ABSTINENT, -Ă, abstinenți, -te, s. m. și f. Persoană care își impune restricții de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesități fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.

ABSTINENȚĂ, abstinențe, s. f. 1. Faptul de a-și impune restricții de la mâncare, băutură, satisfacerea unor necesități fiziologice etc.; abstențiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinenței = teorie prin care capitalul și acumularea lui rezultă din abținerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.

A SE AFIRMA mă afirm intranz. (despre persoane și despre manifestările lor) A se manifesta în mod deosebit; a se impune; a se ilustra; a se remarca; a se distinge; a excela; a se evidenția; a bria. /<fr. affirmer, lat. affirmare

AFIRMA vb. 1. a declara, a mărturisi, a relata, a spune, a zice, (pop.) a cuvânta, (înv.) a mărturi. (~ următoarele...) 2. a se auzi, a se spune, a se șopti, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. și reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ că a plecat.) 3. v. manifesta. 4. v. susține. 5. a se evidenția, a se impune, a se remarca. (S-a ~ repede în cinematografie.)

ANGARA, angarale, s. f. 1. (În evul mediu, în Moldova și în Țara Românească) Nume generic dat obligațiilor în muncă impuse țărănimii. 2. (Mai ales la pl.) Sarcină, greutate materială, necaz, belea. [Var.: angărie s. f.] – Din ngr. angaria.

APRECIABIL ~ă (~i, ~e) Care se impune prin cantitate sau număr mare; considerabil. /<fr. appréciable

ASCETISM n. 1) Doctrină religioasă care preconizează renunțarea la plăceri și reducerea la strictul necesar al satisfacerii necesităților materiale. 2) fig. Mod de viață austeră și retrasă pe care și-o impune cineva. /<fr. ascétisme

ASEDIU ~i n. mil. Încercuire cu forțe armate a unei fortificații pentru a o cuceri. ◊ A ridica ~ul a înceta asediul. Stare de ~ regim special de constrângere, impus de împrejurări excepționale, acordând drepturi excesive organelor de poliție și autorităților militare. [Sil. -diu] /<it. assedio

autoimpunere s. f. (sil. a-u-) → impunere

AUTOIMPUNERE, autoimpuneri, s. f. Contribuție bănească pe care o colectivitate o fixează și o dă de bună voie, în vederea unor lucrări locale de interes obștesc. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + impunere (după rus. samooblojenie).

AUTOIMPUNERE ~i f. Contribuție benevolă în bani sau în muncă cu care o colectivitate participă la executarea unor lucrări locale de interes obștesc. [G.-D. autoimpunerii] /auto- + impunere

AUTORITAR, -Ă, auroritari, -e, adj. Căruia îi place să uzeze (și uneori să abuzeze) de dreptul de a comanda, de a da dispoziții; care găsește satisfacție în faptul de a fi ascultat. Om autoritar. ♦ Care impune ascultare, care nu admite replică. Atitudine autoritară. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoritaire.

AUTORITAR ~ă (~i, ~e) 1) Care își impune voința, autoritatea. Ton ~. Persoană ~ă. /<fr. autoritaire, it. autoritario

AUTORITATE, autorități, s. f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.

AUTORITATE¹ f. 1) Drept, putere de a da dispoziții, de a impune cuiva ascultare. 2) Influență, prestigiu unanim recunoscut. A avea ~. A se bucura de ~. [G.-D. autorității] /<fr. autorité, lat. autoritas, ~atis

AUTORITATE² ~ăți f. 1) Persoană care se impune prin prestigiu, prin cunoștințele sale. O mare ~ în chimie. 2) Organ sau instituție de stat care reprezintă puterea politică și administrativă. ~ățile locale. [G.-D. autorității] /<fr. autorité, lat. auctoritas, ~atis

BIJUTERIE ~i f. 1) Obiect confecționat din metal nobil sau din piatră scumpă folosit ca podoabă; giuvaier. 2) la pl. Magazin în care se vând (și se confecționează) asemenea obiecte. 3) fig. Lucrare de proporții și forme relativ mici care se impune prin eleganță și prin minuțiozitatea detaliilor. [Art. bijuteria; G.-D. bijuteriei; Sil. -ri-e] /<fr. bijouterie

BIR s. (IST.) 1. dare, impozit, (rar) contribuție, impunere, (pop.) dajdie, (înv. și reg.) porție, slujbă, (Maram.) sazolic, (Ban.) ștaier, (înv.) adău, adet, dabilă, madea, mirie, nevoie, obicei, orânduială, rânduială, seamă. (~ către statul feudal.) 2. v. tribut.

BREAZ ~ă (breji, breze) 1) (despre animale, mai ales despre cai) Care are o pată albă sau o dungă albă pe bot. * A cunoaște pe cineva ca pe un cal ~ a cunoaște pe cineva foarte bine. 2) fam. Care se impune prin agerimea minții; isteț. * A (nu) fi mai ~ decât alții a nu se deosebi de alții; a (nu) fi mai presus decât alții. [Monosilabic] /<bulg. breaz

A BRIA ~ez intranz. (despre persoane) A se manifesta în mod deosebit; a excela; a se afirma; a se distinge; a străluci; a se impune; a se remarca; a se evidenția. [Sil. bri-a] /<fr. briller

BUN² ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care se deosebește prin calități morale pozitive; care face bine altora; binevoitor; blând. ~ la inimă. ◊ Fii ~! fii drăguț; fii amabil. Oameni ~i! formulă de adresare către mai mulți ascultători. 2) Care manifestă aptitudini în domeniul său de activitate; priceput; înzestrat. Scriitor ~. Șofer ~. 3) (despre manifestări ale oamenilor) Care este demn de laudă; corect; cinstit. Faptă ~ă. ◊ A fi sau a ajunge pe (sau în) mâini ~e a nimeri în condiții favorabile. A privi pe (a se uita la) cineva cu ochi ~i a simpatiza pe cineva. A pune o vorbă ~ă pentru cineva a interveni în favoarea cuiva; a susține pe cineva într-o chestiune. A fi în toane ~e a avea dispoziție bună. 4) (referitor la lucruri sau noțiuni abstracte) Care se distinge prin calitate. Stofă ~ă. Traducere ~ă. Marfă ~ă. 5) (despre mâncăruri) Care are gust plăcut; gustos. * Poamă ~ă (~ă poamă) calificativ negativ la adresa unei persoane cu apucături rele. 6) (despre recoltă) Care este în cantitate mare; din belșug; bogat; îmbelșugat. Roadă ~ă. 7) Care se caracterizează prin echilibru moral. A duce viață ~ă cu cineva. 8) Care are calități corespunzătoare destinației. Apă ~ă de băut. ~ de însurat. ~ă de măritat. ~ pentru tipar. 9) (despre organele corpului) Care funcționează bine. Ochi ~i. Dinți ~i. ◊ ~ de gură care vorbește mult; vorbăreț; guraliv. ~ de picior (sau de picioare) iute; sprinten. 10) (despre bani) Care are curs oficial; care circulă; care nu este fals. 11) (despre timp și fenomene atmosferice) Care este binevenit; favorabil. Ploaie ~ă. Vreme ~ă. 12) Care este convenabil; rentabil. Preț ~. 13) Care este suficient de mare. O bucată ~ă de timp (de loc, de teren etc.). ◊ A trage un somn ~ a dormi mult. 14) Care poate fi considerat o unitate. Cam de-o oră ~ă. 15) (despre relații de rudenie) Care au legături de sânge. Mamă ~ă. Văr ~. 16) (despre neam, origine) Care impune respect prin merite deosebite; nobil; ales; de viță. 17) (în diferite formule de salut sau de urare) ~ă ziua! Noapte ~ă! Drum ~! ~ sosit! 18) (despre îmbrăcăminte) Care nu este uzat; nou încă. 19) (în construcții care exprimă o atitudine ironică): A-i face cuiva una ~ă (sau a i-o face ~ă cuiva) a-i face cuiva o neplăcere, un rău. A o păți ~ă a da de dracul; a se încurca. ~ă treabă! frumos, n-ai ce zice. Na-ți-o ~ă! asta mai lipsea. Na-ți-o ~ă, că ți-am frânt-o (sau na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!) se ripostează cuiva, care, pentru a ieși dintr-o situație, vine cu o propunere absurdă. /<lat. bonus

CAUDINE adj.: A trece pe sub furcile ~ a) a impune învinsului condiții umilitoare; b) a supune unei critici severe. [Sil. ca-u-] /<lat. (fauces) Caudinae

CAUDINE adj. (În expr.) A trece pe sub furcile caudine = a impune învinsului condiții umilitoare; fig. a supune unei critici severe. [Pr.: ca-u-] – După fr. [fourches] caudines, lat. [fauce] Caudinae.

A SE CĂDEA se cade intranz. 1) (despre sarcini, bunuri materiale etc.) A aparține în mod firesc; a reveni; a se impune; a incumba; a se cuveni. 2) A fi dator (din obligație morală); a se cuveni. ◊ Cum se cade cum se cere; cum trebuie. /<lat. cadere

CĂUTA vb. v. cădea, cere, cuveni, impune, privi, trebui, uita.

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A se adresa cuiva pentru a obține ceva, pentru a-l convinge să-ți îndeplinească o dorință. ◊ Expr. A cere voie să... = a stărui (pe lângă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... 2. A face unei fete propuneri de căsătorie; a peți. 3. A cerși. 4. A pretinde ceva în baza unui drept; a reclama, a revendica. ◊ Expr. A cere (cuiva) socoteală (sau cont, înv., seamă) = a pretinde de la cineva lămuriri, satisfacție etc. (în urma unei jigniri, a unei fapte reprobabile etc.); a trage la răspundere (pe cineva). ♦ A pretinde. 5. A impune; a face să fie necesar. 6. A dori, a pofti; a voi. ♦ Refl. A avea căutare, a fi solicitat. – Lat. quaerere.

A CHEMA chem tranz. 1) A cere să vină mai aproape sau undeva (rostind numele celui poftit). 2) A impune (în mod oficial) să se prezinte într-un anumit loc. ◊ ~ la ordine a cere respectarea disciplinei. 3) (persoane, colectivități) A determina printr-o chemare (să efectueze o acțiune). ◊ ~ sub arme (sau sub drapel) a mobiliza. 4) (fapte, evenimente din trecut) A aduce în memorie; a evoca. /<lat. clamare

CHEMA, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva să vină aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva să participe la o acțiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) să se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma să respecte anumite reguli de disciplină, liniște etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheamă că... = însemnează că..., vrea să zică. – Lat. clamare.

CHIRURGIE s. f. Ramură a medicinei care tratează bolile cu ajutorul operațiilor. ◊ Mică chirurgie = parte a chirurgiei consacrată intervențiilor chirurgicale mai ușoare, care nu impun spitalizare. Chirurgie genetică = transplant de gene. [Var.: (înv.) hirurgie s. f.] – Din fr. chirurgie, lat. chirurgia.

COMANDĂ, comenzi, s. f. 1. Acțiunea de a comanda; ordin de executare a unei mișcări, a unui exercițiu; poruncă. ◊ Metodă de comandă = metodă folosită de un conducător care ia decizii personale și le impune colaboratorilor fără a-i consulta. Ton de comandă = ton poruncitor. ◊ Expr. La comandă = a) la porunca, la cererea cuiva; b) la momentul dorit sau potrivit; intenționat. Plânge la comandă. 2. Funcție de conducere a unei unități militare. ♦ Exercitare a funcției de comandant. ◊ Post de comandă = loc unde stă comandantul trupelor și de unde transmite comanda operațiilor. 3. Operație manuală, semiautomată sau automată, prin care se pune în funcțiune, se reglează sau se oprește un sistem tehnic. ◊ Post de comandă = loc unde sunt concentrate organele și aparatele de acționare a unui sistem tehnic. ♦ (Concr.) Ansamblu de aparate a căror acțiune conduce un sistem tehnic. 4. Construcția cea mai înaltă de pe puntea superioară a unei nave, de unde se efectuează conducerea navei. ♦ Frânghie subțire folosită la înfășurarea capătului unei parâme. 5. Cerere prin care o persoană, o întreprindere etc. solicită livrarea unui anumit produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. ◊ Loc. adj. De comandă = care este sau a fost executat după indicațiile date de client. – Din fr. commande.

CONCLUZIE, concluzii, s. f. 1. Încheiere a unui șir de judecăți; gândire dedusă dintr-o serie de argumente sau constatări. ♦ Judecată nouă care rezultă din alte judecăți date și al cărei adevăr depinde de adevărul judecăților date. 2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale. ◊ Expr. A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanți în cadrul unei dezbateri și a arăta consecințele care se impun în legătură cu problemele dezbătute. 3. (Mat.) Judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza demonstrației. 4. (Jur.; la pl.) Expunerile părților și ale procurorului într-un proces. ◊ Expr. A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces. [Var.: concluziune s. f.] – Din fr. conclusion, lat. conclusio, -onis.

CONSIDERABIL ~ă (~i, ~e) 1) Care merită să fie luat în seamă; de importanță deosebită; remarcabil; notabil. Personalitate ~ă. Poziție ~ă. 2) Care se impune prin cantitate sau prin număr mare; apreciabil. Depășire ~ă. Sumă ~ă. Muncă ~ă. /<fr. considérable

A CONSTRÂNGE constrâng tranz. (persoane) A pune cu forța să facă ceva; a sili; a obliga; a forța; a impune. /con- + a strânge

A CONTA ~ez intranz. 1) A pune temei; a se sprijini; a se fonda; a se baza. 2) A reprezenta o anumită valoare; a se impune prin calitățile sale; a valora; a prețui; a face; a consta. /<fr. compter, it. contare

CONTRIBUȚIE ~i f. 1) Parte cu care contribuie cineva la o acțiune sau la o cheltuială comună. ◊ A pune la ~ a folosi; a utiliza. 2) Plată obligatorie stabilită prin lege, pe care cetățenii, instituțiile etc. o varsă din venitul lor în bugetul statului în conformitate cu anumite norme de impunere; impozit. [Art. contribuția; G.-D. contribuției; Sil. -ți-e] /<fr. contribution, lat. contributio, ~onis

CORN¹, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele¹ (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn¹ (I 2) sau în formă de corn¹ (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn¹ (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn¹ (I 1). ♦ Corn¹ (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn¹ (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

CORNĂRI², cornăresc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A strânge cornăritul; a impune cornăritul. – Din cornărit (derivat regresiv).

COTĂ, cote, s. f. 1. Parte cu care cineva contribuie la formarea unui fond, la o cheltuială comună etc.; parte care îi revine cuiva în urma unei repartizări, a unei împărțeli etc. ◊ (Economie) Cota bursei = a) nivelul cursului la bursă; b) lista valorilor cotate la bursă. ♦ Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinație sau care este supusă unui anumit regim; p. ext. raport sau număr abstract care reprezintă această parte. 2. (ieșit din uz) Contribuție obligatorie pe care statul o impunea producătorilor și care consta în predarea unor cantități de produse dinainte stabilite la termenele și prețurile fixate de stat. ◊ Cotă de întreținere = sumă de bani cu care fiecare dintre colocatari contribuie la cheltuielile comune de întreținere a imobilului respectiv. 3. (Concr.) Loc pe un teren, corespunzător unei altitudini marcate pe o hartă; nivel la care se află un loc, o construcție etc. ◊ Cota apelor = nivelul unei ape curgătoare. 4. Fiecare dintre valorile numerice ale dimensiunilor unui obiect reprezentat prin desen. 5. Ansamblu de semne, simboluri, cifre, litere care indică locul unor cărți, al unor documente etc. într-o bibliotecă, într-un inventar etc. – Din fr. cote.

CUANTIFICA, cuantific, vb. I. Tranz. A stabili valorile discrete (discontinue) pe care le poate lua o anumită mărime fizică; a impune astfel de condiții unei mărimi fizice încât valorile sale să varieze în salturi (discontinuu). – După fr. quantifier.

A SE CUVENI pers. 3 se cuvine intranz. 1) (despre sarcini, bunuri materiale sau spirituale) A aparține în mod firesc; a reveni; a se impune; a incumba; a se cădea. 2) A fi dator (din obligație morală); a se cădea. ◊ Cum se cuvine cum se cere; cum trebuie. /<lat. convenire

DEGREVA, degrevez, vb. I. Tranz. A scădea, a reduce sarcinile sau obligațiile impuse unei persoane fizice sau unei instituții. – Din fr. dégrever.

DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. – Formație savantă din lat. dignus (modificat după lemn < lignum, semn < signum, etc.).

DEMN ~ă (~i, ~e) 1) Care merită (ceva); vrednic (de ceva); destoinic. O persoană ~ă de admirație. 2) Care corespunde, după anumite criterii, cu ceva sau cuiva; pe măsura cuiva sau a ceva. O operă ~ă de un mare compozitor. 3) (despre oameni și despre manifestările lor) Care impune respect. /<lat. dignus

A SE DEOSEBI mă ~esc intranz. 1) A fi diferit (de cineva sau de ceva). 2) A se impune prin trăsături distincte; a se diferenția; a diferi; a se reliefa. [Sil. de-o-] /de + sl. osebiti

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în evul mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Persoană excesiv de autoritară, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: despot] – Din ngr. despótis, fr. despote.

DICTA vb. v. impune.

A DICTA ~ez tranz. 1) (fraze, texte) A pronunța rar și deslușit pentru a fi scris. 2) A impune printr-un dictat. 3) fig. A îndemna la o acțiune. /<fr. dicter, lat. dictare

DICTA, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunța rar și deslușit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru ca ascultătorul să le poată scrie întocmai. 2. A impune ceva în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte ceva fără condiții; a ordona. ♦ (Despre abstracte) A îndemna, a determina stringent la o acțiune. – Din fr. dicter, lat. dictare.

DICTAT, dictate, s. n. Act prin care un stat impune altui stat condiții împotriva voinței acestuia. – Din germ. Diktat.

DICTAT ~e n. Act prin care un stat sau mai multe state impun altui stat anumite condiții (politice, economice, militare etc.), forțându-l să le accepte. /v. a dicta

DICTATOR, dictatori, s. m. 1. (În Roma antică) Conducător al armatei cu puteri politice nelimitate, ales de senat, în vreme de război, de răscoale etc., pe o perioadă de șase luni. 2. Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate. ♦ Fig. Persoană care are o conduită autoritară, care caută să-și impună cu orice preț voința. – Din fr. dictateur, lat. dictator.

DICTATORIAL, -Ă, dictatoriali, -e, adj. De dictator; autoritar; impus cu forța. [Pr.: -ri-al] – Din fr. dictatorial.

A SE DIFERENȚIA mă ~ez intranz. (despre persoane) A se impune prin trăsături distincte; a se manifesta în mod deosebit; a se reliefa; a diferi; a se deosebi. [Sil. -ți-a] /<fr. différencier

A DIFERI diferă intranz. A se impune prin trăsături distincte; a se manifesta în mod deosebit; a se remarca; a se reliefa; a se diferenția; a se deosebi. /<fr. différer, lat. differre

A SE DISTINGE mă disting intranz. 1) A se manifesta în mod deosebit; a se impune prin trăsături distincte; a se remarca; a se evidenția; a excela; a se afirma; a bria. 2) A se afirma prin merite, rezultate sau realizări. /<fr. distinguer, lat. distinguere

DISTINS ~să (~și, ~se) 1) Care se impune prin anumite însușiri; remarcabil prin rangul sau meritele sale; eminent; deosebit; ilustru. 2) Care are o atitudine de demnitate (exagerată); plin de distincție. /v. a (se) distinge

DOMINA, domin, vb. I. 1. Tranz. (Despre oameni, idei, concepții etc.) A ține pe cineva sau ceva sub influența sau stăpânirea sa; a stăpâni. ♦ Refl. A reuși să nu-și dea pe față sentimentele, gândurile etc. a se reține, a se stăpâni. 2. Tranz. și intranz. A întrece (cu mult) prin înălțime lucrurile sau ființele înconjurătoare, a se înălța deasupra tuturor. 3. Intranz. și tranz. A se impune prin număr sau prin intensitate; a predomina, a prevala. ♦ Tranz. A se dovedi net superior adversarului (într-o competiție sportivă). – Din fr. dominer, lat. dominari.

DOMINATOR, -OARE, dominatori, -oare, adj. (Rar) Dominant; căruia îi place să domine, să se impună. – Din fr. dominateur, lat. dominator.

A DOMNI ~esc intranz. 1) A fi domn al unei țări. 2) fig. A trăi ca un domn; a duce o viață din belșug; a huzuri; a se lăfăi. 3) fig. (despre liniște, pace, ordine) A avea loc în exclusivitate. 4) fig. (despre forme de relief, clădiri) A se înălța impunându-se prin proporții și măreție. ◊ Muntele ~ește deasupra întinderii. /v. a domni

EGALITATE, egalități, s. f. 1. Faptul de a fi egal, stare a două sau a mai multor lucruri egale între ele. ♦ Uniformitate, uniformizare. ♦ (Sport) Situație în care mai mulți participanți realizează același număr de puncte în cadrul aceluiași concurs. 2. Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor și tuturor statelor sau națiunilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri, prevăzute de regula de drept; situație în care oamenii se bucură de aceleași drepturi și au aceleași îndatoriri. 3. (Mat.) Relație între două sau mai multe cantități, elemente, termeni etc. egali; expresie a acestei relații, scrisă cu ajutorul semnului egal (2). – Din fr. égalité.

EPOCĂ, epoci, s. f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebește de celelalte prin anumite evenimente caracteristice, însemnate; eră (2). ◊ Expr. A face epocă = a atrage atenția, a face vâlvă, a se impune la un moment dat; a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic, același lucru în aceleași condiții. Epoca topirii zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. [Acc. și: epocă. – Var.: (înv.) epohă s. f.] – Din fr. époque.

ETALON, etaloane, s. n. Mărime, greutate etc. acceptată oficial în știință, în tehnică sau în relațiile economice și care servește ca unitate de bază într-un sistem de măsurare. ◊ Etalon de aur (sau de argint) = unitate-tip a valorilor monetare. Etalon al prețurilor = prețuri impuse de lege printr-un etalon monetar. ♦ Model perfect al unei măsuri-tip, confecționat cu mare precizie și acceptat oficial spre a servi ca bază de comparație. ♦ Fig. Ceea ce poate servi drept model (de urmat). – Din fr. étalon.

A SE EVIDENȚIA mă ~ez intranz. (despre persoane și despre manifestările lor) A se manifesta în mod deosebit; a se distinge; a se remarca; a se afirma; a se impune; a se ilustra; a se excela; a bria; a străluci. /Din evidență

A EXCELA ~ez intranz. A se manifesta în mod deosebit; a se distinge; a se remarca; a se impune; a bria; a se ilustra; a se evidenția; a se afirma. /<fr. exceller, lat. excellere

EXCEPȚIONAL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care are caracter de excepție; care constituie o excepție. Caz ~. 2) Care se impune prin calitățile sale; excelent; unic. Calitate ~ă. Frumusețe ~ă. [Sil. -ți-o-] /<fr. exceptionnel

EXTREMISM s. n. Atitudine, doctrină a unor curente politice care, pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor. – Din fr. extrémisme.

FALNIC, -Ă, falnici, -ce, adj. Care impune prin proporții, grandoare; măreț, impunător, grandios; care impune prin aspect, frumusețe, ținută; semeț, mândru. ♦ Vestit, renumit. – Fală + suf. -nic.

FIN² ~ă (~i, ~e) 1) (despre obiecte) Care este foarte mic; cu dimensiuni extrem de reduse. 2) Care denotă multă gingășie; plin de gingășie. Față ~ă. 3) Care se impune prin grosime foarte mică; foarte subțire (și transparent). Pânză ~ă. 4) Care se impune prin calitate foarte bună; de calitate superioară. Vin ~. 5) (despre persoane) Care se distinge prin comportament subtil; cu purtări alese; manierat. 6) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă o sensibilitate delicată; caracterizat prin nuanțe subtile. Aluzie ~ă. 7) (despre simțuri) Care vădește sensibilitate și rafinament; de acuitate puternică. Gust ~. 8) (despre metale) Care este de o mare puritate; foarte pur. 9) Care discerne cele mai subtile relații dintre lucruri; caracterizat prin subtilitate spirituală deosebită. Observație ~ă. /<fr. fin

A FORȚA ~ez tranz. 1) (ființe) A pune cu forța (să facă ceva); a sili; a constrânge; a obliga; a impune. 2) (obiecte bine închise) A supune unei acțiuni violente. ~ ușa. ◊ ~ nota a) a lua notă care depășește posibilitățile vocii; b) a întrece măsura în comportarea față de cineva. ~ uși deschise a demonstra adevăruri bine cunoscute. 3) mil. (ape, trecători etc.) A trece efectuând operații de luptă. ~ râul. /<fr. forcer

FORȚAT, -Ă, forțați, -te, adj. 1. Făcut sau impus cu forța, prin constrângere. ◊ Aterizare forțată = aterizare impusă de forța împrejurărilor. 2. Realizat printr-o acțiune violentă, printr-un efort, cu învingerea unor dificultăți. ♦ (Despre uși, lacăte) Deschis cu forța. 3. (Despre zâmbete, gesturi etc.) Silit, nenatural, nefiresc; artificial, fals. – V. forța.

FRAPA, frapez, vb. I. Tranz. 1. A se impune atenției cuiva prin caracteristici izbitoare; a impresiona puternic, a bate la ochi. 2. A răci șampania sau alte băuturi alcoolice cu ajutorul gheții. – Din fr. frapper.

FRONTALITATE s. f. (În sintagma) Legea frontalității = canon în sculptura arhaică prin care se impunea reprezentarea din față și strict simetrică a corpului în raport cu planul median ce trece prin șaua nasului, stern și ombilic. – Din fr. frontalité.

GIGANT ~ți m. și adjectival 1) Persoană care are o talie anormală, ce o depășește cu mult pe cea medie; om de proporții vădit exagerate. 2) fig. Persoană care se impune prin aptitudini spirituale superioare; geniu. /<lat. gigas, ~antis

GRANDIOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care impresionează prin proporții sau prin aspect; monumental; măreț. Clădire ~oasă. 2) Care se impune prin perfecțiunea însușirilor; măreț; maiestos; magnific; superb; splendid. Spectacol ~. [Sil. -di-os] /<fr. grandiose, it. grandioso

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

GUVERNA, guvernez, vb. I. Tranz. A conduce, a administra, a dirija un stat, un popor. ♦ (Rar) A conduce, a îndruma conduita cuiva. ♦ (Gram.) A impune, a cere un anumit caz, o anumită construcție. – Din fr. gouverner.

IDENTITATE, identități, s. f. 1. Faptul de a fi identic cu sine însuși. ◊ Principiul identității = principiu fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul și același sens în decursul aceleiași operații. ♦ Asemănare, similitudine perfectă. 2. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Relație de egalitate în care intervin elemente variabile, adevărată pentru orice valori ale acestor elemente. – Din fr. identité, lat. identitas, -atis.

IMPERATIV¹ ~ă (~i, ~e) Care exprimă sau impune un ordin; poruncitor. ◊ Modul ~ mod personal al verbului, prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. /<fr. impératif, lat. imperativus

IMPORTANT ~tă (~ți, ~te) 1) Care prezintă valoare, interes; însemnat. 2) Care se impune prin mărime; considerabil. O sumă ~tă. 3) (despre persoane) Care poate influența pe alții prin situația sa; în stare să exercite influență asupra altora datorită situației sale; cu pondere; influent. 4) fig. (despre persoane) Care se crede om superior; plin de trufie; infatuat; îngâmfat; semeț. /<fr. important

IMPOZANT, -Ă, impozanți, -te, adj. Care impune respect sau admirație prin înfățișare, ținută, comportare; impunător, mândru. – Din fr. imposant.

IMPOZANT ~tă (~ți, ~te) Care impune respect sau admirație datorită calităților sale (exterioare) deosebite; impunător; impresionant. Ținută ~tă. /<fr. imposant

IMPOZIT ~e n. 1) Plată obligatorie, stabilită prin lege, pe care cetățenii, întreprinderile etc. o varsă din venitul lor în bugetul statului, în conformitate cu anumite norme de impunere; contribuție. 2) Obligație impusă. /<lat. impositum

IMPOZITA, impozitez, vb. I. Tranz. A impune (3). ♦ A prevedea perceperea unui impozit. – Din impozit.

IMPRESIONANT ~tă (~ți, ~te) 1) Care impresionează puternic; în stare să impresioneze; emoționant; mișcător. 2) Care impune respect sau admirație datorită calităților sale (exterioare) deosebite; impunător; impozant. /<fr. impressionnant

IMPRIMA, imprim, vb. I. Tranz. 1. A face, a lăsa urme prin apăsare, deformare etc.; a întipări. ♦ A înregistra sunete pe o bandă, pe un disc etc. 2. A tipări. ♦ A aplica, a fixa pe o țesătură desene colorate. 3. Fig. A comunica; a transmite. ♦ A impune, a determina. – Din fr. imprimer.

IMPULSIONA vb. 1. v. îmboldi. 2. a determina, a imprima, a impune. (A ~ unui mobil o mișcare.)

IMPUNĂTOR, -OARE, impunători, -oare, adj. Care impresionează (prin dimensiuni, calități etc.); măreț, falnic, impozant, grandios. – Impune + suf. -ător.

IMPUNĂTOR ~oare (~ori, ~oare) Care impune respect sau admirație datorită calităților sale (exterioare) deosebite; impozant; impresionant. /a impune + suf. ~ător

impune vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. impun; conj. prez. 3 sg. și pl. impună; ger. impunând

IMPUNE vb. 1. (înv. și reg.) a supune. (Îl ~ la un impozit de...) 2. v. impulsiona. 3. v. trebui. 4. v. necesita. 5. v. afirma. 6. a dicta. (El a ~ condițiile.)

IMPUNE, impun, vb. III. 1. Tranz. A face ca o idee, o măsură, o directivă etc. să fie acceptate și urmate; a face necesară îndeplinirea unei acțiuni; a constrânge pe cineva să accepte, să facă ceva; a obliga. 2. Intranz. A insufla cuiva respect, stimă. ♦ Tranz. A face ca cineva să devină respectat, stimat sau temut. ♦ Refl. A căpăta prestigiu, a se afirma; a învinge, a birui. 3. Tranz. A supune pe cineva unui impozit. – Din lat. imponere (refăcut după pune; cu sensuri după fr. imposer).

A IMPUNE impun 1. tranz. 1) (idei, măsuri, sarcini, obligații etc.) A prezenta (în mod autoritar) spre acceptare obligatorie și necondiționată. 2) (persoane) A pune cu forța (să facă ceva); a sili; a obliga; a constrânge; a forța. 3) (persoane) A supune unei obligații de plată. 4) (persoane) A face să se impună. 2. intranz. A inspira stimă datorită calităților inerente. /<fr. imposer

A SE IMPUNE mă impun intranz. 1) (despre persoane) A se manifesta în mod deosebit; a se remarca; a se distinge; a străluci; a bria; a se evidenția; a excela; a se afirma. 2) (despre sarcini, obligații etc.) A aparține în mod firesc; a incumba; a reveni; a se cuveni; a se cădea. /<fr. imposer

IMPUNERE s. v. bir, dare, impozit.

impunere s. f., g.-d. art. impunerii; pl. impuneri

IMPUNERE, impuneri, s. f. Acțiunea de a (se) impune și rezultatul ei. ♦ (Fin.) Operație fiscală care constă în stabilirea persoanei, a termenului și a sumei ce urmează să fie plătită statului ca impozit; (concr.) impozit. – V. impune.

impus adj. m., pl. impuși; f. sg. impusă, pl. impuse

IMPUS adj. v. silnic.

IMPUS, -Ă, impuși, -se, adj. Care trebuie urmat întocmai; care trebuie făcut, îndeplinit; obligatoriu. – V. impune.

INCUMBA, pers. 3 incumbă, vb. I. Intranz. (Despre sarcini, obligații) A se impune, a reveni cuiva. – Din fr. incomber, lat. incumbere.

A INTERPELA ~ez tranz. 1) (persoane) A întrerupe printr-o adresare bruscă pentru a cere explicații sau pentru a insulta. 2) (membri ai guvernelor) A impune să dea explicații asupra unui fapt. /<fr. interpeller, lat. interpellare

A INVITA invit tranz. 1) (persoane) A chema în mod politicos; a solicita printr-o invitație; a pofti. 2) fig. (persoane) A impune în mod categoric și insistent; a obliga prin amenințare; a soma. /<fr. inviter, lat. invitare

A ÎMBOLDI ~esc tranz. 1) (animale) A impune (lovindu-l) să pornească din loc sau să meargă mai repede. 2) (persoane) A lovi ușor (pentru a semnaliza ceva); a ghionti. 3) fig. (persoane) A face să acționeze dând un imbold; a îndemna; a impulsiona. /în + bold

ÎNARMA, înarmez, vb. I. Tranz. și refl. A(-și) procura arme; a (se) pregăti pentru luptă prin înzestrare cu armament; a (se) întrarma, a (se) arma. ◊ Expr. (Refl.) A se înarma cu răbdare = a-și impune răbdare, a aștepta cu stăpânire de sine desfășurarea faptelor. – În + armă.

A SE ÎNĂLȚA mă înalț intranz. 1) A crește în înălțime; a se ridica. 2) A se îndrepta în sus; a se ridica. 3) (despre clădiri, monumente etc.) A se impune prin înălțime evidențiindu-se. /<lat. inaltiare

ÎNDATORA, îndatorez, vb. I. 1. Tranz. A obliga, a impune ca o datorie. 2. Tranz. A obliga pe cineva la recunoștință printr-un ajutor dat la nevoie. 3. Refl. A face datorii; a se împrumuta; a se încurca în datorii. ♦ Tranz. A da un bun în gaj în schimbul unui împrumut. [Var.: îndatori vb. IV] – În + dator.

A ÎNDEMNA îndemn 1. tranz. 1) (persoane) A determina prin îndemnuri (să efectueze o acțiune); a îmboldi; a impresiona. ~ la lucru. 2) (animale) A impune (prin îmboldire, strigăte, șuierături) să pornească din loc sau să meargă mai repede. ~ caii. 2. intranz. (despre animale folosite ca forță de tracțiune) A merge mai repede; a da zor; a grăbi. ~ un animal la mers. /<lat. indeminare

A SE ÎNDURA mă îndur intranz. 1) A-și manifesta mărinimia; a da dovadă de bunătate, de milă. 2) (la forma negativă) A nu-și putea impune. 3) rar A cădea de acord cu sine însuși; a-și face o concesie. /<lat. indurare

ÎNGRĂDIT, -Ă, îngrădiți, -te, adj. 1. Care a fost înconjurat cu gard pentru a izola. ♦ Fig. Care se află la adăpost, apărat cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. Fig. Căruia i s-au impus limite de acțiune; stăvilit. – V. îngrădi.

ÎNVĂȚĂMÂNT s. 1. instrucție, învățătură, (înv.) pedeapsă. (Procesul de ~.) 2. concluzie, învățătură, (fig.) lecție. (A tras ~mintele care se impuneau.)

ÎNVĂȚĂTURĂ s. 1. v. învățământ. 2. studiu, școală. (A plecat la ~.) 3. învățare, studiu, (înv.) deprindere. (S-a pus pe ~.) 4. carte, cultură, cunoștințe (pl.), instrucție, pregătire, studii (pl.), (înv. și pop.) slovă, (înv. și reg.) cărturărie, (reg.) scrisoare, (înv.) minte, pricopseală, pricopsire. (Om cu ~.) 5. v. știință. 6. doctrină, sistem, teorie. (~ economică; ~ lui Darwin.) 7. v. sfat. 8. v. pildă. 9. concluzie, învățăminte (pl.), (fig.) lecție. (A tras toate ~ile care se impuneau.) 10. v. morală. 11. v. precept. 12. v. parabolă.

LACĂT, lacăte, s. n. Încuietoare alcătuită dintr-un corp care conține mecanismul de încuiere cu cheia și o toartă care se petrece prin două belciuge (unul prins în partea fixă și celălalt în partea mobilă a obiectului care trebuie închis). ◊ Expr. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură = a-și impune tăcere. [Var.: (reg.) lăcată s. f., lăcat s. n.] – Din magh. lakat.

A SE LIMITA mă ~ez intranz. A-și impune anumite limite; a se mărgini. /<fr. limiter, lat. limitare

LUXOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care se impune prin lux; caracterizat prin lux. 2) (despre persoane) Care face lux; îmbrăcat cu lux. /lux + suf. ~os

LUXURIANT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre vegetație) Care este extrem de bogat; caracterizat prin dezvoltare și abundență. 2) fig. Care se impune prin bogăție și vigoare; caracterizat prin varietate și forță. Imaginație ~tă. Stil ~. [Sil. -ri-ant] /<fr. luxuriant, lat. luxurians, ~ntis

MAGNIFIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care impresionează prin perfecțiunea calităților; cu calități perfecte; splendid; superb. 2) (cu valoare de superlativ) Care se impune prin calități extraordinare; foarte frumos. /<fr. magnifique

MAIESTUOS, -OASĂ, maiestuoși, -oase, adj. 1. Care impune prin prestanță, prin demnitate deosebită sau prin caracterul solemn, ceremonios. ♦ (Adverbial) Cu gravitate, cu importanță. 2. Care impune prin măreția înfățișării, prin grandoarea proporțiilor; impunător. ♦ (Adverbial) Cu măreție, în mod grandios. [Pr.: -tu-os. – Var.: maiestos, -oasă, majestos, -oasă adj.] – Din it. maestoso, fr. majestueux.

MAIESTUOS ~oasă (~oși, ~oase) Care impune prin măreție, prin grandoarea proporțiilor. [Sil. -tu-os] /<it. maestoso, fr. majestueux

MATROANĂ, matroane, s. f. Soție a unui cetățean roman. ♦ P. gener. Femeie căsătorită (care impune respect). ♦ (Depr.) Femeie în vârstă (și grasă). – Din lat., it. matrona, fr. matrone, germ. Matrone.

MATROANĂ ~e f. 1) înv. Soție de cetățean roman. 2) Femeie căsătorită care impune respect prin ținuta exterioară și gravitatea sa. 3) depr. Femeie în vârstă, corpolentă și vulgară. /<lat., it. matrona, fr. matrone

MĂREȚ, -EAȚĂ, măreți, -e, adj. 1. Care trezește admirație, care se impune prin calități deosebite, excepționale; grandios, impunător, falnic, maiestuos, fastuos. 2. (Înv. și reg.) Mândru, semeț; îngâmfat, trufaș, orgolios. – Mări¹ + suf. -eț.

A SE MĂRGINI mă mărginesc intranz. 1) A avea margini comune (cu ceva sau cu cineva); a fi vecin (cu ceva sau cu cineva); a se învecina. 2) A-și impune anumite limite; a se limita. /Din margine^[1]

MERIT ~e n. 1) Calitate deosebită care impune respect, laudă sau recompensă. 2) Ansamblu de calități intelectuale sau morale. /<fr. mérite

MOBILIZA, mobilizez, vb. I. Tranz. 1. A chema sub arme, a convoca de urgență la unități (în vederea războiului); a trece de la starea de pace la cea de război. ◊ Expr. A mobiliza (pe cineva) pe loc = a păstra în timp de război (pe cineva) pe postul civil pe care-l ocupă, supunându-l disciplinei militare impuse de starea de război. ♦ (Fam.) A chema într-un anumit loc, cu un anumit scop; a convoca, a întruni, a aduna. 2. A antrena o colectivitate la o acțiune sau la o activitate susținută, organizată și coordonată, de interes general. – Din fr. mobiliser.

A MONOPOLIZA ~ez tranz. 1) (întreprinderi, ramuri ale economiei etc.) A exploata cu drept de monopol; a supune unui monopol. 2) fig. (obiecte) A-și însuși punând stăpânire în mod arbitrar și exclusiv; a acapara impunându-și drepturi exclusive. /<fr. monopoliser

MONUMENT ~e n. 1) Construcție arhitectonică care se impune prin valoare sau prin proporțiile sale. 2) fig. Operă artistică, istorică sau științifică de importanță universală. /<fr. monument, lat. monumentum

MUNICIPIU ~i n. Oraș mare care se impune prin importanță deosebită în viața economică, socială, politică și culturală a statului, având o administrație proprie. /<lat. municipium

NECESITA, pers. 3 necesită, vb. I. Tranz. (Rar) A cere (în mod imperios), a reclama (ceva necesar), a pretinde, a impune. Problema necesită o analiză specială. – Din fr. nécessiter.

NECESITA vb. 1. a cere, a comporta, a impune, a pretinde, a reclama, a solicita, (înv.) a nevoi. (Această acțiune ~ multe eforturi.) 2. a cere, a implica, a presupune, a reclama. (Inteligența ~ reflecție.)

NECESITATE, necesități, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; ceea ce este de absolută trebuință; trebuință, nevoie. ◊ Expr. De primă necesitate = absolut necesar, indispensabil (traiului). ♦ Spec. (La pl. art.) Proces fiziologic de evacuare a fecalelor și a urinei. 2. Categorie filozofică care desemnează însușirile și raporturile care au un temei intern, decurgând inevitabil din esența lucrurilor. ◊ Loc. adv. Cu necesitate = în mod imperios, obligatoriu, neapărat, inevitabil. 3. Utilitate, oportunitate. – Din lat. necessitas, -atis, fr. nécessité.

NECONVENȚIONAL ~ă (~i, ~e) (negativ de la convențional) 1) (despre artă) Care nu se supune canoanelor. 2) (despre surse de energie) Care nu a fost impus prin folosire îndelungată. [Sil. -ți-o-] /ne- + convențional

NECONVENȚIONAL, -Ă, neconvenționali, -e, adj. 1. Care nu este convențional (1). 2. (Despre artă) Care nu se supune convențiilor, canoanelor; original. ♦ (Despre caracter, fire etc.) Plin de naturalețe, spontan. 3. (Despre surse de energie) Care nu a fost impus prin folosire îndelungată. [Pr.: -ți-o-] – Ne- + convențional.

NEOBLIGATORIU, -IE, neobligatorii, adj. Care nu trebuie urmat întocmai; care nu este impus. [Pr.: ne-o-] – Ne- + obligatoriu.

NEVOI vb. v. canoni, căzni, cere, chinui, comporta, forța, frământa, impune, împotrivi, munci, necăji, necesita, obosi, osteni, pretinde, reclama, rezista, sforța, sili, solicita, strădui, trudi, zbate, zbuciuma.

A NEVOI ~iesc tranz. (folosit, mai ales, la pasiv) A pune cu forța (să facă ceva); a sili; a impune; a obliga; a constrânge. /Din nevoie

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-i privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jena financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv. (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. ◊ Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

NOBIL² ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește înalte calități morale; care are idei și sentimente alese. Om ~. 2) Care se impune prin distincție; distins. Faptă ~ă. 3): Metale ~e metale prețioase (aurul, argintul, platina). Gaze ~e gaze, de obicei inerte (heliul, neonul etc.), care se găsesc în cantități mici în atmosferă. 4) Care ține de nobilime; propriu nobilimii. /<lat. nobilis, germ. Nobel, it. nobile, fr. noble

A OBLIGA oblig tranz. 1) (persoane) A pune cu forța (să facă ceva); a sili; a forța; a constrânge; a impune. 2) (despre îndatoriri de ordin juridic sau moral) A face să fie dator; a îndatora. Legea ~ă. Noblețea lor ne ~ă. [Sil. -bli-] /<lat. obligare, fr. obliger

OBLIGA, oblig, vb. I. 1. Tranz. A constrânge, a sili (pe cineva la ceva); a impune. 2. Tranz. și refl. A (se) îndatora. 3. Refl. A se angaja, a-și lua o sarcină, o răspundere. – Din lat. obligare, fr. obliger.

OBLIGATORIU ~e (~i) 1) De care este obligat oricine să țină cont; care se impune. Regulă ~e. 2) Care trebuie realizat numaidecât. Serviciu militar ~. [Sil. -bli-, -riu] /<lat. obligatorius, fr. obligatoire

OBLIGATORIU, -IE, obligatorii, adj. Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit; impus. ♦ (Rar) Care nu poate lipsi; indispensabil. [Var.: obligator, -oare adj.] – Din lat. obligatorius, fr. obligatoire.

ONEROS, -OASĂ, oneroși, -oase, adj. (Despre contracte, convenții etc.) Care impune cuiva sarcini; p. ext. împovărător, apăsător; necinstit. ◊ Act cu titlu oneros = act juridic prin care o persoană se obligă să execute o prestație fără a urmări să primească ceva în schimb. – Din fr. onéreux, lat. onerosus.^[1]

ONEROS ~oasă (~oși, ~oase) (despre contracte, convenții etc.) Care impune cuiva anumite sarcini. /<fr. onéreux, lat. onerosus

OPOZIȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar se dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [Var.: (înv.) opozițiune s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

OPULENT ~tă (~ți, ~te) 1) Care manifestă bogăție; excesiv de bogat. Regiune ~tă. Viață ~tă. 2) (despre persoane sau despre părți ale corpului lor) Care se caracterizează, se impune prin amploarea formelor; caracterizat prin opulență; corpolent. Femeie ~tă. /<fr. opulent, lat. opulentus

A ORDONA ordon tranz. 1) (urmat, de obicei, de o propoziție completivă cu conjunctivul) A cere în mod autoritar și oficial printr-un ordin; a impune; a comanda; a dispune; a porunci. 2) A pune într-o anumită ordine; a aranja; a orândui; a clasa; a dispune; a așeza; a rândui. /<fr. ordonner

ORIGINAL¹ ~ă (~i, ~e) 1) (despre acte, documente, opere de artă, fotografii etc.) Care constituie forma de origine; produs pentru prima oară; servind drept bază pentru copii, reproduceri sau multiplicări. 2) (despre opere, teorii, idei etc.) Care se impune prin valoare irepetabilă; de valoare autentică. 3) (despre oameni de artă sau de știință) Care realizează o operă de valoare irepetabilă; producător de opere autentice. 4) Care se caracterizează prin trăsături puțin obișnuite; ieșit din comun; neobișnuit; curios. /<lat. originalis, fr. original

ORTOMAN ~ă (~i, ~e) înv. 1) (despre ciobani) Care posedă multe oi; cu multe turme de oi. 2) și substantival Care se impune prin aspectul exterior; cu aspect plăcut; prezentabil; arătos; impozant. 3) (despre cai) Care aleargă foarte repede; iute de picior. /Orig. nec.

OSTATIC, ostatici, s. m. Persoană din rândul populației civile oferită sau reținută de către un stat, de către o organizație etc. drept garanție pentru îndeplinirea unor obligații asumate sau impuse ori pentru prevenirea unor acte de ostilitate împotriva statului sau a organizației respective. ♦ Fig. (Fam.) Amanet, zălog². [Var.: ostatec s. m.] – Din it. ostatico.

A PATENTA² ~ez tranz. (negustori sau liber-profesioniști) A impune la plata unei patente. /<fr. patenter, germ. patentieren

PĂREA, par, vb. II. Intranz. și refl. 1. (Cu valoare de semiauxiliar de modalitate) A da impresia, a crea iluzia; a avea aparența de... ◊ Loc. vb. A-i părea (cuiva) bine = a se bucura. A-i părea (cuiva) rău = a regreta. ◊ Loc. adv. Pare că = parcă¹. ◊ Expr. Pe cât se pare = pe cât se vede, pe cât se înțelege. (Rar) (Impers., introduce o propoziție subiectivă) Părea că mă aflam într-un mare oraș. ♦ Intranz. (Rar) A atrage atenția, a impune. 2. A avea impresia, a-și închipui, a crede. ♦ A socoti, a aprecia, a considera, a găsi. 3. A se înșela; a i se năzări. [Var.: (rar) pare vb. III] – Lat. parere.

PENITENȚĂ, penitențe, s. f. 1. (În practicile creștine) Pedeapsă pe care și-o impune cineva sau pe care i-o dă cuiva preotul la spovedanie, pentru ispășirea păcatelor; canon, p. ext. privațiune (de ordin fizic, material); viață aspră pe care și-o impune cineva. 2. (Livr.) Pocăință. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit = (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune (cuiva) capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a(-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

PIELE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici) un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nici o valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: pieile-roșii = nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.

PLUTOCRAȚIE, plutocrații, s. f. Formă de guvernare în care puterea de stat este concentrată în mâinile celor mai bogați. ♦ Totalitatea persoanelor care, cu ajutorul averii, impun plutocrația (1). – Din fr. plutocratie, germ. Plutokratie.

POLITEȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politeță s. f.] – Din fr. politesse.

PORUNCEALĂ ~eli f. pop. v. A PORUNCI. ◊ De ~ a) din porunca cuiva; b) fără tragere de inimă; impus cu forța. După ~ la comandă. /a porunci + suf. ~eală

PORUNCEALĂ s. f. (Pop.; în loc. adj. și adv.) De (sau pe, după) porunceală = a) (făcut sau acceptat) din ordin, (impus) cu forța; p. ext. (făcut) în silă, de mântuială; b) de (sau pe, după) comandă. [Var.: (reg.) poronceală s. f.] – Porunci + suf. -eală.

A PORUNCI ~esc 1. tranz. 1) (urmat de o propoziție complementară) A cere în mod autoritar și oficial; a impune printr-o poruncă; a dispune; a ordona; a comanda. 2) A face la comandă; a comanda. 3) A cere printr-o comandă; a comanda. 4) A transmite verbal sau în scris (prin cineva). 2. intranz. A da dispoziții (ca un stăpân); a se comporta ca un stăpân. /<sl. poronțiti

POZĂ, poze, s. f. 1. Atitudine pe care cineva și-o impune; ținută, poziție. ◊ Expr. A(-și) lua o poză = a adopta o atitudine afectată pentru a produce impresie. ♦ (Rar) Fel, mod, chip, procedeu. 2. (Pop. și fam.) Fotografie. ♦ Ilustrație, reproducere. – Din fr. pose.

A PRECUMPĂNI ~esc 1. intranz. A ocupa o poziție dominantă (prin cantitate, forță, greutate, importanță etc.); a se impune prin superioritate (numerică, valorică, potențială etc.); a prevala; a predomina; a prepondera. 2. tranz. 1) A întrece prin forță sau importanță. 2) A aduce în stare de echilibru; a contrabalansa; a cumpăni. /pre- + a cumpăni

PREDOMINA, predomin, vb. I. Intranz. A se impune prin număr, forță, valoare, autoritate; a se ridica deasupra altora, a avea întâietate, a domina, a predomni. – Din fr. prédominer.

PREGNANT, -Ă, pregnanți, -te, adj. Care iese în relief, care se impune prin evidență; vizibil, clar, evident; expresiv. – Din germ. prägnant, fr. prégnant. Cf. it. pregnante.

PRESANT, -Ă, presanți, -te, adj. Care exercită o presiune. ♦ Fig. Care impune o rezolvare imediată, care nu poate fi amânat; urgent, grabnic. – Din fr. pressant.

PRESTIGIOS, -OASĂ, prestigioși, -oase, adj. Care are prestigiu (1); care impune prin valoare, frumusețe, mărime etc. [Pr.: -gi-os] – Din fr. prestigieux.

PRETINDE, pretind, vb. III. 1. Tranz. A cere insistent un lucru; a reclama, a revendica. 2. Tranz. și intranz. A susține, a afirma ceva cu tărie. ♦ Refl. A-și atribui o calitate, însușiri pe care nu le are; a-și aroga. 3. Tranz. (Despre acțiuni, realizări) A avea nevoie de..., a impune ca o necesitate; a necesita. – Din fr. prétendre (după întinde).

PSIHOIGIENĂ s. f. Domeniu al psihiatriei care se ocupă de măsurile de igienă impuse de diferite categorii de activitate. [Pr.: -ho-i-gi-e-] – Psiho[logie] + igienă.

RÂNDUIALĂ, rânduieli, s. f. 1. Faptul de a rândui; fel de aranjare a lucrurilor în mod ordonat; p. ext. ordine. 2. Fel în care se desfășoară o acțiune, un sistem de organizare statornicit sau impus. ♦ Măsură, directivă, dispoziție, aranjament. 3. Ceremonial, forme statornicite; datină, obicei, regulă. 4. Denumire generică folosită în trecut pentru anumite dări în bani către domnie. [Pr.: -du-ia-] – Rândui + suf. -eală.

REAZEM, reazeme, s. n. 1. Dispozitiv care asigură sprijinirea unui corp de un alt corp; obiect de care cineva sau ceva se poate sprijini; rezemătoare. ◊ (Mec.) Punct de reazem = punct fix în jurul căruia forța și rezistența tind să ajungă în echilibru. ♦ Parte a unui sistem tehnic prin care se face legătura între două corpuri și care impune anumite restricții deplasării relative a acestora. ♦ (Rar) Balustradă. 2. Fig. Sprijin, ajutor, ocrotire. 3. Fig. Cauza, motivarea unei acțiuni; motiv, temei. [Var.: razăm, reazăm, reazim s. n.] – Din rezema (derivat regresiv).

RECLAMA, reclam, vb. I. Tranz. 1. A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept); a revendica. ♦ Intranz. (Înv.) A protesta. ♦ Fig. A face necesar, a necesita, a cere, a impune. 2. A face o reclamație contra cuiva, a se plânge împotriva cuiva; a pârî. ♦ A formula pretenții în fața unui organ de jurisdicție. [Var.: (pop.) lăcrăma vb. I] – Din fr. réclamer.

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat. ◊ Regim parlamentar = formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Regim preferențial = acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc., convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentare a unei persoane (suferinde). ◊ Regim alimentar = folosire a alimentelor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală a unei persoane. 3. (Tehn.) Ansamblu de condiții externe invariabile care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziția, funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. ♦ Regim hidrologic = ansamblu mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. Regim hidric = ansamblu fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sunt în așa fel legate între ele, încât unul depinde de celălalt și capătă forma cerută de cuvântul de care depinde. – Din fr. régime.

REGLA, reglez, vb. I. Tranz. 1. A realiza sau a reface starea unui sistem tehnic ale cărui mărimi caracteristice s-au abătut de la anumite condiții impuse. ♦ A stabili în prealabil valorile mărimilor unui sistem tehnic, care trebuie să rămână constante în timpul funcționării sistemului; a potrivi. 2. (Mil.) A potrivi, a îndrepta, a fixa tirul unui tun, al unei arme de foc portabile, al unei unități de artilerie etc. pentru distrugerea unui obiectiv. 3. A aranja, a orândui, a potrivi. – Din fr. régler.

REMANIA, remaniez, vb. I. Tranz. 1. A face modificări în organizarea unei instituții, în compoziția unui guvern etc. 2. A transforma parțial o mașină, o instalație sau o construcție, după o deteriorare, cu scopul readucerii în starea de funcționare sau pentru a-i îmbunătăți caracteristicile funcționale. 3. A înlătura defectele unor materiale sau ale unor produse care nu corespund prescripțiilor tehnice impuse, dar care nu sunt considerate nici rebut total. [Pr.: -ni-a] – Din fr. remanier.

RESPECT s. n. Atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva; deferență, venerație. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la (sau în) respect = a ține pe cineva la distanță, a nu-l lăsa să devină prea familiar. A pune (pe cineva) la respect = a impune cuiva o atitudine respectuoasă. Respectele mele, formulă respectuoasă de salut. – Din fr. respect, lat. respectus.

ROMANIZA, romanizez, vb. I. Tranz. A imprima sau a impune (unei țări, unei populații) caracterul romanității, a face (să fie) roman², a introduce civilizația romană². ♦ Refl. A deveni roman² sau romanic. – Din fr. romaniser.

SEPARAT adj., adv. 1. adj. despărțit, izolat, răzlețit, (pop.) răznit, (înv.) osebit. (Pasăre ~ de stol.) 2. adv. (înv.) osebi. (Stă ~.) 3. adj. despărțit, izolat. (Camere complet ~.) 4. adj. aparte, deosebit, distinct, special. (Secția ocupă o clădire ~.) 5. adj. deosebit, diferit, distinct, (înv. și reg.) chilin. (Problemele impun rezolvări ~.) 6. adj., adv. independent. (Dezvoltarea ~ a două limbi înrudite; studiază ~ fenomenele.) 7. adv. aparte, deosebit, (pop.) deosebi, (fam.) bașca. (~ de asta, i-a mai dat...)

SILNIC, -Ă, silnici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care se face în silă, de nevoie; care este impus, forțat, silit² (1). ◊ Muncă silnică = pedeapsă judiciară grea, care se aplică pentru fapte penale grave, constând din închisoare și muncă forțată (în ocnele de sare). ♦ Care este ilegal. 2. Greu de suportat, apăsător, penibil. 3. Care este nenatural; forțat. 4. Dificil, greoi, anevoios. ♦ (Rar) Silit² (2). II. S. m. și f. (Rar la f.) Numele a două plante erbacee din familia labialelor, cu tulpina târâtoare, cu flori albastre sau violete, ale căror flori și frunze se întrebuințează în medicina populară (Glechoma hederaceum și hirsutum). – Din sl. silĩnĩkŭ.

SILNIC adj. 1. forțat, impus, silit. (Muncă ~.) 2. brutal, forțat, violent. (Mijloace ~.) 3. v. abuziv. 4. v. afectat.

SINALAGMATIC, -Ă, sinalagmatici, -ce, adj. (Despre contracte juridice) Care impune obligații reciproce pentru părțile interesate chiar de la data încheierii lor. – Din fr. synallagmatique.

SITUAȚIE, situații, s. f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile existenței unei ființe, a unei colectivități, a unei activități; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. Expr. A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. A te pune în situația cuiva = a încerca să înțelegi împrejurările în care se află altul, pentru a-ți da seama de modul lui de a gândi sau de a reacționa. A fi stăpân (sau călare) pe situație = a domina o situație în împrejurări critice, a fi sigur de ceva, a ști să se descurce (într-o situație dificilă). ♦ (În sintagma) Situație limită = situație excepțională, la extremă, aparent fără ieșire, care impune luarea fără întârziere a unei hotărâri radicale. ♦ Poziție socială, materială sau morală în care se află cineva. ◊ Expr. A-i face cuiva o situație = a ajuta pe cineva să ajungă la o poziție socială, materială și morală bună. ♦ (Concr.) Avere. ♦ Fig. Dispoziție, stare sufletească. 2. Prezentare detaliată a unor date privind rezultatele unei activități economice sau financiare dintr-un domeniu (comparativ cu sarcinile planificate); raport; inventar. ♦ Document în care se prezintă o stare de lucruri, mersul unor lucrări etc. 3. (Rar) Așezare, poziție a unui teren, a unei localități etc. [Pr.: -tu-a-. – Var.: (înv.) situațiune s. f.] – Din fr. situation.

SLOBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Pop.; în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și cetățenești: liber. ♦ (Despre popoare, state) Independent, neatârnat. ♦ (Despre orașe) Autonom. 2. (Despre oameni) Care se găsește în stare de libertate, care nu este închis, întemnițat. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. 3. Care nu este supus nici unei constrângeri, nici unei îngrădiri; care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință, care nu este împiedicat să facă un anumit lucru. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. A avea mână slobodă = a fi darnic, generos. Cu inima slobodă = liniștit, împăcat. A rămâne pe voia slobodă a cuiva sau a ceva = a fi la dispoziția cuiva sau a ceva. ♦ (Adverbial) În voie, nestingherit. 4. (Despre oameni și manifestările, cuvintele lor) Lipsit de rezervă, de măsură; prea familiar; indecent, licențios. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, depășind limitele bunei-cuviințe. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate trece fără obstacole; pe care nu sunt impuse restricții. ♦ (Despre locuri, scaune) Pe care nu l-a ocupat nimeni; gol. 6. (Despre timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite. 7. (Despre lucruri care leagă, fixează, strâng etc.) Care permite mișcările, care nu strânge; p. ext. larg. ◊ Expr. A da (cuiva) frâu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, să facă ce dorește. 8. (Substantivat, f.; în loc. adv.) Cu sloboda = fără bagaj, fără greutate sau încărcătură. – Din bg. sloboden.

STAVILĂ, stavile, s. f. Construcție mobilă sau parte mobilă a unei construcții, manevrată manual sau mecanic, servind pentru a regla nivelul apelor curgătoare sau pentru a îndrepta spre alt făgaș cursul unei ape; p. restr. fiecare dintre obloanele verticale mobile ale stăvilarului, care, coborându-se sau ridicându-se, opresc apa sau îi dau drumul, după necesitate. ♦ Îngrămădire de bușteni, de crengi, de pământ etc. aduse de ape (la cotitura unui râu) și care îi împiedică cursul. ♦ P. gener. Piedică (materială), barieră. ◊ Loc. adv. Fără stavilă = întruna, necontenit; în mare cantitate, mult. ◊ Expr. A pune stavilă gurii = a-și impune tăcere, a se reține de a spune ceva. ♦ Fig. Opoziție, împotrivire; greutate, dificultate. [Pl. și: stavili] – Din sl. stavilo.

STRINGENT, -Ă, stringenți, -te, adj. (Livr.) Care trebuie să fie luat neapărat în seamă, care se impune în mod imperios, care nu suferă amânare. – Din it. stringente.

STUDIA, studiez, vb. I. 1. Tranz. A depune o muncă intelectuală susținută, sistematică, pentru însușirea de cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu; a învăța. 2. Tranz., refl. și refl. recipr. A (se) observa cu atenție, a (se) examina (din toate punctele de vedere); a (se) analiza, a (se) cerceta. 3. Refl. A-și impune o anumită atitudine, un anumit fel de a fi, mai ales atunci când se știe observat, examinat de cineva. [Pr.: -di-a] – Din it. studiare.

supraimpunere s. f. (sil. -pra-) → impunere

SUPRAIMPUNERE, supraimpuneri, s. f. Fenomen prin care un râu, după ce s-a adâncit încet în roci friabile, continuă să se adâncească în roci mai dure, păstrându-și direcția inițială. [Pr.: -pra-im-] – Supra¹- + impunere.

SUPRATAXA, suprataxez, vb. I. Tranz. A adăuga sau a impune o suprataxă. – Din suprataxă (după fr. surtaxer).

SUPUNE vb. v. amaneta, ascunde, bate, birui, copleși, covârși, cuprinde, domestici, dosi, impune, ipoteca, îmblânzi, împovăra, îndoi, înfrânge, întrece, învinge, mistui, năpădi, predispune, prostitua, răsfrânge, răzbi, ridica, sufleca, sumete, trage.

SUZERAN, -Ă, suzerani, -e, s. m., adj. 1. S. m. (În evul mediu) Mare senior de care depindeau alți seniori, ca urmare a relațiilor de suzeranitate. 2. Adj. (Despre state) Care exercita autoritatea asupra unui stat mai slab, amestecându-se în politica internă a acestuia și impunându-i anumite obligații politice și financiare. – Din fr. suzerain.^[1]

TARTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor; drac. ♦ Fig. Conducătorul unei tagme, al unui grup, care conduce cu asprime. ♦ Fig. Om fără scrupule, care își impune voința, care terorizează. – V. tartar.

TARTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor; p. gener. drac. ♦ Fig. Conducătorul unei tagme, al unui grup, care conduce cu asprime, despotic. ♦ Fig. Om fără scrupule, care își impune voința, care terorizează, care comite fapte reprobabile. – Cf. tartar².

TIRAN, -Ă, tirani, -e, subst., adj. 1. S. m. Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din antichitate (care guverna cu cruzime); p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei din jur; (om) crud, nemilos. – Din ngr. tirannos, fr. tyran.

TRANZIENȚĂ s. f. 1. (Livr.) Caracterul a ceea ce este trecător, tranzient (2); efemeritate. 2. (Fil.) Devenire continuă a realității ce impune o permanentă adaptare a omului la mutațiile intervenite. [Pr.: -zi-en- – Scris și: transiență] – După engl. transience.

TREBUI vb. 1. v. cuveni. 2. a se cădea, a se cere, a se cuveni, a se impune, (înv. și pop.) a căuta. (~ să procedăm astfel...) 3. a fi, a urma. (Când va ~ să plec...) 4. a avea. (~ să mai fac un singur pas.)

TRIBUT, tributuri, s. n. Obligație (în bani sau în bunuri) pe care o impunea o putere cuceritoare unui popor învins și care se plătea la date fixe; bir (2). ◊ Expr. A-și da (sau a-și aduce) tributul = a contribui la ceva. – Din fr. tribut, lat. tributum.

TRIUMFA, triumf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie strălucită, a birui în luptă. 2. Fig. A reuși, a avea un mare succes; a se impune. 3. A se mândri, a jubila în urma unei victorii, a unui succes. [Pr.: tri-um-. – Prez. ind. și: triumfez] – Din lat. triumphare, fr. triompher.

ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st! – Onomatopee.

ȚISTUI, țistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A recomanda sau a impune cuiva tăcere (prin folosirea interjecției „țist”). ♦ Tranz. A domoli, a potoli (pe cineva). 2. Intranz. (Despre gloanțe) A șuiera. – Țist + suf. -ui.

VOLNIC, -Ă, volnici, -ce, adj. (Înv. și arh.) 1. Liber; independent, autonom. 2. Care se impune cu sila, care se face cu forța; arbitrar. – Din sl. volĩnŭ.

VOLUNTAR, -Ă, voluntari, -e, adj., s. m. I. Adj. (Despre oameni și manifestările lor) 1. Care acționează de bunăvoie, din proprie inițiativă, nesilit de nimeni, în mod conștient; (despre acțiuni) care se face de bunăvoie, fără constrângere. ◊ Act voluntar = acțiune săvârșită de cineva în mod conștient, voit. 2. Care exprimă voință. 3. Care își impune voința; autoritar. II. S. m. Persoană care intră în armată din proprie dorință spre a face serviciul militar (înainte de a fi împlinit vârstă cerută); p. ext. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie inițiativă sau care se oferă să facă un serviciu de bunăvoie și dezinteresat. [Var.: (II) (înv.) volintir, volontir s. m.] – Din fr. volontaire, lat. voluntarius, rus. volentir.