(explicație)
11 definiții cuprind toate cuvintele căutate  

DAMÉ, Frédéric (1849-1907), publicist, scriitor și istoric francez. Stabilit în România în 1872. A fondat și condus mai multe ziare, printre care „La Roumanie” (1873), „L’Indépendance Roumaine” (1877). Autor al „Istoriei contimporane a României”, al unui dicționar român-francez și al unei lucrări consacrate terminologiei populare românești.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

român-francéz (despre dicționar) adj. n.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CELA [séla], Camilo José (pseud. lui Camilo José Cela Trulock) (1916-2002), scriitor spaniol. Romane realiste înfățișînd caractere violente („Familia lui Pascual Diarte”, „Stupul”) sau în tradiție picarescă („Noul Lazarillo”). Se inspiră din noul roman francez („San Camillo 36”), apoi se consacră căutărilor formale („Dicționar secret”). Premiul Nobel (1989).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

fagót s.n. (muz.) Instrument muzical de suflat, din lemn, cu registru grav și cu timbru nazal, alcătuit dintr-un tub lung, curbat, prevăzut cu un tub suplimentar îndoit la capăt (prin care se suflă) și cu un sistem de clape, folosit încă din sec. 18, mai ales în orchestrele franceze. • pl. -uri, m. -ți. / <it. fagotto, germ. Fagott. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Neoficial | Adăugată de CristinaDianaN | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: Autorii DEXI sunt în special cercetători științifici principali la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iași, și cadre didactice de la Universitatea „Al. I. Cuza”. - CristinaDianaN

MEYER-LÜBKE [máiər lübkə], Wilhelm (1861-1936), lingvist german de origine elvețiană. Prof. univ. la Jena, Viena și Bonn. A condus institutul de limba română de pe lângă Univ. din Viena. Specialist în romanistică („Gramatica limbilor romanice”, „Introducere în studiul lingvisticii romanice”, „Dicționar etimologic romanic”). Lucrări fundamentale despre unele limbi romanice („Gramatica istorică a limbii franceze”). Studii despre limba română („Româna, limbile romanice, albaneza”, „Româna și limbile romanice”). M. de onoare al Acad. Române (1906).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*Franc, -ă s. (fr. Franc, mlat. Francus, Franc, în opoz. cu serv. Cp. cu Român, care, în Munt. a însemnat și „serv”. V. Frînc). Membru al poporuluĭ Francilor (sec. 5 după Hr.). Numele Francejilor și Italienilor, apoĭ al tuturor Europenilor în Orient în evu mediŭ și chear [!] și azĭ. Jidan spaniol în Orient. O monetă [!] de argint în greutate de 5 grame, considerată ca unitate monetară a sistemeĭ metrice latine. Pl. Fam. Banĭ: a umbla după francĭ. Adj. Al Francilor. Europenesc. Limba francă, un jargon rezultat din amestecu limbiĭ franceze, italiene, proventale [!], spaniole și arabe, pe care-l vorbesc pescariĭ în Mediterana. Azĭ, în compozițiune, înseamnă „francez”: dicționar franco-românesc. Adv. Cu francheță, cu lealitate [!]: a vorbi franc. (Fals franș). – Moneta numită franc îșĭ trage numele de la o veche monetă romană numită livră. Aceasta îșĭ perduse [!] din greutate în seculu [!] 6, și de aceĭa Carol cel Mare o înlocui pintr´o noŭă livră de 20 solizi (un solid, fr. sou, e 5 centime). Această livră s´a numit „livra franceză” (pe scurt: franc) și, ca și precedenta, era numaĭ o monetă de socotit. Maĭ tîrziŭ, cînd s´aŭ bătut monete reale de 20 de solizĭ (dinarĭ), li s´a dat pin [!] analogie numele de francĭ. Eĭ eraŭ de aur și de argint. Ceĭ de aur aŭ apărut întîĭa oară la 1360 supt regele Franciiĭ Ĭon II cel Bun, care era reprezentat călare, și aveaŭ inscripțiunea „Francorum rex”, regele Francilor. Maĭ pe urmă, Carol V, punînd să se bată aceĭașĭ dinarĭ, dar cu figura luĭ reprezentată pe jos, aĭ luĭ Ion s´aŭ numit „francĭ cu cal”, ĭar aĭ luĭ Carol „francĭ pe jos”. Supt [!] Ludovic XI, această monetă nu s´a maĭ fabricat. Primiĭ francĭ de argint aŭ fost bătuțĭ supt Enric II, care porunci să se facă și jumătățĭ și sferturĭ de franc. De la aceștĭ francĭ vine numele franculuĭ actual. Franc e cuvîntu popular în România și greșit i se zice oficial leŭ noŭ saŭ numaĭ leŭ. „Leu” era vechea monetă de 40 de parale și nu trebuĭe să i se amestece numele cu francu. Cum se zice franc în Elveția și´n Belgia și nu se confundă cu francu francez, tot așa i se poate păstra și la noĭ numele pe care i-l păstrează poporu și care există și´n frăncărie, a frăncui și împușcă-franc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ENCICPLOPEDÍE (‹ franceză; francez">fr. {i}; {s} gr. egkyklia „ansamblul științelor” + paideia „educație, învățătură”) s. f. 1. Ansamblu multilateral de cunoștințe umane. 2. Tip d lucrare lexicografică, de diferite proporții, care tratează sistematic termeni, noțiuni sau nume proprii din toate domeniile de activitate sau dintr-un singur domeniu, fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri (e. tematice). În funcție de concepție și de consemnarea noțiunilor și realităților, e. pot avea un caracter universal, cuprinzând informații generale, sau național, conținând referiri exclusive la cultura și civilizația unei țări sau ale unui popor. Lucrări cu caracter enciclopedic au apărut, încă din cele mai vechi timpuri, la chinezi, egipteni, greci, romani, arabi. Termenul de e. a fost introdus în Evul Mediu. Prima enciclopedie modernă, tratând termenii în ordine alfabetică, a fost cea a lui J.H. Alsted, din 1630 (Encyclopaedia VII tomus). În sec. 18 apare „Enciclopedie sau Dicționar rațional al științelor, artelor și meșteșugurilor”, realizată de savanți francezi, care a avut un mare rol în difuzarea culturii iluministe. Printre cele mai importante e. se numără: „Encyclopaedia Britannica” (30 vol.; 1978; prima ediție în 3 vol., apărută între 1768 și 1771), „Der Grosse Brockhaus” (12 vol., 1977-1981), „Meyers Neues Lexicon” (18 vol., 1972-1978), „Enciclopedia hispano-americană”, editată de Espasa Calpe (80 vol., 1905-1933), „Enciclopedia italiană Treccani” (37 vol., 1929-1939), „Larousse du XXe siècle” (6 vol., 1929-1933), „Grand Larousse Encyclopédique” (10 vol., 1960-1964), „Marea enciclopedie sovietică” (ed. I, 66 vol., 1925-1947), „Encyclopedie de l’Islam” (4 vol. + 5 fasc., prima ediție 1913-1936), „Enciclopedia americană” (30 vol., 1962), „Marele dicționar enciclopedic italian” (20 vol., 1966-1973), „Encyclopaedia Universalis” (lucrare franceză în 30 vol., realizată prin colaborarea a c. 4.000 de specialiști din întreaga lume, 1968-1975), „Encyclopaedia Judaica” (16 vol., 1971). Cea mai veche e. românească este „Enciclopedia română”, editată de ASTRA (3 vol., 1898-1904) și coordonată de Corneliu Diaconovici; în 1931, I.A. Candrea și Gh. Adamescu au publicat Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”; între 1938 și 1943, sub conducerea lui D. Gusti, a fost editată „Enciclopedia României” (4 vol.); în 1940, s-a publicat „Enciclopedia Cugetarea”, elaborată de Lucian Predescu; în 1962-1967 a apărut „Dicționarul enciclopedic român” (4 vol.), „Micul dicționar enciclopedic” (1972 prima ediție), „Dicționar enciclopedic” (vol. I, 1993; vol. II, 1996; vo. III, 1999, vol. IV 2001, vol. V, 2004, vol. VI, 2006, vol. VII, 2009).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

abbevilián, -ă s.n., adj. (arheol.) 1 s.n. Subetaj mijlociu al paleoliticului inferior, caracterizat prin apariția uneltelor din piatră în formă de migdale grosiere și disproporționate, cu margini puternic ondulate. 2 adj. Care aparține unei culturi din această perioadă, ale cărei resturi arheologice s-au descoperit în localitatea franceză Abbeville; care este specific abbevilianului; care se referă la această perioadă. 3 s.n. Serie de straturi arheologice din abbevilian. • sil. -li-an. pl. -ieni, -iene. / <fr. abbevillien; cf. nm. pr. Abbeville, oraș în N-V Franței. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Neoficial | Adăugată de CristinaDianaN | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: Autorii DEXI sunt în special cercetători științifici principali la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române, Filiala Iași, și cadre didactice de la Universitatea „Al. I. Cuza“, Iași. - CristinaDianaN

RICHET [riʃé], Charles Robert (1850-1935), imunolog și fiziolog francez. Prof. univ. la Paris. Cercetări importante în domeniul fiziologiei, nervoase, al fiziologiei digestiei, al căldurii animale, al serologiei. A descris, pentru prima oară (1902), împreună cu Paul Portier (1866-1927), anafilaxia. A fundamentat conceptul de metapsihică și a formulat noțiunea de „imunitate pasivă”. Autor al monumentalei lucrări „Dicționar de fiziologie”. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1913). M. de onoare al Acad. Române (1926).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LEXICOGRAFÍE (‹ franceză; francez">fr. {i}; {s} gr. lexikondicționar” + graphein „a scrie”) s. f. Disciplină a lingvisticii care stabilește principiile și metodele practice de întocmire a dicționarelor (selecția cuvintelor-titlu care determină mărimea și natura viitorului dicționar, aranjarea termenilor în funcție de o anumită ordine: cronologică, logică etc., stilul definițiilor alegerea exemplelor – citate sau fraze elaborate de autor, modul de tratare al omonimiei, polisemiei, sinonimiei, introducerea neologismelor). Primele culegeri de cuvinte au fost întocmite încă din Antichitate, în special în mediul alexandrin, unde au fost întocmite liste cu termeni poetici. Acestora le-a urmat în mediul roman și bizantin diferite culegeri de cuvinte privind în special anumite discipline. Pentru perioadele următoare pot fi menționate în lumea europeană, lucrările: Etimologicarum sive originum libri XX, cunoscută ca „Etymologiae” a lui Isidor din Sevilla (sec. 6-7), cu un caracter universal și enciclopedic, întocmit pe baza lucrărilor fraților R. și H. Estienne, Thesaurus Linguae Latinae și Thesaurus Linguae Grecae; Glossarium mediae et infimae latinitatis (1678) de Ch. Du Cange, Totius latinitatis lexicon (1711) de E. Forcellini. Bazele l. moderne au fost puse de S. Johnson (pentru limba engleză), E. Littré și P. Larousse (pentru limba franceză). ♦ Totalitatea dicționarelor dintr-o epocă.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

HASDEU 1. Bogdan-Petriceicu H. (1838-1907, n. Cristinești, Hotin), scriitor, lingvist, filolog și istoric român. Acad. (1877), prof. univ. la București. Spirit enciclopedic. A condus numeroase publicații satirice („Aghiuță”, „Satyrul”), istorice („Columna lui Traian”, „Arhiva istorică a României”), literar-culturale („Revista nouă”). Director al Arhivelor Statului (1876-1900). Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Versuri romantice de inspirație socială și fantastică („Sarcasm și ideal”); proză de notație realistă, cu puternice influențe livrești („Duduca Mamuca”) sau de evocare a trecutului („Ursita”); drama istorică în versuri „Răzvan și Vidra”, prima reușită a genului din literatura română; comedia „Trei crai de la Răsărit”, satiră a stricătorilor de limbă. Întemeietor al lingvisticii, filologiei și lexicografiei științifice românești. Primul lingvist român care a folosit larg metoda comparativ-istorică („Principii de filologie comparativă ario-europea”) și care a atras atenția asupra substratului dacic („Perit-au dacii?”). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulației cuvintelor. A proiectat un vast dicționar al limbii române („Etymologicum Magnum Romaniae”, elaborat până la cuvântul bărbat), conceput ca o enciclopedie a traiului, credințelor și psihologiei poporului român, punând la temelia lui limba vie; a realizat, prin corespondență, prima anchetă dialectală din România. Unul dintre fondatorii folcloristice comparate în România, a studiat geneza motivelor (vol. II din „Cuvinte din bătrâni”). A pus bazele filologiei științifice românești prin precizarea unor metode și principii de studiu care preconizau publicarea integrală a documentelor, însoțite de un comentariu filologic și istoric. Bun cunoscător al limbilor slave, a publicat documente slavone, rusești, sârbești și polone privind istoria Țărilor Române. Admirator al lui Bălcescu, a scris în formula romantică a acestuia monografia „Ion-Vodă cel Cumplit” și „Istoria critică a românilor”. Spre sfârșitul vieții zdruncinat de moartea fiicei sale, Iulia, a cultivat spiritismul („Sic cogito”). 2. Iulia H. (1869-1888, n. București), poetă română de limbă franceză. Fiica lui H. (1). Satire, meditații, comedii și drame pline de sensibilitate („Opere postume”).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink