbelic, zonele Chioar, Lăpuș și jumătatea estică a Codru. 2. Depresiunea Maramureș este străbătută de râurile Vișeu, Iza și Mara. 3. Munții Maramureșului sunt situați în partea de nord-est a județului, în dreapta râului Vișeu, până la granița cu Ucraina. – Vezi considerații etimologice în anexa lucrării.
Sursa: DRAM (2011) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

troián, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu 1940: 17). ♦ La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii. „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația 2003: 123). 3. (astr.) În expr. Drumu lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALR 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șeineanu, Tiktin, cf. DER), cf. srb. trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER); Probabil din sl. trojanŭ (DEX). 3. „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, „drum de picior, cărare„. În limba română, din baza autohtonă *troiu+suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea 1944).
Sursa: DRAM (2011) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*șarabánă f., pl. e (rus. šarabán, d. fr. char à bancs, trăsură mare cu băncĭ saŭ cu canapele). Nord-est. Căruță cu doĭ caĭ. V. poștalion.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

HUDSON [hadsn] 1. Henry H. (c. 1550-1611), navigator și explorator arctic englez. A condus patru expediții în mările arctice, atingând în 1607 ins. Groenlanda și arh. Spitsbergen și descoperind ins. Jan Mayen, iar în 1608 arh. Novaia Zemlea. În căutarea „Pasajului de Nord-Est”, a descoperit și explorat, în 1610 (a treia expediție), golful, strâmtoarea și fluviul care-i poartă numele. 2. Golf în NV Oc. Atlantic, pe țărmul de N al Canadei, care se continuă în interiorul continentului cu G. James; comunică cu oceanul prin strâmtoarea cu același nume; 1,23 mil. km2. Ad. medie: 128 m; ad. max.: 259 m. Înălțimea fluxului: 7,9 m. Îngheață în perioada oct.-apr. În partea sa de N se află insulele Southampton; Coats, Mansel etc., iar în SE și S, insulele Belcher, Akimiski etc. Descoperit de frații Cabot (1598) și explorat apoi de H. (1). ș.a. Pr. port: Churchill. 3. Strâmtoare între pen. Labrador și ins. Țara lui Baffin, care unește apele Oc. Atlantic cu golful H. Lungime: 806 km; lățime: 115-407 km. Ad.: 141-989 m. Îngheață opt luni pe an. 4. Fluviu în America de Nord (S.U.A.); 492 km. Izv. din masivul Adirondack, traversează M-ții Apalași și se varsă printr-un estuar în Oc. Atlantic. Explorat în 1609 de H. (1). Hidrocentrale. Unit prin canale cu L. Ontario și L. Champlain. Trece prin Troy, Albany, Hudson, Kingston, New York. Navigabil (240 km) în aval de Troy.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

toáĭe f., pl. toĭ (rut. tóĭa). Nord-est. Omeag.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

nord-ést s. n.; abr. N-E
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

vînt n., pl. urĭ (lat. vĕntus, it. pg. vento, pv. fr. cat. vent, sp. viento). Mișcare a aeruluĭ cauzată de diferența de temperatură într´o regiune oare-care: vîntu adie, bate (orĭ suflă) turbat. Fig. Zbucĭum: vîntu patimilor. A face vînt, a sufla cu foĭu saŭ a agita evantaliu ca să te răcoreștĭ. Fig. A împinge ca să ajungă maĭ departe: a face vînt (și: a face forță) unor copiĭ care se daŭ în leagăn. A împinge, a îmbrînci: ĭ-a făcut un vînt de-a ajuns afară. A ajuta să se înalțe răpede [!] în rang: partidu ĭ-a făcut vînt. A-șĭ lua vînt, a se porni pe o fugă dezordonată, cum fac caiĭ cînd se sperie. Fig. A se aprinde, a se porni într´o acțiune. A te da în vînt după cineva, după ceva, a-țĭ plăcea foarte. Nu știa nicĭ vîntu, nicĭ pămîntu, nu știa nimenĭ, era absolut secret. Vîntu cel turbat, V. turbat. În vînt, în zădar, fără folos: a munci, a vorbi în vînt. Prov. Cine seamănă vînt, culege furtună, cine stîrnește un lucru, trebuĭe să se aștepte la urmărĭ. – Austru e vîntu de vest în Oltenia. (V. gorneag) și´n vestu Munteniiĭ și de sud în estu Munteniiĭ. Băltărețu e cel de sud în Munt. și de est în R. S. Brașoveanu e cel de nord în Mușcel. Crivățu e cel de est în Munt. și de est orĭ nord-est în R. S. și´n Mold. Hațeganu e cel de nord în Mehedințĭ. Munteanu e cel de nord în Munt. și de vest în R. S. V. furtună, uragan, vifor, vijălie [!], viscol.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

vîntós, -oásă adj. (lat. ventosus. V. ventuză). Plin de vînt: o zi vîntoasă. S. f. Est, nord. Vînt violent (cu vîrtejurĭ): se stîrnise niște vîntoase. Zînă de vînt. V. ĭudă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

zeámă f., pl. zemĭ și ob. n. zémurĭ (lat. pop. zĕma, d. vgr. zéma, suc, fertură [!]). Sucu bucatelor (maĭ supțire [!] de cît [!] sosu): zeama stufatuluĭ. Sucu poamelor: zeamă de lămîĭe. Zeamă de carne, fertură de carne fără nicĭ o legumă. Zeamă lungă (Iron.), zemurcă, heltĭugă, mîncare cu prea multă zeamă și prea puțină carne: zeamă lungă să s´ajungă ! – În nord, est și Olt. zamă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

scăuĭéș n., pl. e (îld. scăuĭaș, scăunaș). Nord-Est. Scăunel.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

seáră f., pl. serĭ (lat. sêra, seară, d. sérus, tîrziu; it. sera, pv. ser, fr. soir). Ultima parte a zileĭ saŭ prima a nopțiĭ: seara orĭ în seara asta (fals în astă seară, după fr ce soir). Adv. seara, serile: a ieșĭ la plimbare seara, serile. Buna seara (orĭ bună seara orĭ seară bună), formulă de salutare la venire orĭ la plecare în timpu seriĭ. De cu seară, din timpu seriĭ: a pregăti lucrările de cu seară pe a doŭa zi. Pe seară 1) pe înserate, spre seară: vino pe seară; 2) pe timpu rezervat seriĭ: să amînăm de la amează pe seară. În de seară (vechĭ). În est, nord și Olt, sară, pl. sărĭ. V. aseară, deseară, astară, ĭa-sară, îen-sară.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Nord-Est n. punct situat la egală distanță între E. și N.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

YANKÉU, yankei, s. m. Nume dat, începând cu sec. XVII, locuitorilor din nord-estul SUA; p. gener. cetățean al SUA – Din engl. yankee.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ALIZÉU, alizee, s. n. Vânt regulat care bate în tot timpul anului în regiunile tropicale, cu direcție constantă, de la nord-est spre sud-vest (în emisfera nordică) și de la sud-est spre nord-vest (în emisfera sudică). – Din fr. alizé.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VENÉT, veneți, s. m. (La pl.) Populație indo-europeană stabilită în Antichitate în nord-estul Peninsulei Italice și supusă de romani; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. – Din fr. Vénètes.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (în sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olannda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (în opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s.f] – Lat. terra.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÓRA s. m. invar. Vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare, mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și ale Mării Negre. – Din it., fr. bora.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BULGÁR, -Ă, bulgari, -e, s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de Nord-Est a Bulgariei de astăzi, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilată de slavi; (și la sg.) persoană aparținând acestei populații. 2. S. m. Persoană care face parte din populația Bulgariei sau este originară de acolo. 3. Adj. Care aparține Bulgariei sau bulgarilor (1), privitor la Bulgaria ori la bulgari; bulgăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba bulgară. – Din sl. blŭgarinŭ.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COSTOBÓC, costoboci, s. m. (La pl.) Populație traco-dacică din nord-estul Daciei, din bazinul superior și mijlociu al Prutului și Nistrului, menționată documentar în sec. I-II d. H.; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. – Din lat. Costoboci.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CRÍVĂȚ, s. n. Vânt puternic și rece care suflă iarna în Moldova și în Câmpia Dunării dinspre Nord-Est, aducând scăderi mari de temperatură; acvilon. ♦ (Înv. și reg.) Nord. – Din bg. krivec.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RETOROMÁN, -Ă, retoromani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație care trăiește în sud-estul Elveției, în nord-estul Italiei și în unele regiuni ale Alpilor Dolomitici; (și ia sg.) persoană care aparține acestei populații. 2. Adj. Care aparține retoromanilor (1), privitor la, retoromani. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de retoromani (1), prezentând mari deosebiri dialectale; ladină. – Din fr. rhéto-roman.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

FRIULÁN, -Ă, friulani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația din provincia Friuli-Venezia Giulia (nord-estul Italiei) sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține provinciei Friuli-Venezia Giulia sau friulanilor (1), care se referă la provincia Friuli-Venezia Giulia ori la friulani. ♦ (Substantivat, f.) Ramură a limbii retoromane vorbită de friulani. [Pr.: fri-u-] – Din fr. frioulan.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GALIȚIÁN, -Ă, galițieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Galiția (regiune istorică din nord-estul Carpaților). 2. Adj. Care aparține Galiției sau galițienilor (1), care se referă la Galiția ori la galițieni. [Pr.: -ți-an] – Galiția (n. pr.) + suf. -an.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-ÉST s. n. Punct cardinal secundar situat pe direcția bisectoarei unghiului format de direcțiile nord și est; parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată între nord și est. – Din fr. nord-est.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD-ÉSTIC, -Ă, nord-estici, -ce, adj. De (la) sau dinspre nord-est, spre nord-est. – Nord-est + suf. -ic.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MOHICÁN, -Ă, mohicani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație de indieni răspândită de-a lungul coastei Oceanului Atlantic, în Canada și nord-estul Statelor Unite ale Americii, astăzi pe cale de dispariție; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. 2. Adj. Care aparține mohicanilor (1), privitor la mohicani. – Din fr. mohican.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

HAMÍTIC, -Ă, hamitici, -ce, adj. Care aparține vechilor hamiți. ◊ Limbi hamitice = grup de limbi vorbite în nordul și estul Africii. – Din fr. hamitique.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

HAMÍȚI s. m. pl. Grup de popoare din nordul și estul Africii, înrudite prin limbă și prin trăsături fizice. – Din fr. Chamites.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

SEMÍT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. – Din fr. sémite.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NORD n. 1) (în opoziție cu sud) Punct cardinal care se află în direcția stelei polare; miazănoapte. ◊ ~-vest punct cardinal intermediar care indică direcția între nord și vest. ~-est punct cardinal intermediar, care indică direcția între nord și est. De ~ nordic. 2) Parte (a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc.) care este situată în această direcție în raport cu restul teritoriului. ~ul țării. 3) rar Vânt care suflă din această direcție; crivăț. /<fr. nord, germ. Nord
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

PUNCT ~e n. 1) Pată foarte mică și rotundă. A face un ~. 2) Semn de punctuație având forma unei astfel de pete, care se pune la sfârșitul unei propoziții sau după un cuvânt prescurtat. ◊ Două ~e semn de punctuație constând din două puncte așezate unul deasupra altuia, care se pune, mai ales, înaintea vorbirii directe sau a unei enumerări. ~ și virgulă semn de punctuație constând dintr-un punct așezat deasupra unei virgule, care se pune între părțile componente ale unui enunț desfășurat. ~e de suspensie (sau ~e-~e) semn de punctuație constând din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta că gândirea este întreruptă sau că o parte de propoziție este omisă. ~ tipografic unitate de măsură a lungimii folosită în poligrafie (egală cu 0,376 mm). 3) Semn grafic pus deasupra elementelor „i” și „j” din alfabetul latin. ◊ A pune ~ul pe „i” a se rosti cu precizie într-o problemă, nelăsând posibilități de echivoc. 4) Semn convențional de această formă care indică ceva. ~ pe hartă. 5) (în sport, în jocurile de hazard etc.) Unitate în care se apreciază câștigurile sau pierderile. 6) Element fundamental al geometriei plane, reprezentat de intersecția a două linii. 7) Loc determinat în spațiu. ◊ ~ de reper a) semn sau obiect de orientare pe teren; b) fapt care servește drept sprijin. ~ cardinal fiecare dintre cele patru direcții care indică Nordul, Sudul, Estul și Vestul. ~ de ochire loc din țintă în care trăgătorul își potrivește linia de ochire. ~ mort situație fără ieșire. ~ medical unitate medicală primară. 8) Valoare a unei mărimi (la care se începe să se topească o substanță solidă). ◊ ~ de solidificare temperatură la care o substanță începe să treacă din stare lichidă în stare solidă. 9) Moment ce marchează o fază de dezvoltare. ◊ Până la un (sau la acest) ~ până la o anumită limită. 10) Loc sau parte din ceva. ◊ ~ slab parte slabă; loc sensibil. ~ de vedere mod cum înțelege cineva o chestiune. Din ~ de vedere sub aspect. ~ cu ~ amănunțit, oprindu-se detaliat asupra fiecărei chestiuni. ~ de plecare (sau de pornire) a) loc de unde trebuie să plece cineva undeva; b) început. A pune la ~ pe cineva a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință. A pune la ~ ceva a aduce ceva la condițiile cerute; a definitiva ceva. A pune ~ a termina. ~! gata! /<lat. punctum
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HAMÍTIC, -Ă adj. care aparține vechilor hamiți, popoare din nordul și estul Africii, înrudite prin limbă. (< fr. hamitique)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

HAMITO-SEMÍTIC, -Ă adj. limbi ĕ = familie de limbi vorbite în nordul și estul Africii: berbera, egipteana, cușitica și limbile semitice. (< fr. hamito-sémitique)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

bileálă f., pl. elĭ (rut. bililo, vsl. bĭelito, albeală). Vechĭ. Albeală, suliman alb, cerusă. – Azĭ nord și est numaĭ ghi-.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bilésc v. tr. (rut. biliti, vsl. bĕliti, a albi. V. Ppodbeal). Vechĭ. Azĭ. Trans. Albesc spălînd: a bili pînza. V. refl. Mă sulimenesc. – Azĭ în nord și est numai ghliesc. V. belesc și ghilosesc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bilitór, -oáre s. Vechĭ. Care bilește, spălător, spălătoreasă. Trans., S.f. pl. orĭ. Locu unde se bilește pînza. – În nord și est ghi-.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*botínă f., pl. e (fr. bottine, dim. d. botte, cĭobotă; rus. botinka). Est și nord. Gheată.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

2) coáce și coá (oa dift.) adv. (lat. ecu-hacce și eccu-hac, de unde s´a făcut acoace [care există pînă azĭ în est în într´acoace, în coace], apoĭ coace, ca și acice-cice și acolo-colo; it. qua, sp. acá, pg. cá; vit. cia, fr. çà; pv. sa). Spre mine, în direcțiunea mea: vino´n coace, du-te´n colo. Fam. A avea pe „vino´n coace”, a fi drăgălaș, drăgăstos, atrăgător, simpatic. De(la) un timp în coace, de cît-va timp. În coace și´n colo, în amîndoŭă (saŭ și în toate) direcțiunile, în toate părțile: am căutat în coace și´n colo, și n´am găsit nimic! Într´acoace (est și nord), în coace. Din coace, din spre mine: să pornim din coace´n colo (în est și nord dintr´acoace într´acoló). – Se zice tot așa de des și în coa, din coa, maĭ ales în vest. V. colo, dincoace, dincolo.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cocostî́rc m. (d. cocor și stîrc). Nord și est. Barză (pe aĭurea cocor). Fig. Iron. Om prea înalt și slab.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

coșcĭúg n., pl. e și urĭ (vsl. kovŭčegŭ, rut. kovčeg, ladă, infl. de coș. Cp. și cu căuș, căuc). Vest. Secriŭ [!], raclă: un mort într´un coșcĭug. – În est și nord cocĭug, „coșniță”.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

hásnă și háznă f., pl. e (ung. haszon [cu sufix haszna], folos, unde și sîrb. hásna). Nord și est. Folos: muncesc, și, cînd colo, ce hasnă am? (Neam. Rom. Pop. I, 440). V. polză.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

hî́lpav, húlpav, hlúpav, glúpav, lúpav și hî́ltav, -ă adj. (rudă cu sîrb. lapav, mlăștinos, nsl. hlápati, a înghiți lacom, ceh. chltavý, lacom, rus. hlebáti, a sorbi, bg. glúpav, timp, ș. a. V. gît, gălătuc, lapoviță. Bern. 1, 387). Nord și est. Foarte lacom. Adv. Cu mare lăcomie. – Și hîlpov (ca gîrbov îld. gîrbav). La Moxa hlap, în Gorj haláp.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

hîrléț n., pl. e (vsl. rylĭcĭ, a. î., d. rylo, rît, ryti, a rîma, a săpa; rus. ryléc, pol. rylec, a. î.). Est. Lopată de fer [!] de săpat pămîntu împingînd cu talpa pe ĭa [!] (numită și hîrlez în Cov., de unde poate și numele satuluĭ Virlez, și cazma în sud și´n nord). Munt. est săpăligă. V. arșăŭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

pînzét n., pl. urĭ (d. pînză). Mare cantitate de pînză. Pînzeturĭ, felurĭ de pînză. Rufe, haĭne, de pînză. – În est și nord pînzătură (din pînzéturĭ, accentuat greșit -úrĭ, din care apoĭ s´a scos un sing. pînzătúră), bucată de pînză, față de masă, năframă, broboadă. V. mîneștergură.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

2) plimb (vest și sud) și prímblu (est și nord), a v. tr. (lat. per-ámbulo, -lare. V. umblu). Duc de colo colo ca să se distreze, ca să se răcorească orĭ ca să nu ostenească stînd loculuĭ: a plimba copiiĭ (pe jos orĭ în trăsură), a plimba caiĭ. Iron. Degeaba plimbĭ cărțile la școală! V. refl. Merg încet ca să mă distrez, ca să mă liniștesc orĭ ca să nu ostenesc stînd: mă plimb pin [!] casă, pin curte, pe stradă. Călătoresc de plăcere: s´a plimbat pin străinătate. – Vechĭ priumblu și premblu. În Maram. preîmblu, în Ban. preumblu. V. preport.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

plimbáre (vest și sud) și primbláre (est și nord) f., pl. ărĭ. Acțiunea de a te plimba: a face o plimbare, a te duce la plimbare. Fig. Iron. A trimete pe cineva la plimbare, a-l da afară, a-l congedia [!].
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

presár, a -sărá v. tr. (d. a săra. V. sar 1). Răspîndesc pe deasupra sare pisată, zahăr pisat, făină, nisip orĭ alt praf: a presăra zahăr pe plăcintă. Acoper [!] cu praf: a presăra plăcinta cu zahăr. Diseminez, răspîndesc pe icĭ, pe colo: a presăra santinele pe frontieră. Acoper punînd din loc în loc: a presăra cîmpu cu santinele. Fig. Presar un discurs cu proverbe. – În est orĭ nord presurá, eŭ présur, el présură (ca măsur, măsură). La Ret. el présără, presărá. Forma el presoară la uniĭ cărturarĭ îmĭ pare suspectă. Nu e cazu cu înfășór, -oáră !
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin [!] seculu [!] 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa [!] nu e o scornitură a latiniștilor ! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română ! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian1 a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s´a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear [!] peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu SerbiiV și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s´aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: 1. În original greșit: Adrian (după îndreptările făcute de autor la sfârșitul dicționarului). - LauraGellner

tulpínă și (nord) turpínă și trupínă f., pl. ĭ și e (bg. sîrb. trupina, trunchĭ [d. trup, trunchĭ, trup], de unde s´a făcut turpină, tulpină). Trunchĭ, cotor: ca doĭ brazĭ dintr´o tulpină (Hora Uniriĭ). Fig. Linie genealogică: tulpina Basarabilor. Rădăcină gramaticală: doŭă cuvinte tot dintr´o tulpină. Mijlocu stoguluĭ, partea dintre podină și vîrf (nord). – În est pop. truchínă. V. vlăstar.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SEMÍT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. – Din fr. Sémite.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

HAMÍT, -Ă, hamiți, -te, s. m. și f. (La pl.) Grup de popoare din nordul și estul Africii, înrudite prin limbă și prin trăsături fizice; (și la sg.) persoană aparținând acestui grup. – Din fr. Chamites.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

HAMÍTIC, -Ă, hamitici, -ce, adj. Care aparține vechilor hamiți. ◊ Limbi hamitice = grup de limbi vorbite în nordul și estul Africii. – Din fr. hamitique.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

HAMÍTO-SEMÍTIC, -Ă, hamito-semitici, -e, adj. (În sintagma) Limbă hamito-semitică (și substantivat, f.) = limbă care face parte dintr-o familie de limbi vorbite în nordul și estul Africii, în Peninsula Arabică și în statele de la nordul acesteia. – Din engl. hamito-semitic, fr. chamito-sémitique.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BILINGVÍSM s. n. (< fr. bilinguisme): situație în care se află un vorbitor sau un grup social care folosește în mod curent două limbi; capacitatea unui individ sau a unei colectivități de a folosi, cu aceeași abilitate, în raport cu situația istorico-geografică și lingvistică în care se găsește, două limbi diferite ca mijloace de comunicare. Principiul care guvernează relațiile lingvistice în cazul b. este, în general, prestigiul de care se bucură limbile venite în contact (acest lucru este valabil și în cazul contactului a două dialecte sau a două graiuri, prin intermediul vorbitorilor care le reprezintă). B. poate dura sute de ani. El poate deveni preludiul unificării limbilor în contact, ducând la încrucișarea acestora (ca în cazul b. bulgaro-slav din secolele al VII-lea – al IX-lea, soldat cu asimilarea limbii altaice a bulgarilor de către slava meridională; ca în cazul b. româno-slav din nordul și estul Dunării, încheiat cu asimilarea limbii slave de către limba română; ca în cazul b. latino-autohton din toate zonele romanizate, după care limba latină s-a impus, asimilând limbile autohtone etc.). Dar b. poate duce și la o influențare reciprocă a limbilor în contact, la un transfer reciproc de elemente, fără a se ajunge la încrucișare (ca în cazul b. latino-grec din Sicilia sau al celui româno-maghiar din țara noastră). Procesul de b. se poate explica prin mai multe împrejurări: 1) prin micul trafic de frontieră – statuat sau nu – și prin amestecul istoric de populații diferite din zonele de graniță între state. Acesta este un b. natural, pașnic, neimpus, rezultat inconștient din contactele directe, normale dintre vorbitorii celor două limbi care se află astfel în condiții de egalitate. El poate dura foarte mult, la infinit, favorizând și cultivând prietenia între popoarele vecine. 2) prin statutul de imigrant și de cetățean al unui nou stat. Acesta este un b. autoimpus, voit, în care cele două limbi se află în condiții de inegalitate, acceptate de bună-voie de imigrant din nevoi de conviețuire – materiale și culturale. Durata acestui b. depinde de mărimea grupului de imigranți, de continuitatea contactelor dintre aceștia, de interesul manifestat de fiecare imigrant față de păstrarea tradițiilor proprii, de prestigiul limbii cu care acesta vine în contact, de politica statului primitor față de imigranți (mai ales) etc. 3) prin statutul de naționalitate conlocuitoare sau de minoritate etnică în mijlocul unei națiuni majoritare de o altă limbă, statut rezultat fie din condițiile istorice de formare a națiunii care înglobează minoritatea etnică, fie din cuceririle teritoriale și dominația politică pe care o națiune o impune acestei minorități. În primul caz, este vorba de un b. istoric, natural, dezvoltat în condiții istorice inegale, a cărui durată depinde, cum am văzut, de mărimea grupului de vorbitori ce formează minoritatea etnică, de stabilitatea teritorială a acestuia, de continuitatea contactelor dintre vorbitorii lui sau dintre acesta și țara-mamă, de interesul manifestat de către fiecare membru al grupului etnic față de păstrarea tradițiilor proprii, de prestigiul limbii pe care minoritarii o vorbesc, de politica statului respectiv față de naționalități (mai ales) etc. În al doilea caz, este vorba de un b. impus prin forță, în care cele două limbi venite în contact sunt în condiții de totală inegalitate și al cărui rezultat este anihilarea limbii vorbite de minoritatea respectivă. Durata acestui fel de b. depinde de mărimea grupului etnic, de stabilitatea teritorială a acestuia, de continuitatea contactelor dintre vorbitorii lui, de interesul manifestat de aceștia față de păstrarea tradițiilor proprii, de prestigiul limbii vorbite de grupul etnic, de contactele vorbitorilor acestuia cu țara-mamă, de politica statului cuceritor față de grupurile etnice înglobate prin forță (de obicei aceea de asimilare) etc.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CARDINÁL2, -Ă, cardinali, -e, adj. Principal, esen­țial, fundamental. Punct cardinal sau (neobișnuit) parte cardinală = fiecare dintre cele patru puncte princi­pale ale orizontului (est, vest, nord, sud), care ajută la determinarea poziției unui punct pe glob. Eram în clasă și profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru părți cardinale. SLAVICI, O. I 83. Numeral cardinal = numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, ființe etc.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TAIFÚN, taifunuri, s. n. Vânt foarte puternic, cu furtună și cu vârtejuri, care ia naștere în partea de apus a Oceanului Pacific și se manifestă mai ales în estul Asiei și în estul Americii de Nord; ciclon tropical. – Din germ. Taifun. Cf. rus. taifun.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cắtre prep. cu ac. (lat. contra, infl. de între). Spre, în direcțiunea cuĭva: către apus, către mine. Cu, față de: respect către părințĭ. Aproape, spre, pe la: către seară, către dimineață. – În est cătră, în nord cîtră. Cp. cu între, întră.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

găbjésc (nord), găbuĭésc (est) și găbujésc (Cov.) v. tr. (vrus. gabatĭ, a strîmtora, pol. gabać, a prinde. Rudă cu căpuĭesc și zăpsesc). Fam. Pun gabja, prind, apuc: a găbji un hoț. Găbjesc, îndes, bucșesc, umplu tare: lulea găbjită de tutun. – Și gîbjesc (Suc.) și găpșesc (Pt.): îl găpșise asupra faptuluĭ (Simion Mehedințĭ, CL. Febr. 1910, 7). V. gîmb.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ĭaŭ, a luá și lŭa, luat și lŭat v. tr. (lat. lĕvare a rîdica [!]; it. levare, pv. pg. levar, fr. lever; sp. levar, a rîdica, și llevar, a lua. V. scol, ușor 2, relev, relief). Apuc și rîdic: a lua cartea de pe masă, baniĭ din dulap. Răpesc: a lua cuĭva vĭața, drepturile, baniĭ; l- luat curentu apeĭ. Cuprind, ocup, cuceresc: a lua o cetate. Percep: a lua vamă, taxă, dijmă. Primesc: a lua lecțiunĭ de la cineva. Înghit un medicament: a lua un praf de chinină, a lua ĭod. Beaŭ, mînînc [!] (după fr. prendre): a lua un ceaĭ, o înghețată. (Pentru alimente maĭ grele se zice numaĭ mănînc orĭ beaŭ: mînînc mere, beaŭ lapte). Apuc, rîdic, tratez pe cineva, mînuĭ ceva: a lua un bolnav încet, a lua un pahar cu atențiune; a lua pe cineva cu binele, a-l lua în rîs, a-l lua peste picĭor. Primesc, accept: a lua un preț, o mie de francĭ. Mă îndrept: a o lua la dreapta. Admit, adopt: mĭ-am luat un nume. Contractez, îmĭ fac obiceĭ: mĭ-am luat obiceĭ să beaŭ ceaĭ. Consider orĭ mi se pare că e: am luat arama drept aur. V. refl. Merg: mă ĭaŭ după cineva. Fig. Imitez, ascult: nu te lua după gura luĭ! Mă distrez, mă mîngîĭ: bețivu se ĭa cu băutura. Mă transmit, mă lipesc: văpseaŭa [!] de pe gard s´a luat pe haina mea, guturaĭu e o boală care se ĭa. A lua aminte, a lua sama [!], a băga de samă, a observa, a fi atent. A lua de bărbat, de nevastă, a te căsători cu. A lua la bătaĭe, la goană, a´ncepe să bațĭ, să fugăreștĭ. A lua apă (un vas, o corabie), a fi spart așa în cît [!] să pătrundă apa. A lua în bine, în răŭ (saŭ în nume de bine, de răŭ), a considera drept bun saŭ răŭ. A nu lua din loc, a nu porni cu toate opintelile (un cal înhămat, un automobil). A țipa cît te ĭa gura, a țipa cît poțĭ. A te lua groaza, fioriĭ, a te apuca groaza, fioriĭ; a´ncepe să simțĭ groază, fiorĭ. A țĭ-o lua asupra, 1. a-țĭ asuma răspunderea, 2. a te supăra pentr´o vorbă pe care o considerĭ emisă la adresa ta. A-țĭ lua ziŭa bună, rămas bun, a zice „adiĭo”. Arm. A lua în ceafă, a te așeza drept în apoĭa [!] cuĭva în front orĭ în coloană. Să aĭ să ĭeĭ! la paștele caluluĭ, la anu cu brînză, la calendele greceștĭ; paște, murgule, ĭarbă verde (ironic despre niște banĭ pe care nu-ĭ veĭ maĭ primi). – Barb. A lua o baĭe (fr. prendre un bain), a face o baĭe, a te scălda. – Se zice: ĭaŭ (vest), ĭeŭ (est), ĭaĭ (vest), ĭeĭ (sud și est), ĭa (în nord ĭe), luăm și lŭăm, luom și lŭom, luațĭ și lŭațĭ, ĭa (lit. ĭaŭ, în nord ĭeŭ); luam; luaĭ (în est luăĭ); luasem și lŭasem, să ĭaŭ (în est să ĭeŭ), să ĭaĭ (vest), să ĭeĭ (sud și est), să ĭa (vest), să ĭeĭe (nord), să luăm, să luațĭ, să ĭa (în nord să ĭeĭe), luînd. Cp. cu beaŭ și vreaŭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

drîgîi, a -í v. tr. (vrus. drugátĭ, a tremura. Bern. 1, 231). Est. Zgîlțîi. – În nord (iron.) drîgîie-te, dîrdîie, tremură!
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km2. Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km2, având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l'homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l'Hotel de Sens (1474-1519), l'Hotel de Cluny (1485-1498), l'Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l'Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

nisíp, (vechĭ) năsíp și (est) năsî́p, (în nord și) nesî́p n., pl. urĭ (bg. sîrb. nasip, zăgaz; rut. násip, movilă de pămînt, d. vsl. na-sŭpŭ, colb aruncat, nasypati, a grămădi, a umplea, sypati, sunonti și suti-, sŭpon, a împrăștia, rudă cu lat. sŭpare, a arunca, dissŭpare și dissĭpare, a risipi. V. prispă, risipesc, pospăĭesc). Un fel de praf mineral care provine din sfărmarea unor anumite stîncĭ și care se află pe malurile mărilor, pin pustiurĭ și pe aĭurea. Pl. Locurĭ nisipoase: nisipurile Sahareĭ. Fig. A construi pe nisip, a construĭ pe fundamente slabe, a face lucrare provizorie. V. pufar, șușaĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

prigór m. (d. prigoresc, ca ogor față de do-goare și prigoare). Est. Prigoare. – În nord prihór (după rut.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

sărác, -ă adj. (vsl. sirakŭ, sărac, de unde vine și forma glumeață sireacu; bg. sîrb. sirak, orfan; rut. saraka, golan, cerșetor. V. sărman). Lipsit de cele necesare, sărman: un om sărac. Care nu produce mult, din care nu se poate cîștiga mult: pămînt sărac, țărĭ sărace. În mică cantitate saŭ lipsit de elementele necesare: o hrană săracă. Bĭet, sărman, demn de milă saŭ de ĭubire: Săracele florĭ scuturate de vînt ! Săraca lume ! Sărace de tine ! Sărac cu duhu, smerit, modest (greșit tradus de uniĭ pin „prost”): fericițĭ ceĭ cu duhu, că a lor este împărăția cerurilor (Ev.). Sărac (orĭ) calic lipit pămîntuluĭ. V. lipit. Subst. Calic, cerșetor: un sărac la ușa bisericiĭ. Saraca'n de mine (est) saŭ îracul-de-mine saŭ rácul-de-mine (nord), strigăte de desperare serioasă saŭ glumeață îld. săroca de mine (din sărăca-mĭ de mine) saŭ săracu (în vechime: săracul) de mine, care se întrebuințează indiferent de gen de către bărbat saŭ de către o femeĭe. – În est sarac. În nord, în alintătura copiilor, salacu, bĭetu, drăguțu.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TAIFÚN, taifunuri, s. n. Vânt foarte puternic, cu furtună și cu vârtejuri, care ia naștere în partea de apus a Oceanului Pacific și se manifestă mai ales în estul Asiei și în estul Americii de Nord; ciclon tropical. – Din germ. Taifun. Cf. rus. taifun.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Capadocia, provincie romană din Asia Mică, mărginită la nord cu Pontul, la est cu Eufratul, la sud cu m-ții Taurus și la vest cu provincia Galatia. Bisericilor din această regiune le adresează sf. apostol Petru epistolele sale.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

1) jídov, jidoáfcă (Mold. sud, Munt. est) și jidáŭcă (Nord.) s. (vsl. židovŭka; rus. žid, židóvka. V. jidan). Vechĭ. Azĭ maĭ rar și maĭ ironic. Jidan: strâmbe căĭ și rele la spurcațiĭ jidovĭ pururĭ aŭ fost și curse (Prohodu). Jidovu rătăcitor, un personaj din legendele medievale numit și Ahasvérus, blestemat de Hristos să rătăcească pînă la sfîrșitu lumiĭ fiindcă nu l-a lăsat să se odihnească pe prispa luĭ cînd își ducea crucea.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

RUDRA (în mitologia hindusă), zeu indian al furtunii. Spre deosebire de lați zei care trăiesc în Est, el sălășluiește în Nord. Poate lua o înfățișare care inspira groaza, și atunci culoarea sa era roșiatică, sau un zeu prietenos strălucind ca Soarele. Ca stăpân al animalelor, apare sub înfățișarea unui taur. În hinduismul timpuriu este identificat cu Șiva.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

goblezán și goblizán m. (d. gaglează, de unde vine și ung. goklesz, lungan). Est. Lungan, magădăŭ. – În nord cobl-.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

gulíe f. (bg. guliĭa, alb. gúlia, ngr- guli, nap). Vest. Nap, alabaș. Est. Nap porcesc. – În nord gulă, pl. e (rut. gúlĕa, pol. gula. Cp. și cu ung. gónye). V. nap.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

mănúșă f., pl. ĭ (dim. d. mînă, saŭ d. lat. manucia, pl. d. manucium, mănușă, d. manus, mînă). Îmbrăcăminte a mîniĭ și a fie-căruĭ deget în parte și care se întinde pînă la încheĭetura pumnuluĭ saŭ puțin maĭ mult saŭ (cum poartă damele la bal) pînă dincolo de cot. Cătușĭ de mînă. Fascicul, mănuchĭ [!], chită, legătură (de in, de cînepă). A arunca cuĭva mănușa (după obiceĭu cavalerilor din evu mediŭ), a-l sfida, a-l provoca la duel. A rîdica mînușa, a răspunde la o sfidare, a primi o provocare. – Și mî- (nord), ĭar în Munt. est mî- și mu-.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

pófil n., pl. e (sîrb. povi, rus. pahvi, pofil; ceh. pochva, pošva, pošvice, teacă, ham, pl. pochvy, pofil. Cp. și cu rut. póhil, închinăcĭune. V. pojghiță). Cureaŭa de supt [!] coada caluluĭ (la unele felurĭ de hamurĭ și șele). – Și pofĭ și pohĭ, (Munt. est) și pogĭ (Mold. nord) și poghĭ, m. pl. (Fc.), și pófilă, póhilă, póvilă, pl. e (Trans. Olt. ș. a.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

* nord n. (fr. nord, d. germ. nord; sp. norte). Mează-noapte, acea parte a pămîntuluĭ care e spre steaŭa polară. Țară (regiune) de la nord: America de Nord, om de nord. V. sud, vest, est.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

HETTNER [hétnər], Alfred (1859-1941), geograf german. Prof. univ. la Leipzig, Tübingen și Heidelberg. Contribuții la fundamentarea științifică și filozofică a geografiei („Geografia”). A condus expediții în America de Sud (1882-1884, 1888-1890), Africa de Nord (1911) și Asia de Est (1913-1914).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

șaĭ-zécĭ num. (din șase-zecĭ). De șase orĭ zece. – În est șăĭ-zăcĭ, în nord șăsî-zăcĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ROMẤN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec.7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr.sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BAIKALIAN, ciclu geotectonic desfășurat la sfîrșitul Cambrianului inferior, care a afectat și formațiuni ale Proterozoicului superior. Efectele structurale sînt evidențiate în Asia și Europa de Est (inclusiv în Dobrogea de Nord).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bálie f., pl. baliĭ și băliĭ (rut. báliĭa, balie, germ. de jos balje, cĭubăr, d. fr. baille, care vine d. bretonu bal, cĭubăr). Est. Mare vas oval (în nord rătund) înalt de 30 c.m., compus din doage și întrebuințat la spălat rufele. – În sud și găletar, în Munt. baĭe. – V. albie, covată, copaĭe, troacă, crintă, buhadă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LALEÁ (‹ tc.) s. f. Plantă decorativă erbacee, vivace, din familia liliaceelor, originară din Europa, Africa de Nord, Asia Centrală și de Est (având c. 100 de specii și câteva mii de hibrizi), cu tulpina înaltă de 30-40 cm, frunze lanceolate, groase și flori mari, simple sau învoalte, campanulate etc., având o gamă foarte mare de culori (Tulipa). Se înmulțește de obicei prin bulbi, dar și prin semințe (mai ales în scopul obținerii de noi soiuri). Înflorește primăvara devreme. În Europa este cultivată de c. 500 ani, cea mai importantă cultivatoare fiind Olanda, unde s-au obținut și un însemnat număr de noi soiuri.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

FRISICE, Insulele ~, lnaț de ins. nisipoase în S și SE Mării Nordului; 250 km lungime; 480 km2; c. 20 mii loc. Grupate în trei arh.: F. de Vest (Olanda), F. de Est (Germania) și F. de Nord (Germania și Danemarca). Creșterea animalelor. Pescuit. Stațiuni balneare.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

poĭádă f., pl. ĭade, și poĭáde, pl. ĭezĭ (rus. póĭezd, convoĭ, caravană; pol. pojazd, vechicul [!], călătorie, cale. V. podgheaz, puĭezésc), Mold. Vechĭ. Năvălire de jăfuitorĭ [!]: aŭ maĭ fost și alte poĭade de Tătarĭ (Cant. Hr. 475, 28). Azĭ. Gloată (de flămînzĭ ș. a.). Și poĭédie (est), puĭédie (est, sud) și poĭéde (nord), gloată. V. spuză, urdíe.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

prodúf și (vechĭ) -úh n., pl. urĭ (vsl. produhŭ, d. duhŭ, duh, suflare; bg. produh, rus. prodúšina, dim. -úšinka, crăpătură în gheață, de unde rom. produșcă. V. duh, dușcă, nă-, pre- și ză-duf, văz-duh). Est. Copcă, răsuflătoare în gheață. – Și -úv (nord), -úc (Ban.) și -úșcă (est), pl. ște și ștĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

tîrgovéț, -eáță s., pl. ețĭ, ețe (vsl. trŭgovĭcĭ). Orășean, burghez: un tîrgoveț scurt și pîntecos (Sadov. VR. 1911, 4, 54). – În est și -văț, -veață, în nord -vață.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TAURÍSCI s. m. pl. Nume dat unor triburi celtice care în sec. V-III î. H. au migrat spre estul și sud-estul Europei, ajungând și în nord-vestul Daciei, fiind înfrânți în sec. I î. H. de Burebista. – Din lat. taurisci, gr. tauriscos.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LIGÚRI s. m. pl. Populație străveche așezată în nord-vestul Italiei și în sud-estul Franței și asimilată de celți și de romani. – Din fr. Ligures, it. ligure.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

băteálă f. pl. elĭ (d. bat). Nord. Ban. Olt. Bătătură (la pînză). Est. Muncă măruntă și multă. A-ĭ sta cuĭva băteală, a te ținea de capu cuĭva (a-ĭ bate capu) să facă ce doreștĭ tu. A-țĭ sta băteală să, a dori mult (să terminĭ ceva). V. batal 1.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

felegós, fefelegós, -oásă (nord) și péleg, -ă (Trans. sud-est) adj. și s. (d. felegă). Răŭ îmbrăcat, golan.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MAC (‹ bg., srb.) s. n. Plantă anuală sau vivace, din familia papaveraceelor, cu tulpină înaltă până la 130 cm, frunze alungit-ovate, sectat-zimțate și flori mari, albe, roz, roșii sau violete (Papaver somniferum). Se cultivă în Africa de Nord, Australia, Asia Centrală și de Est, Europa, având c. 100 de specii; în parcuri și grădini se cultivă în scop decorativ. Semințele conțin 45-60% ulei și sunt folosite ca atare în alimentație, industrie, bioterapie; din capsulele imature sau din cojile capsulelor mature se se extrage opiumul. ◊ M. cornut = denumire dată plantelor din genul Glaucium, familia papaveraceelor, cu latex galben, flori mari, lung pedunculate, galbene și cu fruct cilindric, lung până la 25 cm. Se cultivă în Europa și Asia; în România crește Glaucium corniculatum, cu flori portocalii roșiatice sau roșii și cu fructe foarte lungi, păroase și Glaucium flavum, cu flori galbene și fructe fără peri. M. de munte = endemism din familia papaveraceelor răspândit numai în munții Carpați, pe grohotișuri calcaroase și pe locuri stâncoase, din zonele alpine și subalpine (Papaver corona-sancti-stephani). Are frunzele simplu-penate, fără peri, dispuse în rozetă, iar florile sunt galbene. Ocrotit prin lege. Macul ciorii = zămoșiță.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

mî́nă f., pl. ĭ (lat. mănus; it. sp. mano, vpv. cat. ma, fr. main, pg. mâo). Partea corpuluĭ care la om (saŭ și la maĭmuțe) se întinde de la umăr pînă la vîrfu degetelor și, în special, partea cu care apucĭ, rămînînd p. rest numele de braț: mîna dreaptă, stîngă. Cantitate cît poțĭ apuca cu mîna, un pumn, un braț: o mînă de nisip, o mînă (un braț) de fin. Pin [!] ext. Ceată, trupă (maĭ ales armată): o mînă de oamenĭ apăra podu. O mînă de om, un om mic (scund). Fig. Abilitate de execuțiune la un artist: mînă bună, mînă de maestru. Calitate, rang: lume de toată mîna, otel [!] de mîna a doŭa, A cere mîna uneĭ fete, a o cere în căsătorie (de la obiceĭu de a da mîna în semn de aprobare). A avea pe cineva în mînă, a-l avea în puterea ta. A-l avea la mînă, a-l avea obligat în scris. A da pe cineva pe mîna cuĭva, a-l da în puterea cuĭva. A pune pe cineva la mînă cu ceva, a-l înșela cu ceva saŭ a-l obliga la ceva: ferește-te de Jidan să nu te pună la mînă cu ceva banĭ. A da mîna cuĭva saŭ cu cineva, a-l saluta dîndu-ĭ mîna și (fig.) a te alia cu el. A avea mînă bună, a avea mînă norocoasă, a începe cu noroc. A pune mîna pe ceva, a apuca, a ocupa, a lua în posesiune. A pune mîna la ceva, 1. a apuca să lucrezĭ, să ajuțĭ; 2. a te atinge de, a umbla la: copiiĭ aŭ pus mîna la ceasornic. A-țĭ mușca mînile, a regreta, a te căi amar. A fi mînă spartă, a fi cheltuitor. A sta cu mînile în sîn, a te uĭta indiferent. A uĭta de la mînă pîn´la gură, a uĭta foarte ușor, a fi uĭtuc. A fi cu dare de mînă, a fi bogat. A-ți da mîna, 1. a fi bogat, 2. a îndrăzni. A ajunge la mîna altuĭa, a ajunge să aĭ nevoĭe de el. A pune mînă de la mînă, a contribui. A bate mîna cu cineva, a te învoi, a conveni. A pune mîna în foc pentru ceva, a jura cu tărie că e așa. A te înturna cu mîna goală, a te înturna fără rezultat (mufluz). A-țĭ veni saŭ a-țĭ fi peste mînă, a-țĭ fi incomod un lucru. Pe supt [!] mînă, pe ascuns, în secret. Una la mînă, se înțelege, de sigur (termin [!] de aritm.): Vom lua și cînele cu noĭ. – Asta e una la mînă! A fi lung de mînă, a fi hoț. Prov. Ce-ĭ în mînă nu-ĭ mincĭună, puținu sigur e maĭ bun de cît [!] multu nesigur. Doĭ pepenĭ într´o mînă nu se pot ținea, nu poțĭ face doŭă lucrurĭ odată. Mîna anuluĭ, crugu, crîngu (ciclu) anuluĭ (în calendar). Mîna curentă, registru în care se scriŭ amănunțit toate operațiunile uneĭ case comerciale și care se numește și strață (V. minutar). Mînă moartă (fr. main morte), starea vasalilor care eraŭ alipițĭ pămîntuluĭ și lipsițĭ de facultatea de a dispune de averile lor; starea bunurilor inalienabile, ca ale comunităților, spitalelor ș. a., și care-s supuse uneĭ taxe speciale numite de mînă moartă, destinată să țină loc de taxe de mutațiune. – Vechĭ mînu, pl. (și azĭ în est) mînule. Pl. și mînurĭ în nord.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

puținél, -ícă (vest) și puțintél, -ntícă (toată țară) adj., pl. eĭ, ele (d. puțin cu -tel din mititel). Fam. Puțin, nițel: puținică apă, puțintele părăluțe. Puțintel la trup, la minte, mic (scund). Adv. Ĭa stăĭ puțintel ! – Vechĭ și´n est puținel: puțineĭ oamenĭ (Let. 1, 160; 3, 289). În nord puțuntel: puțuntea oaste (Nec. 2, 238), azĭ puțintică oaste.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ȚIGÁN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de rogue _filthy_punk | Semnalează o greșeală | Permalink

zuz, -ă adj. Munt. est. Mold. sud. Zăpăcit, zălud. – În nord dud. (Șez. 30, 168).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

sinelíŭ, -íe adj. (d. sineală). Est. De coloarea sineliĭ, ultramarin. – În nord siniliŭ. V. indigo.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LIGÚR, -Ă, liguri,-e, s. m. și f. (La pl.) Populație străveche așezată în nord-vestul Italiei și în sud-estul Franței și asimilată de celți și de romani; (și la sg.) persoană care aparținea acestei populații. – Din fr. Ligures, it. ligure.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cartóf (vest) m., cartoáfă (Munt., est, Mold. sud)., pl. e, și cartófă (nord) f., pl. e (rus. kartófelĭ, d. germ. kartoffel, care vine d. it. tartúfolo, trufă mică, tartúfo, trufă, om ipocrit. V. trufă și tartuf). O legumă solanee care produce niște tubércule comestibile foarte întrebuințate în bucătărie (solánum tuberosum). – Cartofiĭ îs originarĭ din Chili (America de Sud). Pe la 1532 au fost introdușĭ în Spania, apoĭ în restu Eŭropeĭ, ĭar în România pe la 1800. În alimentațiune n´aŭ fost admișĭ de cît pe la sfîrșitu secululuĭ [!] 18, grație sforțărilor agronomuluĭ Francez Parmentier, care a propagat cultura lor. Tubérculele lor conțin multă féculă și alcool. Pin [!] cultură, există astăzĭ o mulțime de felurĭ de cartofĭ. Pe alocurĭ se numesc și barabule, bandraburce, bulughine, crumpene, picĭocĭ ș. a.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MIHAI I (n. 1921, Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regență și 1940-1947). Stabilit în Elveția. Fiul lui Carol II și al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prințesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deși marginalizat de către „conducătorii statului”, M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. În anii 1943-1944, în condițiile previzibilei victorii a Aliaților săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern și extern, pentru ieșirea din război, ruperea alianței cu Germania și alăturarea României Națiunilor Unite. În fața deteriorării rapide a situației de pe front, mareșalul Ion Antonescu refuzând ieșirea imediată din Axă și încheierea armistițiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuțiilor sale constituționale, dispune arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamație, se adresează națiunii române, care este anunțată de ruperea relațiilor diplomatice ci Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbușirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest și implicit scurtarea războiului cu cel puțin șase luni. Ca o recunoaștere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu ordinul „Victoria” (iul. 1945) și de americani cu cea mai mai înaltă distincție de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un șir de măsuri antidemocratice. În aceste condiții, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală”). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern și opoziție, pe temeiul Constituției din 1923, teoretic în că în vigoare în 1945. Sub amenințarea declanșării unui război civil, M. a fost silit de comuniști să abdice (30 dec. 1947) în numele său și al urmașilor săi și să părăsească țara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieții constituționale în România. A reveni, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paști (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetățenia română, retrasă în 1948, de către autoritățile comuniste. În cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în țările europene cu regim monarhic, pentru a susține cauza României de a fi inclusă în NATO.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

sinelésc v. tr. (d. sineală; ung. szinelni, a colora). Est. Albăstresc rufele cu sineală, sinesc. – În nord sinilesc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

sloátă (oa dift.) f., pl. e (sîrb. slota, lapovită; rus. slotá, d. vsl. slota, iarnă). Mold. nord. Lapoviță saŭ chear ploaĭe. Munt. est. Zloată, pămînt umed argilos și văros.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

acóper, a -i v. tr. (lat. ac-co-operire, cooperire, a acoperi; it. coprire, vpv. pg. cobrir, npv. kurbĭ, fr. couvrir, sp. cubrir.El saŭ eĭ acopere [est], el saŭ eĭ acoperă [vest], să acopere. V. des-coper, opercul). Pun un lucru peste altu ca să-l ascund, ca să-l conserv, ca să-l ornez: a acoperi o casă cu trestie, zăpada acopere cîmpu, cîmpu e acoperit de zăpadă, casa e acoperită cu șindilă, florile acopereaŭ cîmpu. Fig. Apăr, protejez: acoper un loc. Ascund, tăinuesc: îmĭ acoper planurile. Scuz, justific: acoper o greșeală. V. refl. Mă îmbrac, îmĭ pun pălăria. Fig. Mă acoper de glorie, de rușine. Ceru se acopere [!], se întunecă. – Vechĭ cóper și înacóper. Azĭ în est și acúper, în vest și cóper, în nord acópăr.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

fofolóc și -óg n., pl. oace (var. din folmotoc, holmotoc, glomotoc și din rus. hoholók, dim. d. hohól, moț. V. înfofolesc). Mold. sud. Colcovan, vălătuc de stofă. S. m. Mold. nord (-oc). Boboc de gîscă, de rață. Munt. est. Fam. Copil durduliŭ. Adj. Mold. sud. (-og, -oágă). Prost, bleg. V. mototol, tofolog, budulac.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

înfíg, -ípt, a -e v. tr. (lat. figo și infigo, -fígere, a înfige; it. [in]figgere și [in]figere. V. fiulă, fix, afișez). Fac să intre ceva ascuțit în ceva: a înfige cuțitu în pîne [!], lancea în pămînt. Fixez (Rar). V. refl. Intru fixîndu-mă: alicele s´aŭ înfipt în lemn. Mă bag, pătrund, caut să fiŭ și eŭ undeva: acest om se înfige la toate banchetele. – În est a înfinge, part. tot înfipt, ĭar pin [!] nord și înfins. – Vechĭ și înfise îld. înfipse.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

nap m. (lat. napus, it. nopo, cat. nap, sp. pg. nabo; it. și navone, pv. nabet, fr. navet). O plantă cruciferă (cu florĭ galbene, cu fructele în formă de păstare, cu rădăcina cărnoasă, sferică și bună de mîncat chear crudă, acoperită cu o coajă violetă) numită în Munt. vest brojbă, în Munt. est gulie, în Mold. sud alabaș, în Mold. nord caralambă, în Trans. caralabă (brassica napus, cu varietățile: esculenta, oleifera, annua, hiemalis și rapifera și brassica oleracea gongylodes). Nap porcesc, o plantă din familia compuselor, cu tulpina drept în sus și a căreĭ rădăcină face niște tubercule care se mănîncă și crude, în Mold. sud gulie, în Trans. picĭoarcă (helianthus tuberosus). Munt. est. Iron. Îmbrăcată nap-ciocan, foarte împopoțonată (V. grafină și spilcă).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

pocîltésc (mă) v. refl. (cp. cu vsl. poklati, a ucide, d. klati-kalion, a împunge; sîrb. poklati, a ucide, rus. pokolĭetĭ, a muri). Îs doborît, îs lihnit, nu maĭ pot: pocîltit de foame. Boziĭ pocîltițĭ de cĭorchine oacheșe (Munt. vest. CL. 1910, jubilar, 203). – În Olt. Munt. vest pocîltit, în Munt. est cocîltit, în Mold. cohîltit, în Bucov. Mold. nord pocotit (NR. Pop. 6, 486). V. upesc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

jidán, -áncă s. (răd. jid din Jidov și sufixu -an, ca în bădăran; vsl. židinŭ, židŭ, und. Zsidó, lat. Judaeus, vgr. Iudaios. V. jidov, ĭudă). Ĭudeu, Evreŭ, Semit originar din Palestina. Fig. Om fricos. Cămătar feroce: cămătaru Shylock al luĭ Shakespeare e tipu Jidanuluĭ. În Munt. est și Mold. sud se uzitează femininu Jidoafcă, în nord Jidaŭcă. Jidan și Jidov îs epitete pline de dispreț. Și maĭ pline de dispreț îs Hárhar, iúcman, iudă, Párhal, Tarhón, Tîrtán ș.a. Jidanului îi place să-i zicĭ Evreŭ, saŭ Israelit. Romînu-ĭ maĭ zice și cîne. În 1911 eraŭ în Europa 8,853,599 de jidanĭ, dintre care în Rusia 5,211,805, în Germania 600,862, în foasta Austro-Ungarie 2,076,388, în Francia 100,000, în Italia 35,617, în Spania 2,500, în România veche 266,653 (în realitate trebuĭe să fi fost aproape 500,000), în Turcia eŭropee 106,978, în Portugalia 1,200, în Suedia 32,012, în Serbia 5,729, în Bulgaria 37,653, în Elveția 12,366, în Grecia 8,350, în Danemarca 3,176, în Norvegia 641, în Belgia 15,000, în Anglia 237,860. Restu, pînă la vre-o 14,000,000, trăiește în America (Statele Unite și Argentina) și’n celelalte continente. V. cahal, francmason.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

patáșcă f., pl. ște, șce și pătăștĭ (fr. [d. sp.] patache, f., șalupă de poliție saŭ de vamă în porturĭ, birjă proastă. Cp. cu caleașcă, d. fr. calèche, și cu barabaftă). Est. Trăsură de dus morțiĭ, car funebru (dric, droagă). Nord. Targă. Roabă, tărăboanță.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RÁSĂ1 (‹ fr., germ.) s. f. 1. (BIOL.) Grup de indivizi aparținând aceleiași specii de microorganisme, plante sau animale, prezentând unele caractere comune, constante, conservate ereditar. 2. Rase omenești = grupări mari, naturale, de oameni, unitare prin origine și printr-un ansamblu de caractere somatico-ereditare (pigmentația pielii, forma nasului și dispoziția nărilor, epicantusul, forma și dispoziția oaselor malare, aspectul secțiunii firului de păr etc.), dar având o mare variabilitate individuală, apărută ca rezultat al evoluției în condiții diferite de mediu. R. o. sunt expresia variabilității speciei umane Homo sapiens sapiens. Antropologia modernă consideră că rasele sunt populații ce diferă una de alta prin frecvența anumitor gene. Antropologia clasică consideră că ar exista trei rase mari principale, împărțite la rândul lor în rase secundare: a) r. europidă sau caucaziană (cu rasele secundare mediteraneană, nordică, est-europidă etc.); b) r. mongolidă (cu rasele secundare nord-asiatică, amerindiană, nord-chineză etc.); c) r. negridă sau negrid-australidă (cu rasele secundare australoidă, veddoidă, jawaneză, singaleză etc.). 3. (ZOOT.) Grup individualizat de animale domestice din aceeași specie, cu proprietăți biologice și productive asemănătoare. ◊ R. amelioratoare = r. specializată, consolidată și cu calități productive ridicate, având mare valoare de prăsilă; este folosită la îmbunătățirea calitativă a raselor locale. ◊ R. ecologică = r. atașată de un anumit biotip; ecotip. R. geografică = r. atașată de o anumită regiune din arealul speciei, nu de un anumit biotip definit; subspecie. ◊ Loc. De rasă = de soi bun; select.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cĭuhuréz m., pl. (d. cĭuh, cĭuhă cu suf. -rez, ca´n titirez). Vest. Un fel de bufniță mare cu doŭă moțurĭ, ca niște urechĭ (otus vulgaris orĭ strix otus). – Și cihurez, cĭuhurete; în Olt. cĭurez, în est (pin [!] asimilarea luĭ cĭu în hu) huhurez, în nord hurez.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

prisnél, prîsnél și (Vc.) spîrnél și (Trans.) prísten și prístene n., pl. e (sîrb. pršijen, vertebră, ceh. presien, prisnel, d. vsl. prensti, a toarce). Feru rătund [!] care mărginește făcău sus și jos. La fusu moriĭ, partea în care se prind dințiĭ roateĭ (V. tîrcol). Rotiță pusă la capătu de jos al fusuluĭ ca să-ĭ dea maĭ multă forță la învîrtire (volant). Prîsnel (nord), fus foarte mic. Titirez. Fig. Om ĭute, om ager. Est. O plantă numită și peniță (Vezĭ-o). – Și zbîrnel (ChN. I, 199).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

sumán n., pl. e (din mai vechiĭ sucman, d. turc. sukman, cizme marĭ [cum poartă Turcomaniĭ]; bg. sukman, rochie țărănească, rut. sukmana, suman, pol. sukmana, haĭnă proastă de postav, ung. szukmány, suman. V. sucnă). Est. Haĭna cea maĭ groasă a țăranuluĭ (și pin nord și a țăranceĭ), făcută din postav grosolan cafeniŭ, cenușiŭ saŭ negru și împodobită cu găitane (V. ghebă, zeghe, dulamă). Pănură, postav grosolan de suman (V. aba, dimie). Munt. O haĭnă maĭ groasă a țărancelor.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SUD n. (în opoziție cu nord) 1) Punct cardinal care indică direcția Soarelui la amiază; miazăzi. ◊ Sud-est punct cardinal intermediar, care indică direcția între sud și est. Sud-vest punct cardinal intermediar, care indică direcția între sud și vest. De ~ sudic; austral. 2) Parte (a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc.) care este situată în această direcție în raport cu restul teritoriului. Locuitori ai ~ului. /<fr. sud, it. sud
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

covițăĭésc v. intr. (d. coviț, rudă cu vsl. kvičuti, bg. kvicý și gucam, sîrb. kvičati, [kvocati, a cloncăni], rus. kvičátĭ, ceh. kvičeti, kovičeti; alb. kuis, ngr. koizo; germ. quieken, quieksen, id. Bern.). Est. Țip de nemulțămire [!], vorbind de porc orĭ de purcel. – În nord cuvíț, în vest guíț, a -țá. V. grohăĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

izbáĭ n., pl. urĭ (d. izbesc). Est. Fam. Izbitură dată cuĭva: ĭ-a tras un izbaĭ. – În nord și izbă, pl. e.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

fĭerăstrắŭ și herăstrắŭ n., pl. aĭe și ăĭe (ung. *fürésztö din fürész, fĭerăstrăŭ, și contaminat de fier). Vest. Un instrument compus dintr´o lamă dințată fixată în niște lemne și întrebuințat la tăĭat lemnele rozîndu-le. Joagăr, gater. Fabrică de tăĭat lemnele și de făcut scîndurĭ. – În Trans. și ferăstrăŭ, ferezăŭ și firisăŭ, în Mold. nord feresăŭ, feresăŭ (pop. he-) și serisăŭ, în Mold. sud feresteŭ, în Munt. est ferăstrăŭ și fĭerăstăŭ (pop. hĭe-). V. și firez.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GHIBERTI, Lorenzo (c. 1378-1455), sculptor și orfevru florentin. Operă caracteristică trecerii de la gotic la Renaștere. A realizat, într-un stil apropiat de gotic, porțile de nord ale Baptisteriului din Florența, iar în spiritul Renașterii „Poarta Paradisului” (poarta de est a aceluiași edificiu), precum și o serie de statui („Sf. Matei” în Oratoriul Orsanmichele din Florența).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

covíț (est), interj. care arată strigătu porculuĭ saŭ purceluluĭ nemulțămit [!] (legat, lovit ș. a.). – În nord cuvíț, în vest guíț.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

1) fármec n., pl. e (lat. phármacum, d. vgr. phármakon, medicament, venin, la pl. „farmece”. V. farmacie). Est. Pl. Fărmăcătorie [!], vrajă, oare-care micĭ obĭecte și substanțe descîntate crezînd că așa veĭ face altuĭa un răŭ saŭ un bine: a face farmece. Fig. Încîntare, grație, atracțiune irezistibilă: farmecu frumusețiĭ. Ca pin [!] farmec, ca pin minune, îndată (vorbind de o schimbare). – În nord farmăc, pl. ăce și ece. Vechĭ și farmăcă, f., pl. ăcĭ. Și azĭ în est pl. f. farmecĭ. În vest pl. n. farmece. V. fapt și făcut 1.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SARAWAK [səráüak] 1. Stat în Federația Malaysia, în VNV ins. Borneo; 124,4 mii km2; 2 mil. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Kuching. Relief muntos, cu alt. max. de 2.438 m (vf. Murud) în partea centrală și de S și o îngustă câmpie litorală în N. Climă ecuatorială cu precipitații abundente pe litoral și vegetație luxuriantă. Expl. de petrol, bauxită, fosfați, antimoniu, min. de fier, aur și forestiere (pădurile ocupă 75% din supr. statului). Plantații de cauciuc, cocotieri și sagotieri; cânepă de Manila; piper. Culturi de orez, porumb, batate. Pescuit și vânătoare. Protectorat britanic din 1888, a fost ocupat de japonezi (1941-1945); în 1946 intră în componența coloniei Borneo de Nord a Marii Britanii. În 1963 intră în componența Malaysiei; formează (din 1966), împreună cu statul Sabah, Malaysia de Est. 2. V. Kuching.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

lostopánă și (rar) -áĭe f., pl. e și ăĭ (din *stolopană, talapană, toloapă). Mold. Munt. est Bucată mare de materiĭ moĭ (noroĭ, varză murată ș. a.). Fig. Bașoldină, femeĭe grasă. – În nord și șteolopană (eo dift.), pl. e; în Bz., și loscopánă, loscoboaĭe și -voáĭe, pl. oĭ; în Olt. roscobáĭe, pl. ăĭ; în Meh. leșcovă, pl. e. În Nț. láșpaniță, pl. e, bucată de lemn (rest) la fabricile de scîndurĭ. V. stolohan și răscăbușurĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

daradáĭcă (Mold.) și taradaĭcă (nord) f., pl. e (rut. tarudáika, trăsură hodorogită, rus. taratáika, căruță cu doŭă roate; pol. taradajka, teredajka). Est. Iron. trăsură hodorogită, droagă. – Și har- (Sadov.). V. hodoroagă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

drot n., pl. urĭ (ung. drót, pol. drót, d. germ. draht, sîrmă). Nord. Spirală de sîrmă groasă întrebuĭnțată ca resort la scaune și canapelele ca să le ție unflate. Est. Instrument (ca un foarfece) de încrețit păru. – V. tel.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MIHALACHE, Ion (1882-1963, n. Topoloveni), om politic român. Unul dintre doctrinarii statului țărănesc. A participat la Războiul de întregire a țării, fiind decorat pentru faptele de arme cu ordinul „Mihai Viteazul” în gradul de cavaler. Președinte (1925-1926) al Partidului Țărănesc (creat din inițiativa sa în dec. 1918) și al Partidului Național-Țărănesc (1933-1937), fiind unul dintre principalii artizani ai fuziunii (oct. 1926) dintre țărăniști și naționali. Ministru al Agriculturii și Domeniilor (1919-1920, 1928-1930), calitate în care s-a ocupat de de elaborarea proiectului legii agrare în Vechiul Regat, precum și de inițierea și adoptarea legii pentru libera circulație a terenurilor dobândite prin împroprietărire. Ca ministru de Interne (1930-1931, 1932-1933) a dispus dizolvarea Gărzii de Fier. S-a numărat printre oamenii politici care au susținut aducerea pe tron a principelui Carol. A protestat împotriva cedării fără luptă a Basarabiei și Bucovinei de Nord, precum și a părții de nord a Transilvaniei și a Dobrogei de Sud. Sub pretextul de a fi participat ca voluntar pe Frontul de Est, autoritățile comuniste l-au împiedicat să candideze în alegerile parlamentare din 1946. După 23 aug. 1944, s-a împotrivit procesului de comunizare și sovietizare a țării. În urma acțiunii provocatoare de la Tămădău, M. împreună cu alți fruntași țărăniști, a fost arestat (iul. 1947), judecat și condamnat la muncă silnică pe viață, fiind închis la Galați, Sighet și Râmnicu Sărat, unde a și murit.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bodogănésc v. intr. (din dobogănesc; d. ung. dobogni, care vine d. dob, dobă. V. și mogorogesc și bondănesc). Est. Bombănesc, bondănesc, vorbesc încurcat și cu voce maĭ joasă de cĭudă orĭ din alăt cauză. – Și bondogănesc. În nord și bodrogănesc. V. blogodoresc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SABAH {sába], stat al Malaysiei, situat în N ins. Borneo; 73,6 mii km2; 2,6 mil. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Kota Kinabalu. Relief muntos cu alt. max. de 4.101 m (vf. Kinabalu). Păduri ecuatoriale. Expl. forestiere, de cărbuni, petrol, gaze naturale, cupru, min. de fier și auro-argentifere. Cauciuc; cânepă de Manila. Culturi de orez, porumb, manioc, soia; plantații de cocotieri. Creșterea porcinelor. Pescuit. Parcul național Kinabalu. Terit. S. s-a aflat, din sec. 16, în sfera de influența a sultanatelor Brunei și Sulu. Cedat (în 1877 și 1879) britanicilor de sultanul de Brunei, a revenit, în 1882, Companiei Britanice din Borneo de Nord (creată în 1881). Sub protectorat britanic (din 1888). Ocupat de japonezi (1942-1945). În 1946, Marea Britanie a constituit, din S., ins. Labuan și Sarawak, colonia Borneo de Nord. În 1963, sub denumirea de S., a intrat, ca stat, în componența Malaysiei; S. formează, împreună cu Sarawak, Malaysia de Est.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

învălitoáre (est) și învel- (vest) f., pl. orĭ. Ceĭa ce învelește pe deasupra, scoarță, lăvicer, velință, macat. (V. cergă, cuvertură). Nord. Rar. Naframă, tulpan, bariz.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

lózie f. (vsl. loziĭe, vlăstare, vițe; bg. lóziĭe și lozĭe, vie. V. loază 1, lozniță). Est. Salcie, mlajă, răchită din ale căreĭ crăngĭ [!] se fac coșurĭ (sálix [purpúrea și viminális]). Pădurice supțire [!] de lozie. – În nord lóză, pl. e (sîrb. loza, vie).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

vînzolésc (mă) v. refl. (ung. vonzódni, a se simți atras; voncolni, a trage, a zmunci; vonzani, a trage, a atrage). Est. Mă lupt mult, mă zmuncesc mult, mă joc mult: toată noaptea ne-am vînzolit cu draciĭ. – Și vînj- în nord. V. hîrjonesc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SARMAȚIÁN s.n. (Geol.) Ultimul etaj al miocenului din sud-estul Europei. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ți-an. / < fr. sarmatien, cf. Sarmația – nume dat în antichitate regiunii de la nord de Marea Neagră].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

noáten (vest) și -in (est,) (oa dift.) s. (lat. annótinus, -na, de un an, d. annus, an. Cp. cu cîrlan, godac, vătuĭ). Vest și nord. Mĭel, mioară de un an. Sud. Mînz, mînză de un an. – Dim. notior, -oară. V. strîjnic, dănac.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

chișleág (ea dift.) n., pl. inuz. urĭ (rut. kislĭák, id.; bg. kiselĭak, -lĭaš, băutură acră; sîrb. kiseljak, macriș, băutură acră. V. chisăliță. Est. Lapte de vacă bătut, lapte rămas după luarea smîntîniĭ și bătut. (Din el, pus la scopt în căldare, ĭese brînza). – În nord -eac.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

copóŭ m. (ung. kopó, de unde și ceh. kopoy, rut. kapúy). Est. Cîne care adulmecă vînatu în pădure, îl scornește și-l alungă chefnind pînă-l aduce spre vînător. – Fig. Polițist ager. – În nord capăŭ; în sud copoĭ, pl. tot așa (de unde bg. kopóĭ). V. ogar și prepelicar.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

peág, -ă adj., pl. pegĭ, pege (vsl. pĭegŭ, pătat, d. got. fáihus, vgerm. fêh, ngerm. fehe, veveriță siberiană). Olt. ș. a. Pătat, cu pete marĭ (vorbind de penele găinilor). Est. Care are toate picĭoarele albe pînă la genunchĭ și e bălțat la coaste, ĭar în colo [!] negru: cal peag. – În nord pag (ca bat îld. beat), dar pl. pagĭ. V. pintenog, breaz, murg, roĭb, șarg, pestriț.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cronțănésc (est) și rónțăĭ saŭ -ĭésc (vest și sud) v. intr. și tr. (d. cronț, ronț). Mănînc făcînd cronț-cronț: cronțănea niște posmagĭ. – În nord și hrojdesc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink