(explicație)
456 definiții cuprind toate cuvintele căutate  
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: la un

AVUȚÍE, avuții, s. f. Avere. ◊ Avuție națională = totalitatea valorilor materiale și spirituale de care dispune un popor, o țară la un moment dat. – Avut + suf. -ie.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

BEST-SELLER s. n. 1. Lucrare (literară) care deține recordul la vânzare. 2. Autor popular al unei lucrări (beletristice) de mare succes. 3. Articol sau produs foarte căutat la un moment dat. [Pr.: bestsélăr] – Cuv. engl.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁSĂ2, case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care sunt ținuți bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau într-o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi bilanțul încasărilor și al plăților unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

DAT2, -Ă, dați, -te, adj., s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit; înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz. Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de știință), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotărâri etc. III. S. f. (Reg.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. – V. da2.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

GHEÁȚĂ, (2) ghețuri, s. f., adj. invar. 1. S. f. Apă aflată în stare solidă, în urma înghețării. ◊ Expr. A se da cu patinele pe gheață = a patina2. A (se) sparge sau a (se) rupe gheața = a dispărea sau a face să dispară atmosfera ori senzația de jenă existentă la un moment dat; a (se) înlătura primele dificultăți în bunul mers al unei acțiuni. ♦ (Reg.) Grindină, piatră (I 7). 2. S. f. (La pl.) Întinderi mari de gheață (1) aflate pe uscat sau pe apă. ◊ Loc. adj. De gheață = indiferent, nepăsător, nesimțitor. 3. S. f. Senzație neplăcută de răceală, provocată de frică, emoție etc. 4. S. f. Plantă erbacee cu flori mici, albe, roz sau roșii, având frunzele acoperite cu papile albe care seamănă cu cristalele de gheață (1) (Mesembryanthemum crystallynum). 5. S. f. Plantă erbacee cu tulpina cărnoasă, ramificată, cu frunze ovale-rotunde și cu flori numeroase, albe, mai rar roz sau roșii (Begonia semperflorens). 6. Adj. invar. (În sintagma) Bani gheață = bani în numerar, plătiți pe loc, bani lichizi (2), bani peșin. – Lat. glacia (= glacies).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

INCREÁT s. n. (Livr.) Ceea ce preexistă formei în care urmează să se constituie la un moment dat. ♦ Ceea ce este etern. [Pr.: -cre-at] – Din fr. incréé.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

IPOTÉZĂ, ipoteze, s. f. Presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce; presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei etc. ♦ (Mat.) Ansamblul proprietăților date într-o demonstrație și cu ajutorul cărora se obțin noi propoziții. – Din fr. hypothèse.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp intre două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile.Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii.Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții.Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: zíuă s. f.] – Lat. dies.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

MOMÉNT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă, în acea clipă. În tot momentul = în permanență, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr-un moment în altul = imediat, chiar acum; curând, îndată. (Nici) un moment deloc, niciodată. ◊ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfășurarea unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. În momentul de față = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nici o clipă de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acțiunea unei scrieri literare; (p. ext.) specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viața cotidiană. ♦ Dată, termen. ♦ Mărime fizică egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, cu o axă sau cu un plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

VREODÁTĂ adv. Mai de mult, cândva, odată; la un moment dat, în viitor. – Vre[o] + odată.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

EȘANTIÓN, eșantioane, s. n. 1. Cantitate mică luată dintr-un produs, pentru a da posibilitatea să se examineze felul, cantitatea sau valoarea produsului; probă, mostră. 2. (Rad.) Impuls foarte scurt care definește semnalul din care provine la un moment dat. [Pr.: -ti-on] – Din fr. échantillon.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

PLAFÓN, plafoane, s. n. 1. Suprafață interioară a planșeului superior al unei încăperi; tavan, bagdadie. 2. Cifră-limită, limită valorică (maximă) în cadrul unor operații financiare, care nu poate fi depășită. ◊ Plafon de casă = limita până la care se pot păstra în permanență într-o casierie sume pentru efectuarea unor plăți curente. 3. Nivel maxim al unei mărimi (viteză, turații etc.) pe care îl poate atinge un sistem tehnic. 4. Înălțime la care se găsește, la un moment dat, suprafața inferioară norilor față de sol. 5. Altitudine maximă la care se poate urca o aeronavă. – Din fr. plafond.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

PREZÉNT2, -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul: de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care el se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂSTÍMP, răstimpuri, s. n. Durată (limitată) de timp; interval între două perioade sau între două momente diferite; timp. ◊ Loc. adv. În răstimpuri sau din răstimp în răstimp = din când în când, câteodată, uneori. Într-un răstimp = de la o vreme, la un moment dat. În răstimp = între timp. – Din sl. rastonpŭ (după timp).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

REFÓRMĂ, reforme, s. f. 1. Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obține o ameliorare sau un progres; schimbare în sânul unei societăți (care nu modifică structura generală a acelei societăți). ◊ Reformă monetară (sau bănească) = operație financiară prin care se înlocuiește moneda unei țări cu o monedă nouă (ca urmare a perturbărilor din sistemul economic național), având un curs diferit față de prima. Reformă financiară = reformă prin care se aduc modificări importante sistemului de formare și de cheltuire a veniturilor statului. 2. (Art.) Mișcare social-politică și religioasă cu caracter anticatolic și antifeudal, apărută în Europa apuseană în sec. XV-XVI, care a susținut principiul mântuirii prin credință, secularizarea averilor clerului, simplificarea ierarhiei și cultului catolic și introducerea limbilor naționale în serviciile de cult; reformare. 3. Scoaterea din uz a unui material, a unei unelte etc. în urma degradării lor; (concr.), Totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, armelor etc., socotite la un moment dat ca inutilizabile (prin degradare); p. ext. depozit în care se păstrează un asemenea material. 4. Scoaterea din cadrele armatei a unui militar (pentru motive de incapacitate fizică). – Din fr. réforme, germ. Reform.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de zaraza_joe | Semnalează o greșeală | Permalink

PASÍV, -Ă, pasivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu reacționează în nici un fel, care este lipsit de inițiativă și de interes pentru ceea ce face, vede etc.; inactiv. ♦ Vocabular pasiv = parte a vocabularului care nu e folosită în mod frecvent în vorbire. Apărare pasivă = ansamblul măsurilor luate pentru a feri un oraș, o clădire etc. de atacuri aeriene inamice. Drept electoral pasiv = dreptul de a fi ales în diverse organe legislative. 2. (Gram.; despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) Care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. ♦ (Substantivat, n.) Diateza pasivă (I 2) a unui verb. 3. (Despre metale, aliaje) Care prezintă fenomenul de pasivitate (2). II. S. n. 1. (Fin.; adesea adjectival) Totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, privite sub aspectul provenienței lor la un moment dat și al destinației lor. ♦ Parte a bilanțului contabil în care sunt înscrise fondurile unei întreprinderi sau ale unei instituții la un moment dat. 2. (Jur.) Parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice alcătuită din datorii sau din alte obligații ce se pot evalua în bani. – Din fr. passif, lat. passivus, germ. passiv, Passiv.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) antichitate; țările, locuitorii din antichitate; c) nume generic care se celor trei continente (Europa, Asia, Africa) cunoscute până la descoperirea Americii. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri vechi; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust, alterat, stricat. 2. Care a fost întrebuințat mult și este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. ♦ Fig. Îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de mult o profesiune. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊ Loc. adj. și adv. (Înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai întrebuințează, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. – Lat. pop. veclus (= vetulus).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de iacobpompilia | Semnalează o greșeală | Permalink

LINGVÍSTIC, -Ă, lingvistici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care studiază limba (II) și legile ei de dezvoltare. ◊ Lingvistică generală = domeniu al lingvisticii care studiază limba din punctul de vedere al trăsăturilor ei generale, de mijloc de comunicare specific omului. Lingvistică diacronică = studiu al faptelor de limbă privite în evoluția lor. Lingvistică sincronică = studiu al faptelor de limbă așa cum se prezintă ele la un moment dat. 2. Adj. Care aparține lingvisticii (1), privitor la lingvistică. [Var.: linguístic, -ă s. f., adj.] – Din fr. linguistique.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: Var. (înv.) limbistică - LauraGellner

VRÉME, vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie.Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar, a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea meseiLoc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = Până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen, prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = Din vremurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ În negura vremii = în trecutul îndepărtat. ♦ (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

POSTÚRĂ, posturi, s. f. 1. Situație în care se află cineva la un moment dat. 2. (Rar) Ținută, poziție a corpului. – Din fr. posture.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

ȘLÁGĂR, șlagăre, s. n. Melodie care se bucură la un moment dat de o mare popularitate; cântec la modă. – Din germ. Schlager.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJUNCTÚRĂ, conjuncturi, s. f. Totalitatea factorilor de ordin obiectiv și subiectiv, de condiții și de împrejurări care exercită o influență asupra evoluției unui fenomen sau asupra unei situații la un moment dat, într-un anumit sector de activitate; concurs de împrejurări. ♦ Totalitatea trăsăturilor care caracterizează un anumit moment al dezvoltării economice. – Din fr. conjoncture.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de Iris | Semnalează o greșeală | Permalink

ÉPOCĂ, epoci, s. f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebește de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, însemnate; eră (2). ◊ Expr. A face epocă = a atrage atenția, a face vâlvă, a se impune la un moment dat; a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic, același lucru în aceleași condiții. Epoca topirii zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. [Acc. și: epócă.Var.: (înv.) épohă s. f.] – Din fr. époque.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de viomih | Semnalează o greșeală | Permalink

LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii.Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare.Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop.Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz.Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. ( o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare.Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MUT, -Ă, muți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte. Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără sunete sau vorbirea personajelor. Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 4. Adj. P. ext. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit. 5. S. m. și f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. – Lat. mutus, -a, -um.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJÚNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] – Din fr. conjonction, lat. conjunctio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de Bogdan | Semnalează o greșeală | Permalink

SITUÁȚIE, situații, s. f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile de existență și de dezvoltare ale unei persoane, ale unei colectivitați, ale unei activitați; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. ◊ Expr. A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. A te pune în situația cuiva = a încerca să înțelegi împrejurările în care se află altul, pentru a-ți da seama de modul lui de a gândi sau de a acționa. A fi călare (sau stăpân) pe situație = a fi stăpân pe împrejurări în momente grele, critice. ♦ Poziție socială, materială sau morală în care se află cineva. ◊ Expr. A-i face cuiva o situație = a ajuta pe cineva să ajungă la o poziție socială, materială si morală bună. ♦ (Concr.) Avere. ♦ Fig. Dispoziție, stare sufletească. 2. Dare de seamă, raport, inventar. ◊ Situația casei = stare de fapt, constatată zilnic sau ocazional, a numerarului și a gestiunii bănești a unei întreprinderi; raport2 asupra rezultatului constatărilor făcute cu acest prilej. 3. (Rar) Așezare, poziție a unui teren, a unei localități. [Var.: (înv.) situațiune s. f.] – Fr. situation.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de Zavaidoc | Semnalează o greșeală | Permalink

LITERÁR, -Ă, literari, -e, adj. Care aparține literaturii, care se referă la literatură, care corespunde cerințelor literaturii. ◊ Limbă literară = aspectul cel mai corect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a publiciștilor, a oamenilor de știință etc. și constituind o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor la un moment dat. – Din fr. littéraire, lat. litterarius.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MENȚÍNE, mențin, vb. III. Tranz. 1. A păstra ceva (în aceeași stare sau formă în care se afla la un moment dat), a lăsa neschimbat; p. ext. a face să dureze. ♦ Refl. A continua să existe sub același aspect, a rămâne neschimbat; a dura, a dăinui. 2. (Rar) A întreține o familie, o persoană etc. 3. (Franțuzism, rar) A afirma, a susține ceva cu tărie. – Din fr. maintenir (după ține).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva; fel în care se efectuează ceva; cale, procedeu, metodă. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = fel istoricește determinat în care oamenii produc bunurile necesare existenței lor caracterizând o orânduire socială și determinând-o din punct de vedere istoric. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum apare acțiunea, starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare la un moment dat o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. 3. Caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine și natură a intervalelor componente și de o anumită funcție a diferitelor sunete față de sunetul fundamental. – Din lat. modus, it. modo.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MÓDĂ, mode, s. f. 1. Obicei, deprindere colectivă, specifică la un moment dat unui mediu social; spec. gust, preferință generalizată la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca. ◊ Loc. adj. La modă = a) care corespunde gustului într-un anumit moment, care se folosește frecvent la un moment dat; modern; de actualitate, actual; b) (despre oameni) care se comportă conform gustului, preferințelor unui anumit mediu social (la un moment dat); foarte cunoscut sau apreciat la un moment dat. ◊ Expr. De modă veche = a) care nu mai corespunde cu gustul momentului, depășit, demodat, desuet; care aparține unor realități din trecut, ieșite din uz; b) (despre oameni) cu concepții vechi, depășite; care se conformează unui sistem sau unui principiu din trecut, învechit. 2. (În sintagmele) Magazin de mode = magazin de pălării femeiești (și de obiecte mărunte de îmbrăcăminte femeiască). Revistă (sau jurnal) de modă (sau de mode) = revistă care conține modele (noi) de îmbrăcăminte și de încălțăminte. Casă de modă (sau de mode) = atelier (de lux) unde se confecționează la comandă obiecte de îmbrăcăminte. – Din it. moda, germ. Mode, ngr. da, fr. mode.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MONOFÁZIC, -Ă, monofazici, -ce, adj. (Fiz.) Monofazat. ♦ (Despre substanțe omogene) Care prezintă, la un moment dat, o singură stare de agregare. – Din monofazat.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NOU, NÓUĂ, noi, adj. I. 1. Făcut sau creat (relativ) de curând; care apare pentru prima dată. ◊ Lună nouă = fază a Lunii când aceasta este în conjuncție și când fața dinspre Pământ, nefiind luminată, este invizibilă; timpul când Lună este în această fază. Crai nou = nume popular dat Lunii în prima ei fază (când are forma unei seceri subțiri). (Azi rar) Lumea nouă = America. ◊ Expr. Ce mai (e) nou? = ce s-a mai întâmplat în ultima vreme? ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anului în curs sau a anului imediat anterior. 2. Care apare în locul unui lucru, al unei ființe etc. mai vechi; de azi, contemporan, actual. ♦ (Substantivat, n.) Element care apare la un moment dat în procesul dezvoltării unui fenomen și care, în luptă cu elementele vechi, iese învingător. 3. Care a fost executat sau cumpărat de curând; care se află în bună stare; care nu a mai fost folosit sau a fost puțin folosit. 4. Cu aspect și conținut schimbat; transformat în bine; reînnoit, refăcut. ♦ Evoluat, perfecționat. 5. Care s-a ivit de curând, recent. ◊ Expr. Lume nouă! exclamație familiară cu care întâmpinăm pe oaspeții rari. 6. Care se adaugă (într-o succesiune) la ceva (de același fel) ce exista de mai înainte, care este încă unul pe lângă cel existent. ◊ Loc. adv. Din nou = încă o dată, iarăși, iar. II. Lipsit de experiență, neexperimentat (din cauza absenței unei practici suficiente). [Pl. și: (f.) nouă] – Lat. novus, -a.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ELONGÁȚIE, elongații, s. f. 1. Valoarea, într-un moment dat, a unei mărimi care variază periodic în timp. 2. Distanța unghiulară dintre doi aștri în raport cu pământul. 3. Extensiune accidentală sau terapeutică a unui ligament sau nerv. – Din fr. élongation, lat. elongatio.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

DISPONÍBIL, -Ă, disponibili, -e, adj., s. n. 1. Adj. De care se poate dispune, care nu are (momentan) o destinație precisă, care stă la dispoziție pentru a fi utilizat. ♦ (Despre oameni) Care nu este ocupat; liber; care a fost scos (temporar) dintr-o slujbă (putând fi rechemat la nevoie). 2. S. n. Bani sau alte bunuri de care o instituție, o întreprindere, o persoană etc. poate dispune, la un moment dat, fără a afecta restul cheltuielilor sau nevoilor. – Din fr. disponible, lat. disponibilis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONSTITÚȚIE, constituții, s. f. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; structură fizică generală a corpului omenesc. 2. Lege fundamentală a unui stat, învestită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esențiale ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respectiv. [Var.: constituțiúne s. f.] – Din fr. constitution, lat. constitutio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

TEZÁUR, tezaure, s. n. 1. Cantitate mare de bani, bijuterii, pietre scumpe sau alte obiecte de preț, strânse și păstrate în loc sigur; p. ext. avere, bogăție. ♦ Loc unde se păstrează obiectele de preț. ♦ Bani sau obiecte prețioase ascunse de multă vreme în pământ și care au fost descoperite întâmplător; comoară. 2. Totalitatea aurului și a altor metale prețioase, efecte etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. ♦ Totalitatea bunurilor de care dispune statul la un moment dat. ♦ Locul unde se păstrează depozitele de metale prețioase, bani sau efecte ale statului sau ale unei bănci; visterie. 3. Fig. Ceea ce este foarte iubit și prețuit; odor. ♦ Patrimoniu spiritual al unei societăți, al unei epoci. [Pr.: -za-ur] – Din lat. thesaurus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

TIMP, (II, V, rar IV) timpuri, s. n., (IV, înv. și II) timpi, s. m. I. S. n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

TRANSPÓRT, transporturi, s. n. 1. Faptul de a transporta. ♦ (La pl.) Ramură a economiei naționale cuprinzând totalitatea mijloacelor rutiere, aeriene și navale care asigură circulația bunurilor și a persoanelor. 2. Totalitatea bunurilor sau a persoanelor care sunt transportate la un moment dat și în condiții determinate. 3. Fig. (Livr.) Uitare de sine cauzată de emoție, de entuziasm, de plăcere; stare de contemplație. – Din fr. transport.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

DELINCVÉNȚĂ, delincvențe, s. f. 1. Fenomen social care constă în săvârșirea de delicte. 2. Totalitatea delictelor săvârșite, la un moment dat, într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vârstă. [Var.: delicvénță s. f.] – Din fr. délinquance.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÁLĂ, scale, s. f. Placă gradată montată la aparatele de radio, pe care se pot urmări, cu ajutorul unui indicator, posturile sau lungimea de undă pe care funcționează aparatul la un moment dat. – Din it. scala.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de anonim | Semnalează o greșeală | Permalink

DEPLASÁT, -Ă, deplasați, -te, adj. Care nu se află la locul lui. ♦ (Despre oameni și manifestările lor) Care nu este așa cum se cuvine în raport cu situația, cu momentul dat; nepotrivit, nelalocul lui; necuviincios. – V. deplasa. Cf. fr. déplacé.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SITUÁȚIE, situații, s. f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile existenței unei ființe, a unei colectivități, a unei activități; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. Expr. A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. A te pune în situația cuiva = a încerca să înțelegi împrejurările în care se află altul, pentru a-ți da seama de modul lui de a gândi sau de a reacționa. A fi stăpân (sau călare) pe situație = a domina o situație în împrejurări critice, a fi sigur de ceva, a ști să se descurce (într-o situație dificilă). ♦ (În sintagma) Situație limită = situație excepțională, la extremă, aparent fără ieșire, care impune luarea fără întârziere a unei hotărâri radicale. ♦ Poziție socială, materială sau morală în care se află cineva. ◊ Expr. A-i face cuiva o situație = a ajuta pe cineva să ajungă la o poziție socială, materială și morală bună. ♦ (Concr.) Avere. ♦ Fig. Dispoziție, stare sufletească. 2. Prezentare detaliată a unor date privind rezultatele unei activități economice sau financiare dintr-un domeniu (comparativ cu sarcinile planificate); raport; inventar. ♦ Document în care se prezintă o stare de lucruri, mersul unor lucrări etc. 3. (Rar) Așezare, poziție a unui teren, a unei localități etc. [Pr.: -tu-a-.Var.: (înv.) situațiúne s. f.] – Din fr. situation.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

STOC, stocuri, s. n. Cantitate de bunuri (materii prime, materiale etc.) existente, la un moment dat, ca rezervă în depozitul unui magazin, al unei întreprinderi, într-o piață în vederea asigurării continuității producției sau a desfacerii. – Din fr., engl. stock.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CURÉNT, -Ă, curenți, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, ușor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente.Cont curent = cont deschis la bancă de o întreprindere, de o instituție sau de persoane particulare, unde se depun și de unde se ridică sumele pentru a fi utilizate după nevoie. 3. (Despre prețuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obișnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalație de apă potabilă care poate fi folosită în permanență în locuințe. II. S. m. 1. (Și în sintagma curent de aer) Deplasare, mișcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de temperatură; flux. 2. Mișcare a apei în direcția pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = mișcare a apei în mări și oceane. 3. (Și în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mișcare artistică sau literară care reunește un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ține pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. – Din fr. courant.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

CURS1, cursuri, s. n. I. 1. Mișcare a unei ape curgătoare în direcția pantei; p. ext. albia, întinderea sau direcția unei ape curgătoare. 2. (Înv.) Mers (repede). II. Fig. 1. Trecere, durată, interval (de timp). ◊ Loc. prep. În cursul... = în timpul cât durează ceva. În curs de... = în timp de... 2. Desfășurare, mers, direcție a unor evenimente. ◊ Expr. A da curs unei cereri = a lua în considerare, a rezolva o cerere. III. Preț sau cost, la un moment dat, al unei hârtii de valoare în raport cu altă hârtie de valoare. ◊ Cursul acțiunilor = prețul la care se vând și se cumpără acțiunile la un moment dat. Cursul bursei = prețul la care este cotată la un moment dat, la bursă, o hârtie de valoare, o valută străină etc. ♦ Putere de circulație a unei monede. – Lat. cursus (cu unele sensuri după fr. cours).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

dátă (momentul unei întâmplări, oară) s. f., g.-d. art. dății; pl. dăți
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CONCÚRS ~uri n. 1) Luptă între două sau mai multe persoane (state, organizații) care urmăresc același avantaj sau același rezultat; întrecere; concurență; competiție. 2) Examen prin care mai mulți candidați concurează pentru un număr limitat de locuri sau pentru admiterea într-o instituție de învățământ. 3) Reuniune constând în lupta pentru întâietate în una sau mai multe probe sportive; întrecere sportivă; competiție. 4) rar Susținere materială sau morală; ajutor; sprijin; reazem. ◊ ~ de împrejurări ansamblu de împrejurări care influențează la un moment dat o serie de lucruri; coincidență de fapte. /<fr. concurs, lat. concursus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DEOCAMDÁTĂ adv. Până la momentul dat; până acum; încă; pentru moment. ~ doarme. ~ n-a plecat. /de + o + cam + dată
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DEPLASÁT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEPLASA și A SE DEPLASA. 2) fig. Care nu este potrivit cu situația sau cu momentul dat; nepotrivit. 3) fig. Care vine în contradicție cu buna-cuviință; contrar bunului-simț; deloial. Vorbe ~te. /v. a deplasa
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EȘICHIÉR ~e n. Dispunere a unor obiecte (de același fel) cu anumite intervale între ele. ◊ ~politic configurația partidelor politice dintr-o țară la un moment dat, considerate din punctul de vedere al raportului ideologic dintre ele; spectru politic. [Sil. e-și-chi-er] /<fr. échiquier
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EXISTÉNT ~tă (~ți, ~te) 1) Care există în mod real, în prezent. Adevăr ~. 2) Care este valabil pentru perioada dată; în vigoare la momentul dat. Ordine ~tă. /<fr. existant, lat. existens, ~ntis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HIT ~uri n. Melodie (de muzică ușoară) care se bucură de succes la momentul dat; șlagăr. /<engl. hit
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MÓDĂ ~e f. Ansamblu de preferințe sau deprinderi care predomină temporar într-un mediu social (fel de a se îmbrăca, de a se comporta, de a se exprima etc.). ◊ Jurnal de ~ revistă ilustrată în care sunt recomandate modele de obiecte de îmbrăcăminte. La ~ care corespunde gustului la un moment dat; care se folosește frecvent; modern; actual. De ~ veche demodat; desuet. [G.-D. modei] /<it. moda, germ. Mode, ngr. da, fr. mode
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

OCURÉNT ~tă (~ți, ~te) 1) înv. Care are loc la un moment dat. 2) (despre unități de limbă) Care se întâlnește într-un text. /<fr. occurrent
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

OFÉRTĂ ~e f. 1) Propunere făcută în legătură cu realizarea unei acțiuni. 2) jur. Act prin care se legalizează o astfel de propunere. 3) Totalitate de mărfuri aflate la un moment dat în circulație. /<it. offerta, germ. Offerte
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SINCRONÍE f. (în opoziție cu diacronie) Stare a limbii la un moment dat al dezvoltării ei, considerată ca un ansamblu de fapte ce alcătuiesc un sistem. [G.-D. sincroniei] /<fr. synchronie
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SITUÁȚIE ~i f. 1) Ansamblu de împrejurări în care se află o persoană, o colectivitate, un popor sau o țară la un moment dat; stare de fapt. ~ economică. ~ familială. ◊ A te pune în ~a cuiva a căuta să înțelegi comportarea cuiva, închipuindu-te în locul lui. A fi la înălțimea ~ei a corespunde pe deplin unei sarcini încredințate; a fi la nivel. Ieșire din ~ modalitate de a ieși dintr-o încurcătură; soluție. ~a obligă poziția ocupată implică responsabilitate. 2) Poziție socială sau materială. ◊ Om cu ~ om aranjat. A-i face cuiva o ~ a ajuta pe cineva să avanseze. 3) Totalitate de bunuri materiale pe care le posedă o persoană sau o colectivitate; avere. 4) Dispoziție spirituală; stare sufletească. 5) Document prin care se prezintă o stare de lucruri; scurtă dare de seamă. [G.-D. situației; Sil. -tu-a-ți-e] /<lat. situato, ~onis, fr. situation
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STÁRE stări f. 1) Situație sau mod în care se prezintă cineva sau ceva la un moment dat. ~ solidă. ~ lichidă. ~ea sănătății. ~ civilă. ~ materială. În ~ bună.~ de fapt situație reală. A fi în ~ a) a fi capabil; a putea; b) a fi în vârstă, în etate. 2) Totalitate de bunuri ale unei persoane; avere; avuție. ◊ Cu ~ cu avere; bogat. A-și îndrepta ~ea a deveni (mai) avut. 3) ist. Pătură sau clasă socială cu statutul reglementat de stat. [G.-D. stării] /v. a sta
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STATU-QUO [pr.: statu-cvó] n. Situație existentă sau care a existat la un moment dat, în raport cu care se apreciază efectele unui tratat, ale unei convenții etc. /Cuv. lat.
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STOC ~uri n. Cantitate de mărfuri sau de alte bunuri materiale care se află la un moment dat într-un depozit sau într-un magazin. /<fr., engl. stock
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STRÁDĂ ~ăzi f. 1) Drum special amenajat (pavat sau asfaltat) dintr-o localitate (de obicei urbană). ~ principală.Om de pe (sau din) ~ necunoscut; trecător. A arunca pe cineva în ~ a) a alunga pe cineva afară din casă; b) a lăsa pe cineva pe drumuri; a sărăci pe cineva. 2) Ansamblul pietonilor aflați la un moment dat pe un asemenea drum. 3) fig. Mediu asupra căruia societatea sau familia nu-și exercită influența culturală. [G.-D. străzii] /<it. strada
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ȘLÁGĂR ~e n. Melodie (de muzică ușoară) care se bucura de succes la un moment dat; cântec la modă. /<germ. Schlager
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TRANSPÓRT ~uri n. 1) Ramură a economiei care cuprinde totalitatea mijloacelor de deplasare a bunurilor materiale și a pasagerilor. ~ rutier. ~ aerian. ~ fluvial. 2) Totalitate a bunurilor materiale sau a persoanelor care se deplasează la un moment dat împreună. 3) fig. livr. Stare de fericire deplină; uitare de sine; beatitudine; euforie. [Sil. trans-port] /<fr. transport, germ. Transport
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VRÉME ~uri n. 1) Dimensiune universală după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor; timp. 2) Interval dintre două momente care se măsoară în secunde, minute, ore etc.; timp. 3) Perioadă cât durează ceva; durată; timp. Lecția a ținut multă ~. În ~ea lucrului. ◊ Din ~ în ~ din când în când; uneori. Din ~ de mai înainte. Cu ~ea peste o anumită perioadă; pe măsura scurgerii timpului. de ~ ce fiindcă; deoarece. În ~ ce (sau în ~ea când) atunci când. În aceeași ~ concomitent; simultan. toată ~ea mereu; neîntrerupt; în permanență. A-și pierde (sau a-și omorî) ~ea a-și irosi timpul fără nici un rost; a lenevi. Atâta amar de ~ foarte mult timp. 4) Moment oportun, împrejurare potrivită pentru o acțiune; timp; prilej; ocazie. La ~ea secerișului. ◊ De la o ~ (încoace) de la un moment dat. Până la o ~ până la un moment dat. A fi (sau a veni) ~ea a sosi momentul potrivit. Toate la ~ea lor toate la momentul potrivit. 5) Perioadă determinată istoric. Pe ~ea lui Ștefan cel Mare. ◊ Pe ~uri cândva; demult. Din ~uri de demult; din timpurile vechi. Înainte ~ în timpurile trecute. În (sau pe) ~ea mea (sau ta, lui etc.) pe când eram (sau erai, era etc.) tânăr; în tinerețe. 6) Stare meteorologică într-o perioadă dată (într-o anumită regiune); timp. Astăzi ~ea este frumoasă. [Art. vremea; G.-D. vremii; Pl. și vremi] /<sl. vrĕme
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VREODÁTĂ adv. La un moment dat; cândva; odată. /vre + odată
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJÚNCȚIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte cu aceeași funcție sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă când cel puțin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncțiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DOMINÁNTĂ s.f. 1. (Muz.) Treapta a cincea a oricărei game diatonice. 2. Parte, trăsătură caracteristică, fundamentală. ♦ Nuanță coloristică sau culoare în exces într-o imagine cinematografică, un diapozitiv sau o fotografie în culori. 3. Focar de excitație puternică, precumpănitor la un moment dat, în activitatea nervoasă superioară. 4. (Genet.) Capacitate a unei gene de a se manifesta. [< it. dominante].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ELONGÁȚIE s.f. 1. Valoarea într-un moment dat a deplasării unui corp față de poziția sa de echilibru. ♦ Distanță unghiulară dintre doi aștri în raport cu Pământul. 2. (Med.) Întindere terapeutică a unui membru al corpului. [Gen. -iei, var. elongațiune s.f. / cf. fr. élongation].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LEGIONÁR2, -Ă s.m. și f. Membru al unei organizații românești teroriste fasciste dintre războaie numită Garda de fier. // adj. Referitor la legionarism. [< Legiune – denumire purtată de această organizație la un moment dat].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PRÍZĂ s.f. 1. Dispozitiv prin care se face legătura între un aparat electric și rețeaua electrică respectivă. ♦ Dispozitiv de luare a unui fluid dintr-o conductă, dintr-un recipient etc. 2. Trecerea în stare solidă a pastei unui liant hidraulic. 3. Priză de aterizare = ansamblul manevrelor care precedă aterizarea unui avion executate de pilot pentru a veni exact pe aerodrom. 4. A avea priză = a avea trecere, a trezi interesul. 5. Mică porție de praf de tutun care se trage pe nas. ♦ (Med.) Administrare perorală a unui medicament făcută la un moment dat; luare a unui medicament. 6. Asperitate, proeminență pe care un alpinist o folosește pentru a escalada o stâncă. 7. Luare, apucare, prindere. 8. (Sport) Poziția mâinilor în momentul în care se prinde sau se aruncă mingea de handbal sau de baschet etc.; mod în care atleții țin sulița sau prăjina, tenismenii racheta sau paleta. ♦ (Despre o piesă de șah) În priză = amenințată să fie capturată. 9. Priză directă = a) cuplu de transmisie a unui autovehicul în care arborele primar transmite direct mișcarea arborelui secundar; b) poziție a schimbătorului de viteze care acest cuplu. [< fr. prise].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STATU-QUO s.n. invar. Situație existentă sau care a existat la un moment dat. [Pron. statu-cvó. / < lat. statu quo (ante bellum) – stare care a existat (înainte de război)].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STÁTUS s.n. 1. Loc pe care îl ocupă un individ oarecare într-un sistem și la un moment dat. 2. Comportament la care un individ poate să se aștepte din partea celorlalți. [< lat. status].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SUBSIDIARITÁTE, subsidiarități, s. f. Concept socio-politic, managerial și cibernetic potrivit căruia problemele apărute la un moment dat, într-o organizație sau un sistem, sunt soluționate la cel mai apropiat nivel decizional al acestora. – Din fr. subsidiarité.
Sursa: Neoficial | Adăugată de ivascu | Semnalează o greșeală | Permalink

ACCÉPȚIE s.f. Sens în care este folosit la un moment dat un cuvânt; semnificație, înțeles, sens. [Gen. -iei, var. accepțiune s.f. / cf. fr. acception, lat. acceptio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJUNCTÚRĂ s.f. Totalitatea condițiilor, a împrejurărilor care influențează asupra unui fenomen sau asupra unei situații; ocazie, situație, stare de lucruri într-un moment dat; concurs de împrejurări. [Cf. fr. conjoncture].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CURÉNT s.n. Ansamblu de idei, de opinii (politice, științifice, artistice etc.) adoptate la un moment dat de un număr mare de oameni. ◊ Curent literar = mișcare literară de o anumită amploare, care constituie o rezultantă generală a tendințelor unei anumite epoci. [< fr. courant].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DECLÍC s.n. Mecanism care poate desface, la un moment dat, legătura mecanică dintre două piese; declanșator. [< fr. déclic].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LEVÁTĂ s.f. 1. Totalitatea cărților de joc pe care le strânge de pe masă cel care a câștigat la un moment dat. 2. Cantitate de fire toarse aflată pe țevile mașinii de filat după înfășurarea acestora. [< it. levata, cf. fr. levée].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MÓDĂ s.f. 1. Obicei, deprindere colectivă, specifică la un moment dat unui mediu social; (spec.) gust, preferință (generalizată) la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca. 2. Magazin de mode = magazin de pălării de damă sau de accesorii pentru îmbrăcămintea femeiască; jurnal (sau revistă) de mode = publicație care cuprinde modele de haine. [Cf. fr. mode, it. moda].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MONOFÁZIC, -Ă adj. 1. Monofazat. 2. (Despre substanțe omogene) Care prezintă la un moment dat o singură stare de agregare. [< fr. monophasique].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MORBIDITÁTE s.f. Caracterul a ceea ce este morbid; predispoziție la boli. ♦ Proporție a îmbolnăvirilor în cadrul unei populații la un moment dat sau într-o anumită perioadă. [Cf. fr. morbidité].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

OCURÉNT, -Ă adj. (Rar) Care survine, se întâmplă la un moment dat. ♦ (Despre unități lingvistice) Care se întâlnește într-un text. [< fr. occurent, lat. occurens].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PASÍV s.n. 1. Totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi privite sub aspectul provenienței lor la un moment dat. ♦ Parte a bilanțului în care sunt înscrise fondurile unei întreprinderi sau ale unei instituții la un moment dat. 2. (Gram.) Diateza pasivă a unui verb. [Pl. -ve, -vuri. / < lat. passivum, fr. passif, it. passivo].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PEPINIÉRĂ s.f. 1. Plantație pe care se cresc plante erbacee sau lemnoase până la timpul când pot fi transplantate. ♦ Întreprindere care produce răsaduri sau puieți. 2. (Rar) Crescătorie de animale (de rasă), de pești etc. 3. (Fig.) Totalitatea celor care pot deveni la un moment dat membri (de frunte) ai unei organizații, ai unei profesiuni etc.; instituție, organizație etc. care pregătește astfel de oameni. [Pron. -ni-e-. / < fr. pépinière].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ceás (ceásuri), s. n.1. Oră. – 2. Spațiu care poate fi parcurs într-o oră. – 3. Oră, moment, dată. – 4. Ceasornic. – 5. Slujbă religioasă săvîrșită la anumite ore din zi. – Megl. ceas. Sl. časŭ „oră” (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 47; Meyer 442); cf. bg., sb., sl. čas, alb. tšas. Cf. ceaslov, ceasornic.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

POSTÚRĂ s.f. 1. Situația cuiva la un moment dat. 2. Atitudine, stare. [Pl. -ri. / < fr. posture].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REFÓRMĂ s.f. 1. Schimbare (de obicei în bine), modificare legală a unei stări de lucruri. 2. Mișcare social-politică și religioasă împotriva feudalismului și a papalității, apărută în Europa apuseană în sec. XVI, care a dus la crearea bisericii reformate sau protestante. 3. Totalitatea materialelor, efectelor, armelor etc. socotite la un moment dat ca inutilizabile. 4. Declarare a cuiva ca inapt pentru serviciul militar; situația unei astfel de persoane. [Cf. fr. réforme, germ. Reform, it. reforma].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REGÍM s.n. 1. Modul de organizare a vieții economice, politice și sociale a unui stat. 2. Sistem de norme, proprii activității unei instituții, unei întreprinderi etc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață și de alimentare al cuiva. 3. Totalitatea condițiilor de funcționare la un moment dat a unui sistem tehnic. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte, astfel legate încât ele sunt dependente unul de altul. [< fr. régime].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SINCRONÍE s.f. (Rar) Caracterul a ceea ce este sincronic; sincronicitate, sincronitate. ♦ Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate la un moment dat. [Gen. -iei. / < fr. synchronie, cf. gr. syn – simultan, chronos – timp].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SITUÁȚIE s.f. 1. Stare, poziție, așezare, ansamblu de împrejurări în care se află la un moment dat o țară, un popor etc. din punct de vedere economic, politic și social. ♦ A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei sarcini încredințate. ♦ Loc, stare pe care o are cineva în viața socială. ♦ Stare a unei persoane în raport cu condiția sa (economică, socială etc.) sau cu interesele sale. 2 Dare de seamă, raport (asupra unei stări de fapt, a unui inventar etc.). 3. Așezare, poziție a unei localități, a unui teren etc.; situare. [Gen. -iei, var. situațiune s.f. / cf. fr. situation, it. situazione].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STAT2 s.n. 1. Tablou în care sunt specificate drepturile bănești pe care le au de primit la un moment dat colaboratorii unei întreprinderi sau ai unei instituții. ♦ Tablou, listă. 2. Stat de organizare (sau de funcții) = tablou care cuprinde posturile necesare unei întreprinderi sau instituții, cu specificarea categoriilor de retribuire corespunzătoare. 3. Stat personal = dosar care cuprinde specificarea mutațiilor de serviciu ale unui salariat și actele acestuia. [Pl. -te. / < lat. status, cf. it. state, fr. état].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

dosariadă, dosariade s. f. (pub.) 1. cercetarea dosarelor de Securitate ale candidaților la funcții publice înalte, pentru blocarea accesului foștilor agenți ai poliției politice comuniste la asemenea posturi 2. epurarea din funcțiile de conducere a cadrelor care sunt membri sau simpatizanți ai unei formațiuni politice situate la un moment dat în opoziție
Sursa: Argou (2007) | Adăugată de CristinaDianaN | Semnalează o greșeală | Permalink

AREOLÁR, -Ă adj. 1. referitor la areolă. 2. (geol.) eroziune ~ă = eroziune care acționează lateral. 3. viteză ~ă = cantitate ce caracterizează la un moment dat aria descrisă de raza vectoare care definește poziția unui mobil față de un punct fix. (< fr. aréolaire)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÁNȚĂ s. f. 1. instrument pentru măsurarea greutății corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăți-etalon; cântar. ♦ a pune în ~ = a judeca bine faptele înainte de a lua o hotărâre. 2. (fin.) raport între două sume, două conturi etc.; tabel, situație cu un asemenea raport. ♦ ~ comercială = raportul dintre valoarea importului și exportului unei țări pe o perioadă de timp dată; ~ contabilă = situație recapitulativă și periodică ce regrupează la un moment dat sumele și soldurile conturilor debitoare și creditoare; ~ de plăți = raportul dintre sumele încasate și plățile efectuate de către o țară în relațiile sale cu alte țări într-o perioadă de regulă un an. 3. al șaptelea semn al zodiacului (23 septembrie – 22 octombrie). (< fr. balance)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BILÁNȚ s. n. 1. tablou contabil al activului și pasivului unei întreprinderi sau activități financiare, economice etc., la un moment dat. 2. (biol.) sinteză cantitativă a tuturor elementelor primite și cedate de organism. 3. (fig.) situație finală, rezultat al unei acțiuni. (< germ. Bilanz)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJUNCTÚRĂ s. f. totalitatea condițiilor, a împrejurărilor care influențează un fenomen sau o situație; ocazie, situație, stare de lucruri într-un moment dat; concurs de împrejurări. (după fr. conjoncture)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJÚNCȚIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică. 2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii. 4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DOMINÁNT, -Ă I. adj. care domină; preponderent. ◊ specific, caracteristic; dominator. II. s. f. 1. parte, trăsătură caracteristică, fundamentală. ◊ nuanță coloristică sau culoare în exces într-o imagine cinematografică, un diapozitiv sau o fotografie în culori. 2. (muz.) treapta a cincea a unei game diatomice; acord pe această treaptă. 3. focar de excitație puternică, precumpănitor la un moment dat, în activitatea nervoasă superioară. 4. (biol.; despre un taxon) cu cel mai mare număr de indivizi dintr-o fito- sau zoocenoză. (< fr. dominant)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ELONGÁȚIE s. f. 1. valoarea într-un moment dat a deplasării unui corp față de poziția sa de echilibru. 2. distanță unghiulară dintre un astru și Soare, în raport cu Pământul. 3. (med.) întindere a unui membru al corpului. (< fr. élongation, lat. elongatio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EȘANTIÓN s. n. 1. porțiune, cantitate dintr-un produs, dintr-o marfă etc., detașată, prin selecție; mostră. 2. parte reprezentativă (statistic) a unei populații. 3. (radio) impuls foarte scurt care definește semnalul din care provine la un moment dat. (< fr. échantillon)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

FRONT1 s. n. 1. teritoriu pe care se poartă luptele într-un război. ◊ grupare operativ-strategică constituită din forțe militare numeroase, sub o comandă unică, destinată ducerii unor operații de amploare. 2. formație de militari, sportivi etc. în linie. 3. (fig.) grup organizat de oameni în vederea unei lupte comune. 4. (arhit.) fațata principală a unei clădiri, latura dinspre stradă a unei parcele. ◊ perete în care se execută tăierea rocilor sau a minereurilor. ♦ ~ de lucru = existența condițiilor pentru ca echipele specializate de lucrători să-și poată desfășura activitatea de execuție. 5. (met.) zonă de separație a două mase de aer cu proprietăți diferite. 6. (fiz.) ~ de undă = totalitatea punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. 7. (herald.) centrul părții superioare a unui scut. (< fr. front)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

IZOBÁRIC, -Ă adj. 1. (despre o transformare radioactivă) în care numărul de masă nu este modificat. 2. suprafață ~ă = loc geometric al punctelor din atmosferă unde, la un moment dat, presiunea aerului este aceeași. (< fr. isobarique)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

IZOPIÉZĂ s. f. linie care unește punctele cu aceeași presiune a unui zăcământ petrolier la un moment dat. (< fr. isopièze)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

LEVÁTĂ s. f. 1. totalitatea cărților de joc pe care le strânge de pe masă cel care a câștigat la un moment dat. 2. scoatere a mosoarelor sau a țevilor pline de pe mașina de filat după înfășurarea acestora; cantitatea de fire obținută. (după fr. levée)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbrăca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferință la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca. 2. magazin de ĕ = magazin de pălării de damă sau de accesorii pentru îmbrăcămintea femeiască; jurnal (sau revistă) de ~ = publicație care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MONOFÁZIC, -Ă adj. 1. monofazat. 2. (despre substanțe omogene) care prezintă, la un moment dat, o singură stare de agregare. (< fr. monophasique)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

OCURÉNT, -Ă adj. 1. care survine la un moment dat. 2. (despre unități lingvistice) care se întâlnește într-un text. (< fr. occurrent, lat. occurrens)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

PASÍV, -Ă I. adj. 1. lipsit de inițiativă, inactiv, dezinteresat, apatic. 2. (despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) care arată că subiectul suferă acțiunea făcută de altcineva. ♦ vocabular ~ = parte a vocabularului care nu este folosită în mod curent. 3. (despre metale, aliaje) care prezintă pasivitate (2). II. s. n. 1. totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, instituții etc., privite sub aspectul provenienței lor la un moment dat. ◊ parte a bilanțului în care sunt înscrise aceste mijloace. 2. ~ patrimonial = ansamblul obligațiilor și sarcinilor cu conținut economic aparținând unei persoane (fizice sau juridice) care împreună cu activul alcătuiesc patrimoniul. (< fr. passif, lat. passivus, germ. passiv, /II/ Passiv)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

POSTÚRĂ s. f. 1. atitudine, stare; poziție a corpului. 2. situație deosebită a cuiva (sau a ceva) la un moment dat. (< fr. posture, it. postura)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

REFÓRMĂ s. f. 1. transformare, reorganizare în domeniul politic, economic, social, cu caracter limitat sau de structură. 2. mișcare social-politică și religioasă îndreptată împotriva feudalismului și a papalității, apărută în Europa apuseană în sec. XVI, care a dus la crearea bisericii reformate (protestante). 3. scoatere din evidență a unor materiale, efecte, arme etc. socotite la un moment dat ca inutilizabile; totalitatea acestor bunuri. 4. declarare a cuiva ca inapt pentru serviciul militar. (< fr. réforme, germ. Reform)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

REGÍM s. n. 1. mod, sistem de organizare a vieții economice, politice și sociale a unui stat. 2. ansamblu de reglementări proprii activității unei instituții, întreprinderi etc. ◊ totalitatea regulilor impuse modului de viață și de alimentare al cuiva. ♦ ~ de economii = sistem de măsuri privind folosirea cât mai rațională a resurselor materiale, financiare și de muncă; ~ fluvial = evoluție medie a debitelor unei ape curgătoare în timp de un an. 3. totalitatea condițiilor de funcționare la un moment dat a unui sistem tehnic. 4. mod de evoluție ciclică a unui fenomen natural. 5. (lingv.) recțiune. (< fr. régime)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

RESÚRSĂ s. f. 1. (pl.) rezervă, (sursă de) mijloace care pot fi valorificate la un moment dat; posibilitate. 2. evoluție de redresare a unui avion efectuată după un picaj, pentru a reveni în zbor orizontal. ◊ durată, în ore de zbor, admisă pentru utilizarea normală a unui avion între două reparații sau revizii succesive. (< fr. ressource)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SINCRONÍE s. f. caracter sincronic; sincronicitate. ◊ ansamblul fenomenelor lingvistice considerate la un moment dat. (< fr. synchronie)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SITUÁȚIE s. f. 1. stare, poziție, așezare, ansamblu de împrejurări în care se află la un moment dat o persoană, o localitate, o țară, un popor etc. din punct de vedere economic, politic și social. ♦ a fi la înălțimea ĩ = a corespunde pe deplin unei sarcini încredințate. ◊ loc, stare pe care o are cineva în viața socială. ◊ stare a unei persoane în raport cu condiția sa (economică, socială etc.) sau cu interesele sale: avere. ♦ ~ limită = situație excepțională, extremă, care impune hotărâri radicale. 2. dare de seamă, raport (asupra unei stări de fapt, a unui inventar etc.). (< fr. situation, lat. situatio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

STAT2 s. n. 1. tabel în care sunt specificate drepturile bănești pe care le au de primit la un moment dat colaboratorii unei întreprinderi sau instituții. ◊ tablou, listă. 2. ~ de organizare (sau de funcții) = tabel cuprinzând posturile necesare unei întreprinderi sau instituții, cu specificarea categoriilor de retribuire corespunzătoare. 3. ~ personal = dosar cu specificarea mutațiilor de serviciu ale unui angajat și actele acestuia. (< lat. status, it. stato, după fr. état)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

STATU-QUO CVÓ/ s. n. situație existentă sau care a existat la un moment dat. (< lat. statu quo)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

trifói (-i), s. m.1. Plantă (Trifolium alpestre, T. pratense, T. repens). – 2. Plante furajere (Menyanthes trifoliata, Medicago falcata, M. sativa, M. lupulina). – Var. Banat tîrfoi. Mr. trifol’u. Lat. trĭfǒlĭum (Diez, I, 425; Pușcariu 1762; Candrea-Dens., 613; REW 8899), cf. it. trifoglio, prov. trefuelh, fr. trefueil, alb. tërfoj (Philippide, II, 656). Pînă la un moment dat s-a pus la îndoială faptul că ar fi moștenit în rom.; dar mr. și alb. par să-l dovedească; contaminarea cu ngr. τρυφύλλι (Candrea-Dens., 613) sau cu trei (Pascu, Beiträge, 16) nu este o ipoteză necesară. Este dubletul lui treflă, s. f. (trifoi, culoare de cărți de joc; cataramă în formă de trifoi), din fr. trèfle.Der. trifoiște, s. f. (cultură de trifoi; plantă, Menyanthes trifoliata); trifoiaș, s. m. (varietate de trifoi, Trifolium procumbens); trifoios, adj. (în formă de trifoi, se zice despre o varietate de măcriș). – Din rom. provine rut. tryfoi (Miklosich, Wander., 20).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AMON (în mitologia veche egipteană), zeu protector al orașului Teba, identificat la un moment dat cu zeul solar Ra, sub numele de Amon-Ra.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BEST-SELLER s. n. 1. Lucrare (literară) care deține recordul la vânzare. 2. Autor popular al unei lucrări (beletristice) de mare succes. 3. Articol sau produs foarte căutat la un moment dat. [Pr.: bestsélăr] – Cuv. engl.
Sursa: DEX '96 (1996) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

arie sursă, (engl.= source area, provenance area) zona sau aria de proveniență a materialului clastic născut prin dezagregare și care, în urma transportului, ajunge să se acumuleze într-un baz. de sedimentare și să formeze un dep. detritic sau epiclastic. O a. s. se caracterizează prin relief relativ ridicat, prin constituție petrografică (toate rocile acelei reg. deschise la un moment dat de eroziune), prin structură geologică (de orogen sau de plat.) și prin poziție față de baz. (extrabazinală sau intrabazinală). Toate rocile care intră în alcătuirea unei a. s. se încadrează într-o provincie distributivă. Pentru formațiunile sedimentare vechi reconstituirea a. s. se poate face prin studiul petrografic al granoclastelor și litoclastelor din constituția rocilor detritice și prin analiza stucturilor sedimentare respective.
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

depocentru , (engl.= depocenter) (sedim.), porțiunea unui baz. de sedimentare în dreptul căreia sedimentele acu-mulate la un moment dat au grosime maximă. D. nu coincide totdeauna cu cea mai mare adâncime din baz. și se poate deplasa simultan cu migrarea axei topografice a baz.
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

VITEZĂ (DE ZBOR), viteza de deplasare a aeronavei în aer. Există: viteza de dezlipire, viteză atinsă în momentul desprinderii de sol; viteza de aterizare, viteza pe care trebuie să o aibă o aeronavă în momentul luării contactului cu solul în cazul unei aterizări normale; viteza ascensională, viteza pe verticală a aeronavei care asigură creșterea progresivă a înălțimii de zbor, fiind legată de poziția axei longitudinale xx’ în plan vertical, unghiul creat cu orizontala fiind denumit unghi de tangaj (v.); viteza de croazieră sau de drum, viteza corespunzătoare fineței maxime a aeronavei, fiind obținută cu un consum minim de combustibil și asigurând realizarea parametrilor maximi de durată și distanță a zborului (sin: viteza optimă); viteza de înfundare, componenta verticală a vitezei unei aeronave care coboară; viteza de așteptare, viteză adoptată în zonele de așteptare ale aerodromurilor unde se îmbunătățește stabilitatea vitezei în schimbul unui consum mărit de combustibil; viteza sonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu egal cu 340 m, viteza specifică deplasării undelor sonore în atmosferă și este egală cu 1M (Mach) adică 1224 Km/h; viteza subsonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mic de 340 m; viteza supersonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mare de 340 m, dar mai mic decât 1700 m (5M); viteza hipersonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mare de 1700 m (peste 5M). Aceste viteze depind la avioanele cu reacție de viteza de evacuare (ejecție) a gazelor de ardere la ieșirea din ajutajul motorului, viteza medie de evacuare depinzând de temperatura jetului reactiv (v.), de construcția motorului și de proprietățile propergolului utilizat (la cei solizi viteza jetului este cuprinsă între 2-3 Km/s, iar la cei lichizi între 3-5 Km/s). Viteza critică este viteza constantă de cădere atinsă de un corp la un moment dat și peste a cărei valoare nu poate trece (Sin. viteza limită de cădere).
Sursa: GTA | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CALCUL (‹ fr., lat. calculus „piatră”) subst. I. S. n. 1. Ansamblu de operații matematice făcute cu scopul de a găsi valorile unor mărimi, fie o anumită expresie matematică (ex. c. valorii numerice a unei expresii algebrice) ♦ C. diferențial v. diferențial. C. integral v. integral. Calculul erorilor v. eroare. C. vectorial v. vectorial. C. variațional (variațiilor) v. variație. C. operațional = capitol al matematicii având ca obiect rezolvarea ecuațiilor diferențiale și integrale prin transformarea acestora în ecuații algebrice. C. tensorial = capitol al matematicii în care se studiază operațiile cu tensori; dezvoltat de G. Ricci-Curbastro începând din 1886, c.t. a permis o formulare concisă a teoriei relativității generalizate. Mașina de c. = mașină pentru efectuarea unora sau a tuturor celor patru operații aritmetice fundamentale, eventual combinată cu mecanisme auxiliare pentru înregistrare sau imprimare (la m. de c. contabile), pentru sortare (la mașinile de statistică) etc. 2. Ansamblu de operații logice și de reguli și procedee de efectuare a acestora, prin care se deduc teoremele unui domeniu al științei. ♦ C. logic = calcul analog celui matematic, efectuat asupra enunțurilor transpuse în formă simbolică, adică transformate în expresii logice (c. claselor, c. predicatelor, c. propozițiilor, c. relațiilor, c. identității.) 3. Combinație, socoteală, apreciere; plan. ♦ C. economic = ansamblu de operații logice și procedee matematice utilizate conform unor anumite reguli în vederea stabilirii și realizării unui scop economic, a alegerii strategiei necesare în funcție de conjuncturile economice previzibile sau a determinării situației economice la un moment dat. II. S. m. (MED.) Concrețiune cu aspectul unei pietricele, care se formează prin precipitarea sărurilor organice sau anorganice în diferite organe (ex. c. renal, c. colecistic); piatră.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

gamă (‹ gr. γάμμα, [gamma]*), în general, succesiune treptată de sunete* sau de intervale* a cărei structură constituie baza unui sistem muzical. ♦ După unele tratate de teorie, g. se definește restrictiv numai ca o „imagine” săracă, „pe hârtie”, a unei realități muzicale infinit mai bogate, mai nuanțate, comportând formațiuni ca tonalitate (1-2), mod*, sistem (II) etc. (de unde și denumirea sin. de scară*). Grafismul g. nu este incompatibil totuși cu intervalica amintitelor structuri, cu tonurile de referință (tonică*, finalis*; dominantă*, repercussa*, confinalis* etc.) din cadrul acestora, tonuri ce determină liniile de forță, funcțiile* armonice sau melodice. Departe de a constitui doar un mijloc mnemotehnic de însușire a intervalelor și de fixare a intonației (I, 1) prin solfegiere*, g. este un mijloc eficare de legare a grafiei (prin diferite sisteme de notație*) cu realitatea sonoră. ♦ Caracteristică oricărei exprimări muzicale culte sau pop., structura g. a fost modelată în funcție de exigențele proprii ale diferitelor tradiții etnice specifice și de asemenea a cunoscut, în interiorul unei arii culturale omogene, modificări profunde în cursul istoriei. Astfel, orice g. existentă trebuie considerată ca stadiul actual al unei îndelungate evoluții, reflectând în același timp stadiul actual al evoluției sistemului muzical din care derivă și pe care îl reprezintă. Preferința pentru o anumită structură sonoră (intervalică) este legată de concepții estetice specifice diferitelor grupuri umane și de aceea numărul și tipurile gamelor este nelimitat. ♦ Actualul sistem muzical occidental se bazează pe două tipuri de g., îmbrățișând, în sens ascendent sau descendent, întinderea unei octave*: g. diatonică* (7 sunete) și g. cromatică* (12 sunete). G. diatonică cuprinde 5 tonuri* și 2 semitonuri*, despărțite prin două sau trei tonuri. Poziția semitonurilor pe treptele g. diatonice determină modul acesteia, care poate fi major* (terță mare* pe treapta 1) și minor* (terță mică* pe aceeași treaptă). Aceste moduri, modificate prin alterații suitoare sau coborâtoare ale unor trepte, dau naștere la alte formații modale (melodică, armonică etc.). G. formată pe tonica do este g. tip a tonalității* moderne. G. cromatică este formată din succesiunea ascendentă sau descendentă a 12 semitonuri diatonice și cromatice cuprinse în octavă. În sistemul egal temperat* toate semitonurile g. cromatice sunt egale, astfel că pe oricare din cele 12 sunete se poate forma orice tip de g. (principiul transpunerii* tonale). ♦ Prezintă interes unele g. dintre multele tipuri existente, în afara celor citate. G. hexatonică* sau g. prin tonuri (întregi) este formată din șase sunete aflate consecutiv la interval de ton întreg și a fost utilizată de unii compozitori (Glinka, Debussy, Puccini ș.a.). G. pentatonică* (cinci sunete în octavă) poate fi anhemitonică (fără semitonuri) constituită din tonuri întregi și două terțe* mici nealăturate (ex.: do-re-mi-sol-la-do) sau hemitonică (cu semitonuri), constituită din intervale alternante de semiton, ton și terță mare (ex.: la-si-do-mi-fa-la). Este mai puțin folosită decât g. pentatonică anhemitonică, această din urmă întâlnită în muzica multor popoare de pe glob și a unor compozitori. ♦ Sistemul fundamental al muzicii chineze este alcătuit din g. pentatonică anhemitonică (preferată în S) și din g. heptatonică (preferată în N); ele coexistă de circa 30 de sec. Scara sonoră japoneză este formată teoretic din 12 trepte egale în octavă, din care sunt întrebuințate în practică cinci, după vechiul model chinez, însă în structura hemitonică (do-re-mi bemol-sol-la bemol-do). Pentru noi ea sună min., pe când cea chineză, maj. Sistemul muzical indian se bazează din cele mai vechi timpuri pe diviziunea teoretică a octavei în 22 de śruti, intervale ceva mai mari decât sfertul nostru de ton. G. clasică indiană se compune din șapte note (sa-ra-ga-ma-pa-da-ni) și este de două tipuri, după numărul de sruti din care sunt formate intervalele consecutive. În sistemul muzical al arabilor octava este divizată în 17 trepte, cu intervale deci ceva mai mari decât o treime de ton. Din aceste intervale s-au constituit 12 g. principale heptatonice și alte 24 secundare (derivate). Aceleași g. au fost preluate de persani. ♦ (ist.) G. diatonică are o vechime imemorială și se poate spune că este un sistem universal. Nu numai că nu s-a putut stabili, cât de aproximativ, perioada și regiunea în care s-a născut, dar nici nu s-a putut găsi o explicație acustică sau estetică a structurii ei (de ce cinci tonuri + două semitonuri în octavă și nu altfel?). Cele mai vechi înformații privind g., greu de separat de legende, provin din China: acum peste 46 de sec., împăratul Huang-ti ar fi stabilit o octavă alcătuită din 12 sunete (liu*), din care s-au ales cele cinci cu care s-a format o g. pentatonică anhemitonică de tipul do-re-mi-sol-la-do. Peste c. 16 sec. avea să i se alăture o g. heptatonică, inițial de proveniență mongolă. În Europa, școala pitagoreică (sec. 6 î. Hr.) a dat forma teoretică unor sisteme modale diatonice practicate anterior cu un număr neprecizabil de sec. și a descoperit procedeul de construcție a scării diatonice din cvinte ascendente (fa-do-sol-re-la-mi-si; v. cercul cvintelor), care duce în final la o g. netemperată având în octavă șapte sunete (inițial cinci). Cele opt moduri (I, 1) ale antic. eline au fost preluate de cântul catolic și, modificate în unele caracteristici de teoreticienii ev. med., au ajuns la un moment dat la un număr de 12 (Glareanus, 1547), prin adăugarea a încă patru altele practicate în muzica profană. Printr-un îndelung proces de contopire a modurilor (I, 3) med., din acestea au rezultat cele două moduri (II) de bază a g. diatonice naturale*: do maj., corespunzând cu ionicul do al lui Glareanus, și la min., corespunzând cu eolicul la. Aceste două moduri s-au impus definitiv în practica muzicală din a două jumătate a sec. 17, paralel cu dezvoltarea sistemului tonalității (1) moderne, consolidat definitiv în prin introducerea temperării egale, la începutul sec. 18. Prin aceasta, g. diatonică și cea cromatică au putut fi transpuse pe orice tonică din octavă. În acest sistem a fost compusă muzica în ultimul sfert de mil. Utilizarea relativ rară în sec. nostru a g. bazate pe microintervale* nu permite deocamdată să se poată vorbi despre o adevărată lărgire sistematică a sistemului tonal clasic.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

mod (‹ lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re1), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re1 finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la1 finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi1 finalis: mi recperc.: do1); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la1); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa1 finalis: fa recperc.: do1); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do1 finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol1 finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re1 finalis: sol recperc.: do1); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la1 finalis: la recperc.: mi1); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi1 finalis: la recperc.: do1); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do1 finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol1 finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

modulație I. (Fiz.) Variația în timp (după o anumită lege, corespunzătoare unui mesaj de transmis) a unuia din parametrii unui semnal purtător. În cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, se utilizează m. de amplitudine* sau de frecvență*. În fenomenul bătăilor* acustice are loc o m. de amplitudine a undei care rezultă din suprapunerea altor două de frecvență apropiată, m. manifestată prin întăriri și slăbiri perioadice (v. perioada (2)) ale sunetului rezultant. Cercetările electroacustice arată că efectul vibrato* vocal are un caracter complex, constând din variații periodice simultane de frecvență, de intensitate* și de timbru* ale sunetului emis; aceste variații se repetă, în mod normal, de c. șase ori pe secundă. Diferențele de frecvență sunt de c. un semiton* în cazul vocii și de c. un sfert de ton (v. microinterval) în cazul instr. muzicale la care se poate obține acest efect. Diferențele de intensitate sunt foarte mici (2-3 dB). În tremolo* vocal, m. de amplitudine este minimă, pe când cea de frecvență mare (7-10 perioade*/s), ceea ce dăunează calității emisiei sonore. II. Procesul schimbării unui centru tonal [v. tonalitate (2)] cu un altul sau a unei configurații modale* [ori sonore, organizată, și delimitată, îndiferent în ce sistem (II)] cu o alta. M. este deci proprie organizărilor muzicale nu numai pe baza principiului subordonării sunetelor (gravitație), care reclamă un centru bine determinat și afirmat sonor (unele moduri, gamele* sistemului tonal, sau unele configurații sonore ce posedă un centru stabil), ci și întregului sistem modal (deci și modurilor care nu sunt constituite pe o ierarhie a sunetelor). Astfel, simpla schimbare a unei configurații modale cu alta, fără a implica un proces complex, se poate numi propriu-zis m. Ideea existenței unui proces clasic, prin care se efectuează m. în cadrul tonalității (1) ar putea infirma această părere. Dar tot tonalitatea ne-a obișnuit cu m. bruscă în care nu este implicat nici un proces tehnic ci doar unul psihologic. Și tot tonaliștii, prin lărgirea conceptului tonal, ne-au obișnuit cu zone tonale comune în care m. își pierde la un moment dat funcția, zonele tinzând spre o „nebuloasă” fapt ce, până la urmă, a dus la atonalitate* (v. și dodecafonie). Astfel, în ideea tonalității lărgite, schimbarea unei anumite configurații sonore, care se afirmă psihologic pe o suprafață muzicală mai amplă, cu o alta, care se va afirma în continuare, implică ideea de m. Mergând mai departe cu raționamentul și considerând, într-o accepție europ., atât sistemul tonal cât și cel serial*, cazuri particulare ale unui modalism lărgit, vom constata că ideea de m. ar corespunde și serialismului atunci când se produce o schimbare de serie* (și nu o schimbare de formă sau transpoziție* a seriei). Mai mult, Șt. Niculescu tratând intersecția categoriilor sintactice prin trecerea de la o sintaxă (2) la alta (cu ajutorul elementelor comune), numește un atare proces „m. de sintaxă”. Tragem de aici concluzia că m. în sensul larg al cuvântului, înseamnă o schimbare (tehnică și psihologică) de stare a unei configurații sonore bine afirmate (stabile) cu o alta ce se va afirma ulterior. Bineînțeles acesta este aspectul abstract al m., considerând și sistemul temperat* ca o parte a sistemului modal netemperat, ce cuprinde totalitatea muzicilor extraeuropene (un sistem extrem de vast și bogat, în care m. acționează, în primul rând, la nivel psihologic, presupunând un proces foarte complicat de semnficații legate de stare). ♦ Practic, în muzica europ., unde termenul este folosit atât în teoria (2) muzicii (în studiul melodiei*) cât și în armonie (III, 1-2) reclamând un proces de schimbare a centrului sonor de pe un sunet pe altul, cu sau fără schimbarea modului, distingem două aspecte: m. în sistemul tonal și în sistemul modal (în accepția europ.). Prin m. în sistemul tonal (impropriu numită modulație; D. Cuclin propune termenii: tonulație – pentru trecerea dintr-o tonalitate în alta fără a se schimba modul, respectiv: Do-La; tono-m. – pentru schimbarea tonalității și a modului respectiv: Do-la; m. pentru schimbarea modului respectiv: Do-do), se înțelege un proces de trecere de la o tonalitate la alta ce urmează anumite reguli bazate pe înlănțuirile tonale urmărind două criterii: gradul de afirmare a noii tonalități și gradul de înrudire a tonalităților (v. cercul cvintelor). După primul criteriu determinăm: inflexiunea modulatorie (se „atinge” pe o suprafață mică o altă tonalitate, revenindu-se la cea de la care s-a plecat), m. pasageră (se ajunge într-o tonalitate care nu se afirmă, ci are doar funcție de tranziție spre o alta) și m. definitivă (unde se afirmă și se stabilește o altă tonalitate pe o suprafață muzicală mai mare). Cel de-al doilea criteriu se referă la m. la tonalități apropiate (deci la cele înrudite de gradul I – la relativă*: Do-la și la-Do; la D: Do-Sol; la relativa D: Do-mi; la Sd: Do-Fa; la relativa Sd: Do-re) și m. la tonalități depărtate pe scara cvintelor care presupune un proces mai complex, unde măiestria compozitorului este pusă la încercare. În acest sens se utilizează procedee ca: m. prin tonalități tranzitorii, prin progresii* modulatorii melodice sau arm., prin schimbarea modului (la omonimă*: Do-do), prin pasaje cromatice (cromatismul* în armonie: a se analiza muzica lui R. Wagner, R. Strauss etc.), prin substituirea de funcțiuni* (prin trepte* comune), prin enarmonie (2) (melodică sau armonică) și prin m. bruscă (folosind situații psihologice). ♦ În sistemul modal, procesul m. prezintă o multitudine de posibilități. Totuși, câteva principii mai des întâlnite, considerate generale pentru modurile sferei muzicale europ., se cer menționate: inflexiunea prin trepte mobile, schimbarea configurației modului păstrându-se tonica finală* (v. metabolă), schimbarea atât a tonicii cât și a configurației modale, m. prin fragmente și zone modale caracteristice sau comune etc. Dintr-un punct de vedere teoretic mai nou, în sistemul tonal și în cel modal păstrarea configurației tonale sau modale și schimbarea centrului (tonicii) nu constituie o modulație și o transpoziție (de ex. Do-La = transpoziția configurației gamei Do major – a configurației tonale model – pe sunetul La, de unde rezultă gama La major). Acest fel de a privi lucrurile ar reprezenta o extindere a concepției teoriei seriale* asupra sistemului de organizare tonală sau modală. În sfera teoriei tonale este infirmat un asemenea mod de gândire (corect, în schimb aplicat ulterior unor practici muzicale deja constituite, dar ceea ce nu înseamnă că nu poate fi utilizat în analiza unor principii tonale!), procesul m. definindu-se în limitele accepției clasicismului* muzical, bazat pe culoarea particulară a fiecărei tonalități și pe latura afectiv-psihologică a modurilor (major*-minor*). Cu toate că în perioada renascentistă au existat unii compozitori vizionari în tratarea procesului m. ca Gesualdo da Venosa (poate pentru că armonia tonală încă nu-și stabilise toate coordonatele în mod precis), epoca clasică a impus un principiu restrictiv care, încetul cu încetul, începând cu ultimele lucrări mozartiene și cu Beethoven, s-a deschis, lăsând loc cromatismului ce a dominat perioada romantică. M. cromatică și cea enarmonică culminează în muzica lui R. Wagner, ca mai apoi lărgirea tonalității să ducă la pierderea coordonatelor clasice în ceea ce privește procesul m., ajungând în sec. 20 într-o stare incertă. De pildă, în concepția lui Hindemith, m. înseamnă o trecere de la o zonă tonală la alta unde „diferențierea ponderii acordice ne permite să alcătuim serii de acorduri* în care să se afle opuse, la un moment dat, două tonalități bine distincte”. Astăzi s-ar impune, datorită revenirii la ideea de centru, o reevaluare, bineînțeles pe alte coordonate, a procesului m.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎMPREJURÁȘ, împrejurași, s. m. (Înv.) Persoană care se află (la un moment dat) în preajma, în anturajul cuiva; vecin, megieș. – Din împrejur + suf. -aș.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ritm (gr. ῥυθμός [rythmos]; it. ritmo; fr. rythme engl. rhythm; germ. Rhytmus). Tratarea ritmicii în afara melodicului nu-și poate găsi justificarea prin faptul că r. are în muzică o valoare în primul rând ordonatoare, clasificatoare; el nu rezidă în substanța sonoră, ci în relația sa cu desfășurarea în timp a muzicii, este deci relativ, accidental față de conținutul melodiei* și armoniei (III, 1) iar forța sa stă în afara muzicii, este exteriorul ei. Unul dintre criteriile sale fundamentale este simetria*, ritmica fenomenului muzical neputându-se dispensa de faptul că o forță energetică (v. energetism) expansivă este copleșită de alta, care o echilibrează și o așează în tiparul unei anumite ordini. Ceea ce numim noi metrică în muzică este în deplină concordanță cu metrica poeziei, aceste două arte înfrățindu-se prin caracterul lor ritmic de arte ale timpului, în care se impune atât de puternică ordinea ritmică. Metrul* prin valorile sale, binare*, ternare* și combinate, se subordonează r. care este de natură creatoare, nelimitat în posibilitățile sale de plasticizare și străin de orice sterilă tipizare. Dacă durata* diferitelor sunete este primul element al r., accentul* este al doilea. Accentul reprezintă o valoare calitativă așa cum durata este de măsură cantitativă. Criteriul său este greutatea, apăsarea, accentuarea, expresia. El este, cum observă Mersmann, un simbol. Durata (I, 1) în sine ar fi un lucru cu totul gol dacă nu ar fi străbătută de energie, de forță; astfel energia este un „ce” ce se opune timpului, forțează timpul, îl articulează, îi formă. Și această formă nu este naturală, ceva ce curge de la sine, ci o realizare a spiritului uman, un act de creație artistică (v. energetism). Evoluția ritmică se poate sprijini pe respectarea unor principii care permit fixarea unor forme tipice, în primul rând în ceea ce privește raportul între metru și r. Evoluția ritmică poate să meargă mână în mână cu metrul, din care rezultă principiul simetrie, dar poate să se opună metrului și în cazul aceste avem de a face cu un principiu asimetric. Prin coordonarea mai multor forme ritmice ajungem la polimetrie*, iar negarea oricărui metru poate să ne ducă la antimetrie (v. Mersmann, Angewandte Musikaestethik, p. 86-87). Teoria r. a format preocuparea tuturor învățaților artei de la Aristoxenos din Tarnet încoace. Începând cu ev. med. teoria r. a suferit mai multe formulări, astfel că și azi persistă între muzicieni contradicții cu privire la unele probleme. În teoria vechilor greci (v. greacă, muzică), metoda construcției ritmice se caracterizează prin dezvoltarea de la simplu la complex a formelor ritmice. Ev. med., în momentul în care a avut nevoie de organizarea duratelor și sunetelor muzicale, pornea dimpotrivă de la valori întregi, așa-numitele prolații (v. prolatio), criteriul de subdivizare (v. diviziune (1)), nu era real muzical, bazat pe accentul (III, 1) metric, ci unul speculativ, matematic, mistic. Astfel diviziunea ternară a notei semibrevis* (prolatio major) era considerată perfectă din cauza corelației ce se făcea cu dogma Sf. Treimi, iar diviziunea binară a acesteia (prolatio minor) era din aceeași cauză considerată imperfectă. Lămurirea din punct de vedere istoric a acestei probleme este de mare importanță. Principiul metricii antice dispare cu totul în principiul liber al compunerii secvențelor*. Curentul creator al trubadurilor* readuce din nou problema metricii antice în primul plan. Astfel se stabilesc pentru practica compoziției și interpretării cele 6 moduri (III): I. trochaeus -UU longa brevis; II. iambus U- brevis longa; III. dactylus -UU longa brevis brevis; IV. anapaestus UU- brevis brevis longa; V. spondaues -- longa longa; VI. tribrachys UUU brevis brevis brevis. Momentul clasificării ritmicii modale este datorat celor doi Franco – din Colonia și Paris – primul în Ars cantus mensurabilis și al doilea în Abrevatio Magistri Franconis „Johanne dictu Balluce”, când s-a fixat ca o concepție de bază a ritmicii medievale principiul diviziunii ternare, valorile fiind următoarele: duplex longa, longa*, brevis*, semibrevis*. Făcând abstracție de prima durată duplex longa, care se diviza binar, subdiviziunea ternară se aplică tuturor celorlalte. Unitatea metrică este brevis recta egală cu un tempus. Longa este perfectă când conține trei tempora și imperfectă când are numai două tempora. Brevis recta este egală cu un tempus, iar brevis altera cu două tempora. Brevis minor este egală cu 1/3 din tempus, iar brevis major cu 2/3 din tempus (v. Johannes Wolf, Handbuch der Notationskunde, vol. I, p. 25). Aceste forme de note aveau un număr corespunzător de pauze* care, împreună cu ligaturile și modurile ritmice, reprezintă caracteristicile sistemului mensural medieval. Cât sunt de complicate, o ilustrează următoarele hexametre pe care le găsim la Pseudo-Aristoteles: Prima carens cauda longa este pendente secunda; Prima carens cauda brevis este pendente secunda; Festque brevis, caudam si laeva parte remitit; Semibrevi fertur, sursum si duxerit illam etc. Scolasticismul își pune pecetea pe această latură a teorie muzicii, complicând-o cu speculațiile sale adeseori sterile, dar instituirea în măsuri a ritmicii libere pop. își are tot originea în spiritul acestuia. Teoreticianul care dorește să expună în mod clar problemele ritmice și metrice ale muzicii moderne nu poate ajunge la noțiuni precise fără cunoașterea ritmicii ant. și medievale care stau la baza teoriei contemporane. Ceea ce trebuie să avem în vedere este legătura dintre fapte, continua lor curgere în timp, mișcarea lor dialectică. Din acest punct de vedere teoriile vechi despre r. nu au decât o valoare limitată la stricta specialitate paleografică, dar ele susțin cultura specială a teoreticianului modern, care-și întemeiază știința pe cunoașterea istoriei muzicii*. Astfel apare clar de unde provin cele două metode în clasificarea măsurilor; cea mensurală, care pornește de la subdivizarea unei valori întregi și pe care am putea-o numi analitică și cea reală, ce se întemeiază pe stabilirea prin accent a unui timp (1, 2), la rândul său elementul construcției metrice muzicale. Ele sunt piatra de temelie a frazării (1) muzicale. Atât timp cât melodia* se dezvoltă în aceleași valori cu silaba, metrul era identic cu r., de aceea, la bază, trebuie să presupunem, că aceste două aspecte sunt identice. Dar imediat ce r. își ia aripi și evoluează liber de metru, plasticizând expresia muzicală a motivului* în timp, în valori de cea mai variată durată, aspectele diferă. Astfel dispare stereotipia caracteristică metrului prozodic* și în locul ei, sau mai bine zis pe canavaua ei, se brodează splendida țesătură ritmică, infinită în posibilitățile ei de expresie. Numai în această ordine de idei r. este specific muzical, căci numai în corelație cu linia melodică poate să facă accesibilă înțelegerii noastre, savurării estetice, această extraordinară varietate, care fără sunet muzical ar cădea repede într-un joc formal, fără sens artistic. Este absurdă ideea unei arte decorative pur ritmice, deși s-ar fi părut că aceasta ar fi fost posibilă în domeniul jazzului* la un moment dat. Din antic. începând, r. a pasionat spiritul uman, a stimulat fantezia creatoare, a trezit idei. În ultima vreme s-au făcut studii extrem de interesante și în ceea ce privește r. El a devenit o preocupare a esteticii* muzicale și, dacă se vorbește de o concepție filozofică a timpului (III), aceasta are contingență întotdeauna cu viziuni ritmice, pornind de la periodizarea fazelor macrocosmice până la sesizarea duratelor microcosmice. Suntem prinși în viața noastră de r. universal. Pulsul nostru este cel ce ne leagă de acesta. Viteza sa este pentru noi criteriul mișcărilor lente sau repezi ale muzicii cât și ale oricăror fenomene înconjurătoare. În acest sens putem vorbi desigur despre r. ca fiind generatorul muzicii. Pe mișcarea lui s-a înfăptuit, s-a creat primul impuls melodic. Interesantă din acest punct de vedere este lucrarea lui Karl Buecher Arbeit und Rhythmus, care cercetează apariția r. în procesul colectiv de muncă. La 1896, când a apărut această lucrare, ea aducea date cu totul noi în ceea ce privește ideile predominante la acea vreme cu privire la originea r., considerat ca o abstractizare artistică. Karl Buecher atrage atenția asupra legăturii strânse pe care o are r. cu procesul muncii la diferite popoare, asupra laturii artistice pe care o prezintă în genere orice activitate umană în decursul dezvoltării de multe mil. În acest fel orizontul teoretic al r. s-a întemeiat pe realitatea socială, a fost interpretat ca o creațiune a omului, antrenat într-o comunitate în care cultura este nu o revelație divină ci are caracterul necesar al unor realizări în strânsă legătură cu munca (ea însăși concepută și înfăptuită în multiple împrejurări sub imperiul ritmic). Această teorie, fondată pe cercetări sociologice*, ne dreptul să fundamentăm teoria r. pe accent, pe ictusul* determinat prin mișcarea corporală și nu pe subdivizarea matematică, abstractă, a unei valori convenționale cum este durata. Riemann, sprijinit pe teoria muzicianului francez Momigny, a fost printre cei dintâi care a rupt cu tradiția mensurală* a r. și l-a explicat pornind de la o celulă iambică*. Interpretând celula în mod exclusiv ca fiind compusă dintr-un timp slab și unul tare, el n-a putut evita rigiditatea teoriei sale ritmice, care s-a răsfrânt într-un mod cu totul infructuos, am putea spune chiar dezastruos, asupra frazării pe care a întrebuințat-o în analizele* aplicate fugilor* lui Bach. Școala energetică*, căreia îi aparține Kurth și Mersmann, a menținut în considerațiile ei ideea ritmicii bazate pe accent, dar a lărgit considerabil problema legând-o de stil*, deci de aspectele dezvoltării istorice. Astfel accentul la Bach nu este același ca la Beethoven, valoarea sa calitativă psihologică fiind cu totul diferită, ceea ce îl îndreptățea pe Vincent d’Indy să vorbească de timpi grei și timpi ușori, de accente tonice în muzica preclasică. Literatura bogată din ultimele decenii cu privire la r. este deosebit de interesantă. Între altele, se reactualizează problemele cantitative ale r. mai ales din perspectiva cercetărilor etnomuzicologice*, Brăiloiu descoperind, de pildă, legea indiviziunii valorilor, în sensul antic al constituirii r. prin alăturarea unei pătrimi* (= silabă lungă) cu optimea* (= silabă scurtă) [v. sistem (III, 6)]. Educația ritmică, pe care a ridicat-o la un nivel educativ de prim rang Jacques Dalcroze, începând de la primele mișcări ale copilului și terminând cu executarea celor mai complicate, r. poate fi una din cheile de boltă ale culturii muzicale moderne. Este suficient să ne gândim numai la rolul imens ce-l are r. în muzica unor compozitori moderni ca Stravinski sau Bartók și ne vom da seama de ce trebuie să înfăptuim în această privință.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁSĂ2, case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care sunt ținuți bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă sau pupitru într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi bilanțul încasărilor și plăților unei zile. – It. cassa.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

stochastică, muzică ~ (› gr. στόχος, „scop”, „țintă”); στοχαστιϰόν, „care merge la țintă”, muzică apărută ca o reacție necesară la limitele polifoniei* serialismului* integral și rezultată din introducerea noțiunii de probabilitate (care implică calculul combinatoriu). Polif. muzicii multiseriale (Boulez, Nono, Stockhausen) ajunsese la un punct când tehnica detaliului și perceperea lui deveneau contradictorii. Muzica era sesizată pe suprafețe tot mai mari. Trebuia astfel ales un alt sistem, mai potrivit, de structurare a fenomenului. În acest sens s-au afirmat două direcții: una care renunța la orice sistem de organizare introducând factorul alea (școala amer. care se impune cu muzica de tip aleatoriu*); a doua care găsește un sistem de organizare propriu fenomenului global, unde multitudinea de sunete „creează un eveniment sonor pe planul ansamblului” – după definiția lui Xenakis – compozitorul care a inițiat această cale. În cartea sa Musiques formelles, apărută în 1963, Xenakis expune respectiva teorie, pe care o aplică dealtfel și în practică cu mult succes, realizând unele lucrări valoroase ca Pithoprakta, Metastatis, Terretektorh etc. El demonstrează că în fenomenele globale nu contează detaliul, ci media statistică de transformare a obiectelor sonore a stărilor izolate luate la un moment dat. De aici necesitatea introducerii principiilor matematice care nu servesc ca scop în sine, ci ca mijloc. Au fost astfel introduse noțiunile de calcul statistic. A luat naștere deci s. – bazată pe calculul matematic al probabilităților. Pornind de la determinismul statistic (sau stochastic), Xenakis ajunge în următoarele faze de cercetare a fenomenelor muzicale globale și la alte aplicații în muzică ale matematicii moderne. De exemplu, probabilitatea inegală în succesiune, care este asimilată cu orice producție umană, a fost aplicată muzicii prin teoria matematică a lanțurilor Markov (a rezultat „muzica markoviană”) sau cercetările matematice din domeniul jocurilor au născut strategia muzicală. De asemenea, logica simbolică a constituit un instrument în determinarea muzicii simbolice, sau folosirea ordinatorului, un mijloc de a ușura calculul statistic (a rezultat s. realizată la ordinator). Toate aceste aspecte au dus, pe lângă apariția unui proces inedit de creație, și la metode de analiză* a altor opere, aparținătoare chiar trecutului.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cât soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumina solară; interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere (SADOVEANU). ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urâtul (SADOVEANU). Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fig. la infinit. Amâna din zi în zi (CREANGĂ); b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Observa din zi în zi surprins deosebirea dintre vacanțele de până atunci (VORNIC). De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă = până a nu se lumina; dis-de-dimineață. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua = formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) desăvârșit, perfect. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cât trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Zi de lucru (sau lucrătoare) = a) zi în care se execută programul de lucru obișnuit; b) (înv.) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea (CARAGIALE). ♦ (În expr., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate în interval de 24 de ore. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii celor care lucrează în gospodării agricole colective, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul la care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen, soroc. ◊ Expr. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Expr.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntâi mai, tocmai la Socola (HOGAȘ). ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii.Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile va avea = cât va trăi. A-și ține zilele = a se hrăni, a-și întreține viața. Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în toată viața mea (sau a ta etc.). 3. (La pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Și-o adus aminte de zilele tinereții (GALACTION). ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. O, mag de zile veșnic, la tine am venit (EMINESCU). (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: zíuă s. f.] – Lat. dies.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

Gebeleizis, zeul fulgerului și al cerului în mitologia dacilor, identificat la un moment dat cu Zamolxis, divinitatea supremă. În onoarea sau împotriva lui, dacii trăgeau cu arcurile spre a risipi norii aducători de grindină. Uneori era considerat și ca zeu al luminii.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÎMP (lat. campus; unele sensuri după fr.) s. n. 1. Suprafață mare de pămînt, de obicei, plană, destinată agriculturii; șeș, cîmpie; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca cîmpului = lucrarea pămîntului. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai la șeș sau pe un teren puțin accidentat. ◊ Loc. În plin cîmp sau în cîmp deschis = sub cerul liber, departe de orice așezare omenească. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) cîmpii = a) a porni orbește, fără țintă; b) a înnebuni, a o lua razna. ◊ A bate cîmpii = a divaga ♦ (GEOGR.) Porțiune de cîmpie, nefragmentată, situată între două văi principale (ex. C. Colentinei). ◊ C. de dune = porțiune de teren rezultată din îngemănarea dunelor, barcanelor etc. ◊ C. de pietre = cîmp alcătuit din blocuri sau sfărîmături adeseori mobile, formate prin dezagregare pe pantele slab înclinate. ◊ C. de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață formată din blocuri, care, mărindu-și dimensiunile, se contopesc; aisfild. 2. (METEOR.) C. baric = distribuția în spațiu a presiunii atmosferice la un moment dat. Pe hărțile sinoptice de la sol se reprezintă prin izobare, iar pe cele de la înălțime prin izohipse.C. de înaltă presiune v. anticiclon; c. de joasă presiune v. ciclon. 3. (MILIT.) C. de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. ◊ C. de tragere = a) porțiune de teren amenajată pentru executarea exercițiilor militare cu cu trageri; b) unghi orizontal sau vertical în limitele căruia poate executa trageri o gură de foc numai prin modificarea poziției țevii, fără deplasarea afetului. ◊ C. de mine = porțiune de teren sau de apă pe care s-au plantat mine pentru a împiedica trecerea inamicului. ◊ C. de observare = spațiu cuprins cu privirea sau cu un aparat optic în limitele căruia se desfășoară o activitate de observare. ◊ C. vizual = porțiune de spațiu cîtă poate fi cuprinsă cu privirea. ♦ (FILOZ.) C. ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și obiectelor care desemnează limitele istorice în interiorul cărora se elaborează o știință, o doctrină, o creație culturală etc. ◊ C. epistemologic = ansamblul schemelor sau configurațiilor inconștiente dintr-o perioadă istorică dată ce stau la temelia cunoașterii. ◊ C. de activitate = domeniu de activitate; limitele între care se desfășoară o activitate. 4. (FIZ.) Regiune în spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată (ex. c. acustic, c. de viteze etc.); mărimea (scalară, vectorială, tensorială sau spinorială) care caracterizează starea locală a acestei regiuni. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita pondero-motoare asupra corpurilor. Ex. c. gravitațional (v. gravitațional), c. electric (v. electric), c. magnetic (v. magnetic) etc. ♦ Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule (ex. c. electromagnetic, c. mezonic etc.). 5. Mulțime de valori ale uneia sau ale mai multor mărimi variabile. ◊ C. de toleranțe = intervalul dintre valorile maximă și minimă admise în care se poate găsi dimensiunea efectivă a unei piese. 6. (MED.) C. operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ Fîșie de pînză sterilă care delimitează plaga operatorie. 7. (ARTE PL.) Fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine pastică, un motiv ornamental etc. ♦ Suprafața colorată a scutului pe care se înscriu armele. ♦ (CINEMAT.) Spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea pe o peliculă cinematografică. 8. (INFORM.) Componentă adresabilă a unei structuri date. 9. (MAT.) Corp comutativ (ex. Cîmpul lui Galois). ◊ C. de evenimente = perechea formată dintr-o mulțime de evenimente aleatoare (numite evenimente elementare) și un clan (corp) borelian de părți ale acesteia.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

variantă I. 1. Înfățișare a unei entități muzicale, de obicei melodice, rezultată din procese transformaționale ce se aplică unei entități-model și care se integrează într-un lanț continuu de deveniri, determinate de factori atît obiectivi (sociali) cât și subiectivi (individuali), proprii culturilor folclorice și, în general, orale sau semiorale. V. se definește neapărat în corelație cu conceptul de variație (1), înțeles în dublul său sens de proces variațional și de sinonim al variațiunii (2). Așa după cum în muzica cultă variațiunea este (sub-)unitatea arhitectonică ce fixează un anumit moment al demersului transformator (al variației înțeleasă ca proces) asupra temei*-model, în folclor*, v. poate fi considerată ca un individ melodic care fixează fie un anumit moment al varierii în timp, fie o anumită componentă a varietății în spațiu ale unei melodii-model, – un model „abstract, volatil”, insesizabil, în opinia lui Brăiloiu. (Considerarea v. în diacronie sau în sincronie depinde de unghiul de observație adoptat, respectiv de urmărirea formării lor în timp sau de observarea simultaneității lor, de îmbrățișarea unui „câmp” de v. coexistente într-un moment dat). Există, în orice caz, o analogie între raportul proces variațional-variațiune și raportul proces variațional-v., în sensul că primul termen al celor două raporturi este întotdeauna un „proces de alterare a unei sintagme muzicale în condițiile menținerii identității sale” (Speranța Rădulescu), iar cel de al doilea termen este „ipostaza concretă a unei sintagme supusă variației” (idem). În timp ce variația în muzica clasică presupune o operă finită căreia i se cunosc punctul de plecare, evoluția și finalitatea și a cărei desfășurare în timp este întotdeauna unidirecțională, v. în folclor se constituie în creații independente, neobligatoriu evolutive, căci orice v. poate fi în egală măsură rezultatul devenirii și geneza acesteia. În plan structural, v. vădesc diferențieri, uneori infinitezimale, alteori importante (cu privire la limita până la care pot ajunge transformările unei melodii, Brăiloiu se întreabă: „câte însușiri pot fi răpite unei melodii fără ca ea să-și piardă personalitatea?”). ♦ Orice proces variațional, la care se atașează și cel variantic, presupune o acțiune transformatoare, în acea zonă în care identitatea materialului nu este periclitată. Practica demonstrează că parametrul* mai stabil ce asigură de regulă identitatea este cel melodic, intonațional (I, 2), în timp ce dinamismul transformațional cade în sarcina celui ritmic. În variația clasică, melodia este supusă schimbărilor prin modificări intervalice minime, de fapt prin înflorituri (de unde și denumirea ei de „variație ornamentală”) și, încă mai sesizabil, prin ritm*; conform statutului clasic al ritmicii de tip divizionar (v. sistem (II, 6)), variația clasică se bazează pe diviziunea (1) „în trepte” a valorilor*. În procesul variațional care are ca rezultat apariția v., raportul dintre intonație și ritm este de altă natură, în sensul că intonația are și aici o mare stabilitate, schimbările în planul ritmului fiind fundamentale și mergând uneori până la depășirea sistemului; acestea din urmă se petrec în virtutea unei legi specifice privind asocierea celor două valori cantitative, cum a observat Brăiloiu, și nu prin diviziunea lor (cu unele excepții în jocuri* și în refrenul* colindelor*) și, în plus, prin asocieri de tip permutațional ale duratelor (un fel de „nerepetabilitate” – din punct de vedere ritmic – a uneia și aceeași celule* intonaționale, aproximativ ca în prozodia* ant., în modurile (III) ritmice ale ev. med. sau în ritmurile nonretrogradabile ale lui Messiaen – v. valoare (II, 2)). Marius Schneider observase deja consecințele principiului variantic asupra formei: „motivele nu evoluează în construirea frazei niciodată împreună într-un raport definitiv, ci ca elemente peregrine, singulare sau plurale, ce apar în cele mai dificile cântece și se asociază chiar în cuprinsul aceluiași cântec”. ♦ Intuit și observat fie la nivelul genurilor unde acționează v., fie „în cuprinsul aceluiași cântec”, principiul variației ritmice „cantitative” s-a răsfrânt asupra gândirii muzicale a reprezentanților școlilor naționale din sec. 20 (Janácek, Stravinski, Bartók, Enescu și suceesorii acestuia din urmă), mai ales după ce interesul lor s-a îndreptat spre acele genuri ale folclorului ce se întemeiază pe ritmica nondivizionară. Se face simțită, într-adevăr, la acești creatori „prezența, cel mai adesea subiacentă dar fermă, în țesătura muzicii [...], a pulsației ritmice nedivizionare”. Este vorba de substratul, de planul secund care alcătuiesc [...] prototipurile ritmice bicrone – picioarele metrice – și de acțiunea modelatoare pe care principiul cantitativ [...] o exercită asupra organizărilor metric-accentice de tip <divizionar>, în așa fel încât acestea din urmă apar ca rezultatul unei operări variaționale asupra formulelor-prototip„ (Clemansa Firca). Mai mult decât în lucrări cu caracter propriu-zis de variație (deși întâlnit la Reger, Křenek, Hindemith, Schoenberg, genul interesează mai puțin în epoca postromantică), principiul – pe care l-am numit ”travaliu variantic„ – guvernează însăși conturarea ideilor muzicale, a celor tematice sau atematice, constituirea unei forme* deschise, în general de tip variațional. 2. Ossia*. 3. Versiune a unei compoziții (1), de obicei în ms., determinabilă pe calea cercetării de arhivă, conjugată în chip necesar cu demersul analitic-comparativ și desemnată – dacă este cazul – ca definitivă. Finalitatea comparării v. unei compoziții este fie de ordin pur științific fie de ordin practic, în sensul stabilirii edițiilor (critice) definitive. II. (germ. Variante). În teoria armonică lui Riemann, omonima*, considerată nu atât ca o definire în sine a tonalității (2) cât mai ales ca o cromatizare ◊ a terței* acordului* în anumite situații [ex. cadențe (1) picardiană, sd. minoră* în major*].
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

autopastișá vb.refl. I A-și copia procedeele (artistice) proprii ◊ „E oare firesc ca un foarte tânăr poet (evident talentat) să se autopastișeze?” Gaz.lit. 19 I 61 p. 2. ◊ „Tânărul critic conchide că ceea ce ar caracteriza poezia actuală ar fi «autopastișa»: «Ceea ce era spontan, la un moment dat [...] a devenit normă, șablon. [...] Poezia se autopastișează».” R.lit. 7 II 74 p. 13 (din auto1- + pastișa; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 132; DEX; DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cartelát, -ă adj. Reunit într-un cartel ◊ „[...] recenta lovitură de teatru de la Roma [...] pentru o clipă a întărit – aparent – atât de mult poziția celor două grupări ale promotorilor, acum «cartelate» – W.C.T. (cu turnee în curs de desfășurare până la 14 mai) și W.T.T. (cu turnee între 15 mai și sfârșitul lui august) încât la un moment dat s-a crezut că, într-adevăr «Marele premiu» va deceda.” Mag. 23 III 74 p. 8 (din cartela)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

deambulá vb. I (franțuzism) A rătăci ◊ „În «Marile iubiri», aproape fiecare nou capitol are în centru un personaj (sugerat la un moment dat) care vegetează sau, mai des, deambulează pradă impresiilor sale obscure smulse dintr-o realitate subiectivizată [...]” R.lit. 23 II 78 p. 9 (din fr. déambuler)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

deltanaút s.m. (sport.) Zburător cu deltaplanul ◊ „Vânturile au fost la un moment dat potrivnice deltanautului, dar el le-a depășit, convins, în fiecare episod al odiseii lui, că va birui.” I.B. 6 X 76 p. 8 (din delta + -naut, după modelul lui cosmonaut; C. Lupu în SCL 6/82 p. 503)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eșichiér s.n. în sint.s. eșichier politic (pol.) Tablou, spectru al partidelor existente la un moment dat și al relațiilor dintre ele ◊ Eșichierul politic numără peste 100 de partide.” Cotid. 3 VII 91 p. 1 (din fr. échiquier; I. Preda în LR 10/92 p. 5)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

pozeur s.m. (franțuzism) Îngâmfat, afectat ◊ „Tânărul (D.C.) disimulează histrionic. E pozeur, zgomotos, provocator și chiar agresiv, face nu numai pe clovnul, ci și pe nebunul, părând la un moment dat chiar nebun.” Sc. 30 III 83 p. 4 [pron. pozör] (din fr. poseur; DEX, DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

puștísm s.n. Comportament caracteristic copilăriei ◊ „La un moment dat însă [...] puștismele au încetat să-ți mai șadă bine.” Sc. 9 X 66 p. 4 (din puști + -ism)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

sex-shop s.n. (anglicism) Magazin care desface obiecte pornografice sau pentru uz sexual ◊ „Explozia publicitară pe care Festivalul a cunoscut-o în ultimii ani, tendința spre gigantism, inflația, competițiile paralele, avalanșa de interese nonartistice (vezi secția porno care la un moment dat transformase câteva săli în sexy-shopuri) umflau nesperat cifra de afaceri a Festivalului, dar subminau considerabil prestigiul lui cultural.” R.lit. 17 V 79 p. 24. ◊ „Cu bastonul prin sex-shopurile din București” As 183/95 p. 3 [și sexy-shop] (cf. fr. sex-shop; PR, DMC 1970)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CONSTITÚȚIE (‹ fr., lat.) s. f. I. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; este condiționată ereditar de și ontogenetic și determină caracterul reacțiilor față de acțiunea agenților externi; structură, alcătuire. 2. Conformație. II. Legea fundamentală a unui stat, care reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică și politică a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernămînt și organizare statală, precum și drepturile și obligațiile fundamentale ale cetățenilor. Prima c. a fost Constituția americană de la 1787, urmată de Constituția franceză de la 1791. În sec. 19 și la începutul sec. 20, constituția scrisă s-a generalizat în Europa și Asia, iar mai apoi și în Africa. În România, prima c. a fost adoptată la 1866. Au urmat c. de la 1923 și 1938. Alte c. au fost adoptate în anii 1948, 1952, 1965, 1991.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CURS1 (‹ fr., lat.) s. n. I. 1. Mișcare a unei ape curgătoare în direcția pantei; p. ext. albia, întinderea sau direcția unei ape curgătoare. ◊ C. de apă = tip de ape curgătoare de suprafață sau subterane, concentrate pe o albie proprie, cu un traseu bine definit (pîrîu, rîu, fluviu etc.). II. Fig. 1. Interval de timp, durată. ◊ Loc. În cursul... = în timpul, în perioada. 2. Desfășurare, direcție a unor evenimente. ◊ Expr. A da curs unei cereri = a lua în considerare, a rezolva o cerere. III. (FIN.) Prețul cu care se cumpără sau se vinde la un moment dat o hîrtie de valoare, reprezentînd punctul de echilibru între între cererea și oferta unei valori date, la un moment dat. ◊ C. al schimbului (sau valutar) = prețul acordat la un moment dat în valuta națională a unei țări pentru o unitate sau un număr de unități bănești ale altei țări la cumpărarea de devize. Acest c. se formează pe baza parității, în funcție de de cererea și oferta de devize. ◊ Cursul acțiunilor = prețul la care se vînd și se cumpără acțiunile la un moment dat. ◊ Cursul bursei = prețul la care este cotată la un moment dat, la bursă, o hîrtie de valoare, o valută străină etc. ◊ C. de revenire = raportul dintre prețul intern în moneda națională și prețul extern, în valută, la una ori mai multe mărfuri sau servicii; la export, exprimă cheltuiala internă cu care se obține prin exportul de mărfuri sau servicii o unitate valutară străină, iar la import indică cîte unități monetare naționale se obțin din desfacerea internă a mărfurilor și serviciilor importate pentru fiecare unitate valutară străină cheltuită în acest scop. ♦ Putere de circulație (a banilor). ◊ C. forțat = cursul pe care îl au banii de hîrtie emiși, care nu au valoare proprie și nu sînt convertibili.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

RECENSĂMẤNT (după fr. recensement) s. n. Formă specială de înregistrare statistică de mare amploare, de obicei periodică și exhaustivă, în care culegerea datelor despre fenomenele supuse observării se face direct de către observatorii speciali trimiși la fața locului. ◊ Recensământul populației = r. al cărui scop îl constituie stabilirea pe întreg teritoriul unei țări, la un moment dat, după un program unitar, după principalele sale caracteristici demografice, economice, religioase și social-culturale; sex, vârstă, stare civilă, naționalitate, nivel de instruire, ocupație, ramură de activitate etc. Adesea se realizează concomitent și un r. al locuințelor. În epoca modernă primele r. au avut loc în S.U.A. (1790), Franța și Marea Britanie (1801). În Principatele Unite prima încercare de r. datează din 1859, din inițiativa domnitorului I. Al. Cuza. R. în România au avut loc în anii: 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002, 2011.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SALÁRIU (‹ fr.; lat. salarium „soldă dată soldaților pentru sare”) s. n. Contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, care cuprinde s. de bază, îndemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri. ◊ S. de bază minim brut pe economie garantat în plată = nivelul minim al s. brut, de obicei lunar, stabilit prin hotărâre a Guvernului, sub care angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul colectiv de muncă. ◊ S. brut = suma totală a s. cuvenit pentru orele de muncă prestate. Cuprinde atât s. net, cât și impozitul pe s. individual, și a contribuțiilor conform legii (pentru fondul de șomaj). ◊ S. net = suma efectivă de bani încasată după scăderea din s. brut a impozitului pe s. individual și a contribuțiilor salariațiilor conform legii. ◊ S. real = cantitatea de mărfuri și servicii de consum care poate fi achiziționată, la un moment dat, cu salariul net.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*épocă și epócă f., pl. ĭ, e (vgr. epohé; fr. époque, it. época). Punct fix în istorie. Dată, moment însemnat: epoca slavizmuluĭ [!] (1290-1633) și a grecizmuluĭ (1633-1821) în istoria Românilor. A face épocă, a fi însemnat (ilustru) și a lăsa o vie amintire. Geol. Vîrstă, ev, lung spațiŭ de timp: época triasică, jurasică, cretacee.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GEBELEIZIS (în mitologia daco-getică), zeul fulgerului și al cerului. A fost identificat la un moment dat cu Zamolxe, divinitatea supremă.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ECONOMÍE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Activitate fundamentală a societății desfășurată în scopul satisfacerii necesităților umane de bunuri și servicii. ◊ E. naturală = tip de e. în care produsul activității umane este destinat în totalitate consumului producătorilor. ◊ E. de schimb = tip de e. în care rezultatele activității umane sunt destinate schimbului, peiței (e. de piață), constituind genul de e. care a marcat progresul societății. În epoca modernă, activitatea economică desfășurată în cadrul unei e. de piață, care, bazându-se pe proprietatea privată, face posibilă libertatea de acțiune și inițiativă, atestă faptul (subliniat de economiști și teoreticieni, chiar predecesori ai lui A. Smith) că interesul general este determinat în mod spontan de „jocul liber” al intereselor particulare. E. de piață este motivată și „condusă” de concurență („mâna invizibilă a pieței”), care determină utilizarea rațională a resurselor umane și materiale prin eliminarea oricărei risipe, permițând consumatorilor să-și exprime diferitele opțiuni în favoarea lor, iar forțele economice să le asigure coerența, eficacitatea și echilibrul activităților economice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: constrângerile tehnice de producție, impuse în orice societate sau perioadă, indiferent de ideologiile politice dominante la un moment dat; diviziunea muncii care asigură eficiența utilizării resurselor materiale și umane, a organizării economice și sociale la nivel global, sectorial etc.; echilibrul financiar care, în esență, semnifică imposibilitatea efectuării unor cheltuieli care depășesc veniturile obținute anterior. ◊ E. socială de schimb = concept specific doctrinei creștin-democrate conform căreia criteriul economic este considerat la fel de important ca cel social; se concretizează prin adoptarea unei politici economice care să asigure sprijinirea efectivă a categoriilor sociale defavorizate, prin acordarea unei protecții sociale adecvate din partea statului, concomitent cu respectarea legilor e. de piață și a principiului subsidiarității deciziilor în sfera economicului și socialului. ◊ E. liberală = tip de e. de piață, specific doctrinei liberale, caracterizat prin limitarea intervenției statului în sfera economicului și promovarea unei libertăți neîngrădite, dar în limitele legalității, în ceea ce privește inițiativa și activitatea economică. ◊ E. dirijată (planificată) = tip de e. bazată pe proprietatea de stat, în care activitățile economice se desfășoară conform unei planificări centralizate, adoptate la niveluri superioare de decizie. ◊ E. națională = ansamblul activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare. ◊ E. mondială = totalitatea economiilor naționale și a interdependențelor stabilite între ele ca o consecință a cadrului juridic și instituțional și internațional și a mecanismelor economice. 2. E. politică (știință politică) = știința administrării unor resurse și mijloace limitate pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate; studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse, precum și modalitățile de realizare a acestora. Elemente de teorie economică au existat încă din Antic., dar fundamentarea e.p. moderne este opera școlii clasice engleze (A. Smith, S. Ricardo ș.a.). Deși, în evoluția sa, știința economică a avut mai multe variante teoretice și practice, teoria economică poate fi grupată în următoarele mari concepții, cărora le corespund tipuri de analiză fundamental diferite: școala clasică (sec. 18 până la 1870), marxismul (a doua jumătate a sec. 19), neoclasicismul (din 1870 până în prezent), keynesismul (deceniile 4-8 ale sec. 20). 3. Chibzuință, cumpătare. ◊ E. la scară = reducerea costurilor de producție concomitent și corelat cu dezvoltarea întreprinderii. 4. Sumă de bani sau cantitate de bunuri care se economisește. 5. Economia protecției mediului = disciplină de graniță între economie și ecologie care studiază repartiția în biosferă a resurselor naturale, precum și utilizarea lor în concordanță cu menținerea echilibrului ecologic.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LINGVÍSTIC, -Ă (‹ fr.) s.f, adj. 1. S. f. Știință care studiază limba și legile ei de dezvoltare. Preocupări privind limba au apărut încă din Antichitate, în India (Pānini), Grecia (Aristotel) sau Roma antică. În Evul Mediu asemenea preocupări se găsesc mai ales la arabi. Din perioada Renașterii datează interesul pentru studiul limbilor europene, iar expansiunea colonială a dus la studierea, din motive practice, a limbilor indigene. L. ca știință s-a constituit în primul sfert al sec. 19, când s-au pus bazele cercetării istorice și comparative a limbilor (W. Jones, K.K. Rask, W. Humboldt, Fr. Bopp, frații Grimm ș.a.). În a doua jumătate a sec. 19 a luat naștere școala neogramatică. La începutul sec. 20 apar noi metode de cercetare: geografia lingvistică și fonetica experimentală; apar noi școli, cum sunt cea neolingvistică (B. Croce, M. Bartoli), funcțională (Cercul lingvistic de la Praga), generală (F. de Saussure). Dintre curentele lingvistice moderne mai importante sunt: structuralismul, semanticismul, lingvistica matematică, glosematica, transformaționismul. Discipline și domenii ale lingvisticii sunt: fonetica, fonologia, gramatica (morfologia și sintaxa), lexicologia, frazeologia, istorii limbii, dialectologia, stilistica ș.a. În cadrul l. se disting numeroase ramuri: psiholingvistica, sociolingvistica, geolingvistica ș.a. ◊ L. generală = studiul faptelor de limbă privite din punctul de vedere al trăsăturilor comune mai multor limbi (înrudite sau neînrudite). ◊ L. diacronică (sau istorică) = studiul faptelor dintr-o limbă sau din mai multe limbi privite în evoluția lor. ◊ L. sincronică (sau descriptivă) = studiul unei limbi așa cum se prezint ea la un moment dat, fără luarea în considerație a fazelor anterioare. ◊ L. comparativă = studiul comparativ al concordanțelor fonetice, semantice și gramaticale din mai multe limbi, urmărind explicarea legăturilor lor istorice, cercetarea cauzelor dezvoltării lor paralele, a diferențierii și a influenței lor reciproce în cursul istoriei. ◊ L. matematică = disciplină care studiază limba cu mijloace matematice, ocupându-se de aspectele algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă. 2. Adj. Care aparține lingvisticii (1), privitor la lingvistică.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

NAVIGÁȚIE (‹ fr., it., lat.) s. f. 1. Faptul de a naviga; drum parcurs de un vehicul maritim, fluvial, aerian sau spațial, călătorie făcută cu o navă. ♦ Transport organizat de mărfuri sau de persoane, pe un itinerar determinat, cu o navă (1). ♦ Călătorie sau transport cu o aeronavă. 2. Știința și tehnica conducerii unei nave sau aeronave, având ca obiect stabilirea drumului ce trebuie să-l parcurgă și determinarea poziției în mers. ◊ N. maritimă = știința și tehnica de a conduce o navă pe mare ș ide a-i stabili poziția la un moment dat. Pentru stabilirea acestei poziții se pot folosi mai multe procedee din care rezultă felul navigației; astfel de deosebesc: n. astronomică, n. costieră, n. cu sondă meteorologică etc. ♦ N. aeriană = știința și tehnica de a conduce o aeronavă, cu referire la alegerea drumului de parcurs și la stabilirea, în momentul dorit, a poziției aeronavei prin folosirea radiolocației, radiogoniometriei etc.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LINGVÍSTICĂ, lingvistici, s. f. 1. Știință care studiază limba (II) și legile ei de dezvoltare. ◊ Lingvistică generală = domeniu al lingvisticii care studiază limba din punctul de vedere al trăsăturilor ei generale, de mijloc de comunicare specific omului. Lingvistică diacronică = studiu al faptelor de limbă privite în evoluția lor. Lingvistică sincronică = studiu al faptelor de limbă așa cum se prezintă ele la un moment dat. [Var.: linguístică s. f.] – Din fr. linguistique.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

VRÉME, (4, 5) vremuri, s. f. I. 1. Timp (I). 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. Am stat multă vreme în ploaie.Loc. adv. Cu vremea = după un timp oarecare, cândva, odată și odată, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toată vremea = continuu, mereu, fără întrerupere. ◊ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ◊ Expr. O vreme = o perioadă de timp. A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, răgaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfășurarea unei acțiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei.Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmplă, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Până (sau de) la o vreme = până (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat.Loc. adj. și adv. Fără (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen; prematur. ◊ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindcă. ♦ (În credințele religioase) Vremea de apoi = viața viitoare; judecata din urmă. 4. Perioadă determinată istoricește; epocă, veac, secol. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioară, cândva, în trecut. Din vremuri = din timpurile vechi, din străbuni. După vremuri = în cursul veacurilor. ◊ Expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. 5. (La pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe, ocazii. II. Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc anumit, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. și: vremi] – Din sl. vrĕmen.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

PLURALÍSM (‹ fr.; {s} lat. pluralis „făcut din mai multe”) s. n. 1. (FILOZ.) Orice doctrină care admite că realitatea include mai multe genuri de existențe (principii substanțiale, esențe ale lumii) sau că există descrieri diferite ale realității ori credințe la fel de corecte (P. înrudit cu relativismul). filozofiile lui Pitagora și Democrit sunt forme de p.; la fel și filozofia lui Leibniz, care admite existența mai multor substanțe, atomismul logic al lui B. Russell, gândirea târzie a lui L. Wittgenstein, prin accentul pus pe diferite „jocuri de limbaj” și diferite „forme de viață”. În metafizică este opusă monismului. 2. (SOCIOL.) Orice doctrină care consideră că pentru felul în care societatea și fenomenele sociale se prezintă la un moment dat, există nu o singură cauză (monism), nici două cauze (dualism), ci o multitudine de cauze. În viața socială, p. înseamnă acceptarea unei varietăți de moduri de viață, de standarde morale, religii și grupuri cu interese concurente, nu ca o confuzie indezirabilă, ci ca o stare propriu-zisă. 3. (POLITOL.) Principiu al democrației care preconizează menținerea mai multor forțe social-politice (partide, sindicate, organizații religioase ș.a., considerate drept centre de inițiativă, grupuri de presiune) interpuse între indivizi și stat, ca o condiție și garanție a limitării puterii acestuia, a funcționării democrației. ♦ Stare de lucruri caracterizată prin existența unei multiplicități, prin nereducerea la unitate.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

INDEPENDÉNT, -Ă (‹ fr.) adj. 1. Care nu depinde de cineva sau de ceva; care se bucură de independență (1); liber (1), autonom. ◊ Loc. Independent de... = fără a ține seama de... 2. (Adj.) (Despre oameni) Care se bizuie pe forțele proprii, care are inițiativă personală. 3. (MAT.; FIZ.; despre mărimi) A cărei valoare nu depinde de nici o altă valoare sau mărime. ◊ (MAT.) Evenimente independente = evenimente care au proprietatea că probabilitatea realizării lor simultane este produsul probabilităților fiecăruia. 4. (FIN.) Brokeri independenți = membri ai bursei (în special la cea din New York) ce execută ordinele altor brokeri care, la un moment dat, au un volum prea mare de afaceri, sau ordinele unei firme ce nu au agenți de schimb proprii la bursă (sunt cunoscuți și sub denumirea de „brokeri de doi dolari” pentru că, de regulă, primesc un comision de doi dolari la o sută de valori tranzacționate).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNCĂRCÁRE (‹ încărca) s. f. 1. Acțiunea de a încărca. ◊ Încărcarea acumulatorului electric) = acțiune de regenerare a substanțelor active ale unui acumulator electric în scopul readucerii acestuia în starea de energie liberă maximă, efectuată prin trecerea unui curent electric în sens contrar celui de la descărcare. Încărcarea condensatorului electric = proces prin care, într-un condensator electric conectat la o sursă de tensiune, se creează o acumulare de sarcini electrice pe cele două armături. 2. Sistem de sarcini exterioare (forțe sau cupluri de forțe) care solicită un sistem tehnic. 3. (INFORM.) Indice al gradului de ocupare a subsistemelor unui calculator la un moment dat. ♦ Transferul unui program de pe un suport extern în memoria internă. 4. Gradul de încărcare a timpului de lucru al unui salariat. ◊ Mașina de î. = a) mașină de lucru destinată să execute operațiile de ridicare și de încărcare în vagonete, transportoare etc. a substanțelor minerale sau a materialelor în lucru; b) mașină pentru încărcarea cuptoarelor Siemens Martin cu fier vechi, minereu și fondanți.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*virtuál, -ă adj. (mlat. virtuális, d. virtus, virtute, putere). Care există numaĭ în putere (în posibilitate), nu și în act. Fiz. Focar virtual al uneĭ oglinzĭ, locu unde razele luminoase divergente reflectate de oglindă, prelungite ideal, ar converge în apoĭa [!] oglinziĭ. Imagine virtuală, aceĭa pe care ochĭu o vede ca și cum ar fi formată în locu unde ar converge aceste raze prelungite ideal. Mat. Muncă virtuală (în calculu infinitezimal), munca pe care ar produce-o un móbil dislocîndu-se infinit de puțin într´un moment dat. Adv. În mod virtual: armată virtual învinsă. V. efectiv, real.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REZÉRVĂ (‹ fr.) s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale, etc. reținută pentru a fi folosită mai târziu, la nevoie; depozit (2). ◊ Rezerve de stat = cantități de bunuri materiale (dintre cele mai importante) acumulate și păstrate de stat pentru a fi folosite în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute (calamități naturale, greutăți de aprovizionare din import etc.). ◊ Rezerve interne = resurse de mărire și îmbunătățire a producției existente într-o unitate economică. ◊ R. bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită în vederea acoperirii cheltuielilor în cazul sporirii lor neprevăzute sau a nerealizării integrale a veniturilor. ◊ Rezervele minime obligatorii = disponibilitățile bănești ale băncilor, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise deschise la Banca Națională. Se constituie ca o rată (cotă procentuală) din obligațiile băncilor, în monedă națională și în valută, rezultate din acceptarea depozitelor și a altor fonduri. Rata r. minime obligatorii se stabilește de Banca Națională și se modifică în funcție de obiectivele politicii monetare. ◊ R.-aur = cantitate de aur aflată în depozitul băncilor de emisiune spre a servi drept garanție pentru biletele de bancă emise și pentru lichidarea datoriilor către alte țări în cazul în care nu există o altă posibilitate de lichidare (ex. prin export de mărfuri, plată în devize) a datoriilor respective. ◊ R. lichidă = a) cantitate de aur, de valute și de devize liber-convertibile în aur de care dispune la un moment dat o bancă sau o țară pentru a efectua plăți internaționale; b) totalitatea mijloacelor bănești (existente sub orice formă), negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc. 2. Cantitatea de substanță minerală utilă dintr-un zăcământ, pusă în evidență prin lucrări geologice de prospecțiune și de explorare (lucrări miniere sau foraje). 3. (MILIT.) Parte a forțelor sau a mijloacelor păstrată la dispoziția comandantului pentru a fi folosită după nevoi în perioada luptei. ♦ Parte a armatei care nu se află sub arme și este formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar (ex. ofițer în r., subofițer în r.). ♦ Persoană sau grup de persoane destinat să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ♦ (SPORT) Jucător care înlocuiește pe titular într-un meci, într-o competiție etc. 4. Cameră de spital în care se internează singur un bolnav sau cel mult doi. 5. (Dr.) Manifestare de voință a unui stat care consimte să devină parte la un tratat cu privire la neaplicarea ori aplicarea specifică în privința sa a uneia dintre clauzele tratatului. ◊ R. succesorală = parte din succesiunea unei persoane de la care moștenitorii rezervatari nu pot fi înlăturați printr-un act de libertate de către cel ce lasă moștenirea. 6. R. alcalină v. alcalin. 7. Obiecție, îndoială, motiv de îndoială. ◊ Loc. Fără rezervă = fără reticențe; în întregime. Sub rezerva... = cu condiția... Cu rezervă = fără siguranță, cu îndoială. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; cumpătare; p. ext. răceală, indiferență.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

schimbát, -ă adj. Alterat de emoțiune saŭ de boală: era foarte schimbat la față. Pl. Mărunte, banĭ de valoare maĭ mică așa cum țĭ-ar trebuĭ la un moment dat: nu ĭ-am dat, cp n’avem schimbate.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cartel n. 1. provocare în scris la duel; 2. convențiune pentru extrădarea mutuală a fugarilor politici; 3. asociațiune spre a aduna diferite producte de pe piețele internaționale și apoi, la un moment dat, a le desface cu prețuri urcate.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

curent n. 1. mișcarea apei într’o direcțiune oarecare: curent marin; 2. fluid în mișcare: curent electric, magnetic; curent de aer, vânt ce suflă necontenit; 3. mers treptat, înlănțuire, succesiune de fapte: curent de idei, de afaceri; a fi în curent: a) a fi bine informat, a cunoaște o afacere; b) a nu fi înapoi cu o lucrare, cu contabilitatea. ║ a. 1. care curge într’una: apă curentă; 2. prezent, actual: luna curentă; 3. care are curs legal: monedă curentă; cont curent, statul care indică exact pasivul și activul între un bancher și clientul său; mână curentă, registru în care se înscriu imediat toate operațiunile comerciale; preț curent, curs general al mărfurilor la un moment dat.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) Antichitate; țările, locuitorii din Antichitate; c) nume generic care se celor trei continente (Europa, Asia și Africa) cunoscute până la descoperirea Americii. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri îndepărtate; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de prea multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust; alterat, stricat. 2. Care a fost folosit mult și este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. ♦ Fig. îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de multă vreme o profesie. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent; fost. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊ Loc. adj. și adv. (înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai folosește, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Despre oameni) Cu concepții învechite. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. — Lat. pop. veclus (= vetulus).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

VREODÁTĂ adv. Mai de mult, cândva, odată; la un moment dat, în viitor. — Vre[o] + odată.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TEZÁUR, tezaure, s. n. 1. Cantitate mare de monede, bijuterii, pietre scumpe sau alte obiecte de preț, strânse și păstrate în loc sigur; p. ext. avere, bogăție. ♦ Loc unde se păstrează obiectele de preț. ♦ Bani sau obiecte prețioase ascunse de multă vreme în pământ și care au fost descoperite întâmplător; comoară. 2. Totalitatea aurului și a altor metale prețioase, efecte etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. ♦ Totalitatea bunurilor de care dispune statul la un moment dat. ♦ Locul unde se păstrează depozitele de metale prețioase, bani sau efecte ale statului sau ale unei bănci; visterie. 3. Fig. Ceea ce este foarte iubit și prețuit; odor. ♦ Patrimoniu cultural (material și spiritual) al unei societăți, al unei epoci. [Pr.: -za-ur] — Din lat. thesaurus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TIMP, (II, V) timpuri, s. n., (III) s. n., (IV) timpi, s. m. I. S. n. Mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). [Pl. și: (rar, IV) timpuri, s. n. (înv., II) timpi, s. m.] — Lat. tempus, -oris.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TOP2, topuri, s. n. Termen folosit pentru clasamentul vârfurilor profesionale din domeniul muzicii, filmului etc., care la un moment dat au dobândit maximum de popularitate. — Din engl. top.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BESTSÉLLER, bestselleruri, s. n. 1. Lucrare (literară) care deține recordul la vânzare. 2. Autor popular al unei lucrări (beletristice) de mare succes. 3. Articol sau produs foarte căutat la un moment dat. [Pr.: bestsélăr] — Din. engl. bestseller.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRANSPÓRT, transporturi, s. n. 1. Faptul de a transporta. ♦ (La pl.) Ramură a economiei naționale cuprinzând totalitatea mijloacelor rutiere, aeriene și navale care asigură circulația bunurilor și a persoanelor. 2. Totalitatea bunurilor sau a persoanelor care sunt transportate la un moment dat și în condiții determinate. 3. Fig. (Livr.) Uitare de sine cauzată de emoție, de entuziasm, de plăcere; stare de contemplație. — Din fr. transport.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ȘLÁGĂR, șlagăre, s. n. Melodie (de muzică ușoară) care la un moment dat are o mare popularitate; cântec la modă. — Din germ. Schlager.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÁLĂ, scale, s. f. Placă gradată montată la aparatele de radio, pe care se pot urmări, cu ajutorul unui indicator, posturile sau lungimea de undă pe care funcționează aparatul la un moment dat. — Din it. scala.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁSĂ2, case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care se țin bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau într-o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi situația încasărilor și a plăților unei zile. Din it. cassa, germ. Kasse.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SITUAȚÍE, situații, s. f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile existenței unei ființe, a unei colectivități, a unei activități; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. ◊ Expr. A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. A te pune în situația cuiva = a încerca să înțelegi împrejurările în care se află altul, pentru a-ți da seama de modul lui de a gândi sau de a reacționa. A fi stăpân (sau călare) pe situație = a domina o situație în împrejurări critice, a fi sigur de ceva, a ști să se descurce (într-o situație dificilă). ♦ (în sintagma) Situație limită = situație excepțională, la extremă, aparent fără ieșire, care impune luarea fără întârziere a unei hotărâri radicale. ♦ Poziție socială, materială sau morală în care se află cineva. ◊ Expr. A-i face cuiva o situație = a ajuta pe cineva să ajungă la o poziție socială, materială și morală bună. ♦ (Concr.) Avere. ♦ Fig. Dispoziție, stare sufletească. 2. Prezentare detaliată a unor date privind rezultatele unei activități economice sau financiare dintr-un domeniu (comparativ cu sarcinile planificate); raport; inventar. ♦ Document în care se prezintă o stare de lucruri, mersul unor lucrări etc. 3. (Rar) Așezare, poziție a unui teren, a unei localități etc. [Pr.: -tu-a-.Var.: (înv.) situațiúne s. f.] — Din fr. situation.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SOÁRTĂ, sorți, s. f. 1. (în superstiții) Forță (sau voință) supranaturală despre care se crede că hotărăște tot ce se petrece în viață; destin, fatalitate, noroc, scrisă, ursită. 2. Situație, concurs de împrejurări existente la un moment dat. ♦ Evoluție, desfășurare (a unei acțiuni); deznodământ. — Lat. sors, -tis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SONDÁJ, sondaje, s. n. Acțiunea de a sonda; sondare. 1. Cercetare a solului sau a subsolului pentru determinarea proprietății rocilor, găsirea (și extragerea) unor substanțe utile etc. ♦ Luare de probe dintr-un material compact. ♦ Introducere a unei sonde într-o plagă sau într-o cavitate naturală a organismului pentru a face posibilă evacuarea substanțelor nocive, pentru extragerea unei probe în vederea unei analize etc. 2. Fig. Cercetare, investigație, studiu. ◊ Sondaj de opinie = metodă psihologică folosită în vederea cunoașterii opiniei membrilor societății privind chestiuni (economice, politice, culturale, electorale etc.) devenite importante la un moment dat. — Din fr. sondage.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

STOC, stocuri, s. n. Cantitate de bunuri (materii prime, materiale etc.) existente, la un moment dat, ca rezervă în depozitul unui magazin, al unei întreprinderi, într-o piață în vederea asigurării continuității producției sau a desfacerii. — Din fr., engl. stock.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJUNCTÚRĂ, conjuncturi, s. f. Totalitatea factorilor de ordin obiectiv și subiectiv, de condiții și de împrejurări care influențează un fenomen sau o situație la un moment dat; concurs de împrejurări. ♦ Totalitatea trăsăturilor care caracterizează un anumit moment al procesului dezvoltării economice. — Din fr. conjoncture.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJÚNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] — Din fr. conjonction, lat. conjunctio, -onis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂSTÍMP, răstimpuri, s. n. Durată (limitată) de timp; interval între două perioade sau între două momente diferite; timp. ◊ Loc. adv. În răstimpuri sau din răstimp în răstimp = din cândîn când, câteodată, uneori. Într-un răstimp = de la o vreme, la un moment dat. În răstimp = între timp. — Din sl. rastonpŭ (după timp).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

RECENSĂMÂNT, recensăminte, s. n. Formă specială de înregistrare statistică de mare amploare, de obicei periodică și exhaustivă, în care culegerea datelor se face direct de către observatorii speciali trimiși la fața locului; catagrafie. ◊ Recensământul populației = recensământ al cărui scop îl constituie stabilirea pe întreg teritoriul unei țări, la un moment dat, a numărului și a structurii populației după principalele sale caracteristici demografice, economice, religioase și social-culturale. [Pl. și: recensământuri] — Din fr. recensement.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

IPOTÉZĂ, ipoteze, s. f. Presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce; presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei etc. ♦ (Mat.) Ansamblul proprietăților date într-o demonstrație și cu ajutorul cărora se obțin noi propoziții. — Din fr. hypothèse.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CURÉNT, -Ă, curenți, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, ușor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente.Cont curent = cont deschis de o unitate bancară unui client pentru păstrarea mijloacelor bănești ale acestuia și efectuarea unor operații curente (plăți și încasări). 3. (Despre prețuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obișnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalație de apă potabilă care poate fi folosită în permanență în locuințe. II. S. m. 1. (Și în sintagma curent de aer) Deplasare, mișcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de presiune; flux. 2. Mișcare a apei în direcția pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = formă de mișcare a apelor oceanice sau maritime, cauzată de vânturile regulate sau periodice, de diferențele de temperatură și salinitate etc. 3. (Și în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mișcare artistică sau literară care reunește un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ține pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. — Din fr. courant.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CURS1, cursuri, s. n. I. 1. Mișcare a unei ape curgătoare în direcția pantei; p. ext. albia, întinderea sau direcția unei ape curgătoare. 2. (Înv.) Mers (repede). II. Fig. 1. Trecere, durată, interval (de timp). ◊ Loc. prep. În cursul... = în timpul cât durează ceva. În curs de... = în timp de... 2. Desfășurare, mers, direcție a unor evenimente. ◊ Expr. A da curs unei cereri = a lua în considerare, a rezolva o cerere. III. Preț la care valorile mobiliare se tranzacționează, la un moment dat, la bursa de valori, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă. ◊ Curs de schimb valutar = raport de schimb dintre două monede. ◊ Cursul acțiunilor = prețul la care se vând și se cumpără acțiunile la un moment dat. Cursul bursei = prețul la care este cotată la un moment dat, la bursă, o hârtie de valoare, o valută străină etc. ♦ Putere de circulație a unei monede. — Lat. cursus (cu unele sensuri după fr. cours).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REFÓRMĂ, reforme, s. f. 1. Transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură pentru a realiza un progres. ◊ Reformă monetară (sau bănească) = reorganizare a sistemului monetar al unei țări din cauza deprecierii puternice a monedei naționale, ca urmare a perturbărilor din sistemul economic național. Reformă financiară = reformă prin care se aduc modificări importante sistemului de formare și de cheltuire a veniturilor statului. 2. (Art.) Mișcare religioasă de la începutul sec. XVI în Germania, răspândită în cea mai mare parte a Europei, care a susținut principiul mântuirii prin credință, secularizarea averilor clerului, simplificarea ierarhiei și cultului catolic și introducerea limbilor naționale în serviciile de. cult. 3. Scoaterea din uz a unui material, a unei unelte etc. în urma degradării lor; (concr.) totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, armelor etc., socotite la un moment dat ca inutilizabile (prin degradare); p. ext. depozit în care se păstrează un asemenea material. 4. Scoaterea din cadrele armatei a unui militar (pentru motive de incapacitate fizică). — Din fr. réforme, germ. Reform.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvănt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. — Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INVENTÁR, inventare, s. n. Listă, catalog, registru, document în care sunt enumerate (și descrise cantitativ și valoric) toate bunurile care se află, la un moment dat, într-o gospodărie, într-o instituție, într-un magazin etc.; p. ext. totalitatea acestor bunuri. ◊ Inventar viu = totalitatea vitelor și păsărilor dintr-o gospodărie. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport aparținând unei gospodării sau întreprinderi. Loc. vb. A face inventarul = a inventaria. ♦ P. gener. Listă exactă, amănunțită; înșirare, enumerare (a unor fapte, a unor întâmplări etc.). — Din fr. inventaire, lat. inventarium.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

DAT2, -Ă, (I) dați, -te, adj., (II) dăți, s. f. I. Adj. Pus la dispoziție, oferit: înmânat, transmis, prezentat, dăruit. ◊ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de față. Dat fiind (că...) = ținând seama de... (sau că...), având în vedere (că...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = deștept, isteț; șmecher, șiret. Dat uitării = uitat, părăsit. II. S. f. Momentul, împrejurarea (repetabilă) când se produce un fapt; oară, rând. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioară. De data aceasta (sau asta) ori de astă dată = de rândul acesta, acum. Pe dată ce... (sau cum...) = îndată; pe loc, numaidecât. O dată = într-un singur caz; Nu o dată = de multe ori. Încă o dată = din nou. III. S. f. (Pop.) Soartă, destin. ◊ Cum (sau precum) e data = după cum e obiceiul, datina. — V. da2.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DELINCVÉNȚĂ, delincvențe, s. f. 1. Fenomen social care constă în săvârșirea de delicte. 2. Totalitatea delictelor săvârșite, la un moment dat, într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vârstă. [Var.: delicvénță s. f.] — Din fr. délinquance.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RESÚRSĂ, resurse, s. f. 1. Rezervă sau sursă de mijloace susceptibile de a fi valorificate la un moment dat. ◊ Resurse naturale = totalitatea zăcămintelor de minerale și de minereuri, a terenurilor cultivabile și utilizabile, a apelor și a pădurilor de care dispune o țară. Resurse de (forțe de) muncă = totalitatea persoanelor care au vârsta și sunt capabile de muncă, precum și a persoanelor în vârstă apte de muncă, lucrează. 2. Durată de timp în ore de zbor admisă pentru utilizarea normală a unui avion între două reparații generale sau între două revizii. — Din fr. ressource.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DEPLASÁT, -Ă, deplasați, -te, adj. Care nu se află la locul lui. ♦ (Despre oameni și manifestările lor) Care nu este așa cum se cuvine în raport cu situația, cu momentul dat; nepotrivit, nelalocul lui; necuviincios. — V. deplasa. Cf. fr. déplacé.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DISPONÍBIL, -Ă, disponibili, -e, adj., s. n. 1. Adj. De care se poate dispune, care nu are (momentan) o destinație precisă, care stă la dispoziție pentru a fi utilizat. ♦ (Despre oameni) Care nu este ocupat; liber; care a fost scos (temporar) dintr-un post. 2. S. n. Bani sau alte bunuri de care o instituție, o întreprindere, o persoană etc. poate dispune, la un moment dat, fără a afecta restul cheltuielilor sau nevoilor. — Din fr. disponible, lat. disponibilis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DUBLÉT, dublete, s. n. 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, medalie, marcă etc.), păstrat într-o colecție. 2. Fiecare dintre cuvintele cu același etimon, dar cu aspect fonetic și uneori cu sens diferit, care au intrat într-o limbă dată în momente sau pe căi diferite. 3. (Fiz.) Dipol. 4. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de undă apropiate. – Din fr. doublet.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

TIMP s. 1. vreme. (~ul trece pe nesimțite.) 2. v. perioadă. 3. v. răstimp. 4. v. ani. 5. v. curs. 6. v. durată. 7. răstimp, (Transilv.) scopot. (În acest ~, el era plecat la cumpărături.) 8. (FIZ.) timp de înjumătățire = perioadă de înjumătățire. 9. v. sezon. 10. v. vreme. 11. v. moment. 12. v. dată. 13. v. răgaz. 14. v. vremuri. 15. (TEHN.) fază. (Motor cu 4 ~.) 16. (MUZ.) bătaie. (La primul ~ ...) 17. (MET.) vreme, (reg.) veac. (~ frumos.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VRÉME s. 1. v. timp. 2. v. perioadă. 3. v. ani. 4. v. curs. 5. v. sezon. 6. timp, zi. (A venit și ~ lui.) 7. v. moment. 8. v. dată. 9. v. răgaz. 10. (la pl.) conjunctură. împrejurări (pl.), timpuri (pl.). (~urile erau foarte grele.) 11. (MET.) timp, (reg.) veac. (~ frumoasă.) 12. v. climă.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ISTORÍSM n. Principiu metodologic, conform căruia obiectele și fenomenele din realitate trebuie privite în dezvoltare istorică, în legătură cu condițiile concrete care le-au generat și cu celelalte fenomene existente în momentul istoric dat. /<fr. historisme, germ. Historismus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

POSTDATÁ vb. I. tr. A data (un act, o scrisoare etc.) cu o dată posterioară momentului elaborării. [Cf. fr. postdater].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

formă. Conform teoriei gestaltiste, f. este o realitate fizică complexă, definită de interacțiunile dintre întreg și părțile sale componente. În condițiile de proximitate spațială și temporală, o grupare de elemente (de orice natură) se constituie în f. în situația în care este transpozabilă (alterarea proporțională și cu același sens a elementelor sale nu modifică calitățile esențiale ale ansamblului) și se fondează pe relații de cauzalitate. Potrivit unor teorii lingvistice moderne (F. de Saussure, L. Hjelmlev), f. este rețeaua relațională care definește unitățile din planul expresiei (planul sonor) și al conținutului (planul semantic) ale unui limbaj. F. este un termen al dihotomiei formă – substanță, este factorul de discretizare al realității substanțiale continue și amorfe pe care se bazează limbajul. Unitățile sale se delimitează pe principiul opozitivității. ♦ F. muzicală (fr. forme musicale; germ. musikalisches Form; engl. form in music). Echivalența termenilor utilizați de diversele școli muzicologice nu poate fi decât aproximativă, datorită accepțiilor divergente asupra sferei și conținutului conceptului în discuție. Până în veacul al 19-lea, prin f. muzicală s-a înțeles succesiv: activitatea de structurare a imaginilor muzicale, mijloacele și tehnicile de construcție a enunțului muzical, schemele arhitectonice, speciile, muzicale [v. gen (1)]. Începând din această perioadă, s-a încercat înlăturarea confuziei terminologice și definirea științifică a noțiunii. S-a ajuns la conturarea a două sensuri diferite ale acesteia. I. Primul sens, mai general, abstract, vizează: 1. procesul, precum și 2. rezultatul procesului de generare și coordonare a diferitelor elemente ale unei opere muzicale într-un tot omogen. II. A doua accepțiune, mai particulară, concretă, se referă la schema arhitectonică (germ. Formschemata), care preexistă și condiționează structurarea internă a unei lucrări muzicale. F. (I, 1) este activitatea formativă; f. (I, 2) este ordinea care guvernează materialul sonor al unei compoziții (1), ordine care se realizează pe baza unor principii de construcție (sau de f.) acționând – în proporții variabile – în toate stilurile* muzicale: principiul repetiției, al variației* și al contrastului. Orice lucrare muzicală are o f. (I, 2) (Hanslick): „Ohne Form, keine Musik”, dar aceasta nu reprezintă în mod obligatoriu o actualizare a uneia dintre schemele formale consacrate de istoria* muzicii (f. II). F. II desemnează, deci, tiparele arhitectonice generale cristalizate, formalizate și uneori abandonate de către practica componistică. Câteva ex. de f. II: aria da capo*, concertul (2), fuga*, sonata*, scherzo*-ul, rondo*-ul etc. F. II. sunt rezultatul unui îndelung proces de evoluție componistică, expresia sublimată a interacțiunilor dintre anumite stiluri, genuri și specii muzicale, tehnici componistice, conținuturi expresive și, în mod imediat, a unor orientări ideologice și culturale generale, toate confluente într-un moment istoric dat. Astfel, f. fugă sintetizează: stilul contrapunctic* al barocului*, principiul repetării, genul instr., tehnica imitativă*, un anumit conținut muzical (sobru, lipsit de efuziuni și contraste dramatice bazat mai curând pe gradări ale aceleiași sfere emoționale) iar monotematismul* ei poate fi interpretat ca un reflex în plan muzical al filozofiei leibnitziene. F. II pot fi grupate în: a) forme de înșiruire (aria da capo, ciclul suita*, liedul*, rondoul etc.), b) forme variaționale (tema cu variațiuni), c) forme de contrast (uvertura*, sonata) și d) forme mixte, care întrunesc calitățile proprii unor tipuri diferite (lied-sonata, rondo-sonată, coral* cu variațiuni etc.) F. II. Sunt studiate de teoria formelor (germ. Formenlehre) și teoria compoziției muzicale [germ. Kompositionslehre; v. compoziție (2)]. F. (1, 2; II), unei opere muzicale este pusă în lumină printr-un demers analitic (v. analiză) orientat asupra diverselor sale niveluri structurale (lucrarea în ansamblu, părțile, secțiunile și subsecțiunile, perioadele*, frazele*, motivele* și celulele* melodice, planul armonic sau/și polif., sistemele (II) de intonație (1) subiacente, organizarea ritmică etc.), asupra conexiunii acestora într-un tot organic și, eventual, asupra raporturilor dintre construcția de ansamblu a lucrării și schema arhitectonică (f. II) pe care o actualizează. V. structură arhitectonică.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

dátă f., pl. dățĭ (d. daŭ). Oară, moment: o dată (pl. de doŭă orĭ). Întîĭa dată saŭ întîĭa oară, prima dată saŭ prima oară (pl. a doŭa, a treĭa oară). Rînd, serie de timp: astă dată, de astă dată, data asta (acuma, în acest timp). Altă dată, odată, odinioară (lat. olim), nu acuma: altă dată eram maĭ fericit, să viĭ altă dată. De o cam dată. V. deocamdată. Pe dată, îndată, imediat (V. odată). Dintr’o dată, pe dată, îndată, dintr’o singură lovitură: dintr’o dată l-a învins. Dată, pl. date (fr. date, it. data, d. lat. datum, pl. data). Ziŭa, timpu cînd s’a făcut, cînd s’a emis un lucru: pe peatră era data anuluĭ 1504 (moartea luĭ Ștefan cel Mare). Pl. Noțiunĭ, înformațiunĭ ale științeĭ (fr. donée): în această carte îs date importante.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

dată f. 1. deseamnă momentul, timpu lui sau repetițiunea-i: întâia-dată, altă dată; pe dată, la moment; 2. fig. soartă: așa le-a fost dată; 3. pl. noțiuni ce servă de bază unui raționament, unei cercetări: datele fundamentale ale discuțiunii; 4. timpul preciz când s’a făcut sau e să se facă ceva. [Lat. DATA; sensurile 3 și 4 reproduc pe ale fr. donnée și date].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

imediat a. 1. care lucrează, care se produce fără mijlocirea cuiva; 2. care urmează sau precede nemijlocit: succesor imediat; 3. care se face numaidecât: plecare imediată. ║ adv. pe dată, la moment.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ATEMPORÁL, -Ă, atemporali, -e, adj. Care nu este legat de condiții determinate de timp, de un moment istoric dat. — Din fr. atemporel.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s. n. I. Adj. 1. Care apasă cu greutate asupra suprafeței pe care stă; care are greutate (mare); care cântărește mult. Corp greu.Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unităților sale tunuri și obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de producție. (Sport) Categorie grea = categorie în care intră boxerii, luptătorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ◊ Expr. Pas greu = moment dificil, inițiativă plină de greutăți. Bani grei = sumă mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovărat, îngreuiat, încărcat. Sac greu.Familie (sau casă) grea = familie numeroasă și greu de întreținut. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă. ♦ (Despre nori) De culoare neagră, aducător de ploaie și de furtună. II. Adj. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare că apasă (din cauza oboselii, bolii, stării sufletești etc.). Are capul greu.Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimțiri rele. A avea mână grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacienților. 2. (Despre alimente) Care produce ușor indigestie; care se asimilează cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzație de neplăcere, de insuficiență respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rău; încărcat; p. ext. apăsător, copleșitor. ◊ Atmosferă grea = atmosferă apăsătoare care precedă declanșarea unei furtuni, unei ploi torențiale; fig. atmosferă încărcată de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceață etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Muncă grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi străbătut cu greutate. ♦ Care se înțelege, se învață cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferințe, necazuri, împrejurări etc.) Care se suportă cu mari suferințe, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferințe și se vindecă cu mare greutate sau nu se mai vindecă; grav. ◊ Zile grele sau viață grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitură grea = lovitură morală dureroasă. ◊ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal și greu la vale, se spune când cineva este silit să facă față unei situații dificile cu posibilități (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ◊ Vorbă grea = insultă, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toată greutatea. S-a lăsat greu.Expr. A-i cădea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutății, cantității). Cântărește greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu trudă; anevoie. Muncește greu.Expr. A-i fi greu (să)... = a simți dificultatea inițierii unei acțiuni. A-i veni (cuiva) greu (să...) = a-i fi neplăcut (să...), a-i displăcea; a se jena (să...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi silă, a fi sătul (de cineva sau de ceva); b) a se rușina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trăi în lipsuri materiale, a avea o situație materială precară. ♦ Încet (și neplăcut). Orele trec greu. 3. Rău, grav, tare. E greu bolnavă.Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plăti greu = a) a plăti scump, cu mari sacrificii; b) a nu plăti la timp. V. S. n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificilă; impas. ◊ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultăți; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treabă anevoioasă. A greu = cu neplăcere. ◊ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutăți. 2. Povară, sarcină; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificilă a unei munci, a unei situații etc. 3. Partea mai numeroasă dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei.Lat. grevis (= gravis).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

LĂSÁ, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situație, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruța viața cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situația în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, o dată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aștepta, a păsui1. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredința cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi! ◊ Expr. Las' dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăți fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosință) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăși, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunța la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moștenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se mențină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziție (în momentul plecării, la despărțire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ◊ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paștelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paștelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preț, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se așeza; a se culca. ◊ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimți cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

baroc (‹ fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr. b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*momentán, -ă adj. (fr. momentané, d. lat. momentáneus. Cp. cu spontaneŭ). Care nu durează de cît [!] un moment: sforțare momentană. Adv. De-o-cam-dată, pentru un moment, în timpu de față: momentan n´am timp. Instantaneŭ, imediat, la moment: a căzut momentan.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

deocamdată adv. pentru moment. [Lit. de data asta].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TIMPURÍU, -ÍE, timpurii, adj. 1. Care se întâmplă, apare sau se face înainte de data sau de timpul obișnuit sau prevăzut. ◊ Loc. adv. De timpuriu = înainte de data sau de momentul obișnuit sau prevăzut, din vreme; devreme. 2. (Despre varietăți de fructe sau de legume) Care se coace sau devine bun de mâncat înainte de vremea obișnuită; (despre flori) care se dezvoltă mai devreme; (despre copaci) care înflorește sau înverzește mai devreme decât timpul obișnuit. — Lat. *temporivus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ULTERIÓR, -OÁRĂ, ulteriori, -oare, adj. Care se face sau se întâmplă mai târziu (în raport cu un moment, un eveniment etc. dat); care urmează după ceva sau după cineva; posterior (1). [Pr.: -ri-or] – Din fr. ultérieur, lat. ulterior.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

EMBRIÓN, embrioni, s. m. 1. Nume dat oricărui organism din momentul fecundării ovulului până în momentul când toate organele sunt deplin formate și organismul este capabil de viață independentă. ♦ Germen al unei plante, existent în sămânța din care planta va lua naștere prin germinație. 2. Fig. Început al unui lucru, al unei acțiuni etc.; prima fază a dezvoltării unui proces. [Pr.: -bri-on] – Din fr. embryon.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

SOLSTÍȚIU, solstiții, s. n. Fiecare dintre cele două momente ale anului când Soarele se află la cea mai mare înălțime față de ecuator; datele calendaristice corespunzătoare acestor momente (21 iunie și 22 decembrie), marcând ziua cea mai lungă sau cea mai scurtă din an. – Din lat. solstitium, fr. solstice.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

PLECÁRE, plecări, s. f. Acțiunea de a (se) pleca; înclinare; pornire, deplasare. ◊ Punct de plecare = începutul unei acțiuni. ◊ Loc. adj. și adv. Gata de plecare = pe punctul de a porni. La plecare = în momentul pornirii. ♦ (Sport) Momentul în care se pornirea într-o cursă; start. ♦ (Înv.) Înclinație, atracție, predispoziție. – V. pleca.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

CONDÉI, condeie, s. n. 1. Unealtă de scris în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; toc (împreună cu penița). ◊ Mânuitor de condei = scriitor (talentat). ◊ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a încărca la socoteală. Dintr-un condei sau dintr-o trăsătură de condei = dintr-o dată. ♦ Fig. Trăsătură de condei; p. ext. moment, clipă. ♦ (Înv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor. 2. Fig. Mod de a scrie bine, îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ◊ Expr. A avea condei = a scrie ușor (și bine), a avea talent la scris. A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu meșteșug; a ieși din încurcătură printr-o întorsătură pricepută a frazei. 3. Par lung care, împreună cu lopata, formează cârma plutei. – Din ngr. kondíli.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de Joseph | Semnalează o greșeală | Permalink

DRÓPGOL, dropgoluri, s. n. (La rugbi) Lovitură de picior dată în minge în momentul când aceasta atinge pământul și care face ca mingea să treacă peste bara de sus a porții adverse, consemnând înscrierea a trei puncte. – Din engl., fr. dropgoal.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

DAT1 dátă (dați, dáte) v. A DA.~ dracului a) foarte isteț; ager; b) șmecher. La un moment ~ la un moment oarecare; dintr-o dată. În cazul ~ în cazul de față. ~ fiind (că...) având în vedere; deoarece; întrucât. ~ uitării părăsit; uitat. / v. a da
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SAC saci m. 1) Recipient deschis numai în partea de sus, făcut din diverse materiale (pânză, hârtie, piele, plastic etc.), servind la păstrarea și transportarea substanțelor pulverulente sau a obiectelor mărunte. ◊ ~ fără fund a) se spune despre cineva care mănâncă foarte mult; mâncăcios; b) care tinde mereu să obțină bunuri în cantitate cât mai mare; nesățios; c) care cere cheltuieli mari (fără a se vedea rezultatul). A da de fundul ~ului a deveni sărac; a sărăci. A prinde pe cineva cu mâța în ~ a da de cineva în momentul când săvârșește o faptă rea (mai ales când fură ceva). Cum e ~ul (așa e) și peticul (sau cârpala) se spune despre două persoane (sau lucruri) cu aceleași însușiri negative. 2) Conținutul unui astfel de recipient. Un ~ de făină. 3) Pânză specială din care se fac astfel de recipiente. 4) Geantă mare (de pânză, de piele etc.) în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. ◊ ~ de dormit obiect în formă de sac prevăzut cu o glugă și cu un fermoar, folosit pentru dormit în condiții de turism. 5) Unealtă de pescuit constând dintr-o plasă fixată de jur împrejurul unui arc de lemn. 6) biol. Cavitate înconjurată de un perete membranos. ~ embrionar. 7) Stadiu intermediar între larvă și adult la furnici; nimfă de furnică. /<lat. saccus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dată (dắți), s. f.1. Oară, rînd. – Dintr-o dată, brusc. – Pe dată, imediat. – 2. Soartă, destin. De la dat, part. de la a da (după Tiktin, direct din lat. data); pentru al doilea sens, cf. lat. fata, rom. zisa, scrisa. Cu acest ultim sens formează și pl. date. Se întîlnește cu dată, s. f. (timpul precis al unui eveniment), din fr. date, și dată, s. f. (dat, antecedent), traducere a fr. donnée. Comp. altădată, adv. (odinioară), care se distinge de obicei de altă dată (în alt rînd; încă o dată); deocamdată, adv. (pentru moment); deodată, adv. (dintr-o dată, brusc; simultan); vreodată, adv. (uneori); niciodată, adv. (nicicînd); îndată, adv. (imediat). – Din rom. provine rut. data „rație” (Candrea, Elemente, 407).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

finitúdine s.f. (livr.) Faptul de a avea limite, un sfârșit ◊ „Am înțeles atunci că viața nu are sens decât pentru că este finită și că această finitudine un preț fiecărui moment al vieții noastre.” ◊ „22” 35/94 p. 15 (cf. engl., fr. finitude; PR 1933)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cam adv. (din camaĭ, apoĭ cama, ca mrom. și numa îld. numaĭ). Aproape, aproximativ, puțin, întru cît-va: cam pe înserate, cam, cu frică, mă cam tem. Prea: cam puțină mîncare pentru atîțĭa oamenĭ. De-o-cam-dată (saŭ deocamdată), pentru un moment: de-o-cam-dată e pace. – Și can (Maram.) și canĭ (Vechĭ. Cant.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

de-o-cam-dátă sau deocamdátă (eo o silabă saŭ doŭă). adv. Pentru un moment: de-o-cam-dată e pace. V. cam.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ULTERIÓR, -OÁRĂ, ulteriori, -oare, adj. Care se face sau se întâmplă mai târziu (în raport cu un moment, un eveniment etc. dat); care urmează după ceva sau după cineva; posterior (1). [Pr.: -ri-or] — Din fr. ultérieur, lat. ulterior.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SOLSTÍȚIU, solstiții, s. n. Fiecare dintre cele două momente ale anului când Soarele se află la cea mai mare înălțime față de ecuator; datele calendaristice corespunzătoare acestor momente (21 iunie și 22 decembrie), marcând ziua cea mai lungă, respectiv, cea mai scurtă din an. — Din lat. solstitium, fr. solstice.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÍFRĂ, cifre, s. f. 1. Simbol grafic (care reprezintă unul dintre numerele de la zero până la nouă) folosit pentru scrierea numerelor; (impr.) număr. 2. Volum, sumă, cantitate reprezentată prin cifre (1). ◊ Compus: cifră-record = cea mai mare cifră la o anumită dată, într-un anumit moment. ◊ Impozit pe cifra de afaceri = impozit aplicat proporțional cu mărimea, cu valoarea afacerilor. Cifră de afaceri = veniturile rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări, prestările de servicii și alte venituri din exploatare. 3. Număr care indică valoarea unei mărimi caracteristice a unei substanțe, a unui fenomen. Cifră de saponificare. — Din it. cifra, lat. cifra. Cf. fr. chiffre.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONCÚRS, concursuri, s. n. 1. Întrecere (sportivă) care se termină întotdeauna cu un clasament și cu acordarea unor premii celor mai buni dintre participanți. 2. Examen pentru dobândirea, în ordinea clasificării, a unui post, a unei catedre, a unei burse etc. sau pentru admiterea într-o instituție de învățământ. 3. Ajutor, sprijin, colaborare. ◊ Concurs de împrejurări = totalitatea împrejurărilor care se întâlnesc într-un anumit moment; conjunctură. ◊ Loc. vb. A da (cuiva) concursul = a ajuta (pe cineva). A-și da concursul (la ceva) = a contribui (la ceva), a colabora (la ceva). – Din fr. concours, lat. concursus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

STATÚT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. (În sociologie; și în sintagma statut social) Locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social dat și la un anumit moment; status. 3. Spec. (Înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

PÂRȚÁG n. pop. fam. 1) Înclinare spre ceartă (determinată de toane); arțag. ◊ Arțagul își găsește ~ul omul pornit spre ceartă întotdeauna de bucluc. 2) Dispoziție de moment, neașteptată și stranie; moft; naz; capriciu. /pârț + suf. ~ag
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

întru prep. – În, înăuntru. – Mr. tru, megl. antru, istr. întru. Lat. intrō (Pușcariu 894; Candrea-Dens., 887; REW 4514; DAR), cf. it., sp., port. (d)entro. La început se folosea în rom. în concurență cu în, ca în fr. en și dans; a pierdut teren în fața lui în (pe care, totuși, l-a înlocuit complet în mr.). Astăzi se folosește cu același sens ca în, dar numai în expresii, și mai ales înainte de un, o, îns, și de adv. și adj. care încep cu vocală: într’un ceas (în un ceas nu se folosește), într’o zi, într’atît, într’aiurea etc. Comp. dintru, prep. (din, de), cu de ca dintre de la între (indică proveniența plecîndu-se de la un moment sau dintr-un spațiu dat, în timp ce dintre indică proveniența plecîndu-se de la mai multe obiecte de același fel: dintru început, de la început, față de dintre toți, din toți); pentru, prep. (ca să, indică scopul sau finalitatea; din, indică motivul sau cauza; față de, indică o comparație), cf. mr. pi(n)tru, cu p(r)e, sau direct din lat. per intrō (Candrea-Dens., 890; Pascu, I, 172); pentru ce, adv. (de ce?); pentru că, conj. (fiindcă); pentru să, conj. (înv., ca să); lăuntru (var. năuntru, mr. năuntru, nuntru, lîntru), s. n. (interior, parte internă), folosit mai ales în comp. (din lăuntru, dinăuntru, în lăuntru, înăuntru, înv., în străinătate); lăuntric, adj. (intern, interior; intim).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BRODÍ, brodesc, vb. IV. 1. Tranz. A o nimeri bine, a o scoate bine la capăt. ◊ Expr. (Ir.) A brodit-o = a făcut o gafă. ♦ A pune la cale, a aranja o treabă, un plan etc. 2. Refl. A se găsi din întâmplare, a se nimeri. ♦ Tranz. (Rar) A da peste cineva tocmai la momentul oportun sau pe neașteptate, surprinzându-l. – Slav (v. sl. broditi).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

tampon, tampoane s. n. (intl.) lovitură dată victimei cu umărul, în momentul când i se bagă mâna în buzunar.
Sursa: Argou (2007) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

programatică, muzică ~, orice muzică simfonică sau instrumentală al cărei conținut expresiv asociat – prin intenție declarată a autorului sau prin tradiție – de o sursă concretă de inspirație: fapt de viață, eveniment istoric, motiv literar sau artistic, idee filozofică etc. Noțiunea pune în discuție ideea conținutului muzicii și a alimentat, îndeosebi în sec. 19, disputa dintre adepții muzicii „pure” (v. absolută, muzică) și promotorii unei muzici a reprezentărilor. Estetica muzicală contemporană a stabilit distincțiile necesare între programatism și conținutul muzicii. Contribuțiile unor gânditori români conțin idei prețioase care se înscriu pe coordonate astăzi aproape unanim acceptate. „Muzica pură nu există. Orice muzică are un motiv literar, poetic, dramatic, filozofic. Numai un adevărat muzician transferă un astfel de motiv* în motive muzicale apte de a fi tratate exclusiv conform legilor artei muzicale. Bunele poeme* simf. și-au dedus forma numai din particularitatea virtuților inerente ideilor lor muzicale” (D. Cuclin, Tratat de estetică muzicală, Buc., 1933, p. 323). „Muzica are o capacitate foarte limitată de a suscita imagini vizuale. Muzica de acest fel este valabilă numai în măsura în care se construiește pe structuri foarte solid implantate într-o logică pur muzicală” (P. Bentoiu, Imagine și sens., Buc., 1971, p. 94). Socotită adeseori drept o creație a romantismului, p. își întinde rădăcinile până în Prerenaștere. Numeroase compoziții cu caracter imitativ mărturisesc despre ambiția dintotdeauna a muzicianului de a stabili puncte de contact între arta sa și realitatea înconjurătoare. În această tendință figurativă se înscriu lucrări de Jannequin, Costeley, Claude Le Jeune, Lassus etc. și chiar apariția unor forme compoziționale [v. caccia; ecou (III)]. Muzica imitativă, descriptivă, care constituie o linie particulară a programatismului, își prelungește existența în sec. 16 și 17, cu o deosebită eficiență în școala fr. (Couperin, Rameau, Daquin). În aceeași perioadă, Vivaldi scrie seria de concerte pentru vl. și orch. „Anotimpurile”, încercare de reconciliere a rigorilor formei* muzicale cu intenția programatică. Sensul superior al programatismului a fost enunțat în 1807 de Beethoven, în celebrul motto al Simfoniei pastorale: „Mai degrabă evocare a sentimentelor decât pictură”. Puternicul accent pe care unii romantici și școlile naționale l-au pus asupra p. este nuanțat de această viziune nouă; reinterpretarea profundă a inspirației extramuzicale prin datele construcției sonore. Din acest moment, ambițiile imitative și descriptive sunt treptat abandonate în favoarea formulărilor prin imagini muzicale de sine stătătoare. Sec. 19 este perioada de maximă înflorire a genului: Berlioz (Simfonia fantastică), Listz, creatorul poemului simfonic, piesă de formă liberă, propice p. orchestrale (Preludiile, Tasso etc.), Musorgski (O noapte pe muntele pleșuv, Tablouri dintr-o expoziție), Smetana (Ciclul de poeme simfonice Patria mea), Richard Strauss (Don Juan, Till Eulenspiegel, O viață de erou, Simfonia Alpilor etc.), Debussy (Preludiu la „După amiaza unui faun”, Marea etc.), Ceaikovski – care în uverturile*-fantezie* Romeo și Julieta, Francesca da Rimini – a căutat să concilieze marea formă muzicală cu „dramaturgia” programului literar – sunt numai câteva dintre marile nume ale muzicii universale care au ilustrat p. O variantă simf. a p. descriptive este tabloul simf. Genul este bogat în creații valoroase și în muzica românească; cităm câteva lucrări aparținând lui G. Enescu (Suita sătească și Suita pentru vl. și pian „Impresii din copilărie”), A. Alessandrescu (Acteon), M. Jora (suita Priveliști moldovenești), M. Negrea (suita „Prin Munții Apuseni”), D. Gheciu (Pe Bucegi), A. Mendelsohn (Poemul Prăbușirea Doftanei), Th. Rogalski (Două schițe simfonice), Al. Pașcanu (Poemul Carpaților), D. Bughici (Poemul Evocare), P. Bentoiu (Poemul Luceafărul), Th. Grigoriu (Variațiuni simfonice pe un cântec de Anton Pann) etc. „Programul” unei lucrări muzicale rămâne o punte posibilă între intenția eventuală a compozitorului și fondul aperceptiv al ascultătorului, o poartă prin care se pătrunde în muzică, dar nu un capăt de drum. „Identificarea” programului nu constituie și recepționarea semnalului emis de opera muzicală, a cărei succesiune de imagini se constituie într-un sistem propriu, intraductibil în cuvinte.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CONCÚRS, concursuri, s. n. 1. Întrecere (sportivă) finalizată cu întocmirea unui clasament și cu acordarea unor premii celor mai buni dintre participanți. 2. Examen pentru dobândirea, în ordinea clasificării, a unui post, a unei catedre, a unei burse etc. sau pentru admiterea într-o instituție de învățământ. 3. Ajutor, sprijin, colaborare. ◊ Concurs de împrejurări = totalitatea împrejurărilor care se întâlnesc într-un anumit moment; conjunctură. ◊ Loc. vb. A da (cuiva) concursul = a ajuta (pe cineva). A-și da concursul (la ceva) = a contribui (la ceva), a colabora (la ceva). — Din fr. concours, lat. concursus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbește); în alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre direcția aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Până acolo... = până la situația..., la împrejurarea (care depășețe limita îngăduită)... ◊ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste măsură, din cale-afară (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mână etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce mă privește, ce avantaj am din asta? [Acc. și acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

LOC, locuri, s. n. I. 1. Punct, porțiune determinată în spațiu. ◊ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeași bucată de pământ, acolo unde se află cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipă. ◊ Expr. Pe loc repaus = comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se află în fața unui lucru de neînțeles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emoția, a se liniști; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau mișcarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispoziții (sau asupra unei mișcări greșite). La un loc = împreună, laolaltă. Până într-un (sau la un) loc = până la un punct sau până la un moment; într-o măsură oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo până colo, încoace și încolo; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici și colo, pe alocuri. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-și (mai) afla (sau găsi) locul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpăr sau odihnă; a fi nerăbdător, neliniștit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fără să se miște. A sta la un loc = a sta liniștit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în altă parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetări). O palmă de loc = o distanță mică. ♦ (Pop.) Bucată de pământ (cultivabil). ◊ Loc de casă = teren destinat pentru construcție. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; ținut; p. ext. țară. ♦ Așezare omenească, localitate; regiunea, țara, localitatea în care s-a născut cineva. ◊ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se află cineva. 2. Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ Loc de muncă (sau de producție) = parte din suprafața unei unități economice în care un lucrător sau un grup de lucrători execută anumite operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. Loc de muncă = întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea în mod obișnuit. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza. Ia loc! = șezi! A-și face loc = a-și croi un drum, a răzbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicație în care a apărut un anumit lucru. II. 1. Slujbă, post2; funcție. 2. Situație socială a cuiva; p. gener. situație. ◊ Loc comun v. comun.Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situația cuiva (pentru a-l putea înțelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ◊ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) În loc de... sau în locul..., se spune pentru a arăta o înlocuire, o substituire. În loc să... (sau de a...), se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. – Lat. locus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

CEAS1 ~uri n. 1) Unitate de măsură a timpului (egală cu a douăzeci și patra parte dintr-o zi); oră. Un ~ și jumătate. 2) Interval (scurt) de timp. ◊ Cu ~urile (sau cu ~ul) foarte mult timp. ~ul morții momentul de sfârșit al vieții. ~ul încercărilor moment în care cineva trebuie să dea dovadă de tărie de caracter și de prezență de spirit. Într-un ~ rău (sau greu) într-un moment neprielnic, nefast. Într-un ~ bun într-un moment prielnic. Din ~ în ~ foarte curând. În ~ul al doisprezecelea în ultima clipă. 3) Lecție predată timp de 45 de minute într-o instituție de învățământ; oră. ~ academic. 4) Aparat care măsoară și indică timpul; ceasornic. ~ de mână. ~ de masă. ~ de buzunar. ~ de perete. ◊ A merge ca ~ul a funcționa foarte bine. /<sl. țasi
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

alt (tă), adj. și pron.1. Diferit, celălalt (al doilea termen al unei antinomii). – Altă dată „în altă zi, în alt moment”. – Nimeni altul.De altă parte.Și altele etc. – 2. Cel dinainte: altă dată „odinioară, pe vremuri” – 3. Unul nou, unul la fel. – 4. (F., cu sens. de n.) Altceva, ceva diferit. – Între altele.Nu alta.Alta acuma.Nu de alta.Una într-alta, una peste alta.Nici una, nici alta.Mr., megl. altu, istr. ǫt. Lat. alter, vulg. *altru, de unde it. altro, sicil. autru, sard. altu, engad. otér, v. prov., fr. autre, cat. altre, sp. otro, port. outro (Pușcariu 67; Candrea-Dens., 48; REW 382; DAR). Pentru uzul său, cf. Sandfeld, Syntaxe 184-95. Comp. altădată, adv. (odinioară, pe vremuri); altăoară, adv. (înv., odinioară); altceva, pron.; altcineva, pron.; altcum, adv. (Trans., altfel); alteori, adv.; altfel, adv.; altinderi, adv. (înv., în alt loc); la olaltă, adv., explicat de Candrea-Dens., 48, ca la alaltă, și de Pascu, Beiträge, 14, plecînd de la la una la alta, ca comp. una într-alta.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

acúm (vest) și acúma (est) adv. (lat. eccú-modo, ca cum d. quo-modo. Eccu saŭ eccum e îld. ecce eum, ĭacătă-l). În acest timp, în acest moment: acuma e fericit, dar altă dată a suferit multe. Îndată, imediat: acuma plec, plec acuma. Loc. adj. De acuma, actual: cel de acuma. De acum, de acum înainte saŭ de acum în colo, de azĭ înainte, pe timpu rămas, începînd din acest moment: de acuma m' am liniștit. – Fam. și acú: acú-ĭ acú, acu e momentu hotărîtor saŭ critic; acuș și acușa, în nord amú și amuș, ĭar în vechime acmú și ĭacmú. În sud acușica (după vsl. -ka, ca' n bg. túka, aci; rus. zdĭeka, aci; ș. a.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepărtat (de cel care vorbește); în alt loc. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-)acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre direcția aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Până acolo... = până la situația..., la împrejurarea (care depășește limita îngăduită)... ◊ Expr. (Reg.) (Pân')pe-acolo = peste măsură, din cale-afară (de greu, mare, frumos etc). Ce ai acolo ? = ce ai la tine (sau în mână etc)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? Fugi de-acolo ! = da de unde ! nici gând ! imposibil ! Ce am eu de-acolo ? = ce mă privește, ce avantaj am din asta ? [Acc. și: acoló] — Lat. eccum-[i]lloc.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PÁGINĂ, pagini, s. f. 1. Fiecare dintre cele două fețe ale unei foi de hârtie dintr-o carte, dintr-un caiet, ziar, registru etc., față; p. ext. cuprinsul textului unei asemenea fețe; fragment, capitol dintr-o scriere sau din ansamblul unei opere mai mari. ◊ Loc. vb. A pune în pagină = a pagina (2). 2. Fig. Moment (istoric); eveniment, fapt demn de reținut, dată importantă; episod însemnat din viața unui om. – Din lat., it. pagina, germ. Pagina.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale pentru a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... Punct mort = situație fără ieșire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

DEOCAMDÁTĂ adv. Pentru moment, în mod provizoriu. – De4 + o + cam + dată.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de dante | Semnalează o greșeală | Permalink

ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊ Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism. 3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 4. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de CristinaDianaN | Semnalează o greșeală | Permalink

autospeciálă (-frigidér) s.f. Autovehicul cu destinație specială ◊ „Jucându-se de-a v-ați ascunselea pe străzile orașului Brad, frații F. și T.G. dădeau roată unei autospeciale-frigider. Într-un moment când nu-i putea observa nimeni au intrat pe o ușă deschisă din camera frigorifică.” Sc. 30 I 71 p. 4; v. și 16 IX 75 p. 5, 9 XI 75 p. 2, R.l. 28 VII 79 p. 2 (din auto2- + specială (+ frigider); cf. it. autospeciale; DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

IRESPONSABILITÁTE (‹ fr.) Faptul de a fi iresponsabil; lipsă de responsabilitate. ♦ (Dr.) Situație în care făptuitorul, în momentul săvârșirii infracțiunii, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

sufláre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a sufla: suflarea vîntuluĭ (V. vĭeliște). Răsuflare, respiratiune: i s’a tăĭat suflarea de frică. Pînă la ultima suflare, pînă în ultimu moment al viețiĭ, pînă cînd țĭ-aĭ dat sufletu. Într’o suflare, într’un suflet, grabnic: a alerga într’o suflare. Pin ext. Toată suflarea, orĭ-ce ființă, orĭ-ce vietate, orĭ-ce om: toată suflarea să laude pe Dommu (Psalmiĭ), toată suflarea românească (toțĭ Româniĭ).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DEOCAMDÁTĂ adv. Pentru moment, în mod provizoriu. — De4 + o + cam + dată.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PÁGINĂ, pagini, s. f. 1. Fiecare dintre cele două fețe ale unei foi de hârtie dintr-o carte, dintr-un caiet, ziar, registru etc., față; p. ext. cuprinsul textului unei asemenea fețe; fragment, capitol dintr-o scriere sau din ansamblul unei opere mai mari. ◊ Loc. vb. A pune în pagină = a pagina (2). 2. Fig. Moment (istoric); eveniment, fapt demn de reținut, dată importantă; episod însemnat din viața unui om. — Din lat., it. pagina, germ. Pagina.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

START s. n. 1. loc de unde se pornirea într-o cursă sportivă. ♦ a se prezenta la ~ = a participa la o întrecere sportivă; a da ~ ul = a da semnalul de plecare într-o întrecere sportivă. 2. momentul în care începe o asemenea întrecere. ♦ (p. ext.) pornire într-o acțiune. 3. (av.) loc pe un aerodrom de unde se conduce zborul avioanelor. 4. reper care marchează începutul benzilor cinematografice. (< engl. start)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

secțiunea de aur (‹ lat. sectio aurea „tăietură de aur”), caz al proporțiilor (I, 4) identificat în structurile formale ale muzicii și utilizat în constituirea unor microstructuri și sisteme (II). Între negarea absolută a acțiunii sale (H. Kayser) și absolutizarea eficienței sale în muzică există grade diferite de apropiere teoretică și practică. ♦ S. este cunoscută în geometrie ca medie proporțională – împărțirea unui segment în media și extrema rație: AB/AC = AC/CB. Dacă se notează AB = a, AC = b și CB = c, proporția are ca formulă algebrică a/b = b/c. Raportul b/c dintre lungimea părții celei mai mari (AC) și a celei mai mici (CB) este numărul de aur Ф (inițiala numelui lui Fidias). Și algebric a = b + c, deci în formula inițială a poate fi înlocuit, iar noua formulă este (b+c)/b = b/c. Împărțind cu b și înlocuind b/c prin Ф, se obține relația 1 + 1/Ф = Ф, care arată că numărul de aur diferă de inversul său prin unitate. Din ultima formulă se deduce ecuația de gradul al doilea ce determină valoarea lui Ф: Ф2 – Ф -1 = 0 de unde Ф = (1+51/2)/2 = 1,6180339887..., un număr irațional pătratic, aproximat de regulă numai primele trei zecimale. Dacă se cunoaște segmentul AB = a, s. a acestuia se determină prin câtul a/1,618; dacă se b, c = b/1,618; dacă de c, b = 1,618c. ♦ Străvechiul domeniu al aplicării s. este arhitectura. Egiptenii construiau piramidele, în care aria triunghiului unei fețe era egală cu aria pătratului bazei, pornind de la proporția armonioasă a s. Grecii au învățat-o de la egipteni. Pitagoreicienii cunoșteau, conform tradiției, construirea pentagonului regulat și a pentagramei (pentagonul stelat), figuri în care relațiile s. se găsesc în mai multe ipostaze. „Misterioasele” proprietăți ale pentagramei (multiplicarea sa la infinit, rămânând egală cu ea însăși) au făcut ca aceasta să constituie semnul de recunoaștere al membrilor sectei pitagoricienilor (divulgarea acestor proprietăți, în general, a secretelor 5 era considerată un sacrilegiu). Aprofundarea legilor s. s-a datorat unor Euclid, Proclus, Diadochos, Eudox din Cnidos, Platon (care emite postulatul existenței a numai a cinci poliedre regulate și nu a unui număr nelimitat al acestora ca și în cazul poligoanelor regulate), Claudios Ptolemaios ș.a. Cunoașterea, pe filieră arabă (prin trad. în lb. lat., apoi direct din gr.), a Elementelor lui Euclid a menținut treaz interesul pentru s., și numai printre constructorii goticului ci și printre matematicieni. Dintre aceștia, Leonardo din Pisa (1180-1250) zis și Fibonacci a adus o revelatoare contribuție privind proprietățile numărului Ф, a așa-zisei „creșteri organice”, căci însuși raportul s. Ф (1+51/2)/2 reprezintă „pulsația unei creșteri optime (omotetice, prin creșteri succesive) în doi timpi, cu două dimensiuni” (Matila Ghyka), din care rezultă „șirul dublu aditiv” (Florica T. Câmpan) al lui Fibonacci: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13... Șirul lui Fibonacci are proprietatea că fecare termen al său, începând de la al treilea, este suma celor doi termeni precedenți: 2 = 1 + 1; 3 = 1+ 2; 5 = 2 + 3;...; 13 = 5 + 8... Renașterea a înregistrat extinderea principiilor și proprietăților s. la domeniile artei în genere și, cu precădere, la cel al picturii (Luca Pacioli – autorul tratatului De divina proportione, Piero della Francesca, Leonardo da Vinci – cel din urmă descifrând raporturile s., pe care a numit-o pentru prima dată sectio aurea, în proporțiile corpului uman), același moment exploziv al istoriei constituind și începuturile studierii naturii vii în legătură cu s. (Kepler), domeniu nu mai puțin propice pentru deducerea și pe cale experimentală, statistică a creșterii organice (de ex. în botanică). ♦ Dacă sunt credibile și probatoare mărturiile unora dintre autorii anteriori, pitagoreicii stabiliseră o punte de legătură între arhitectură și muzică, prin aceea că construiseră, în Grecia Mare, temple ale căror proporții erau proporțiile (I, 2) muzicale. Ev. med. și Renașterea* au urmat vechile precepte proporționale dar, cu toată aplecarea lor spre simbolica numerică și spre ezoteric, nu au lăsat dovezi sigure asupra aplicării s. în muzică (cel puțin în măsura în care au făcut-o artele plastice). Cercetarea retrospectivă asupra proporțiilor unor fugi* de Bach sau asupra sonatei* clasice lasă să se întrevadă o ordonare a arhitectonicii muzicale în corformitate cu s. Astfel, în cadrul schemei generale dacă: a = întreaga parte (I) de sonată; b = expoziția + dezvoltarea; c = repriza + coda, atunci forma (de sonată) se poate transpune (luând ca unitate o anume valoare* ritmică) în formula algebrică: a (întreaga parte)/ b(expoz.+dezv.) = b(expoz.+dezv.)/c(repr.+coda). Expresia optimă a ordonării secțiunilor față de întreg ca și a secțiunilor între ele, s. poate să nu fie în acest caz un act volițional, ci unul datorat doar instinctului artistic (o paralelă se poate stabili cu experimentul pe diferiți subiecți al lui Fechner, care a demonstrat o foarte largă proporționare instinctivă a figurilor geometrice conform s.). Indubitabil pare faptul că, în urma reafirmării interesului pentru s. în prima parte a sec. 20, Bartók avea să aplice s. și numărul lui Fibonacci în unele structuri orizontale și verticale, ca de ex. în caracteristica acord* major*-minor*. Faptul se datorește, probabil, intensei utilizări în muzica lui Bartók a pentatonicii*, formație ce, datorită „omogenității” intervalelor și a periodicității lor (secunde* mari și terțe* mici), aplicarea s. este legitimă (cf. W. Berger, pp. 12-13). Întregul sistem (II, 2) modal, mai ales în situația tratării sale prin substructuri complementare [v. mod (I, 10)], apt în a supune structura intonațională a unei ordonări prin s. Prima aplicare consecventă a principiului s., se datorește lui W. Berger (Moduri și proporții, 1963) care, luând ca etalon mărimea semitonului* temperat* (celelalte mărimi, tonul*, tonul+semitonul, sunt în fapt multiplii ai celui dintâi), verifică unele structuri „naturale”, dacă nu totalitatea lor, prin s.; suntem mai curând în prezența unei explicitări a structurilor decât în aceea a explicării lor în sensul sistematicii tradiționale, explicitate ce are însă ca rezultat: a) crearea unei constelații de moduri „sintetizate”, cum le-a numit autorul aplicabile în propria-i muzică dar și în aceea a altor compozitori (ex. A. Stroe, în Arcade, 1963), și b) o reafirmare a melodicului (melodia* fiind în general o succesiune de intervale* de tipul s.) care, concretizat aici în formule (I, 3) modale, ordonează spațiul dodecafonic*; această ordonare pe temeiul formulei, deci a unui element mai puțin abstract și nicidecum exterior actului sonor – cum fusese seria* – ține seamă, dimpotrivă, de natura și legitățile inexorabile ale muzicalului. Sin.: număr de aur; proporție divină. Echiv. fr. section d’or; germ. goldener Schnitt; engl. golden section.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

azulejos s.n. (cuv. sp.-port. pl. tant.) ◊ „Desigur, oricât de grăbită ar fi trecerea în revistă a arhitecturii lusitane, nu poate să nu fie amintită particularitatea conferită de «azulejos», acele plăci de ceramică, în alb și albastru, ce însoțesc decorația sculpturală cu un paralelism al formelor jucând rolul tapiseriei și frescelor din decorația murală.” R.l. 25 I 80 p. 5. ◊ „În clădirea fostului Institut Vasco da Gama, împodobită la intrare cu «azulejos» înfățișând momente din «Lusiada» lui Camoes, se desfășoară Simpozionul internațional de istorie indo-portugheză.” R.lit. 29 I 81 p. 24 [pron. asuléhos] (cf. fr., engl. azulejos; PR 1846, BD 1967)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CONVERSIÚNE (CONVÉRSIE) (‹ fr., lat.) s. f. 1. Modificare a condițiilor unui împrumut (de stat) emis anterior, în sensul schimbării mărimii dobânzii, prelungirii termenului de plată, contopirii mai multor împrumuturi anterioare etc. ◊ Conversiunea datoriilor = reducerea de către stat, prin lege, a obligațiilor de plată. ◊ Conversiunea actului juridic = procedeu tehnic juridic prin care un act juridic nul produce efectele altui act juridic dacă îndeplinește condițiile de valabilitate cerute pentru acesta (ex. o vânzare nulă pentru neseriozitatea prețului poate produce efectele donației dacă îndeplinește condițiile de formă ale acesteia). 2. (FIZ.) Modificarea unui sistem fizic sau tehnic, în care anumite mărimi suferă o transformare dată. ◊ C. internă = transferarea excesului de energie a unui electron excitat către unul dintre electronii periferici ai atomului respectiv. 3. (INFORM.) Transformare a formei de reprezentare a informației în contextul unui sistem de calcul. ◊ C. de fișiere = transformarea modului de organizare și, eventual, a codului informației unui fișier în momentul copierii acestuia în alt fișier. ◊ C. a datelor = transformarea codului sau structurii datelor. 4. (LOG.) Conversiunea judecăților = operație de inversare a funcțiilor subiectului și predicatului în judecată, păstrându-se calitatea judecății. 5. (CHIM.) Mărime care exprimă transformarea substanțelor inițiale dintr-o reacție chimică în unitatea de timp (exprimată de obicei în procentele molare pe unitatea de timp). 6. (GENET.) Transformare simultană a unei gene dominante în alela sa recesivă, și invers, apărută la unii dintre gameții unui hibrid. 7. (MICROBIOL.) Modificare ereditară a proprietăților unei sușe bacteriene, consecutive infectării sale de către un tip anume de bacteriofag temperat. 8. Transformare a unei celule normale într-una malignă provocată de un virus oncogen. 9. (SILV.) Trecerea unei păduri de la forma specifică unui regim de exploatare la forma specifică altui regim, impusă de rațiuni economice (ex. trecerea de la crâng la codru).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*climatéric, -ă adj. (fr. climatérique, d. vgr. klimakterikós, treptat, care vine d. klimaktér, treaptă, ĭar aceasta d. klimax, scară, înrudit cu klima, climă). Care arată o decadență, un moment critic al viețiĭ: an climateric. – Ceĭ vechĭ credeaŭ că din șapte în șapte anĭ saŭ din noŭă în noŭă e un moment critic al vĭețiĭ, ĭar 7 înmulțit cu 9 (63) anu cel mai critic al viețiĭ. V. climatic.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: aĭ sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte [!] trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde [!] timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv [!]. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr´o [!] muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp [!], prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într´un doc. muntenesc din 1651.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PROVIDENȚIÁL, -Ă, providențiali, -e, adj. Dat, trimis de providență; p. ext. care apare la momentul potrivit, printr-o întâmplare favorabilă ieșită din comun; excepțional, deosebit. [Pr.: -ți-al] – Din fr. providentiel.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

LIPSÍ, lipsesc, vb. IV. 1. Intranz. A nu (mai) fi, a nu (mai) exista, a nu se (mai) găsi (acolo unde în mod normal trebuia să se afle). ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva. Ce-ți lipsește? 2. Intranz. (Despre oameni) A nu fi de față, a nu se găsi undeva într-un anumit moment; a absenta. ♦ (Mai ales la imper.) A se da la o parte, a dispărea, a fugi. 3. Intranz. A fi nevoie de ceva, a mai trebui ceva, a nu ajunge, a fi neîndestulător. ◊ Expr. Puțin lipsește (sau a lipsit) (ca) să (sau că)... = cât pe-aici, aproape să... Asta (sau atâta) (îi) mai lipsește, se zice în fața unei perspective neplăcute, adăugată la o neplăcere deja existentă. 4. Intranz. (Mai ales în construcții negative) A se da în lături (de la ceva), a nu îndeplini o obligație, o datorie; a se codi, a ezita. 5. Refl. A se dispensa de ceva; a se priva, a renunța. ♦ Tranz. A lua cuiva ceva de care are nevoie, a-l face să ducă lipsă de ceva; a priva. – Din ngr. lípso (viit. lui lipó).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eveniment sonor, tot ceea ce evidențiază ca sunet* într-o anumită unitate și desfășurare uniformă de fenomene de aceeași natură. Orice sursă [voce (1) sau instrument muzical sau nu] poate produce un e. într-un asemenea context. E. se clasifică nu numai după sursele de producere a sunetului, ci și după gradul lor de determinare. În natură, e. apar ca imprevizibile deși există posibilitatea determinării lor în funcție de contextul fenomenelor în cadrul cărora se produc (muzica concretă* operează cu asemenea e. care, dacă sunt apoi prelucrate pe bandă magnetică, devin determinate). În muzica aleatorică*, e. sunt predeterminate*, momentul apariției lor ținând de procesul ales. Ele se pot prevedea, mai mult sau mai puțin precis, în funcție de gradul de control pe care îl stăpânește compozitorul și executantul în acest proces. E. sunt determinate în notația (1) tradițională doar la nivel de partitură* deoarece în executarea lucrării, de fiecare dată, intervine timpul propriu executantului. Astfel, socotind în timpul momentul inițial 0 al pornirii lucrării muzicale, e. ce vor apărea pe axa temporală vor fi plasate diferit (cu mici abateri) la fiecare execuție. Mai mult, producerea lor va fi întotdeauna dependentă de variațiile dinamice*, timbrale*, acustice etc., deci de calitatea execuției, de construcția sursei sonore și de mediul în care realizează. Accepția matematică a termenului (noțiune de bază a teoriei probabilităților) a determinat preluarea lui în muzicologie* și în muzica actuală, fiind tot mai mult întrebuințat (de ex. în muzica stochastică*, bazată pe calculul probabilităților, se referă la producerea pe planul ansamblului, respectiv al sonorităților globale).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

KUSCH [kuʃ], Polykarp (1911-1993), fizician american de origine germană. Prof. univ. la Columbia. Cercetări de fizică moleculară, atomică și nucleară. Aplicând metoda lui I. Rabi, a determinat cu precizie momentul magnetic al electronului (magnetonul Bohr-Procopiu), verificând astfel datele electrodinamicii cuantice. Premiul Nobel pentru fizică (1955), împreună cu W.E. Lamb.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

la prep. indică: 1. o aflare undeva: la mine, la școală, la prânz; 2. o direcțiune spre: plec la Paris; 3. momentul timpului: la cinci ore, la anul; 4. cazul dativ: dați fân la cai. [Lat ILLAC].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

istoria muzicii, succesiunea în timp și spațiu a faptelor privind viața muzicală și relațiile sale cu viața socială, opera de artă muzicală, interpretarea și receptarea acesteia, considerate la nivel universal sau regional și redate în generalitatea și specificitatea lor în virtutea unei viziuni ideologice și axiologice unitare. Fenomenul muzical, în expresia sa rudimentară ori elementară, ocupând un loc remarcabil în existența unor populații cu organizare încă tribală sau, dimpotrivă, în formele evoluate ale unei arte sincretice* ori autonome, așa cum o dovedesc marile culturi ale antic. (Egipt, Grecia [v. greacă, muzică], Roma, India, China, Japonia, Indonezia etc.) ale unor grupuri de popoare (cele islamice de ex.), ale unor națiuni (în sensul modern al noțiunii), ale unor entități culturale complexe, ca de ex. muzica europ. și în cadrul acesteia, muzica occid., ale unor epoci stilistice mai mult sau mai puțin unitare (Renaștere*, baroc*), ale unor școli (ex. școlile naționale), grupuri și curente (clasicism*, romantism*, impresionism*, expresionism*, romantism*), constituie obiectul și substanța i; în funcție de concepția dominantă a i., aceste fenomene sunt reflectate, global sau parțial, dependent sau independent de viața politică și socială a momentului avut în vedere. ♦ Periodizarea însăși ține seama de aceste date și coordonate, ponderea unui fenomen sau a unora dintre laturile sale fiind determinată pentru desemnarea perioadelor istorice (în care factorul cronologic este îndeobște respectat). Constatarea că muzica este supusă acelorași determinări politice și sociale ca alte fenomene ale vieții materiale și spirituale a condus la desemnarea unor epoci și perioade ale i. înlăuntrul istoriei generale. În plus, o seamă de date și trăsături estetice, aparținând celorlalte arte, au fost echivalate pe plan muzical, găsindu-se, inclusiv în folosul periodizării, suficiente puncte comune între romantismul literar și cel al artelor sunetelor etc. Unele cercetări înclină, dimpotrivă, spre constituirea perioadelor i. din interiorul fenomenului muzical – uneori pe temeiul schimbărilor intervenite în tehnica componistică, propunându-se astfel înlocuirea unor termeni ca Renaștere prin „epoca polif. vocale”, a aceluia de baroc prin „epoca basului cifrat*” (Eggebrecht), a aceluia de expresionism prin serialism* etc. Dacă spațiul europ. a pus relativ mai puține probleme privind periodizarea, iar confruntările de optici și de concepții nu au împiedicat constituirea în cele din urmă a unui concept îndeajuns de clar al muzicii europ., scrierea însă a unei i. universale – în înțelesul ei cel mai deplin – a dovedit caducitatea unor optici și, nu mai puțin, suficiența europocentrismului. Prin cercetările etnomuzicologiei*, ale muzicologiei comparate, prin pătrunderea în orbita interesului științific a vechilor culturi tradiționale ale Orientului, s-au impus date noi ce trebuiau alăturate și inserate, în întreaga lor specificitate, în corpul considerat cândva desăvârșit al muzicii (europ.), s-au operat mutații de ordinul valorii. Ist. univ. a muzicii tinde să înglobeze astăzi tot ceea ce se cunoaște cu privire la muzica planetei, prin contribuția unor muzicologi de o specializare adesea extremă, într-un spirit care, raportat la metodă, se dovedește oarecum eterogen, dar deosebit de fecund prin sugestiile oferite cercetării și cu consecințe deja previzibile în modelarea gustului pentru artă. ♦ Limpezimea conceptului de i. este, firește, o consecință a limpezirii conceptului de istorie în genere, deși trecutul venerabil al istoriei propriu-zise, nu a înrâurit decât târziu apariția unor veritabile i., primele scrieri rezumându-se, ca și în alte sfere ale activității științifice sau artistice, la consemnarea de mituri, legende și anecdote. Pasul următor l-a constituit alcătuirea în sec. 19, de biografii consacrate marilor muzicieni (Forkel și Spitta; Bach; Chrysander; Händel; Fétis: „biografiile universale”). Către sfârșitul aceluiași sec. (Ambros) și mai ales la începutul celui următor (Lavignac) – când se generalizează și acceptarea i. ca disciplină universitară – apar atât ist. univ. cât și cele axate pe curentele naționale sau pe epocile importante (antic., ev. med., Renaștere, muzică modernă). Constituirea i. în sec. 19 a fost favorizată de „explozia” creatoare proprie romantismului (ceea ce a și imprimat acestui sec. o orgolioasă și izolaționistă autocontemplare) și de climatul obștesc în care s-a constituit o viziune istorică și despre istorie. Ideea unei creșteri valorice (având ca reper și ca etalon tocmai romantismul) a întărit convingerea existenței unui progres neîntrerupt în istorie. Dar evoluționismul acesta plat a fost părăsit deîndată ce i. a pășit în faza sa modernă, convingerea cercetătorilor fiind aceea a echilibrului existent între epoci și a pluralității culturilor. Ceva din imaginea acestui evoluționism s-a păstrat totuși în mentalitatea avangardei sec. 20, care argumentează necesitatea schimbării (radicale) prin inexorabila înlocuire una prin alta a epocilor creatoare în numele progresului neîntrerupt. Este tot atât de adevărat, însă, că, departe de a mai avea aceleași afinități și aptitudini de cunoaștere ca față de sec. 19, i. rămâne pretutindeni profund îndatorată epocii actuale, principala cauză a acestei situații constând în răsturnările radicale ale principiilor de creație, în succesiunea vertiginoasă a tehnicilor, ceea ce se răsfrânge, dacă nu negativ, în orice caz ca o frână asupra criteriilor de investigare istorică. ♦ Confundată cândva cu muzicologia* însăși, i. este și astăzi o disciplină prioritară în sistemul acesteia. Nu doar frecvența scrierilor de i. îndreptățește o atare afirmație ci și faptul că, în ipostaza ei actuală, i. sintetizezează o seamă dintre rezultatele oferite de arheologie, istorie și de istoria artelor, etnomuzicologie, psihologie muzicală,* analiză* a operei (coroborată cu „monumentul” și documentul sonor), organologie, sociologie, paleografie (biz., greg., orient.), aceste științe adiacente procurând i., pe de o parte, datele concrete, iar pe de alta, împrumutându-i metodele lor, chemate să întregească, prin complementaritate, metodologia generală. Împrumutul este, de altfel, reciproc, ceea ce este dovedit, de pildă, de etnomuzicologie, care, în folclorul* copiilor și adulților, a descoperit indicii ale începuturilor muzicii, în egală măsură profitabile pentru i. (pentru a nu mai vorbi de faptul că, datorită conservatorismului său folclorul poate pune la dispoziția i. suficiente relicve de artă muzicală, destinate să acopere petele albe de pe harta disciplinei prioritare); la rândul său, folclorul se străduiește, dincolo de oralitatea sa și de „scurtimea memoriei” produsului colectiv, să-și alcătuiască propria-i istorie. ♦ Și în România i. a debutat prin sporadice consemnări de fapte muzicale, la cronicari dar, mai ales, în relatările unor călători străini prin țările române. O dată cu apariția școlii naționale și cu cultivarea unei compoziții de tip occid., cu dezvoltarea artei interpretative, se afirmă interesul pentru biografie (Poslușnicu) dar și pentru istoria instituțiilor artistice (T.T. Burada). Istoria ca știință, ghidată de metode și de concepție unitară, se afirmă prin George Breazul, cel care coroborează sursele propriu-zis istorice cu cele oferite de folcloristică. El este cel care pune și bazele unei i. vechi, prin cercetarea izvoarelor ant. referitoare la traci și la muzicalitatea lor și atrage în același timp atenția asupra valorilor medievale ale muzicii din Transilvania ca și asupra acelora biz., ce trebuie integrate i. noastre profesionale. Luând ca punct de pornire această moștenire, cercetarea istorică actuală a acordat atenție etapei daco-romane și renascentiste (Tomescu), celei a ev. med. (Ciobanu, Moisescu, Barbu-Bucur), celei moderne (Vancea, Clemansa Firca, Valentina Sandu-Dediu, Irinel Anghel). Numeroase monografii, având ca obiect personalități artistice din toate timpurile, formații și instituții muzicale, furnizează lucrărilor de sinteză date indispensabile. Istorii generale privind muzica românească (Ghircoiașiu, Ghenea, Octavian L. Cosma, Brâncuși, Viorel Cosma, Elena Zottoviceanu) pornesc de la aceeași premisă a continuității epocilor stilistice și a complementarității culturilor ce și-au extins influența până pe teritoriul României, înfluență care, departe de a fi estompat trăsăturile muzicii autohtone, au contribuit la accentuarea acestora, la definirea originalității ei, în condițiile unui stimulator circuit al valorilor universale.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

1) ceas n., pl. urĭ (vsl. časŭ). Ora, a doŭă-zecĭ și patra parte dintre doŭă răsăriturĭ de soare. Moment, timp: ceasu prînzuluĭ, ceasu plecăriĭ. Ceasornic: un ceas de aur, ceasu umblă în ainte [!]. Ceas răŭ, moment care aduce nefericire. Într´un ceas bun, noroc să dea Dumnezeŭ (formulă de urare). La opt ceasurĭ saŭ la opt, la ceasu al optulea. Cît e ceasu (V. cît), ce ceas e saŭ cîte ceasurĭ sînt, ce oră e, ce oră arată ceasornicu? E ceasu opt (și) jumătate, opt și un sfert, opt fără un sfert, opt și 10, opt fără 10 minute saŭ sînt opt ceasurĭ, ceasornicu arată opt ore ș. a. Pl. Părțĭ din ceaslov rostite la diferite ceasurĭ. – Dim. cescuț, pl. urĭ saŭ e (Prav. MB).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

moárte f., pl. morțĭ (lat. mŏrs, mŏrtis, moarte; it. pg. morte, fr. cat. mort, sp. muerte. V. mort). Stingerea vĭețiĭ: Ștefan, cel Mare a purtat războĭ pînă la moarte. Pedeapsă capitală: condamnat la moarte. Fig. Ruină, distrugere, sfîrșit: moartea unuĭ imperiŭ. Cauză de nimicire: războĭu e moartea negoțuluĭ. Schelet gol saŭ îmbrăcat care reprezentă [!] moartea: Moartea e reprezentată cu o coasă în mînă. A vedea moartea cu ochiĭ, a fi foarte aproape de moarte. A fi cu moartea în suflet, a fi foarte trist și neliniștit. A fi, a pluti între vĭață și moarte, a fi bolnav aproape de moarte, a fi perdut [!] cunoștința. A fi pe moarte, a trage de moarte, a fi aproape de moarte saŭ în agonia morțiĭ. A lăsa, a hotărî cu limbă de moarte, a lăsa, a hotărî în ultimele momente ale vĭețiĭ. A arunca moartea în Țiganĭ, a da vina pe alțiĭ. A te da de ceasu morțiĭ, a te zbate de necaz. A muri de moarte bună, a muri de moarte naturală. A nu maĭ avea moarte, a nu se maĭ strica, vorbind de un obĭect. Dușman de moarte, dușman implacabil. A te lupta pe vĭață și pe moarte, a te lupta p. a hotărî care din adversarĭ va supravĭețui: lupta dintre Roma și Cartaginea a fost pe viață și pe moarte. V. deces.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ALTĂDÁTĂ adv. Într-un moment nedeterminat din trecut sau din viitor; odată, cândva, altcândva. – Altă + dată.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

SORÓC s. v. ceas, ciclu, clipă, clipită, dată, destin, epocă, extremitate, fatalitate, interval, limită, margine, menire, menstruație, minut, moment, noroc, oră, ordine, perioadă, period, predestinare, rată, răgaz, răstimp, regulă, rânduială, rost, scadență, secundă, soartă, socoteală, spațiu, termen, timp, ursită, vreme, zi, zodie.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNĂLȚÍME ~i f. 1) Distanța de la pământ până la un anumit punct de deasupra lui. ~ea norilor. 2) Dimensiune a unui corp luată de la baza lui orizontală până la vârf. ~ea unui copac. 3) mai ales la pl. Spațiu situat la o distanță mare de deasupra pământului; boltă cerească; cer. 4) Perpendiculară coborâtă din vârful unei figuri geometrice pe baza ei. ~ea unui con. 5) Lungimea acestei perpendiculare. 6) Formă înaltă de relief (munte, deal). A ocupa o ~. 7) fig. Stare de superioritate (corespunzătoare momentului sau situației). ◊ A fi la ~ a corespunde cerințelor în situația dată. 8) Calitate a unui sunet de a fi ascuțit. 9) înv. (urmat de un pronume posesiv) Termen reverențios, folosit la adresa unei persoane de rang înalt. ~ea sa. ~ea voastră. [G.-D. înălțimii] /înalt + suf. ~ime
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SAMARIA (în ebraică ȘOMRON) 1. Oraș antic în Palestina, întemeiat în c. 887 î. Hr. de către regele Israelului Omri, a devenit capitala Regatului iudeu în sec. 9-8 î. Hr. Cucerit de regele asirian Sargon II (în c. 724-721 î. Hr.), iar majoritatea locuitorilor orașului a fost deportată, în locul lor fiind aduși coloniști babilonieni și arameeni, care au dat naștere poporului samaritean. De-a lungul istoriei, orașul a cunoscut momente dificile: ocupat de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), cucerit și distrus în 108 î. Hr. de Ioan Hircan I, suveranul Iudeei elenistice, a fost inclus de Pompei (în 63 î. Hr.) în provincia romană Siria; reconstruit de suveranul Iudeii, Irod cel Mare (c. 30 î. Hr.) și rebotezat Sebaste; distrus din nou în timpul răscoalei antiromane a iudeilor (66-70 d. Hr.), rezidită de romani, a dobândit la c. 200 rangul de colonia. Decade după cucerirea arabă din sec. 7. Azi ruine în așezarea Sebastiyah din terit. iordanian ocupat de Israel în 1967. 2. Reg. în vechea Palestină, mărginită de Galileea la N, Iudeea la S, M. Mediterană la V și râul Iordan la E.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ALTĂDÁTĂ adv. Într-un moment nedeterminat din trecut sau din viitor; odată, cândva, altcândva. — Altă + dată.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNTRU prep. (Mai ales urmat de „un”, „o” etc., cu elidarea vocalei finale) În. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată starea sau acțiunea în interiorul unui spațiu) A locui într-un sat. 2. (Arată intrarea sau mișcarea în interiorul unui spațiu) A intra într-o pădure. 3. (Arată direcția sau ținta mișcării) A se da într-o parte. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Într-un timp scurt.Loc. adv. (Înv.) Întru-ntâi = la început. (Înv.) Într-acea = în acel timp. 2. (Arată timpul cât durează o acțiune) Va plăti datoria într-un an.Expr. Întru mulți ani! = la mulți ani! III. (Înv.; introduce un complement circumstanțial de scop) Iese întru întâmpinarea musafirului. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A alerga într-un suflet.Loc. adv. Într-adins = intenționat, în mod voit. Întru câtva = în oarecare măsură. V. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Este îmbrăcat într-o scurtă de piele. VI. (Introduce un complement circumstanțial de relație) A fi de acord întru totul cu cineva. VII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Râul s-a prefăcut într-un pod de gheață.Lat. intro.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

DEOCAMDÁTĂ adv. (Arată că acțiunea este provizorie) Pentru moment, până una-alta, în mod provizoriu. [Pr.: deo-] – De4 + o + cam + dată.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

rînd n., pl. urĭ (vsl. rendŭ, rînd, rus. read, ung. rend. V. orînd, pareatcă). Ființe saŭ lucrurĭ puse pe o singură linie alăturea unele de altele (nu în șir): un rînd de soldațĭ, de copacĭ. Generațiune: multe rîndurĭ de oamenĭ aŭ murit. Linie, cuvinte scrise unu după altu: acest prost nu poate scrie nicĭ doŭă rîndurĭ. A citi pintre [!] rîndurĭ, a pricepe ce nu e scris de-a dreptu. Etaj, cat (Mold.): casă cu doŭă rîndurĭ. Strat, pătură: soarele m´a pîrlit în cît [!] mi s´a luat un rînd de pele [!]. Tăcîm, garnitură, costum complet: un rînd de haĭne, de primenelĭ. Dată oară: de rîndu acesta, în multe rîndurĭ (de maĭ multe orĭ). Moment, timp cînd să: a-țĭ veni rîndu, a lua cuĭva rîndu (a i te substitui la o muncă saŭ la un folos). Rînduĭală, ordine, samă [!], obiceĭ, procedură, fel de traĭ: nu știa rîndu țăriĭ (Vechĭ). A pune la rînd, a alinia. A veni la rînd, a-țĭ veni rîndu să. A fi de rînd, a fi de serviciŭ. De rînd, ordinar, prost: om de rînd, haĭne de rînd. Pe rînd (maĭ rar de-a rîndu) unu după altu, succesiv: aŭ plecat pe rînd.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km2) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant' Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii '20-'30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*solémn, -ă adj. (lat. sollemnís și sollennis, scris și solemnis, solennis, din *sollus tot, fie-care, și annus, în vechime *amnus, an; fr. solennel, it. solenne). Celebrat pin ceremoniĭ publice: sărbare solemnă. Fig. Grav, maĭestuos, pompos: moment solemn, audientă, intrare solemnă. însoțit de acte saŭ de formalitățĭ care daŭ o importanță considerabilă: act solemn. Enfatic: ton solemn. Adv. În mod solemn.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÂND adv., conj. I. Adv. (În propoziții interogative) În ce moment? în care perioadă de timp? Când a sosit?Expr. Când și când sau din când în când = câteodată, uneori. Când..., când... = câteodată..., altă dată...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propoziție temporală) a) În momentul sau în vremea în care... Când a văzut-o, s-a bucurat. b) După ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., până (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Deși; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu ești nepăsător. e) Și (deodată). Au ajuns, când, ce să vezi? 2. (Introduce o propoziție atributivă în legătură cu noțiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii.Expr. A (nu) avea când să... = a (nu) avea timpul material necesar să... 3. (Introduce o propoziție cauzală cu nuanță temporală) Fiindcă, deoarece, o dată ce. Când știa că trebuie să plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, de. Ce să spui când nu ai nimic de spus?Expr. Ca și când = parcă. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Spune-mi când să vin.Lat. quando.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPENSARE a) reducerea momentelor care acționează asupra suprafețelor de comandă ale unei aeronave în scopul ușurării pilotării acesteia. Compensarea poate fi: statică (prin apropierea axei de rotație de centrul de greutatea al suprafeței mobile) și aerodinamică (prin crearea unor momente aerodinamice cu ajutorul unor dispozitive fixate pe părțile mobile), b) corectarea erorilor date de busolă după montarea ei la bordul unei aeronave, operație prin care se reduce la minimum influența magnetismului aeronavei asupra rozei compasului magnetic, realizată printr-un sistem de magneți și bare de fier moale introduse în suportul compasului și a unor sfere din fier moale dispuse de o parte și de alta a cutiei compasului. Prin orientarea aeronavei, după care se determină deviația rămasă și se întocmește un tabel de deviații care se utilizează pentru convertirea drumurilor aeronavei și a revelmentelor citite pe compasul magnetic. Sin. compensarea deviației compasului magnetic.
Sursa: GTA | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CÂND adv., conj. I. Adv. (În propoziții interogative) În ce moment? în care perioadă de timp? Când a sosit? * Expr. Când și când sau din când în când = câteodată, uneori. Când..., când... = câteodată..., altă dată...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propoziție temporală) a) În momentul sau în vremea în care... Când a văzut-o, s-a bucurat. b) După ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., până (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Deși; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu ești nepăsător, e) Și (deodată). Au ajuns, când, ce să vezi? 2. (Introduce o propoziție atributivă în legătură cu noțiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii.Expr. A (nu) avea când să... = a (nu) avea timpul material necesar să... 3. (Introduce o propoziție cauzală cu nuanță temporală) Fiindcă, deoarece, odată ce. Când știa că trebuie să plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, de. Ce să spui când nu ai nimic de spus? ◊ Expr. Ca și când = parcă. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Spune-mi când să vin. Lat. quando.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TÂRZÍU, -ÍE, târzii, adj., adv. 1. Adj. Care este, se face, se întâmplă după trecerea unui (anumit) timp, după ce a trecut momentul potrivit sau timpul dinainte stabilit. ◊ Expr. (Înv. și pop.) Nu (după) târzie vreme = curând. Într-o târzie vreme sau (substantivat) într-un târziu = după mult timp, după multă așteptare. 2. Adj. (Despre anotimpuri sau alte unități de timp) Care s-a prelungit mai mult decât este normal, care se apropie de sfârșit. 3. Adj. (Despre plante) Care se seamănă sau ajunge la maturitate după termenul obișnuit. ♦ (Despre animale cu viață efemeră) Care și-a prelungit viața peste termenul obișnuit. Fluturi târzii. 4. Adj. Fig. (Despre oameni și mintea lor) Care pricepe greu, încet (la minte). 5. Adv. După ce a trecut ora sau timpul așteptat, hotărât sau prevăzut. ◊ Mai târziu = după câtva timp. ◊ Expr. Mai curând (ori mai devreme) sau mai târziu = la o dată neprecisă (dar neîndoielnică), odată și odată. Cel (mai) târziu = având ultimul termen. ♦ În momentul când un interval de timp este pe sfârșite. – Lat. tardivus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRECÚT1 n. 1) Timp scurs până în momentul de față. ◊ A-și aminti ~ul a-și aminti de timpul de altă dată, de întâmplările din alte timpuri. Din ~ de altă dată; de odinioară. În ~ pe vremuri; altă dată. 2) fig. Stare de lucruri de până acum. ◊ A o rupe cu ~ul a pune capăt unei situații trecute. 3) gram. Timp verbal care exprimă o acțiune săvârșită înainte de momentul vorbirii. /v. a trece
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SITUAȚIE AERIANĂ totalitatea datelor și factorilor luați în considerare pentru caracterizarea activității forțelor aeriene într-un anumit moment pe timpul executării unei lovituri sau operații aeriene într-o perioadă de timp. Situația aeriană este caracterizată prin următorii factori: spațiul aerian în care se efectuează zborul și acțiunile țintelor aeriene, determinat prin frontul de acțiune, adâncimea la care se execută zborurile, înălțimile de zbor; numărul și compunerea forțelor aeriene, traiectoriile și vitezele lor, durata zborului, timpul de zi, de noapte și condițiile meteo; manevrele executate de țintele aeriene în direcție, înălțime sau viteza și acțiunile lor (atac, cercetare, transport desant aerian, bruiaj). Situația aeriană poate fi: simplă sau complexă, determinată de apariția prin surprindere a țintelor aeriene, numărul mare și eșalonarea pe front, în adâncime și în înălțime, direcțiile diferite de acces, manevre dese și acțiuni numeroase pentru a se sustrage ripostelor trupelor de apărare antiaeriană (bruiaj radio-electronic, acoperirea țintelor prin aviația de vânătoare, lovirea pozițiilor trupelor de apărare antiaeriană). Situația aeriană tactică, ansamblu de date și factori referindu-se la zborul și acțiunile inamicului aerian, raportul de forțe între aviația proprie și cea inamică.
Sursa: GTA | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TÂRZÍU, -ÍE, târzii, adj., adv. 1. Adj. Care este, se face, se întâmplă după trecerea unui (anumit) timp, după ce a trecut momentul potrivit sau timpul dinainte stabilit. ◊ Expr. (înv. și pop.) Nu (după) târzie vreme = curând. Într-o târzie vreme sau (substantivat) într-un târziu = după mult timp, după multă așteptare. 2. Adj. (Despre anotimpuri sau alte unități de timp) Care s-a prelungit mai mult decât este normal, care se apropie de sfârșit. 3. Adj. (Despre plante) Care se seamănă sau ajunge la maturitate după termenul obișnuit. ♦ (Despre animale cu viață efemeră) Care și-a prelungit viața peste termenul obișnuit. Fluturi târzii. 4. Adj. Fig. (Despre oameni și mintea lor) Care pricepe greu, încet (la minte). 5. Adv. După ce a trecut ora sau timpul așteptat, hotărât sau prevăzut. ◊ Mai târziu = după câtva timp. ◊ Expr. Mai curând (ori mai devreme) sau mai târziu = la o dată neprecisă (dar neîndoielnică), odată și odată. Cel (mai) târziu = având ultimul termen, în momentul când un interval de timp este pe sfârșite. — Lat. tardivus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TIMP1 ~uri n. 1) filoz. Categorie filozofică care desemnează durata, succesiunea și simultaneitatea proceselor. 2) Interval dintre două momente măsurat în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii, perioade, ere. 3) Perioadă cât durează ceva; durată; vreme. ◊ Câtva ~ o perioadă scurtă. Tot ~ul mereu; întruna. Cu ~ul cu încetul; treptat. În același ~ concomitent; simultan. 4) pop. Moment oportun; împrejurare potrivită pentru o acțiune; prilej; ocazie. La ~.(Toate) la ~ul lor (toate) la momentul potrivit. 5) Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Pe ~uri demult; cândva. 6) Stare meteorologică într-o perioadă dată (într-o anumită regiune); vreme. ~ ploios. 7) lingv. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă momentul în care are loc acțiunea. /<lat. tempus, ~oris
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

IMPROVIZÁȚIE s.f. Improvizare; interpretare spontană, nepregătită a unei teme date sau libere; piesă muzicală improvizată. ♦ Discurs, versuri etc. improvizate. ♦ Lucru făcut la repezeală, la moment. [Gen. -iei, var. improvizațiune s.f. / cf. fr. improvisation, it. improvvisazione, rus. improvizațiia].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRECÚT1 s. n. 1. Timpul care s-a scurs (până în prezent); întâmplările, faptele, starea de lucruri din acest timp. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri de care cineva se mai simte încă legat, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost. 2. Denumire dată grupului de timpuri (sau fiecăruia dintre timpurile) verbale care exprimă o acțiune săvârșită înainte de momentul vorbirii sau înainte de un moment de referință. – V. trece.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRECÚT1 s. n. 1. Timpul care s-a scurs (până în prezent); întâmplările, faptele, starea de lucruri din acest timp. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri de care cineva se mai simte încă legat, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost. 2. Denumire dată grupului de timpuri (sau fiecăruia dintre timpurile) verbale care exprimă o acțiune săvârșită înainte de momentul vorbirii sau înainte de un moment de referință. — V. trece.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERVÁL ~e n. 1) Distanță care există între două obiecte; spațiu dintre două lucruri. 2) Perioadă de timp cuprinsă între două momente; răstimp. 3) Raport dintre înălțimile a două sunete muzicale. 4) mat. Mulțime de puncte cuprinsă între două puncte date. /<fr. intervalle, lat. intervallum
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

START s.n. 1. Loc de unde se pornirea într-o cursă sportivă. ◊ A se prezenta la start = a participa la o întrecere sportivă. 2. Momentul în care începe o întrecere sportivă. ♦ (P. ext.) Pornire într-o acțiune. 3. (Av.) Locul pe un aerodrom de unde se conduce zborul avioanelor. 4. Reper care marchează începutul benzilor cinematografice. [Pl. -turi, -te. / < engl. start, cf. germ. Start].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

instrumentală, muzică ~ muzică executată exclusiv de instrumente*, prin opoziție cu muzica vocală* executată de voci (1.). I. care acompaniază vocile face parte din categoria muzicală vocală*. Primele notificări ale i. datează din sec. 4 î. Hr. și se referă la Grecia antică, unde cântul din aulos* solo era foarte răspândit, fiind tratat la egalul celorlalte arte în cadrul Jocurilor Pithice. A urmat o lungă perioadă în care i. și-a pierdut importanța în favoarea muzicii vocale. Apare doar ca acompaniatoare a acesteia, în special în genurile muzicii laice, sec. 13-14, perpetuând încă practica acomp. instr. al vocii la orgă veche, harpă* („folosită de trubaduri”), viola da braccio, viola da gamba cu 6 sunete, sau viola d’amour (v. viole) cu 6 strune. Sec. 16 poate fi socotit ca momentul de răscruce în istoria i., aceasta începând acum să capete importanță atât prin apariția unor noi instr. (violina*, clavecinul*, virginalul), cât și prin folosința tot mai frecventă în acomp. dansurilor*, vocilor, spectacolelor teatrale. Acum încep să apară diferențierile genurilor vocale și instr., după cum întâlnim și specificarea în partituri*; „da cantare” pentru lucrările ce urmau a fi „sunate” instr. Emanciparea i. se datorează în special genului muzicii de dans, sub forma succesiunilor de mișcări dansante (pavana*, gagliarda*, couranta*, sarabanda* etc.) și a interludiilor (1) instr. ce se interpretau în pauzele dintre scene și acte ale reprezentațiilor dramatice. Acestea au condus la apariția formelor i. din sec. următoare: suita*, sonata*, simfonia* ș.a. Un alt gen care înlesnește dezvoltarea i. este concertul (cunoscut în Italia în sec. 16). Era un gen prin excelență vocal, dar uneori i se adăuga și o formație instr., constând în dialogul dintre voci (1) sau dintre voci și instr. Cu timpul, prin perfecționarea și diversitatea instr. (sec. 17-18), vocile au fost înlocuite de instr. sau grupuri de instr. soliste, dând naștere concerto-ului grosso* (desăvârșit de Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice) și mai apoi concertului (2) clasic (Wolfgang Amadeus Mozart). Perfecționarea instr., dezvoltarea genurilor (1, 2) și formelor* i. se reflectă în numărul tot mai mare de compoziții (1) care îmbogățesc literatura muzicală instr. cu lucrări scrise pentru un singur instr. solist, formații instr. mici [duo (1), cvartet (1), cvintet (1), sextet (1), septet (1), octuor (1), dixtuor (1)], orch. de cameră și orch. simf. mari.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SÁRCINĂ (lat. sarcina) s. f. 1. Încărcătură, greutate purtată de cineva; povară. 2. Legătură de fân, de lemne etc. care poate fi dusă în spate sau cu brațele. 3. Obligație, îndatorire (materială sau morală). ◊ Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a încredința pe cineva în grija cuiva. ◊ A pune (ceva) în sarcina cuiva = a arunca răspunderea asupra cuiva, a face pe cineva vinovat. 4. Misiune. ♦ Funcție, rol; calitate. 5. Termen ce desemnează atât produsul de concepție rezultat din unirea ovulului cu un spermatozoid, cât și starea și perioada în care se află o femeie din momentul fecundării și până când naște. În s. normală, ovulul fecundat se dezvoltă în cavitatea uterină, devenind treptat embrion și apoi, după trei luni, fetus. Nutriția este asigurată prin placentă. Durata unei s. normale variază între 260 și 290 zile, în această perioadă corpul suferind numeroase modificări fiziologice și hormonale. În funcție de numărul de fetuși dezvoltați în uter, s. poate fi simplă sau multiplă. Din categoria s. multiple, cea mai frecventă este s. dublă sau gemelară (dezvoltarea simultană a doi feți în uter). Sin. graviditate.S. extrauterină v. extrauterin.Test de sarcină = metodă de depistare a sarcinii, bazată pe detectarea prezenței în sânge sau urină a hormonului gonadotrop uman (numit și hormonul sarcinii, deoarece e întâlnit numai la femeile gravide), sau produs destinat acestui scop. Testele pe bază de urină se găsesc de vânzare în farmacii și se pot face acasă, rezultatul, foarte fidel (97-99%), fiind dat printr-o modificare a culorii sau prin apariția unui simbol (plus sau minus). 6. Mărime fizică (forță, moment etc.) care produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic ori tehnic; după modul în care acționează, există: s. concentrată (dacă este aplicată asupra unui domeniu foarte mic, asimilabil cu un punct), s. distribuită (aplicabilă pe o anumită suprafață sau în lungul unei piese), s. statică (aplicată brusc sau având o intensitate cu o variație rapidă în timp), s. fixă sau s. mobilă. 7. Sarcină electrică v. electric. 8. Putere debitată sau consumată de un sistem generator, transmițător sau transformator de energie.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

POÁNTĂ, poante, s. f. 1. Momentul cel mai de efect, punctul culminant al unei glume, al unei epigrame, al unei anecdote; ceea ce expresie, vioiciune unei opere literare sau artistice. 2. Extremitatea de jos a labei piciorului, locul de articulare al degetelor; vârf. ♦ Porțiune a piciorului cuprinsă între gleznă și degete. ♦ Poziție în baletul clasic, executată de obicei de femei, care constă în ridicarea și deplasarea pe vârful degetelor și cu falangele bine întinse, cu ajutorul unor pantofi speciali legați de gleznă. ♦ (La pl.) Papuci speciali, cu vârful alungit și întărit, pe care îi poartă balerinele legați de gleznă. – Din fr. pointe.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

NOAPTEA SFÂNTULUI BARTOLOMEU, nume dat evenimentului sângeros petrecut la Paris în noaptea de 23 spre 24 august 1572, în care au fost masacrați peste 2.000 de hughenoți. Moment principal al războaielor religioase din Franța (1562-1598). Masacrul a fost pus la cale de Caterina de Medici, mama regelui Carol IX.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CIRC ~uri n. 1) Gen de artă care cuprinde numere de acrobație, iluzionism, momente comice și prezentare de animale dresate. 2) Construcție prevăzută cu arenă și locuri pentru spectatori dispuse în amfiteatru, unde se dau spectacole de acest fel. 3) (în Roma antică) Loc destinat curselor de care și procesiunilor triumfale. 4) Adâncitură rotundă. ◊ ~ glaciar adâncitură formată în sol ca rezultat al acțiunii unui ghețar; căldare glaciară. ~ lunar adâncitură circulară pe suprafața Lunii; crater lunar. /<lat. circus, fr. cirque
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CONCÚRS s.n. 1. Întrecere; competiție sportivă. 2. Examen pentru selecția candidaților la intrarea într-o instituție de învățământ sau pentru a obține un post, o bursă etc. 3. Ajutor, sprijin; colaborare; contribuție. ◊ A-și da concursul (la ceva) = a colabora (la ceva); concurs de împrejurări = totalitatea faptelor, a împrejurărilor care coincid într-un anumit moment; conjunctură. [Cf. fr. concours, lat. concursus].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RAPÓRT s.n. I. 1. Legătură, relație între fenomene, între noțiuni etc. ♦ (La pl.) Legături (de prietenie, de serviciu etc.). 2. (Mat.) Câtul a două mărimi de același fel. 3. Relație (numerică) între două valori. II. Casă de raport = casă construită pentru a fi închiriată și a aduce astfel beneficii. III. Comunicare scrisă sau orală, dare de seamă, expozeu care se adresează către o instanță judiciară, către un șef ierarhic, către o adunare generală etc.; momentul când se face această prezentare. ♦ (Mil.) Scurtă prezentare orală asupra situației trupei, făcută de un militar în fața superiorului său. [Pl. -orturi, -oarte. / < fr. rapport].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SEÁRĂ, seri, s. f. Parte de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; interval de timp cuprins între sfârșitul zilei și momentul când cineva își încheie activitatea, se duce la culcare. ◊ Loc. adv. De cu seară = încă din timpul serii precedente; o dată cu venirea serii, la începutul serii. Către (sau spre, înspre, pe) seară = când se lasă seara. ◊ Expr. Bună seara! formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul serii. A da (cuiva) bună seara sau a-și lua (de la cineva) bună seara (sau seara bună) = a saluta (pe cineva) în timpul serii. ♦ (Adverbial; în forma seara) în timpul de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; în fiecare zi când începe să se întunece. – Lat. sera.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

OCÁZIE s. f. 1. situație, moment favorabil sau oportun pentru ceva; prilej, împrejurare. ♦ de ~ = a) de circumstanță, (ivit) întâmplător; b) uzat, vândut cu preț redus. a da ă = a ocaziona. 2. mijloc de locomoție, vehicul ivit din întâmplare. (< fr. occasion, germ. Okasion, lat. occasio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A(-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți sau de buci din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Din lat. saccus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

ÚȘĂ ~i f. 1) Deschizătură în peretele unei clădiri, la un vehicul, la mobilă etc. care face posibilă pătrunderea în interiorul lor. 2) Panou mobil prin manevrarea căruia se închide această deschizătură. ◊ ~ glisantă ușă care se deschide prin alunecare de-a lungul unui perete. ~ turnantă ușă cu mai multe despărțituri, care permite accesul prin rotirea în jurul unui ax vertical central. A trăi ~ în ~ (a trăi) în vecinătate; alături. Ședință cu ~ile închise ședință fără participarea reprezentanților presei. A arăta (cuiva) ~a a da (pe cineva) afară. A strânge cu ~a (pe cineva) a forța (pe cineva) să facă ceea ce i se cere, folosind momente demascatoare. A trânti ~a a-și manifesta supărarea izbind ușa cu putere. A trânti (sau a închide) cuiva ~a în nas a primi pe cineva cu ostilitate. A nu încăpea pe ~ a fi prea corpolent. A umbla din ~ în ~ a cerși. A bate pe la toate ~ile (sau porțile) a încerca fără succes rezolvarea unei cereri, apelând la diferite instanțe. A bate la ~ a) a ciocăni în ușă, cerând permisiunea de a intra; b) a fi gata să aibă loc; a se apropia. A-(și) deschide larg (sau amândouă) ~ile a) a lăsa intrarea liberă; b) a primi cu bucurie pe cineva. Închide ~a pe dinafară! Ieși! Pleacă! [G.-D. ușii] /<lat. ustia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

sonată (‹ it. sonata). Inițial, spre sfârșitul sec. 16, s. desemna orice piesă muzicală „sunată” (v. sonare) la instrumente, spre deosebire de cantata* destinată pentru a fi cântată de voci (1) umane. Denumirea de toccata* era rezervată pentru piesele afectate instr. cu claviatură*; canzona* da (sau a) sonar este forma principală a muzicii instr. în sec. 16. Folosește, ca și ricercarul* tehnica imitației* polif. preluată din vechiul motet*, dar are un conținut laic inspirat din chanson*-ul fr. (canzoni alla francese). Exemple la A. Gabrielli, 1571. Se foloseau instr. de suflat din lemn sau din alamă. Forma era constituită din mai multe părți contrastante prin mișcare (2), măsură* și scriitură, deseori variată*, încheindu-se o coda*. La început, piesele nu erau de sine stătătoare ci reprezentau transcripții* ale vechilor motete și madrigale*. Regruparea vocilor (2) în partitură* (v. intabulare* ‹ it. intavolare) se practica mai ales pentru orgă* și cu unele aranjamente*, pentru laută* (v. tabulatură). La începutul sec. 17, s. instr. se împarte, după destinația ei, în Sonata da chiesa (s. „de biserică”) și Sonata da camera (s. „de cameră”). Prima este o urmare a canzonei și cuprinde patru părți: I. Grave (omofonă* sau cu imitații polif.) II. Allegro (fugato*); III. Andante (omofonă, în măsură ternară*); IV. Allegro sau Presto (fugato* sau omofonă). Tonalitatea (2) este păstrată în mod unitar. Finalul (1) are deseori caracter de dans (gigă*, menuet* sau gavotă*). Exemplele cele mai bine cristalizate întâlnim la Corelli (op. 5, 1700), la Muffat, Couperin, Kuhnau. Cea de-a doua, Sonata da camera s-a identificat cu suita* instr. (= partita*). Trio-S. (echiv. it. sonata a tre) reprezintă un gen (1, 2) cameral specific (sec. 17) scris pentru două instr. (vl. sau instr. de suflat) cu bas. continuu* (orgă* sau clavecin* ale căror voci (2) grave sunt întărite de o viola da gamba*). Exemple remarcabile la G. Gabrielli, Salomon Rossi, Corelli ș.a. Spre sfârșitul sec. 17 deosebirea dintre sonata da chiesa și sonata da camera dispare și se ajunge la o cristalizare mai precisă a formei* de s.S. monotematică. Este o formă (II) ternară* având următoarea schemă: o temă* A este expusă în tonalitatea principală; după o scurtă amplificare, modulează (v. modulație) spre o tonalitate vecină (a dominantei* sau paralela*) ca, după bara (II, 4) de repetiție, se fie reexpusă în tonalitatea principală. Modelele exemplare inițiate de un Corelli au fost preluate și duse la împlinire de D. Scarlatti, Rameau, J.S. Bach și Händel. Cu începutul sec. 18, muzica de cameră* pășește spre noi căi de afirmare: 1) se renunță la practica basului cifrat*. Orga și clavecinul își vor găsi aplicații autonome, iar formațiile muzicii de cameră, devenite independente vor fi: trio (1) cu coarde, cvartetul (1) cu coarde etc.; 2) nașterea unei literaturi muzicale pentru instr. solistice cu acomp. de pian (trio (2), cvartet (2), cvintet (2), cu pian); 3) pentru Allegro-ul de început forma de s. devine obligatorie. ♦ S. bi- (di-) tematică. În jurul anului 1730 apar primele mărturii în organizarea distinctă a unei teme secundare (B) în cadrul formei de s., după următoarea schemă: prima temă (A) este urmată de o temă secundară (B). trasată la o tonalitate vecină (dominanta sau paralele) cu care se încheie expoziția* înainte de bara de repetiție. Urmează o scurtă dezvoltare (2) folosindu-se elementele tematice cele mai caracteristice, apoi se revine la tonalitatea principală în care se reexpun cele două teme. Asemenea specimene formale se găsesc în s. lui D. Scarlatti, Leclair, Ph.E. Bach, G.Chr. Wagenseil, în uvertura* napolitană (A. Scarlatti) și în Allegro-ul de s. al simfoniilor* Școlii de la Mannheim* (Johann Stamitz, Fr. Xaver Richter, Christian Cannabich, c. 1750). Totodată ciclul (I, 2) întreg al s. (respectiv simfoniei) se extinde la patru părți prin preluarea menuetului de suită. ♦ Primii clasici îmbogățesc forma s. bi-tematice cu noi elemente de construcție, Haydn pe linia unui conținut stenic de sorginte pop., Mozart pe linia cantabilității diafane. Acela care îi va da configurația definitivă, exemplară pentru multă vreme înainte, este Beethoven. Caracteristici generale: potențarea expresiei muzicale prin individualizarea unei tematici pregnante ce atinge o culme a dinamicii în confruntarea antitetică din secțiunea dezvoltării*; structura armonică și planul tonal capătă o semnificație deosebită pentru reliefarea discursului muzical; tehnic instr. câștigă în prestanță prin tratarea ei complexă și îndrăzneață; suflul unei voințe unice străbate și călește întregul eșafodaj sonor conferindu-i direcționări precise și variate în formularea lor. Forma s. beethoveniene poate fi rezumată astfel: expunerea temei principale (A), uneori premergându-i o scurtă introducere (1) lentă; punte* spre tonalitatea grupului tematic secund (B1B2B3). După o ascensiune dinamică, această parte numită expoziție (1) se încheie cu o frază concluzivă (B3) și un grup de cadențe (1) pe tonalitatea vecină pregătită de punte. Bara de repetiție dispare pe parcursul evoluției s. Dezvoltarea* reprezintă un spor dinamic folosindu-se tehnica drămuirii elementelor tematice din expoziție, prin progresii*, imitații, suprapuneri polif. După ce se atinge un moment de maximă tensiune (climax) se revine la tonalitatea de bază în care se efectuează repriza (1). Grupul tematic secund reapare de astă dată în albia tonalităților principale. Înainte de încheiere, după o bruscă, deviere tonală, are loc o a doua dezvoltare codală, mai scurtă, în regiunea tonalităților subdominante, îndepărtate. O coda încheie această dramaturgie sonoră, fixând prin cadențe tonalitatea de bază. În ultima fază a creației sale, Beethoven atinge stadiul unei mari economii a mijloacelor de expresie, pe linia scriiturii polif., izbutind să concentreze discursul muzical la esențial. Caracterul de „scherzando” din unele s. ale lui Haydn este preluat de Beethoven și durat în forma de scherzo* care va înlocui vechiul menuet, depășit. ♦ Forma de s. stă la baza întregului ciclu al s. instr., al genurilor (I, 1) muzicii de cameră (de la duo* la dixtuor*), simfoniei, concertului* instr., precum și în configurarea uverturii și a poemului* simfonic. Se aplică uneori și într-un ciclu de variațiuni (v. temă cu variațiuni) ca în Variațiunile simfonice pentru pian și orchestră de César Franck. În unele cicluri instr. găsim forma de s. și în cadrul părții lente (lied*-s.) ca în partea a II-a a S. op. 22 în si bemol major de Beethoven, sau în cadrul rondo*-ului final (rondo-s.) ca în partea a II-a S. op. 90 în mi minor de același autor precum și ca formă de s. propriu-zisă ca în ultima parte a Cvartetului său op. 127, în mi b major.S. după Beethoven. Romanticii preiau în general schema stabilită de marele clasic. Elanul lor năvalnic depășește, adeseori, rigoarea construcției a s. beethoveniene (Schubert, Chopin, Schumann). Cel mai clasic dintre ei este Brahms. Toți se disting prin tematica lor avântată și sporul cromatic* al unei armonii diferențiate. Tendința mai veche de a se folosi o temă centrală pentru toate părțile ciclului (la Corelli, Tartini, apoi la Beethoven, Listz) își găsește concretizarea supremă în S. pentru vioară și pian în la major de César Franck (1886). Motivul* ciclic îl găsim și în operele wagneriene precum și în multe S. ale sec. 20 (v. ciclic, principiu; monotematism). ♦ S. în sec. 20 se caracterizează prin: concentrarea discursului muzical la esențial, cu mijloace de expresie economic dozate, dar puternic colorate prin lărgirea cadrului tonal-armonic și virtuozitatea* tehnicii instr., caracterul expozitiv al tematicii în dauna tehnicii clasice de dezvoltare (ex. Cvart. și S. de Debussy și Ravel), polif. liniară* cu dese supraetajări bi- și politonale (Honegger, Milhaud, Hindemith), estomparea centrului tonal prin folosirea unor angrenaje armonice complexe (S. Nr. 5-9 de Skribian), eterofonia* și polif. modală (v. mod (I)) mijloace specifice pentru structurarea materiei sonore (G. Enescu: S. a III-a pentru pian și vioară, Cvart. nr. 2 și Simfonia de cameră). Echilibrul clasic al ciclului de s. (format, în general, din patru părți) este înlocuit cu o dramaturgie proprie (Hindemith, Bartók, Șostakovski); uneori reducerea ciclului la două sau o singură parte, după modelul sonatei listziene (Alban Berg: S. pentru pian op. 1 și Prokofiev S. a III-a pentru pian, op. 28). Stravinski își construiește Octetul (1923) pe trama unei teme cu variațiuni, tratate liber, cu multă fantezie metrico-ritmică. Bartók folosește forma de arc în cvart. sale (nr. 4 și 5): o acțiune centrală devine axa de simetrie în jurul căreia se grupează celelalte secțiuni cu corespondențe între ele. Suspendarea, prin sistemul dodecafonic*, a raporturilor tonal-armonice clasice duce la înlocuirea formelor desfășurate, cu suprafețe sonore puternic irizate printr-o minuțioasă polifonizare a vocilor instr. (Schönberg și parțial Alban Berg). În muzica serială* (Webern), forma se topește în albia unor structuri în care exprimarea laconică (punctualistă*) este determinată de coloritul angrenajului instr. (Klangfarbenmelodie*). Aspecte aleatorice (v. aleatorică, muzică) în construirea s. le găsim la Pierre Boulez (S. a III-a pentru pian = Formant, II, 1957); lucrarea, ce cuprinde 5 secțiuni, poate să înceapă cu oricare dintre ele, iar forma în întregimea ei este variabilă întrucât în unele subsecțiuni sunt lăsate la libera improvizație* a interpretului. Și totuși, s. tradițională mai este viabilă prin conținutul mereu nou al inspirației din melosul și ritmica populară.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp cuprinzând 60 de minute; oră. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat. La tot ceasul = într-una, mereu. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = fără întârziere, până nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultima clipă. ♦ Spațiu parcurs în timp de o oră. Acest sat e la 3 ceasuri de București.Expr. A face un ceas bun până... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau de mai bine de o oră) până... ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi și care sunt determinate de cadranul și acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre cele 12 puncte principale ale cadranului. 2. Moment, clipă; timp, vreme. O, ceas al tainei, asfințit de sară! (EMINESCU). ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ◊ Expr. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment norocos (sau nenorocos). (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează cuiva succes când întreprinde ceva. A se da de ceasul morții = a se frământa, a se zbuciuma. 3. Aparat care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ◊ Expr. A merge ca ceasul = a funcționa perfect. ♦ Aparat în formă de ceas (3), ale cărui limbi înregistrează mișcarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujbă religioasă săvârșită la anumite ore din zi. – Slav (v. sl. časŭ).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

KAMIKÁZE (‹ fr.; cuv. japonez „vântul divin”) s. n., m. și f. 1. S. n. Nume dat de japonezi celor două uragane care, în 1274 și 1281, au distrus armatele invadatorilor mongoli pe coastele de Nord ale ins. Kyūshū. 2. S. n. Nume dat piloților voluntari japonezi de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, care conduceau avioane încărcate cu explozibil, acestea explodând în momentul atingerii țintei. 3. (P. ext.) S. m. Persoană care se lansează într-o activitate foarte periculoasă.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

GRAMÁTICĂ (‹ lat. grammatica) s. f. 1. Ansamblu de reguli privitoare, a modificarea formei cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții și fraze. 2. Disciplină a lingvisticii al cărei obiect de studiu îl constituie structura gramaticală a unei limbi date. ◊ G. comparată (sau comparativă) studiază faptele de limbă ale unei familii sau ale unui grup de limbi înrudite. prin metoda comparației. G. descriptivă studiază structura gramaticală a unei limbi, așa cum se prezintă într-un anumit moment al evoluției ei, ◊ G. istorică studiază faptele de limbă în evoluția lor. ◊ G. normativă descrie structural gramaticală a unei limbi și indicații asupra corectitudinii unor forme și construcții, în conformitate cu normele literare. ◊ G. contrastivă studiază comparativ gramaticile a două limbi (una bază și alta țintă), cu scopul de a stabili elementele asemănătoare și cele diferite ale structurii lor și de a determina consecințele acestor asemănări și deosebiri în procesul de însușire a limbii-țintă. ◊ G. generativă este un tip de g. formală, constituită dintr-un număr finit de reguli (de combinare), care, aplicate unui vocabular (de asemenea finit), servesc la definirea, prin enumerare, a clasei (infinite) de propoziții corect formate într-o limbă dată. ◊ G. transformațională este o g. de tip generativ care conține reguli (de transformare), prin a căror aplicare, din anumite construcții (propoziții) corecte, se obțin alte construcții (propoziții) corecte. 3. (INFORM.) Cvadruplu format din două mulțimi finite și disjuncte (numite mulțimea simbolurilor neterminale și mulțimea simbolurilor terminale), un simbol neterminat fixat (numit simbol de start) și o mulțime finită de reguli (reguli de rescriere sau de producție), ce generează un limbaj.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

pont n., pl. urĭ (ung. pont, d. it. punto saŭ lat. punctum). Vechĭ. Azĭ pop. saŭ iron. Punct, loc anumit: gardistru din pont. Moment oportun: taman la pont. Punct, condițiune, articul [!]: toate ponturile învoĭeliĭ. (A face pont, a face clacă, corvadă). Aluziune potrivită. A da ponturĭ, a face aluziune. A face cuĭva pontu, a-l satisface.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A (-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți etc. din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (în sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. — Lat. saccus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ACÉST, ACEÁSTĂ, acești, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.-dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

VENÍ, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) a ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni (cuiva) inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele ! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta ? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit ( sau de)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni cuiva ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: viu] – Lat. venire.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de kstefani | Semnalează o greșeală | Permalink

NÁȘTERE (‹ naște) s. f. 1. Acțiunea de a naște (1); totalitatea fenomenelor mecanice și fiziologice prin care fătul (viabil) este expulzat sau extras prin căila naturale din cavitatea uterină. N. poate fi la termen (38-42 săptămâni) sau prematură (între 28 și 37 de săptămâni), spontană sau provocată, normală (eutocică) sau anormală (distocică). Sin. parturiție.Loc. Din naștere = a) din momentul în care s-a născut: b) potrivit unor predispoziții naturale, din vocație. 2. Origine (2), obârșie (2), proveniență, geneză. 3. Fig. Apariție, ivire, început. ◊ Expr. A da naștere = a crea, a produce, a provoca. ◊ A lua naștere = a apărea, a se forma, a se produce.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PHOENIX, grup rock românesc. Constituit în 1961, la Timișoara, în componența: Nicolae Covaci, Florin „Moni” Bordeiau, Bela Kamocsa, Claudiu Rotaru, Ioan „Pillu” Ștefanovici. Inițial repertoriu de cover-uri, apoi piese de inspirație folclorică, opere rock. Stil propriu, original, profund național, construit pe datele folclorului arhaic, integrând în rock instrumente populare tradiționale. Texte semnate de cuplul Foarță-Ujică. Succes de public fără precedent, turnee în Europa de Est. Multiple modificări de componență până în 1977, când toți membrii grupului din acel moment (cu excepția lui Mircea Baniciu) emigrează. Activitate continuată în străinătate și reuniri ocazionale în țară, după '90. Discografie selectivă: „Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier”, „Cantafabule”.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ACÉST, ACEASTĂ, acești, aceste, adj. pron. dem. (antepus) 1. (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Această casă. 2. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.- dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor]Lat. *ecce-istu, ecce-ista.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PÉNTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat.Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire.Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț, în nici un caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu ! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul.... în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă.Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă, cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

INTRÁRE ~ări f. 1) Loc special pe unde se intră (într-o clădire, localitate etc.). 2) Parte de la început a unei activități. 3) Dată a înregistrării hârtiilor oficiale venite de undeva la o instituție, întreprindere etc. 4) cont. Valoare care se înregistrează la venitul unei întreprinderi sau instituții. 5) Moment de intervenție a unui instrument, a unui grup de instrumente sau a unei voci pe parcursul executării unei bucăți muzicale. [G.-D. intrării] /v. a intra
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

OCÁZIE s.f. Fenomen sau moment (ivit întâmplător) favorabil sau oportun pentru ceva; prilej, împrejurare. ◊ De ocazie = a) de circumstanță, (ivit) întâmplător; b) uzat, vândut cu preț redus; a da ocazia = a ocaziona. [Gen. -iei, var. ocaziune s.f. / cf. fr. occasion, lat. occasio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; oră. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putință, până nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spațiu, distantă care se poate parcurge în timp de o oră. Acest sat e la 3 ceasuri de București.Expr. A face un ceas bun până... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau de mai bine de o oră) până... ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi și care sunt marcate pe cadranul și cu acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipă; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ◊ Expr. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează cuiva sucees când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul morții = a se agita; a se frământa, a se zbuciuma. 3. Aparat care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ◊ Ceas electronic = ceas a cărui funcționare se bazează pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicată prin cifre atașate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anuntată verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrărilor de semnal orar și a unor informații vorbite asociate, folosit pentru anuntarea orei exacte în rețeaua telefonică. Ceas solar = suprafață mărginită de numere, având în centru o tijă a cărei umbră indică cu aproximație orele zilei; cadran solar. ◊ Expr. A merge ca ceasul = (despre mașini, aparate etc.) a funcționa perfect. ♦ Aparat în formă de ceas (3), ale cărui limbi înregistrează mișcarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujbă religioasă săvârșită la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CULCÁRE, culcări, s. f. Acțiunea de a (se) culca; culcat. 1. Așezare în poziție orizontală. ♦ Momentul când cineva se duce (sau este dus) să se culce. 2. (Adesea art., cu valoare de interjecție) Întindere la pământ a soldaților, la un ordin dat. – V. culca.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

START ~uri n. 1) Loc de unde începe o competiție sportivă. 2) Prima fază a unei întreceri sportive. ◊ A da ~ ul a da semnalul de începere a unei probe sportive. La ~! comandă care anunță participanții la o probă sportivă să ia poziția cuvenită pentru a începe competiția. 3) Moment de început al unei acțiuni orientate spre un anumit scop. ~ul navei cosmice. /<engl. start
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; oră. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putință, până nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spațiu, distanță care se poate parcurge în timp de o oră. Acest sat e la 3 ceasuri de București.Expr. A face un ceas bun până... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau de mai bine de o oră) până... ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi și care sunt marcate pe cadranul și cu acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipă; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ◊ Expr. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Să fie) într-un ceas bun ! formulă prin care se urează cuiva succes când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul morții = a se agita; a se frământa, a se zbuciuma. 3. Aparat care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ◊ Ceas electronic = ceas a cărui funcționare se bazează pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicată prin cifre afișate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anunțată verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrărilor de semnal orar și a unor informații vorbite asociate, folosit pentru anunțarea orei exacte în rețeaua telefonică. Ceas solar = suprafață mărginită de numere, având în centru o tijă a cărei umbră indică cu aproximație orele zilei; cadran solar. ◊ Expr. A merge ca ceasul = (despre mașini, aparate etc.) a funcționa perfect. ♦ Aparat în formă de ceas (3), ale cărui limbi înregistrează mișcarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujbă religioasă săvârșită la anumite ore din zi. — Din sl. časŭ.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CULCÁRE, culcări, s. f. Acțiunea de a (se) culca; culcat. 1. Așezare în poziție orizontală. ♦ Momentul când cineva se duce (sau este dus) să se culce. 2. (Adesea art., cu valoare de interjecție) Întindere la pământ a soldaților, la un ordin dat. — V. culca.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SECÚNDĂ s. f. 1. unitate de măsură a timpului, a 60-a parte dintr-un minut; timp foarte scurt; moment, clipă. 2. unitate de măsură pentru unghiuri, submultiplu al minutului (2). 3. (muz.) interval între două trepte alăturate ale gamei diatonice; treapta a doua de la o treaptă dată. 4. a doua poziție de apărare la scrimă. (< fr. seconde, germ. Sekunde)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

acvacultúră s.f. Creșterea unor specii de faună și floră marină în vederea comercializării ◊ „În cadrul dezbaterilor «Oceanul, sursă inepuizabilă de hrană?» ce au avut loc la Paris, a fost abordată și problema acvaculturii. După datele disponibile, producția anuală de pește obținută prin acvacultură nu atinge decât 300000350000 tone din totalul de 7578 milioane tone pește prins anual.” R.l. 21 IV 75 p. 6. ◊ „E momentul ca omul să treacă de la stadiul «culesului și vânătorii», depășite pe pământ de 5000 de ani, la stadiul «culturii». Astfel e pe cale să se nască «acvacultura». Se prevede că acvacultura va constitui în viitor una din principalele industrii alimentare.” Cont. 10 III 78 p. 5.; v. și R.l. 14 IV 80 p. 2, I.B. 30 X 86 p. 8 [var. acvicultură] (din fr. aquaculture, aquiculture; D.Pisc.; DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul după altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie socială. ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsit de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. – Din sl. rendŭ.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

MOMÉNT ~e n. 1) Interval scurt de timp; clipă; secundă; clipită; minut. ◊ Pentru ~ deocamdată. La ~ pe loc; imediat. Din ~ ce deoarece. 2) Interval de timp în desfășurarea unui proces sau fenomen din natură sau din societate; etapă; stadiu; fază. ◊ În ~ul de față în prezent. La un ~ dat a) într-un anumit timp; b) deodată. 3) Episod din acțiunea unei opere literare. 4) Timp când urmează să se producă un eveniment. 5) Situație favorabilă. /<lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MORATÓRIU, -IE adj. Care acordă un termen de plată; în legătură cu un moratoriu. ◊ Dobânzi moratorii = dobânzi socotite de la data acordării moratoriului până la achitarea datoriilor; daune moratorii = despăgubiri care se acordă în caz de întârziere de plată a unei obligații și care se calculează din momentul trimiterii somației. [Pron. -riu. / cf. fr. moratoire, lat. moratorius].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat (-treptat), unul după altul. În primul rând= înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (înv.) Categorie socială, ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsiț de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva — Din sl. rendŭ.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MORATÓRIU, -IE, moratorii, s. n., adj. 1. S. n. Amânare pe o anumită perioadă a plății datoriilor unui debitor, acordată de o instanță judecătorească înainte sau după ajungerea lui în stare de faliment; amânare a plății datoriilor publice și particulare scadente, stabilită prin lege, pe un anumit timp. 2. Adj. Care ține de moratoriu (1), privitor la un moratoriu; care acordă un termen de plată (amânat). ◊ Dobânzi moratorii = dobânzile pe care urmează să le plătească cineva de la data acordării moratoriului până la achitarea datoriilor. Daune moratorii = despăgubiri care se acordă creditorului în caz de întârziere de plată a unei obligații și care se calculează din momentul trimiterii somației. – Din it. moratorio, lat. moratorium, germ. Moratorium.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

brodí (-désc, -ít), vb. 1. (Înv.) a bălăci. – 2. A vorbi aiurea, a spune prăpăstii. – 3. A nimeri, a potrivi, a ajunge la țintă. Sl. broditi, al cărui sens de bază este „a tranzita, a trece prin vad” (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac, II, 29; DAR), cf. brod, de asemenea, sb. broditi „a trece prin vad”, slov. broditi „a hoinări” și breditĭ „a da greș”. Sensul fundamental din rom., „a nimeri” se explică în DAR prin ideea intermediară de „a ajunge la timp pentru a se urca pe ponton, a nimeri momentul”; dar aceasta înseamnă să se derive un sens primar de la o accepție secundară și tîrzie. A brodi trebuie să fi însemnat mai întîi „a găsi vadul” sau „a afla drumul”, cf. bg. izbroždanĭă „a afla, a descoperi”. Der. brodeală, s. f. (întîmplare, hazard); brudiu (var. înv. brodiu, brodiv), adj. (aiurit, zăpăcit, nesăbuit, bezmetic), legat direct de accepția 2; brudnic, adj. (zăpăcit). Este greșită opinia lui Loewe 70, care îl leagă pe brudiu de lat. brutus.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CLASICÍSM (‹ fr.) s. n. 1. Atitudine estetică ce se caracterizează prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional elementele frumosului, în conformitate cu anumite norme deduse rațional (de ex.: legea celor trei unități în dramaturgie), tinzînd spre un ideal, senin și echilibrat, al perfecțiunii formelor. C. caracterizează cultura antichității greco-latine (sculpturile lui Fidias, arhitectura clădirilor de pe Acropole, tragediile lui Eschil, Sofocle, Euripide, „Artele poetice” ale lui Aristotel și Horațiu) și alte momente ale diverselor culturi dominate de un ideal similar. 2. Clasicismul francez = curent în arta și literatura franceză a sec. 17, care se caracterizează prin imitarea modelelor greco-romane, interesul pentru aspectul moral și urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și sensibilității de către rațiune, prin cultul pentru adevăr și natural (în literatură), prin înfrumusețarea și înnobilarea naturii (în pictură), prin respectarea strictă a anumitor reguli care ar guverna diversele genuri, prin ordine, echilibru și claritate. Reprezentanți: Corneille, Racine, Molière, Boileau, La Fontaine, La Bruyère (în literatură); Ch. Perrault, Le Vau, Le Nôtre, J.H. Mansart (în arhitectură); A. Coysevox, J.B. Tubi, F. Girardon (în sculptură); N. Poussin, Cl. Lorrain, P. Mignard, Ph. de Champaigne, frații Le Nain, Ch. Le Brun (în pictură). După un moment de eclipsă, c. triumfă din nou în a doua jumătate a sec. 18. 3. Perioadă din istoria culturii universale și naționale care reprezintă maximum de realizare pentru etapa istorică dată. ◊ C. vienez = perioadă din istoria muzicii, cuprinsă între a doua jumătate a sec. 18 și primele decenii ale sec. 19, ilustrată prin creația de nobilă simplitate, claritate și armonie a compozitorilor Haydn, Mozart și Beethoven.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ẮSTA2, ÁSTA, ăștia, astea, pron. dem. 1. Acesta, aceasta. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Lasă astea acum! (ISPIRESCU). ◊ Loc. adv. Cu toate astea = totuși. Pentru asta = de aceea. Cu asta = în acest mod. ◊ Expr. Asta e! sau asta-i! = a) iată care e cauza! b) ce-are a face, nu se poate! c) așa e! Asta-i asta! = acesta este momentul hotărâtor! Ce-i asta (de...)? = ce înseamnă lucrul acesta? cum se explică? Asta-i știut (sau știută) = este lucru bine cunoscut. 2. Așa ceva, un astfel de lucru. [Gen.-dat. sg.: ăstuia, ăsteia și asteia, gen.-dat. pl.: ăstora] – Lat. istum, ista.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ÓRĂ, ore, s. f. 1. Unitate de măsură a timpului, egală cu a douăzeci și patra parte dintr-o zi, cuprinzând 60 de minute sau 3600 de secunde; ceas. ◊ Loc. adv. Pe oră = cât ține un ceas, în decurs de un ceas; la fiecare ceas. Cu ora = (angajat și plătit) după un tarif orar. Din oră în oră = la intervale regulate de un ceas. Oră de oră = mereu, întruna. ♦ Moment indicat de fiecare dintre cele 24 de părți în care este împărțită o zi; p. ext. fiecare dintre cifrele înscrise pe cadranul unui ceasornic, care marchează aceste momente. ◊ Loc. adj. De ultimă oră = foarte actual, nou de tot. ♦ Distanță, spațiu care poate fi parcurs în timp de un ceas. ♦ Durată de timp nedeterminată; timp, epocă; moment. ◊ Expr. La ora actuală = în momentul de față, în prezent. 2. Timp fixat de mai înainte pentru realizarea unei acțiuni, timp dinainte hotărât când cineva poate fi primit undeva. 3. Lecție, curs. ◊ Expr. A lua (sau a da) ore de... = a lua (sau a da) lecții particulare de..., a lua (sau a da) meditații. [Var.: oáră s. f.] – Din lat. hora, it. ora.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

EMINESCIANÍSM s. n. moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, expresie a geniului poporului român, spirit enciclopedic, universal, care, prin originalitate, prin simțul absolut al limbii și al muzicalității poetice, a dat o maximă strălucire romantismului românesc. ◊ tendința de a prelua și cultiva teme și motive eminesciene. (< eminescian + -ism)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ROMẤN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec.7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr.sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERCEPTAREA ȚINTELOR AERIENE procedeu de acțiune în luptă folosit de aviația de vânătoare care cuprinde zborul spre ținta aeriană și acțiunile duse pentru nimicirea ei. Există interceptarea țintelor aeriene din poziția “serviciu la aerodrom” (constând în decolarea, la ordin, a avioanelor de interceptare ce se găsesc pe aerodrom și nimicirea acestuia pe un aliniament dinainte stabilit sau pe direcțiile de acces îndepărtate care duc spre obiectivele sau spre trupele proprii acoperite, procedeu aplicat în condițiile în care mijloacele radiotehnice de cercetare pot oferi datele necesare dirijării avioanelor de vânătoare pentru interceptare și nimicirea inamicului aerian înainte de atingerea aliniamentului probabil de bombardament sau de lansarea rachetelor din categoriaaer-sol), și din poziția “serviciu în aer” (constând în zborul nedirijat la țintă a avioanelor de interceptare sau al subunităților de aviație de vânătoare care se găsesc în zona serviciului în aer deasupra unui raion stabilit, în scopul nimicirii țintei pe direcțiile de acces îndepărtate care duc spre obiectivele sau trupele proprii acoperite, procedeul fiind utilizat în situația în care acoperirea trupelor sau a obiectivelor nu se poate realiza prin procedeul de serviciu la aerodrom). Numărul de avioane și al zonelor de serviciu se stabilește de eșalonul superior în funcție de situație și de datele cunoscute despre acțiunile probabile ale inamicului aerian, de importanța obiectivelor de acoperit și de dispunerea acestora, de direcțiile probabile de acțiune. Durata serviciului în aer se stabilește în funcție de momentele cele mai importante, al acțiunilor de luptă ale inamicului și condițiile meteorologice, iar timpul de zbor într-un schimb este stabilit astfel ca avioanele de vânătoare să dispună de o rezervă de combustibil necesară ducerii luptei aeriene și înapoierii la cel mai apropiat aerodrom. Procedeul are avantajul interceptării sigure ațintelor aeriene pe aliniamentele ordonate, dar implică un consum mare de forțe aeriene.
Sursa: GTA | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

IACOPONE DA TODI (pseud. lui Iacopo di Iacobello dei Benedetti) (c. 1236-1306), poet italian. Călugăr franciscan. Lirică de adorație mistică, alternând cu versuri satirice („Stabat mater dolorosa”). „Laudele” sale dialogate constituie un prim moment al teatrului sacru italian. Excomunicat și întemnițat (1298-1303) pentru scrierile sale critice la adresa papei Bonifaciu VIII („Cântec de închisoare”), a fost eliberat de papa Benedict XI.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNCÓLO adv. 1. În alt loc decât aici; în partea aceea, în direcția aceea, într-acolo. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Până (mai) încolo = până nu departe, destul de aproape. (Fam.) Lasă-l (sau -l) încolo! = nu te mai ocupa de el, nu-i da atenție, nu-l lua în considerare. Fugi încolo! = taci din gură! nu mai spune fleacuri. 2. Pe urmă, mai târziu. ◊ Loc. adv. De aici sau de-acu(m) încolo = începând din acest moment, de acum înainte. De astăzi (sau de mâine etc.) încolo = începând de azi (sau de mâine etc.). De atunci încolo = după aceea. 3. În afară de cele arătate înainte. [Var.: încoleá adv.] – În + colo.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

IGNÁT m. pop. Denumire dată zilei de douăzeci decembrie, când la țară se taie porcii (în vederea petrecerii sărbătorilor de iarnă). ◊ Porcul nu se îngrașă la ~ nu se poate realiza un lucru important în ultimul moment. /<sl. Ignatije
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

hora din căluș, joc* popular românesc care face parte din complexul călușului*. Se execută la sfârșit și iau parte și spectatorii. De cele mai multe ori călușarilor li se dau copii în brațe, în timpul jocului, în credința că ei vor fi feriți de boli. Din punct de vedere coregrafic, este o variantă obișnuită de horă (1) care capătă funcția rituală în momentul respectiv.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

pont n. 1. moment oportun: tocmai la pont; 2. înlesnire favorabilă: i-a făcut pontul; 3. condițiune de tractat: ponturi de pace; 4. raport, privință: la pontul acesta nu mă unesc FIL.; 5. apropou: câte ponturi și ponosuri nu da dintr'însul CR.; a da ponturi, a face aluziune; a vorbi în ponturi, a se exprima alegoric. [Ung. PONT, punct].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SECÚNDĂ s.f. 1. Unitate de timp egală cu a 60-a parte dintr-un minut; timp foarte scurt; moment, clipă. 2. Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu a 3600-a parte dintr-un grad sexagesimal. 3. (Muz.) Interval format din două trepte alăturate ale unei game; treapta a doua de la o treaptă dată. 4. A doua poziție (de apărare) la scrimă. [Pl. -de. / < fr. seconde, cf. lat. secundus].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

neerlandeză, școala ~. Sub această denumire este cunoscută școala ce reunește câteva generații de compozitori care au creat stilul polifonic* al sec. 15-16, realizând o extraordinară sinteză a tuturor cuceririlor limbajului muzical european de până atunci. În majoritatea lor de origine flamandă, compozitorii n. au învățat temeinic cântul și compoziția în maîtrise*, pe lângă marile catedrale din Reims, Tournai, Anvers, Cambrai, Liége (orașe dezvoltate și din punct de vedere economic). Și-au însușit un meșteșug inegalabil, pe care apoi l-au difuzat în întreaga Europă, îmbogățindu-l în contactul cu celelalte culturi (it., fr., germ., sp., engl.). Mulți au plecat din Țările de Jos și fie s-au angajat temporar la curțile princiare din marile orașe europ. (în special cele it.), fie s-au stabilit definitiv în alte țări, stimulând aici dezvoltarea unor școli naționale. O mare parte din acești compozitori s-au dovedit adevărați umaniști ai Renașterii* cu preocupări multiple: muzicieni, poeți, matematicieni, astronomi. Unul dintre primii reprezentanți ai n. poate fi considerat Johannes Ciconia (1335-1411) născut la Liége și mort la Padova, care a realizat o primă sinteză între stilul Ars Nova* fr. și it. În secolul 15 se stabilesc strânse legături cu cultura fr., legături facilitate de vecinătatea teritorială și apoi de stăpânirea burgundă asupra Flandrei. Astfel cei mai de seamă muzicieni din prima jumătate a veacului activează la curtea burgundă: Gilles Binchois (1400-1460) și Guillaume Dufay (1400-1474). Ei cultivă în continuare genurile laice, balade (I), rondeau*, preluate din Ars Nova, dar le aduc înnoiri: forma* merge spre simplificare, se accentuează latura melodică, renunțându-se la complicațiile ritmice. Dufay, personalitate internațională (a stat mult în Italia și Franța), a contribuit în mod esențial la evoluția motetului* și misei*. El părăsește politextualitatea în motete (optând pentru lb. lat.) și renunță treptat la izoritmie (2). Sub influența stilului polif. englez (Dunstable), preferă adesea mersurile consonante* în terțe* și sexte* (faux-bourdon*). Tinzând spre unificarea materialului muzical al misei, folosește un singur cantus firmus* pentru toate părțile; vechile melodii gregoriene* sunt tratate din ce în ce mai liber, schimbându-și caracterul în diversele secțiuni. Crește amploarea sonoră, căci Dufay încetățenește misa pe 4 voci, acordând atenție în special tenorului (3) și sopranului (3). Misa devine acum un amplu ciclu de variațiuni pe o temă* dată, intensificându-se și procedeul imitației*. O altă generație, aparținând celei de a doua jumătăți a sec. 15, numără printre cei mai importanți creatori pe Ockeghem (1430-1495), Obrecht (1450-1505) și Josquin Desprez (1450-1521). Cu ei n. atinge momentele sale de culminație. Se perfecționează și se diversifică la maximum procedeele contrapunctice* [se fac imitații la toate intervalele*, se folosesc cu virtuozități combinații de augmentări*, diminuări*, recurențe* ale temei, se compun canoane (4) gigantice, pe un nr. impresionat de voci (2)]. Rolul vocilor în polif. este acum egal. Preluând opera de emancipare a muzicii religioase de la Dufay, se compun din ce în ce mai des mise pe teme laice, de largă circulație (L’homme armé), misa parodie sau chiar mise fără cantus firmus (Ockeghem) – dovadă a manifestării tot mai evidente a personalității compozitorului în spiritul idealurilor renascentiste. Ridicată cel mai sus în rang printre genurile epocii, misa devine, așa cum s-a spus, „simfonia sec. 15”. Din aceeași generație se disting prin măiestria și echilibrul polif., Pierre de la Rue care a activat la curțile burgundă, sp., ca și la cea a Margaretei de Austria, contribuind la formarea școlilor din țările germ. Cu Josquin Desprez, se încheie perioada „de aur” a polif. vocale și acea etapă care a mai fost supranumită franco-flamandă. Centrele neerlandeze vor continua însă să iradieze viața muzicală a Europei încă un sec., prin prezența stimulatoare și creatoare a neerlandezilor integrați în mediul artistic al diferitelor țări ca pedagogi, interpreți, compozitori. Îi vom întâlni în Italia pe Adrian Villaert (1485-1562 – Veneția), Jacques Arcadelt (1505-1560, Florența, Roma), Philippe Verdelot (m. c. 1560 – Veneția, Florența), Cipriano de Rore (1516-1565 – Veneția, Ferrara, Parma), Jacques Buus (m. 1565 – Veneția), Giaches de Wert (1535-1596 – Mantua), Jachet de Berchem (m. 1580 – Ferrara), Giovanni (Jean de) Macque (1550-1614, Napoli); la Praga pe Philippe de Monte (1521-1603), Jakob Regnart (1540-1599), Jakob van Kerle (1531/2-1591), în Germania și Danemarca pe Adrian Petit Coclico (1500-1563). Jakob Clement non Papa (1510-1556), Thomas Crequillon (m. 1557), Nikolaus Gombert (m. 1560) și Jean Richaford (m. 1548) au activat mai mult în Țările de Jos. Jan Pieterszoon Sweelinck (1562-1621), clavecist și organist de mare prestigiu, care în ciuda celebrității a trăit aproape toată viața la Amsterdam, a fost dascălul a numeroși organiști din Suedia, Germania, Polonia, Anglia. Cel mai mare neerlandez al acestei perioade rămâne însă Orlando de Lassus (1532-1594), unul din cei mai de seamă muzicieni ai tuturor timpurilor. Născut în Hainaut (Flandra), a activat în toate marile centre muzicale europ., adaptându-se cu ușurință stilurilor de chanson*, villanellă*, madrigal*, motet, misă. În creația lui au fuzionat înalta știință contrapunctică neerlandeză și noul suflu al expresivității melodico-ritmice determinate de poezia vremii. A întruchipat la un stadiu superior idealurile renascentiste.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile.Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul de ore în care salariații își desfășoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Dată la care s-a petrecut sau urmează să se petreacă ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În religia creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții.Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: zíuă s. f.] – Lat. dies.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

IGNÁT s. m. (Pop.) Nume dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să-și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă. ◊ Expr. Nu se îngrașă porcul la ignat = nu se poate face un lucru serios în ultimul moment. – Din sl. Ignatije.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

OCÁZIE, ocazii, s. f. 1. Situație, împrejurare care provoacă, permite sau ușurează săvârșirea unei acțiuni; prilej, moment favorabil. ◊ De ocazie = a) loc. adj. potrivit numai pentru o anumită împrejurare; deosebit, de circumstanță; b) loc. adj. și adv. (ivit) întâmplător; cumpărat sau vândut din întâmplare (și de obicei avantajos). ◊ Loc. vb. A da ocazie la (sau, înv., de)... = a da loc, a ocaziona, a prilejui. ◊ Expr. Cu altă ocazie = cu alt prilej, altă dată. ♦ Eveniment deosebit, festivitate. 2. (Concr.) Mijloc de locomoție, de obicei găsit din întâmplare. [Var.: (înv.) ocaziúne s. f.] – Din fr. occasion, germ. Okasion, lat. occasio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

oboi (it. oboe [înv. oboè]; fr. hautbois; germ. Oboe), instrument de suflat din lemn, alcătuit dintr-un tub sau con de lemn, cu ancie* dublă. Tubul poate fi divizat în trei părți, două din din ele reprezentând corpul instr. iar a treia constituind pavilionul*. Pavilionul contribuie la obținerea sonorităților grave. Corpul o. prezintă orificii care pot fi închise sau deschise cu ajutorul unui sistem mecanic de pârghii și clape (2). Acest mecanism realizează variația înălțimii* sunetelor. O. are o întindere de două octave* și jumătate, de la si bemol-sol3. Din familia o. mai fac parte oboe da caccia*, oboe d’amore, cornul englez*, ob. bariton. O. are un timbru nazal, dar poate cânta foarte dulce, cu nuanțe melancolice, fiind folosit ca instr. solo sau în orch. tocmai spre a sublinia asemenea momente melodice. În partitura* de orch., partida* o. se scrie pentru 2-3 o., pe 1-2 portative*, sub partida de flaut*. O. 2 (sau 3) poate schimba cu cornul englez la indicația muta* in corno inglese*. O. actual are strămoși foarte îndepărtați. Încă din antic. grecii îl clasificau în categoria aulos*-ului, iar romanii îl denumeau tibia*. O. a evoluat lent, fără schimbări bruște, forma sa rămânând aproape neschimbată. Primul o. mai apropiat de forma actuală a fost probabil inventat prin sec. 17 de Jean Hotteterre și Michel Philidor, la curtea Franței. Experimentele ulterioare (întreprinse și în Anglia, Italia și Germania) au vizat în primul rând obținerea unei sonorități curate pe toată întinderea gamei* cromatice*. Astăzi s-a ajuns la folosirea a două tipuri de o., care diferă între ele prin dispoziția găurilor și a clapelor, precum și prin dimensiunea tubului. Un tip este construit după sistemul it., iar celălalt după sistemul fr. Lorée. De mare importanță pentru calitatea sunetelor o. este ancia și, în acest sens, instrumentistul este propriul său constructor, având misiunea de a-și confecționa singur anciile și de a le adapta pentru propriile sale buze. Datorită perfecționării tehnice a construcției și a virtuozității la care au ajuns oboiștii, o. are o funcție din ce în ce mai importantă în orch., încredințându-i-se pasaje dificile și de mare expresivitate, în lucrări simf. de Ravel, Stravinski ș.a. În muzica simf. românească contemporană o. apare ca instr. solist în concerte de Theodor Grigoriu (Concert pentru dublă orch. de cameră și o.), Mircea Basarab, Adrian Rațiu (Concert pentru o. fag. și orch. de coarde). Abrev. în partituri: ob.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

A HORSE! A HORSE! MY KINGDOM FOR A HORSE (engl.) un cal! un cal! (dau) regatul meu pentru un cal – Shakespeare, „Richard al III-lea”, act. V, scena 4. Cuvinte rostite de Richard al III-lea, înfrânt și încolțit, în bătălia de la Bosworth. Ele subliniază rolul hotărâtor, în amumite