(explicație)
1513 definiții cuprind toate cuvintele căutate (maxim 1000 afișate)  
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: de

acatist (Biz.) (‹ gr. ἀϰάθιστος, ὔμνος ‹ ἀ privativ + ϰαθίζω, „a se așeza”), imn de laudă adresat Fecioarei Maria, compus după unii de patriarhul Sergiu (m. 638) al Constantinopolului, după unii de către Roman Melodul, între 536-556, completat de Andrei Criteanul (m. 726) iar după alții adăugit și introdus în cult de către patriarhul Sergiu, pe vremea împăratului Eraclie, în urma biruinței acestuia asupra armatelor perso-avare. Format din 13 condace* și 12 icoase*, acest a. (numit al „Bunei Vestiri”), al cărui prim condac începe cu τῇ ὐπερμάχῳ στρτηγῷ („Apărătoarei Doamne”), este întrebuințat de atunci în toate bis. ort. Denumirea de a. a fost atribuită apoi și altor asemenea cântări consacrate lui Iisus și unor sfinți.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

acatistier n. carte bisericească ce conține asemenea imnuri.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Achelous 1. Cel mai mare rîu al Greciei, situat în Aetolia. Izvora din munții Pindului și se vărsa în Marea Ionică. 2. Zeul apei cu același nume. Era fiul lui Oceanus și al lui Tethys și cel mai mare dintre alți trei mii de frați-rîuri. Era de asemenea, considerat părintele sirenelor. Achelous a intrat în ciclul lui Heracles: metamorfozîndu-se în taur, a luptat cu eroul pentru mîna Deianirei, fiica lui Oeneus. A fost însă învins de Heracles, care i-a rupt, în luptă, un corn. După unele versiuni, acest corn a fost transformat mai tîrziu de către naiade în Cornul Abundenței. Tot de figura lui Achelous este legată și existența insulelor Echinade, situate în Marea Ionică. Legenda spune că patru nimfe aduceau sacrificii zeilor pe malul rîului Achelous. Uitînd să-l invoce și pe zeul rîului, acesta, mînios, le-a metamorfozat în insule.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

acord (it. accordo; fr. accord; germ. Akkord), structură sonoră alcătuită prin asocierea a trei sau mai multe sunete de înălțimi diferite care se emit simultan. În armonia (III, 1) clasică, a. este explicat pe baza principiului rezonanței naturale (armonicelor* superioare) a corpurilor sonore, formându-se prin suprapunerea de sunete la distanță de terță*. A. poate fi alcătuit din 3, 4, 5, 6, 7... sunete. Nota de la baza a. se numește fundamentală*. prima notă suprapusă peste fundamentală se numește terța a., a doua, cvinta, a., a treia, septima a., ș.a.m.d. Denumirea a. se dă în funcție de intervalele* pe care le formează fundamentala cu celelalte note componente. A. de trei sunete (sin.: trison; echiv. lat. trias harmonica; germ. Dreiklang) este a. de bază al armoniei clasice și prototipul formării celorlalte a. în didactica armoniei (III, 2). Aceasta poate fi: a. major sau perfect (format din terță mare + terță mică sau, pornind de la fundamentală, din terță mare și cvintă perfectă), a. minor (terță mică + terță mare sau terță mică și cvintă perfectă; dualismul* și polarismul* consideră a. minor ca o imagine inversă a a. major), a. micșorat (terță mică, cvintă micșorată), a. mărit (terță mare, cvintă mărită). A. de patru sunete se numește a. de septimă; a. de cinci sunete se numește a. de nonă; a. de șase sunete se numește a. de undecimă* etc. Toate a. care au nota fundamentală la bază (suprapunere de terțe) se află în stare directă. Nota fundamentală poate fi răsturnată la octavă* rămânând terța la bază; se obține astfel a. în răsturnarea întâia. Prin răsturnarea, în continuare, a terței, bază rămânând cvinta; se obține a. în răsturnarea a doua. După materialul sonor din care sunt alcătuite, a. pot fi diatonice* sau cromatice*. De asemenea, după senzația auditivă de „înțelegere” sau „neînțelegere” pe care o produc, a. pot fi consonante* sau disonante*. Evoluția armoniei a dus la crearea unor noi a. care nu mai sunt bazate pe principiul suprapunererii de terțe, ci prin suprapuneri de cvarte*, cvinte sau chiar secunde*, septime sau none. Armonia modernă cunoaște noi a. ce se nasc din îmbogățirea cu scări* muzicale (v. gamă, mod) diferite de cele tradiționale. A. mistic, denumirea acordului de cvarte, construit pe imaginea seriei armonicelor* superioare, ce generează și așa-numita gamă acustică (ex. 3), acord propriu muzicii lui Skriabin.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

acordeon, instrument de suflat cu burduf și cu lame (dispuse ca la muzicuță*). Provine din armonică (1), bandoneon și concertină*. Spre deosebire de armonică, la a. butoanele de la mâna dreaptă au fost înlocuite cu o claviatură* (atât butoanele cât și clapele* acționând supapele ce permit accesul aerului spre lame, punându-le în vibrație); de asemenea, burduful, acționat în ambele sensuri, produce prin inspirarea sau expirarea aerului aceleași sunete. Prin acționarea claviaturii se obține scara cromatică, iar prin apăsarea butoanelor – „bașii” care acompaniază melodia. Aceștia sunt – în funcție de numărul butoanelor – dublați de terța* majoră* sau minoră*, de un acord* de septimă* de dominantă, de septimă micșorată etc. Unele a. sunt prevăzute și cu registre (II, 2) ce permit modificarea timbrului*. Relativ simplu de mânuit, a. a devenit un instr. prin excelență pop., fiind utilizat și în muzica ușoară. Acordurile standard ale acompaniamentului* ca și timbrul său n-au permis însă pătrunderea sa în formații de muzică clasică; în muzica actuală i se acordă uneori un rol concertant (2).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ACREDITÍV s.n. 1. Faptul sau efectul unui credit sau al unei creditări. 2. Sumă de bani rezervată de un cumpărător din contul său la o unitate bancară ce servește un furnizor pentru ca acestuia să i se poată face plata în momentul în care dovedește expedierea (predarea) mărfurilor. ♦ Sumă de bani depusă de cineva la o unitate a Casei de economii și consemnațiuni pentru a-i sta la dispoziție (la cerere) la o altă unitate; documentul prin care se certifică o asemenea depunere. [< fr. accréditif].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ACREDITÍV s. n. modalitate de plată în practica comercială prin care banca cumpărătorului se obligă a plăti vânzătorului, direct sau prin intermediul unei bănci corespondente, o anumită sumă de bani. ◊ sumă de bani depusă de cineva la o casă de economii și consemnațiuni; înscris care certifică o asemenea depunere. (< fr. accréditif, germ. Akkreditiv)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ACTINOGRAFÍE s.f. (Poligr.) Procedeu fotomecanic de preparare a unui clișeu cu ajutorul altui clișeu obținut cu raze roentgen. ♦ Imagine obținută cu un asemenea clișeu. [Gen. -iei. / < fr. actinographie].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ACVAPLÁN s. n. 1. planșă de lemn, în sport, care alunecă pe apă remorcată de o ambarcație cu motor. ◊ sport practicat pe o asemenea planșă. 2. ambarcație de transport având propulsie cu reacție submarină. (< fr. aquaplane)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

adevăr (adevắruri), s. n. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă, veridicitate. – Mr. (aver). < Lat. vērum, probabil într-un compus de tipul *ad de vērum (Philippide, Principii, 96; DAR); cf. it. davvero (‹ *de ad vērum), sp. de veras. Pușcariu 24 (și REW 9262, Scriban) indică *ad ad vērum, care de asemenea ar fi posibil. Candrea se gîndește la o formațiune postverbală, plecînd de la *addevērāre; iar Pascu, I, 183, presupune direct un lat. *addeverum puțin probabil; ambele soluții fuseseră indicate de Candrea, Éléments, 169. La origine, adevăr a fost un adv., folosit și ca adj., uz care s-a păstrat pînă în sec. XVII; atuncea adevăr afla-ne-vom bogați (Coresi) (uz adv.), față de închinătorii cei adeveri (Varlaam) (uz adj.). În limba actuală, uzul adj. nu este posibil. Ca adv., se păstrează numai în expresia sacră adevăr zic vouă. Cuv. mr. provine dintr-un lat. ad verum.Der. neadevăr, s. n. (minciună). Cf. adevăra.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

adícă conj. (lat. ad id quod. V. că. Cp. și cu dică). Vrea să zică, cu alte cuvinte: regele animalelor, adică „leu”. Și anume: a plătit și restu, adică un franc. Oare: Adică crezi că mă tem? Adică ce te crezi tu? – Maĭ rar și lit. ádică (vechi ádecă), mai ales în locuțiunea la adică, la urma urmeĭ, judecînd bine, în momentu deciziv [!] (la dică), la adică, nu-s nicĭ eŭ așa de slab; să n' o pățim tocmaĭ la adică! – De acest cuv. (ca și de anume) abuzează Româniĭ germanizațĭ traducînd pe germ. nämlich: era adică bolnav (corect rom. căci era bolnav). Alțiĭ, ca să evite o pretinsă cacofonie, zic că adică, care adică îld. adică că, adică care, cum zice poporu, care nu știe de asemenea fleacurĭ. Tot așa, nu e maĭ corect să zicĭ cum adică îld. adică cum.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

adițiune f. 1. adaos de lucruri asemenea; 2. Aritm. adunare.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ADN (acidul dezoxiribonucleic) – component principal al aparatului genetic constituit din două lanțuri de polinucleotide, unite prin legături de hidrogen. ADN-antisens – ADN care împiedică exprimarea unor anumite gene. Este reprezentat de un fragment de ADN monocatenar complementar unei molecule de ARN-mesager (ARN-m); legăndu-se de molecula ARN-m, el împiedică sinteza unei anumite proteine. S-a reușit producerea de ADN-antisens prin tehnici de inginerie genetică și, în prezent, se testează capacitatea sa de a inhiba acțiunea genei care cauzează diviziunea necontrolată a celulelor canceroase; ADN complementar (ADN-c) – ADN obținut în laborator, folosind ca matriță o moleculă de ARN mesager (ARN-m); procesul este invers transcripției, care are loc în mod normal în celule. Enzima care catalizează acest proces poartă numele de reverstranscriptază. Prin urmare, ADN-ul complementar are o secvență de baze complementare matriței de ARN-m, spre deosebire de ADN-ul genomic, care nu conține secvențe necodificatoare (introni). Acest tip de ADN este utilizat în clonarea genică atunci când se urmărește exprimarea genelor eucariote în celule-gazdă procariote; ADN egoist – reprezintă porțiuni de ADN care aparent nu au nici o funcție (cunoscute și sub numele de „resturi” de ADN), care se află între regiunile de ADN care constituie genele. Are capacitatea să se integreze și să își schimbe poziția în genom și, în unele cazuri, este reprezentat de secvențe repetative de ADN. El este denumit „egoist” pentru că există doar pentru a fi copiat și transmis de la o generație la alta; realizează acest lucru folosind organismul în care se află doar ca instrument de supraviețuire. Cele mai mari cantități de ADN egoist se întâlnesc la vertebrate și la plantele superioare. Prezența ADN-ului egoist poate fi datorată, totuși, faptului că exercită o funcție ce n-a putut fi identificată, ori poate fi determinată de incapacitatea celulei de a stopa creșterea genomului său; ADN ligază – enzimă capabilă să lege între ele două segmente de ADN, jucând un rol important în procesul de reparare a ADN-ului. Această enzimă, este folosită, de asemenea, în tehnica ADN-ului recombinat, asigurând atașarea segmentului de ADN străin (de exemplu, ADN-ul complementar utilizat în clonarea genică) de plasmidul în care este încorporat; ADN mitocondrial (ADN-mt) – moleculă inelară de ADN prezentă în mitocondrii. La mamifere, ADN-ul mitocondrial reprezintă mai puțin de 1% din cantitatea totală de ADN din celulă, însă la plante, cantitatea de ADN-mt este variabilă, Codifică ARN ribozomal din ARN de transfer, dar numai un număr mic de proteine mitocondriale (până la 30 de proteine la animale), cele mai multe fiind codificate de ADN-ul nuclear; ADN recombinat – ADN-ul ce conține gene provenite din surse diferite care au fost combinate prin tehnici de inginerie genetică, și nu prin încrucișări experimentale. Ingineria genetică este, de aceea, numită și tehnologia ADN-recombinat; ADN repetitiv – reprezintă secvențe de nucleotide repetate de mai multe ori în ADN-ul cromozomial. Secvențele ating lungimi de zeci până la mii de perechi de baze și se pot repeta de mii de ori în genom. ADN repetitiv include o serie de secvențe repetitive concentrate în regiunea centromerului; este cunoscut sub numele de ADN satelit și în mod obișnuit nu este transcris. O mare parte a ADN-ului repetitiv pare a nu avea nici un rol, totuși o oarecare parte este transcrisă; ADN satelit – porțiune de ADN din celule animale și vegetale ce constă în secvențe repetitive de nucleotide. Aproape 30% din ADN-ul uman este reprezentat de asemenea regiuni-satelit. Acestea nu par să intre în alcătuirea vreunor gene și funcția lor nu a fost elucidată încă. (Gh.Mohan & Aurel Ardelean – Dicționar enciclopedic de biologie, vol. I, ed. All 2007).
Sursa: Neoficial | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

adolescentín, -ă adj. Tineresc, de adolescent ◊ „Cursa cu mașina plină de năzdrăvănii și de închipuiri tipic adolescentine. Cont. 3 III 61 p. 3. ◊ „Un asemenea lirism adolescentin, convențional, se face simțit și în filmele lui Virgil Calotescu.” Luc. 17 X 81 p. 4; v. și băiețism (din adolescent + -in, probabil după fr. enfantin; cf. it. adolescentino; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 132; DEX, DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

AEROGLISÓR s.n. Ambarcație acvatică cu pernă de aer, a cărei înaintare este asigurată de motoare cu elice asemenea celor de avion. [< fr. aéroglisseur].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

afară, adv. 1. Dincolo de limitele unui spațiu închis, în exterior. 2. Cu excepția, (în) afară de. – Mr. afoară, megl. nafară, istr. (a)fǫrę. Lat. ād fŏras (Pușcariu 33; Candrea-Dens., 550; REW 265; DAR); cf. v. it. affuori (it. fuori, fuora), v. fr. afors (fr. hors), v. sp. afuera (sp. fuera), v. port. afora (port. fora). Sensul 2, condiționat de prep. de, este de asemenea romanic, cf. it. fuor di, fr. en dehors de, sp. fuera de.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AFÍX s. n. 1. nume generic pentru prefixe, sufixe și infixe, care se adaugă rădăcinii cuvintelor pentru a le modifica sensul, funcția, rolul; orice instrument gramatical având un asemenea rol. 2. (mat.) punct, număr complex într-un sistem de coordonate rectangulare. (< fr. affixe, lat. affixus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

águst, s. m. – August. – Var. gust, agustru. Mr. avgustru, megl. avgust. Lat. pop. agŭstus, formă redusă de la augŭstus (Pușcariu 40; Candrea-Dens., 24; REW 786; DAR); cf. alb. gušt, it., sp., port. agosto, prov., cat. agost, fr. août. Coexistă în prezent cu dubletul neol. august, înainte pronunțat de asemenea avgust (‹ ngr. αὔγουστος). – Der. agustos, s. m. (varietate de struguri timpurii); gustar, s. m. (august), rezultat din contaminarea cu a gusta, etimologie populară care a interpretat numele lunii ca momentul cînd se gustă și se încearcă roadele culesului, și mai ales ale viei.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AÍCI adv. 1) În acest loc. ◊ De pe ~ de prin părțile acestea. Până ~! ajunge! încetează! Pe ~ ți-i drumul! pleacă! șterge-o! 2) În acest moment; acuma. ◊ ~-i ~ acum e momentul decisiv. 3) fam. În acest caz; în asemenea situație. ~ nu ai dreptate. [Sil. a-ici; Var. aicea] /<lat. ad-hicce
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

AÍDOMA adv. 1. La fel, asemenea, exact, întocmai. Arată... o scrisoare de amenințare aidoma celeilalte (DUMITRIU). 2. Aievea, într-adevăr. Tot ce auzim din gura ei, ni se pare că vedem aidoma (VLAHUȚĂ). – Din a3 + v. sl. vidomŭ „vizibil”.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

aidoma adv. deplin asemenea, întocmai așa: aidoma la chip; născu și roaba un copil aidoma cu al împărătesei ISP. În Mold. vorba sună avidoma. [Slav. VIDOMŬ, vizibil].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

alabála, s. invar. – În expresia: ce mai alabala? Apare de asemenea în unele cîntece și jocuri de copii, ca un cuvînt fără un sens anume. Arab. ‘alā bāb allāh „cu ocrotirea lui Alah”, probabil prin intermediul tc. (Lokotsch 59; Iordan, BF, I, 110).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

alámă (alắmuri), s. f. – Aliaj de cupru și zinc. Ngr. μάλαμα „aur”, de unde mr. malamă, amálomă „aur”, alb. malamë „aur”. Schimbarea fonetică și semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur și alamă (foarte folosită odinioară în ornamentație, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între alamă și aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărțire la *μ’ἄλαμα, înțeles ca un presupus *μὲ ἄλαμα „ cu aur” (aceeași pierdere a lui μ inițial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formulă de imprecație, cf. N. Grămadă, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 și DAR pleacă de la it. lamasb. lama „tinichea”; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleacă de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteză abandonată. Der. alămar, s. m.; alămărie, s. f.; alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă); alămiu, adj.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ALÁRMĂ, alarme, s. f. 1. Anunțare a unei primejdii sau calamități care amenință populația; semnal prin care se anunță asemenea primejdii. 2. Neliniște, teamă, spaimă de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Din fr. alarme.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ALÁRMĂ, alarme, s. f. 1. Anunțare a unei primejdii sau calamități care amenință populația; semnal prin care se anunță asemenea primejdii. ◊ Alarmă aeriană = semnal prin care, în timp de război, se anunță apropierea avioanelor inamice. 2. Neliniște, spaimă de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Fr. alarme.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ALÁRMĂ, alarme, s. f. 1. Anunțare a unei primejdii sau calamități care amenință populația; semnal prin care se anunță asemenea primejdii. 2. Neliniște, teamă, spaimă de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. — Din fr. alarme.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

alcion m. pasăre de mare, asemenea rândunelii: o sprintenă corvetă, un repede alcion AL.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

alde saŭ al de (fam.): al de neĭca, al de lelea Rusanda (unu ca neĭca, una ca lelea), nu-mi plac mie al de astea, și altele de al de astea (asemenea lucrurĭ). V. al.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

alde a. 1. unul dintr´ai noștri (când e vorba de rude sau de neamuri: alde tata; 2. cineva bine cunoscut: alde baba Comana; 3. asemenea: alde astea. [Compus din al și de].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ALDÍN, -Ă I. adj., s. f. (caracter de literă tipografică) cu floarea dreaptă, dar cu conturul mai plin; gras. II. s. n. text imprimat cu asemenea caractere. (< it. aldino)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Alföld n. («Șesul de jos»), partea de sus a Pustei din stânga Tisei, deșartă și monotonă asemenea Bărăganului: Nagy-Alföld, sau Șesul cel mare, ocupă centrul Ungariei.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ALINEÁT, alineate, s. n. Rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articole de legi. [Pr.: -ne-at.Var.: aliniát s. n.] – După fr. alinéa.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ALINEÁT s. n. rând mai retras într-un text, care marchează trecerea la o altă idee; fragment de text între două asemenea rânduri. ◊ pasaj dintr-un articol de lege; paragraf. (după fr. alinéa, lat. alinea)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ALINEÁT, alineate, s. n. Rând într-un text care începe mai la dreapta decât celelalte, pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articolele de legi. [Pr.: -ne-at.Var.: aliniát s. n.] – După fr. alinéa.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ALINEÁT, alineate, s. n. Rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articolele de legi. [Pr.: -ne-at. — Var.: aliniát s. n.]. — După fr. alinéa.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

alpaga m. cuadruped din America meridională, cu peri lățoși, foarte fini și foarte lungi asemenea lamei. ║ f. materie de lână din părul acestui animal.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

alterație (alterare), modificare, de obicei temporară, a unei stări „date”: 1. În ritmica notației (III) mensurale, prin a. se dubla valoarea (1, 3) notei (v. prolatio (2)). 2. În formulările melodice de tip monodic*, a. modifică starea diatonică*, prin apariția unor trepte* urcate sau coborâte față de scara obișnuită a modului*. A. dă naștere așa-numitelor moduri cromatice*, dar poate fi și pasageră, caz în care treptele* modului sunt mobile (când cromatice, când diatonice). Așa-numitul „cromatism de alunecare” ia naștere din a. cromatică a treptelor alăturate. 3. În armonie (III, 1), a. modifică cromatic notele constitutive ale unui acord* (de obicei se consideră a. reale numai fundamentala* și cvinta acordului) (ex.) A., ca element de grafie, trebuie înțeleasă în respectivul context armonic, căci, prin modificarea elementelor acordului, structura armonică se complică până la echivoc și iau naștere situații de enarmonie (2), ce contribuie la realizarea unor modulații* îndepărtate. Semne de a., semne așezate pe portativ*, înaintea notei*, care își modifică înălțimea cu un semiton* cromatic. Aceste semne, ce sunt diezul* (și dublu-diezul), bemolul* (și dublu-bemolul), apar pe parcursul discursului și au un efect limitat în cadrul aceleiași octave* și a aceleiași voci (2) (schimbarea unuia dintre aceste elemente implică rescrierea semnului). Becarul* are nu numai menirea de a anula diezul sau bemolul ci și de a realiza o a., de ex.: un si bemol constitutiv (într-un mod* mixolidic pe do), modificat printr-un becar, reprezintă o cromatizare superioară; în basul cifrat*, în locul becarului se menționa în asemenea situații un diez.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ALTRUÍSM s. n. Atitudine morală sau dispoziție sufletească a celui care acționează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine. – Din fr. altruisme.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de Alex | Semnalează o greșeală | Permalink

ALTRUÍSM s. n. atitudine binevoitoare și dezinteresată în favoarea altora; principiu etic preconizând asemenea atitudine. (< fr. altruisme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ALTRUÍSM s. n. Atitudine morală sau dispoziție sufletească a celui care acțio­nează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine. — Din fr. altruisme.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*alumíniŭ n. (d. lat. alúmen, alúminis, alun 2). Chim. Un metal albăstriŭ, ușor, lucitor și inalterabil, asemenea cu argintu. Se extrage din alumină. Aliat cu aramă, formează bronzu de aluminiŭ, de o frumoasă culoare aurie. Se topește la 620°. E de patru orĭ maĭ ușor de cît argintu și tot așa de dur și de tenace. A fost izolat de Wóhler la 1827.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Amazone (Fluviul) f. pl. numit (în cursul său superior) și Marinion, cel mai mare fluviu din lume, în America meridională, izvorește din Cordilierii Anzilor și se varsă în Oceanul Atlantic: 6420 km. [Numele său provine de acolo că primii navigatori întâlniră pe ambele maluri ale fluviului, femei răsboinice asemenea Amazoanelor].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Amazonides, femei războinice care sălășluiau în regiunea rîului Thermodon din Pontus. Li se atribuia întemeierea mai multor orașe, printre care se numărau: Ephesus, Magnesia și Smyrna. Erau conduse tot de femei. Cele mai vestite dintre reginele lor au fost Antiope, Hippolyte și Penthesilea (v. și numirile respective). Se spunea că amazoanele își ucideau copiii dacă erau de sex masculin și nu lăsau în viață decît fetele, cărora de mici le tăiau sînul drept, ca să poată mînui mai bine sulița și arcul. Își petreceau întreaga viață luptînd sau îndeletnicindu-se cu exerciții războinice. Divinitatea lor protectoare era Artemis. Mitologia greacă le pomenește adesea. Odată au invadat Attica pentru a-l pedepsi pe Theseus, care le răpise regina, pe Antiope. Cea mai importantă dintre expedițiile amazoanelor este aceea făcută cu ocazia războiului troian, cînd au venit în ajutorul lui Priamus. Au fost, cu această ocazie, învinse de armata grecilor, iar regina lor, Penthesilea, ucisă de către Achilles. Se pomenește, de asemenea, despre înfrîngerea lor de către Bellerophon și Heracles.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AMBASÁDĂ s.f. Reprezentanță diplomatică a unei țări, condusă de un ambasador. ♦ Misiunea sau funcția de ambasador. ♦ Funcționarii unei asemenea misiuni și clădirea în care lucrează. [< fr. ambassade].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

amprentáre s.f. Realizarea unui model prin apăsare pe o suprafață plastică ◊ „[...] după modelul amprentărilor prezentate la expoziția de noi soluții constructive [...] Avem pregătit un set de asemenea modele amprentate pe care îl vom înainta spre avizare [...]” R.l. 17 III 79 p. 3 (din amprenta; DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

analíst-programatór s.m. Autor de programe aplicative de computer ◊ „A fost elaborată o monografie a profesiei de analist-programator, lucrare care oferă totodată o metodologie de analiză psihotehnică privind rezolvarea unor teste de aptitudini. Specialiștii lucrează de asemenea la definitivarea monografiilor de ajutor-programator, operator la calculator, precum și operator-perforator de cartele.” R.l. 11 VIII 75 p. 2 (din analist + programator, după fr. analyste-programmeur; DMN 1966)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

3) analóg, -oágă adj. (vgr. análogos, proporțional. V. omo-log). Care are analogie cu altu, asemenea, egal: răspunsurĭ analoage. Biol. Care are aceĭași funcțiune, dar nu aceĭași origine, ca aripile la păsărĭ și liliac față de aripile insectelor.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

anatomopatológ s.m. (med.) Specialist în leziunile anatomice ◊ Anatomopatologii au arătat, de asemenea, că stomacul gol, zbârcit și pipernicit, al puiului indică faptul că el nu mâncase nimic câtva timp înainte de a muri.” R.l. 16 I 79 p. 6 (der. regr. din anatomopatologie; DN3, DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ANCHÉTĂ s. f. 1. cercetare făcută de o autoritate publică în scopul stabilirii împrejurărilor în care s-a produs un fapt și a răspunderilor. 2. metodă de investigație științifică, prin cercetarea pe teren; (p. ext.) gen publicistic în care se prezintă rezultatele unor asemenea cercetări. (< fr. enquête)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ANCHÉTĂ, anchete, s. f. 1. Cercetare ordonată sau făcută de un organ de stat pentru strângerea dovezilor privitoare la o faptă ilegală și stabilirea răspunderii. 2. Cercetare efectuată pe bază de chestionare a unor fenomene sociale, lingvistice etc.; p. ext. gen publicistic în care se prezintă rezultatele unor asemenea cercetări. — Din fr. enquête.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ANGIECTOPÍE s. f. situare a unui vas sangvin sau limfatic în altă parte decât zona normală. ◊ deplasare accidentală a unui asemenea vas. (< fr. angiectopie)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Anglia f. partea sudică a Britaniei-Mari, despărțită de Scoția prin munții Ceviot, cu cap. Londra și cu o populațiune de 47.500.000 loc. Anglia e prima putere maritimă din lume; ea ocupă de asemenea întâiul rang sub raportul comerțului și al industriei, prin bogăția solului său în huilă și fier, și prin imensele ei colonii împrăștiate în toate continentele.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

anhidrit, (engl.= anhydrite) CaSO4, s. rombic. În România, apare asociat cu gipsul în dep. evaporitice sau este format diagenetic în calcare și argile, de asemenea, în ganga unor filoane hidrotermale (Cavnic).
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*anomál, -ă adj. (fr. anomal, d. vgr. anómalos, d. an-, ne, și omalós, asemenea; it. anómalo). Neregular (maĭ ales în gramatică): verbe anomale. Adv. Se dezvoltă anomal.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

anteríŭ n., pl. ie (turc. anteri, pop. antari, după numele poetuluĭ arabic Antar [sec. 6], care purta asemenea haĭnă). O haĭnă lungă și supțire [!] pe care o purtaŭ boĭeriĭ pe supt gĭubea, ĭar astăzĭ numaĭ preuțiĭ [!]. Munt. la șes (antiriŭ). Zăbun femeĭesc lung pînă maĭ jos de genunchĭ. Vestă bărbătească cu mînicĭ. – În est anteréŭ, pl. eĭe, care azĭ înseamnă „haĭnă scurtă de șiac supțire ornată cu săradurĭ”.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

antiartístic, -ă adj. Care are caracter opus celui artistic ◊ „Pe afișele anunțând un «concert» (dacă o asemenea manifestație antiartistică își merită numele de concert) ei anunțau ca «atracție a serii» o... ghilotinare pe viu.” Sc. 9 XI 78 p. 5 (din anti- + artistic)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

antimoniu n. metal alb lucitor, asemenea arsenicului, numit și sarea pisicei; formează împreună cu plumbul compozițiunea literelor de tipar.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

antipoluáre s.f. Acțiune împotriva poluării ◊ „Poluarea este asemenea unei boli, poate fi cronică [...] sau poate interveni accidental, când e nevoie de o «reanimare» urgentă și în acest caz e mai eficace și mai economic un dispozitiv mobil de anti-poluare. Mag. 4 VIII 73 p. 5. ◊ „Experții [...] în domeniul antipoluării s-au bucurat nespus de mult considerând apariția somonului drept o dovadă a rezultatelor bune obținute în eforturile de depoluare a Tamisei [...]” R.l. 20 XI 74 p. 6; v. și antipoluant (din anti- + poluare; cf. fr. antipollution; DMC 1970, DMN 1971; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

antisudorífic s.n. Substanță care diminuează transpirația ◊ „Ținând seama de sporirea solicitărilor cumpărătorilor, asemenea articole – cum sunt emulsiile și loțiunile pentru față, apa de toaletă, deodorantele și antisudorificele, produsele pentru colorarea și întreținerea părului – înregistrează în actualul cincinal o creștere de 45 ori.” R.l. 3 VIII 78 p. 8 (din anti- + sudorific; cf. fr. antisudoral; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

apatit, (engl.= apatite) grup de fosfați de calciu de tipul Ca5(PO4CO3)3(F, OH, Cl), în care termenii extremi ai seriilor izomorfe care-i definesc sunt carbonați – a., fluor – a., hidroxi –a., clor – a. Min. cristalizate, s. hexagonal, dar unele var. (colofan) pot fi amorfe. A. este min. accesoriu în multe roci magmatice și metamorfice; reprezintă constituenți principali ai fosforitelor în care îmbracă forme colomorfe și oolitice; de asemenea, unele var. se întâlnesc în oase, bioclaste de brachiopode și moluște. A. reprezintă principala sursă de extracție a fosforului. În România, se găsește în roci variate: ș. crist., granitoide, ofiolite din unitățile carpatice. Sin. fosfat de calciu.
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

APLANETÍSM s.n. Proprietate a unui sistem optic de a da o imagine plană, perpendiculară pe axa sa, pentru un obiect de asemenea plan, perpendicular pe această axă. [< fr. aplanétisme].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

APLANETÍSM s. n. proprietate a unui sistem optic de a da o imagine plană, perpendiculară pe axa sa, pentru un obiect de asemenea plan, perpendicular pe această axă. (< fr. aplanétisme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

APOSTÍLĂ, apostile, s. f. Rezoluție scrisă pe o petiție, pe un raport etc.; p. ext. semnătură pusă pe un asemenea act. – Din fr. apostille.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

APOSTÍLĂ s.f. Notă, observație (pusă pe o petiție, pe un act oficial); (p. ext.) semnătură dată pe un asemenea act. [< fr. apostille].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

APOSTÍLĂ, apostile, s. f. Însemnare sau hotărâre notată pe o petiție, pe un raport etc.; p. ext. semnătură pusă pe un asemenea act. – Fr. apostille.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

APOSTÍLĂ, apostile, s. f. Rezoluție scrisă pe o petiție, pe un raport etc.; p. ext. semnătură pusă pe un asemenea act. — Din fr. apostille.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

APRETÚRĂ s. f. 1. operațiile de fierbere, înălbire, apretare etc. ale unui material textil. 2. secție, instalație unde se fac asemenea operații. (< germ. Appretur)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

apucá (apúc, apucát), vb.1. A lua, a prinde. – 2. A înșfăca, a înhăța. – 3. A mînca precum un nesătul, a înfuleca. – 4. A surprinde, a lua prin surprindere. – 5. a (se) strînge. – 6. A ocupa ceva, a pune mîna pe ceva. – 7. A ajunge la timp pentru a lua ceva, pentru a prinde pe cineva. – 8. A cunoaște prin proprie experiență, a fi experimentat ceva. – 9. A avea timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a putea. – 10. A vinde la un anume preț. – 11. A începe, a iniția ceva. – 12. A fi pe punctul de a face ceva. – 13. A se îndrepta, a o lua într-o direcție. – 14. a-și lua angajamentul, a se obliga. – Mr. apuc. Lat. occŭpāre. Aproape toate sensurile rom. apar încă din lat. clasică. În privința fonetismului, trebuie să se presupună, în primul rînd, o confuzie a pref. oc- și ac-, care pare normală în limbajul pop. (cf. rom. pop. m-am acupat, în loc de m-am ocupat; port. din Puerto Santo acupada „însărcinată”, RPF, III, 122), și care este probabil anterioară rom., căci apare și în calabr. accupari „serrare, stringere” și „ombreggiare” (explicat de Rohlfs prin lat. *adcupare, provenind de la un *cupus obscur). Această alterație pare a se explica printr-o confuzie semantică și totodată fonetică cu aucupare, pentru a cărei atestare cf. Vicenzo Ussani, Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie să se fi produs în rom. o metateză, poate în urma influenței unui cuvînt autohton cu rădăcina *puk- și cu sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα „strîns”, πυϰάζω „a acoperi, a înveli”, și alb. puth „a încinge cu forța”, care trimite tot la un radical *puko). Totuși, chiar fără a ne baza pe ipoteza aceasta, lat. pare suficientă pentru a explica cuvîntul rom. Etimonul occupare, propus de Cihac, I, 14, a fost respins de Meyer-Lübke, Dacor., IV, 642 și REW 776, din rațiuni semantice pe care nu le înțelegem. Aceste rațiuni au fost repetate de V. Buescu, Survivance roumaine du latin appicare, în „Miscelánea de Filologia a memoria” de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu ni se pare atît de evident că „entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain”, fiindcă chiar în lat. occupare, regnum, timor occupat artus, indică limpede sensul de „saisir”; și fiindcă în rom. apuca, ce înseamnă în esență „saisir”, are de asemenea uneori sensul lui „occuper” (cf. sensurile 4, 6 și 12). Însuși cuvîntul lat. capere „a prinde” depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeași idee de „saisir” (cf. Walde 93); astfel încît este de presupus că rom. nu reprezintă un semantism recent, schimbat pe baza lat. occupare „a ocupa”, ci că păstrează sensul arhaic al lat. (oc)cupare „a lua.” După Cihac, se pare că nimeni nu s-a mai gîndit la occupare. Burlă, Studii filologice, 1880, a propus aucupare „a vîna păsări”, ipoteză acceptată de Pușcariu 103; Körting 1046; REW 776; Pușcariu, Lr., 363; Rosetti, I, 162, și respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 și Spitzer, Dacor., III, 645. Am arătat că această ipoteză ajunge practic să se confunde cu cea dinainte. Hasdeu 1390 pleacă de la lat. apere „a lega”, ce nu pare posibil. Spitzer, Dacor., III, 645, propune o creație de tip imitativ; iar Meyer-Lübke, Dacor., IV, 641-2, crede într-o identitate cu germ. packen „a ambala”. În sfîrșit, Buescu, în articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat. pix, întemeindu-se în principal pe o anumită corespondență de sensuri între rom. și port. apegar, și pe o evoluție semantică de la „a lipi” la „a lua”, care poate să nu pară convingătoare. V. și alte ipoteze în această ultimă lucrare. Der. apucat, s. n. (jaf, prădare; epilepsie); apucat, s. m. (epileptic); apucate, s. f. pl. (numai în expresia pe apucate, în grabă); apucătoare, s. f. (brațul de clește); apucător, adj. (lacom, hrăpăreț); apucătură, s. f. (acțiunea de a apuca; înv., jaf; manieră, gest, comportament; epilepsie). – Din rom. săs. apukán „a apuca”.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ARBORESCÉNT, -Ă, arborescenți, -te, adj. Care are înfățișarea unui arbore (1); care este ramificat asemenea crengilor unui arbore. – Din fr. arborescent, lat. arborescens, -ntis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ARBORESCÉNT, -Ă, arborescenți, -te, adj. Care are înfățișarea unui arbore (1); care este ramificat asemenea crengilor unui arbore. — Din fr. arborescent, lat. arborescens, -ntis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Ares, în mitologia greacă, zeul războiului. Se număra printre cei doisprezece mari zei al Olympului și era fiul lui Zeus și al Herei. Cu toate acestea, era disprețuit de părinții săi și de către ceilalți zei, mai ales de către Athena, datorită caracterului său violent, sîngeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrînt, deși era simbolul forței războinice, brutale. În războiul troian, de pildă, la care participă luptînd alături de Hector, el este rănit de către Diomedes cu ajutorul Athenei și silit s-o ia la fugă. Cînd sare în ajutorul fiului său, care avea să fie ucis de Heracles, Ares e rănit el însuși de către erou și e nevoit să se retragă. De asemenea, zeul e silit să îndure ca Penthesilea, fiica sa și una dintre amazoane, să fie ucisă de către Achilles fără să poată protesta. De numele lui Ares era legat și numele Areopagului, colina unde, la Athenae, se judecau crimele de natură religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi ucis pe Halirrhothius, fiul lui Poseidon, fiindcă voia să-i necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în fața judecății zeilor, pe aceeași colină, spre a fi osîndit pentru crima săvîrșită, Ares a fost însă achitat. Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau era celebră legătura dintre el și Aphrodite, legătură dată în vileag de către soțul acesteia, Hephaestus (v. și Aphrodite). Cultul lui Ares era identificat cu zeul Mars (v. și Mars).
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

argintos a. 1. asemenea argintului: luna varsă raze dulci și argintoase BOL.; 2. fig. atunci Memfis se 'nalță, argintos gând al pustiei EM. [Lat. ARGENTOSUS].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ARHÍVĂ, arhive, s. f. 1. Totalitatea actelor sau documentelor unei instituții, unui oraș etc. care se referă la activitatea lor trecută. 2. Birou, cameră, instituție etc. unde se păstrează asemenea acte. – Din fr. archives.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

ARHÍVĂ ~e f. 1) Totalitate a actelor sau a documentelor unei instituții, a unui oraș etc. care se referă la activitatea lor trecută. 2) Instituțiile (încăpere, cameră) unde se păstrează asemenea acte. [G.-D. arhivei] /<fr. archives, germ. Archiv
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

arhívă (arhíve), s. f.1. Totalitatea actelor sau documentelor unei instituții care se referă la activitatea ei trecută. – 2. Birou, cameră, instituție unde se păstrează asemenea acte. Var. (înv.) arhiv. Fr. archive (sec. XVIII). – Der. arhivar, s. m.; arhivist, s. m., arhivistică, s. f.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ARHÍVĂ, arhive, s. f. Totalitatea actelor sau documentelor unei instituții, unui oraș etc., care se referă la activitatea lor trecută; birou, cameră unde se păstrează asemenea acte. ◊ Arhivele statului = instituție care se ocupă cu păstrarea și studiul științific al documentelor importante privitoare la trecutul țării. – Fr. archives (lat. lit. archivum).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ARHÍVĂ, arhive, s. f. 1. Totalitatea actelor sau documentelor unei instituții, unui oraș etc. care se referă la activitatea lor trecută. 2. Birou, cameră, instituție etc. unde se păstrează asemenea acte. — Din fr. archives.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

armăsár (armăsári), s. m. – Cal mascul necastrat. Lat. armessārius, de la [equus] admissārius, cu același sens (Schuchardt, Vokal., I, 141; Pușcariu 126; Candrea-Dens., 93; REW 177; DAR; Phillipide, II, 631); cf. alb. harmëšuar, sard. ammesardzu (Wagner 108). Forma armessārius, atestată, pare inexplicabilă la Candrea-Dens., dar apare explicată în DAR. În plus, pentru trecerea lui ad- la ar- înaiante de labială, cf. A. Ernoult, Mél. Soc. Ling., XIV (1907-8), p. 473-5. Este de asemenea posibil să fi intervenit în acest caz analogia cu gr. χάρμα „atelaj, tracțiune de cai”. REW 177 presupune că din alb. a intrat în rom. o formă harmașar (cu ș), care pare a se datora unei greșeli (cf. Graur, BL, V, 86). – Din rom. provine rut. harmasar (Miklosich, Wander., 16; Candrea, Elemente, 404).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

armonie (‹ gr. ἀρμονία, de la vb. ἀρμόζω „a reuni”, după Euripide, fiică a lui Zeus și a soției lui, Kadmus, după alții, a lui Ares și a Afroditei) I. Concept fundamental al gândirii muzicale cu multiple implicații filosofice atât din punct de vedere istoric cât și sistematic. Pornind de la sistemul consonanțelor* perfecte, demonstrate cu monocordul* și exprimate prin raporturile matematice 6/12, 6/9, 6/8 = 1/2, 2/3, 3/4 ale octavei*, cvintei* și cvartei*, școala lui Pitagora este aceea care imprimă conceptului muzical al a. un sens universal, în virtutea căruia cosmosul și tot ce este în el se supune principiului a., care reunește elementele contrarii. Astfel vechii greci au intuit lumea drept o ordine muzicală. Concepută pe baza unei antinomii dualiste generale, în cadrul unei filosofii ce poartă denumirea de noetică, această eliberare a conceptului din sensibilitatea imediată a permis întrebuințarea lui speculativă în cele mai variate ipostaze filosofice din antic. cea mai îndepărtată până în prezent. Sunt de necuprins aici multiplele nuanțe imprimate conceptului de a. în cultura omenirii. Totul este a. și măsură, a. constituind nu numai o consecință a relațiilor, dar și un scop, un ideal al perfecțiunii. A. este o temă majoră a filosofiei antice. Pitagora, Heraclit, Platon, Aristotel, Plotin ș.a. se preocupă de latura speculativă a conceptului. Pe de altă parte latura strict muzicală, ai cărei reprezentanți îl aveau în frunte pe Aristoxen din Tarent, se sprijină pe realitatea acustică judecată cu simțul. Astfel, noesis (νόησις), domeniul rațiunii și aisthesis (αἴσθησις), domeniul simțurilor devine criteriile celor două mari școli axate pe conceptul a. în care intră teoreticienii vechi (οἱ παλαιοί), adepți ai liniei noetice, așa-numiții canonicieni, și cei noi (οἱ νεώτεροι), orientați în sens estetic și care poartă numele de armonicieni sau muzicieni, dar care nu se confundă cu practicienii fonastici, organici, ai muzicii de toate zilele. Nu trebuie uitată nici atitudinea sceptică față de dezvoltarea dialectică, metafizică a conceptului a., care facilitează interpretarea sa realistă. Lui Sextus Empiricus îi datorăm în acest sens o scriere intitulată Împotriva muzicienilor. Astfel se conturează din dezvoltarea filosofiei gr. abordarea conceptului a. de pe poziții noetice, estetice, sceptice și mistice. Scrierile enciclopedice ale școlii alexandrine, ale lui Ptolemeu, Aristide Quintilian ș.a., permit o reconstruire a sistemului a. El se desfășoară pe trei planuri distincte: cosmic, uman și organic, cuprinzând o vastă problematică speculativă, inclusiv aceea cuprinsă în noțiunea antică și medievală de a. a sferelor, în care mat. joacă un rol deosebit, în primul rând prin faptul de a fi adus fenomenul muzical sub control, dând astfel posibilitatea rațiunii de a-l examina ca obiect. Datorită numerelor și raporturilor ce le exprimă, cosmosul armonic devine inteligibil. Pornind de la acele miraculoase începuturi, când Pitagora se străduia să izvodească pentru auz un instr. neînșelător [canonul (1)] așa cum e compasul și rigla pentru ochi, mat. a rămas până astăzi în strânsă corelație cu muzica. Însuși sistemul a. este investit cu o structură mat., bazat fiind pe cifra perfectă 3. Așa cum l-a reconstituit Rudolf Schäfke, din izvoare antice, cele trei planuri ale sale sunt: φνσιϰόν (naturalis) cu A) ἀρμονία τοῦ ϰόσμου (musica mundana) B) ἀρμονία τῆς ψνχῆς (musica humana) C) ἀρμονία ἐν ὀργάνοις (musica intrumentalis [artificialis]); I. ὑλιϰόν (= studiul materialului teoretic): a) ton (φθόγγος, τò ἠρμοσμένον) = armonica; b) ritm (χρόνος, ῥνθμός) = ritmica {μέλος, τέλειον} c) cuvânt (γράμμα, σνλλαβή, τό λεγόμενον, λόγος, λέξισ) = [metrical], text [gramatică]; II. ἀπεργαστιϰον, ἐνεργητιϰόν = χρηστιϰόν studiul despre creația productivă, compoziția -practic: a) μελοποιία 1. λῆφις 2. μῖξις 3. χρῆσις b) ῥνθμοποιία c) ποίησις III. ἐξαγγελτιϰόν, ἐρμηνεντιϰόν studiul despre creația reproductivă, interpretarea: a) ὀργανιϰόν = instrument b) ᾠδιϰόν = voce c) ὑποϰριτιϰόν = reperare corporală, teatru și artă coregrafică. Prin intermediul scrierilor lui Boethius, conceptul de a. este preluat de către teoreticienii ev. med. de limba lat. unde se identifică cu musica. Disciplina a. intră astfel în cadrul celor șapte arte liberale: gramatica, retorica și dialectica (trivium); aritmetica, geometria, muzica și astronomia (quadrivium*). Scolastica imprimă conceptului a. o puternică nuanță mistică, simbolic-matematică. Sf. Augustin, care scrie cele șase cărți ale sale despre muzică, Cassiodor și întreaga patristică și scolastică sunt tributari, în sens neopitagoreic și neoplatonic, unei ideații armonice supreme („a. eternă”), cu toate că prin Hucbald, Odo de Cluny și Guido d’Arezzo începe să se profileze linia unei teorii* practice a muzicii, care va duce la formularea conceptului a. ca disciplină a compoziției (2) muzicale (a., III, 2). Totuși, sensul noetic al a. preocupă filosofia Renașterii* și a epocilor următoare. Cusanus, Paracelsus, Bruno interpretează conceptul în sens rațional. Descoperirea spectrului armonic al sunetului de către Mersenne (Harmonie universelle, 1636) concordă cu noi speculații cosmologice la Kepler (Harmonices mundi, 1619). Tipică pentru baroc* este formularea de către Leibniz a conceptului de a. prestabilită, drept legătura necesară între monade. De asemenea, a. dintre trup și suflet, pe care o întâlnim și la Descartes, constituie o preocupare filosofică pe care filosofia iluministă o va extinde la raportul dintre natură și spirit (Wolf, Kant, Baumgarten), idee pe care o va relua mai ales Goethe. De altfel întreaga filosofie romantică (Fichte, Schelling, Schiller ș.a.) până în pragul epocii moderne, și inclusiv aceasta, se folosește de conceptul a. în cele mai diverse aspecte, dar nu atât în sensul de a. prestabilită cât de sinteză a elementelor evolutive contrare. Din imensa literatură ce angajează mai îndeaproape muzica, subliniem aici mai ales preocupările de reconstituire istorică a conceptului (Thimus, Schäfke). Din acest punct de vedere se preconizează în timpul nostru reînvierea unei cunoașteri armonice, față de cea faptică, prin simțuri, lumea și întreaga ei alcătuire constituind astfel o ordine armonică (Hans Kayser). II. (harmonia) În teoria gr. antică, concordanța perfectă, în cadrul unei octave*, a tuturor sistemelor consonante. De la acestă noțiune, a. (ἀρμονία) a devenit în practica muzicală un termen sinonim cu sistemele* purtând denumiri etnice (a. dorică, a. frigică, a. lidică etc.) (v. eh; mod (I, 1); systima teleion; greacă, muzică). III. 1. (în muzica europ.) Dimensiune a texturii muzicale care, prin opoziție cu melodia*, reprezintă structura spațială (verticală) a acesteia. Împreună cu polifonia*, se integrează conceptului celui mai general de multivocalitate*. 2. În sens restrâns, știința și disciplina (echiv. germ. Harmonielehre) construirii structurilor verticale (acordurilor*), a înlănțuirii și funcțiilor (1) lor. Acordul identificat cu trisonul (odată cu recunoașterea terței* ca interval consonant) subsumează o seamă de fenomene proprii muzicii europ. Între sec. 17-19: gamă*, interval* (ca dispoziție simultană și, totodată, succesiv-melodică), consonanță*, disonanță*, cadență (1), alterație*, modulație*, cuprinse toate în fenomenul general al tonalității (1). ♦ Practica muzicală a Renașterii*, care a pus tot mai mult accentul pe gândirea acordică și pe stilul monodiei* acompaniate (evidențiate atât prin „urcarea” melodiei principale la vocea (2) superioară cât și prin impunerea „basului fundamental” ca voce de bază, purtătoare și determinantă a acordului – Rameau), a înlocuit treptat polif. prin procedeul basului cifrat*. O anumită nediferențiere a treptelor*, cu excepția momentelor de cadență, în practica basului cifrat și a a. treptelor (germ. Stufenharmonik), duce curând la stabilirea principalelor funcții de T, D, S. O altă consecință a statornicirii gândirii armonice este unificarea modurilor* medievale apusene prin generalizarea sensibilei* (componentă, dealtfel, a acordului de D în major*) și canalizarea acestora spre modelul unic, al modului major, cu „dublul” său minor* (Zarlino). După descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental și, mai ales, aplicarea acestora de către Rameau la fenomenul armonic, gândirea teoretică asupra a. capătă o bază (fizical-)obiectivă ce va dăinui până la începutul sec. 20, generând, între altele și lanțul nesfârșit al disputelor din jurul dualismului*. Ceea ce Rameau inovează, prin celebrul său Tratat (1722), în practica a., este identitatea octavei* pe întregul spațiu muzical, ceea ce a condus la o anume tipizare a acordurilor, în așa fel încât, dublările fundamentalei* sau cvintei* (mai rar terței*) acordului, precum și răsturnările* sale nu-l disting principial de starea sa directă. Etapa următoare în teoretizarea a., cu unele consecințe și asupra pedagogiei acesteia, rămasă încă tributară a. treptelor, este marcată de funcționalitate, care, deși acționa în muzica vie, din punct de vedere principial este desăvârșită de Riemann. Funcționalitatea rămâne baza tuturor teoretizărilor în cadrul concepțiilor fenomenologice (Mersmann), ale energetismului* (Kurth) și polarismului* (Karg-Elert, Reuter), chiar dacă se recunoaște că o seamă de fenomene ale a. din muzica postromantică (supusă, începând cu Tristan de Wagner, cromatizărilor* continue, suspendării rezolvării disonanțelor, enarmoniei (2), echivocului tonal – v. atonalism), nu mai pot fi întotdeauna explicate în lumina unei concepții tonal-funcționale. Reactualizarea polif., în special a celei liniare (v. liniarism), pe de o parte, și cultivarea tehnicii dodecafonice* (pentru care a. reprezintă doar o organizare verticală a sunetelor seriei*), ar părea că au eliminat a. din preocupările compozitorilor sec. 20. Deși aceasta nu mai are importanța centrală din etapele anterioare, a. continuă să se dezvolte în virtutea unor principii noi (cele ale funcționalismului devenind, în parte, inoperante). O pondere mai mare a melodismului (ca și în polif., paralel resuscitată), va impune unele suprapuneri intervalice – inclusiv pe cele de cvarte* – care merg până la înlocuirea trisonului, relații și cadențe de tip modal, etajări bi- și politonale*, structuri sonantice în care consonanța și disonanța se află într-un alt echilibru decât în a. clasică.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

asemănà v. 1. a face asemenea, a asimila; 2. a compara, a egala. [Lat. ASSIMILARE].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ASEMĂNÁT adj. v. analog, apropiat, asemănător, asemenea, corespondent, înrudit, similar.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ASEMĂNĂTÓR, -OÁRE, asemănători, -oáre, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; similar, asemenea, analog, asemănat. – Asemăna + suf. -ător.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

ASEMĂNĂTÓR adj. analog, apropiat, asemenea, corespondent, înrudit, similar, (înv.) asemănat, podobnic, semănător. (Două elemente ~oare.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ASEMĂNĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) Care seamănă cu cineva sau cu ceva; care are ceva comun (cu...); asemenea. Un caz ~. /a (se) asemăna + suf. ~ător
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ASEMĂNĂTÓR, -OÁRE, asemănători, -oare, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; similar, asemenea, analog, asemănat. — Asemăna + suf. -ător.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENE adj. invar., adv. v. asemenea.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENE1 adj. invar. v. asemenea1.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENE2 adv. v. asemenea2.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENE adj. invar., adv. v. asemenea.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemănător; spec. (despre figuri geometrice) care au unghiurile corespunzătoare egale și laturile corespunzătoare proporționale. 2. Care este astfel (de...), atare, așa. O asemenea problemă. II. Adv. 1. Tot așa, în același fel, deopotrivă (de...), așijderea. 2. Pe lângă aceasta; încă, mai. [Var.: (reg.) asémeni, asémene, asémine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

Asemenea ≠ deosebit
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENEA adv., adj. 1. adv. v. întocmai. 2. adj. invar. v. asemănător. 3. adj. invar. astfel, așa, atare. (O ~ problemă ...)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

asémenea adv., adj. invar.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENEA2 adv. 1) Tot așa; în același fel; deopotrivă. 2) Pe lângă aceasta; încă; mai. /<lat. assimile
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENEA1 adj. invar. 1) Care seamănă cu cineva sau cu ceva; asemănător. 2) (despre figuri geometrice) Care au unghiurile corespunzătoare egale cu laturile corespunzătoare proporționale. 3) Care este astfel de...; atare; așa. ~ om. /<lat. assimile
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

asémenea adj.1. Egal, asemănător, identic. – 2. Astfel (de), atare. – 3. (Adv.) Tot așa, deopotrivă, la fel. – Var. asemeni, asemene. Lat. assĭmĭlis (DAR; Iordan, Dift., 119; Pușcariu, Dacor., III, 399), cu regresiunea rotacismului *asemereasemene. Cf. asemăna.Der. asemeni, vb. (înv., a nivela, a egala).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENEA1 adj. invar. 1. Asemănător; (despre figuri geometrice) care au unghiurile corespunzătoare egale și laturile corespunzătoare proporționale. 2. Astfel de..., atare. ♦ (Cu nuanță de superlativ) Atât de (mare, puternic, bun etc.). [Var.: asémene, asémeni, asémine adj. invar.] – Lat. assimilis.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENEA2 adv. 1. Tot așa, în același fel, deopotrivă (de...). 2. Pe lângă aceasta; încă, mai; totodată. [Var.: asémene, asémeni adv.] – Lat. assimile.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

asémenea (est) și asémenĭ (vest) adj. fix (lat. ad-sĭmilis. V. semenea). Identic, egal: acest copil e asemenea cu tatăl luĭ. Ast-fel de, așa: n´am maĭ văzut asemenea om (maĭ rar un asemenea om), ochiĭ unuĭ asemenea om, unor asemenea oamenĭ. Adv. Tot așa, identic, egal: s´a purtat asemenea. – Se zice și de aseménea și tot asemenea (ca adv.). Vechĭ sémenea, adv.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

asémenea1 (astfel de) adj. invar. antepus (~ triunghiuri)
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

asémenea2 (mat.) adj. invar. postpus (triunghiuri ~)
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

asémenea3 adv. (se poartă ~ mie)
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

asemenea a. 1. unul ca și altul, deopotrivă; 2. astfel de: un asemenea împărat. [Lat. ASSIMILE]. ║ adv. tot așa, deopotrivă.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemănător; spec. (despre figuri geometrice) care au unghiurile corespunzătoare egale și laturile corespunzătoare proporționale. 2. Care este astfel (de...), atare, așa. O asemenea problemă. II. Adv. 1. Tot așa, în același fel, deopotrivă (de...), așijderea. 2. Pe lângă aceasta; încă, mai. [Var.: (reg.) asémeni, asémene, asémine adj. invar.,adv.]. — Lat. assimile.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENI adj. invar., adv. v. asemenea.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENI1 adj. invar. v. asemenea1.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENI2 adv. v. asemenea2.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMENI adj. invar., adv. v. asemenea.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMINE adj. invar., adv. v. asemenea.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMINE adj. invar. v. asemenea1.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ASÉMINE adj. invar., adv. v. asemenea.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

asfințí (asfințésc, asfințít), vb.1. (despre aștri) A apune, a scăpăta. – 2. (Despre sursele de lumină) A dispărea, a se întuneca. Var. sfinți. Probabil un der. de tipul *affingĕre sau *exfingĕre, cu schimbarea modernă a conjug. (datorită conjug. incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt și sfinți. Fingere înseamnă în principal „a da formă” (cf. figura, effigies); în lat. ca și în rom. a ajuns să însemne „a da formă falsă” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pâine”, prin cat. fenyer, sp. heñir și mr. asfindzere „a crește aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica să crească” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a crește, dar a existat probabil în vechime un verb *asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evoluția semantică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecînd de la affingere „a crește aluatul” se poate să fi ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de lături”, caz în care am avea o evoluție (de la „a crește” la „a pleca”) paralelă cu cea care apare la lat. mergere „a adînci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Însă cel mai probabil este faptul ca însuși vb. fingere să fi ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da formă falsă”, la acela de „a nu da nicio formă” sau „a dispărea”; această ipoteză se sprijină și pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” și, pentru proteza lui s, (s)fărîma, (s)frinție. În general se consideră că asfinți provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 și M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinți; pare însă evident și faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decît a posteriori, adică sugerată de consonanța ambelor cuvinte. Etimonul asfințisfînt s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginația populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implică un proces intelectual prea complicat, și în același timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginația populară vede „sfîntul” ca o entitate vie și actuală (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), și refuză să asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „moarte” sau „dispariție”, care la urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității noastre obișnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că vb. asfinți, popular și de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce că evoluția semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură pînă într-o epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndește la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influența lui sfînt; însă sensul lui svjetiti „a străluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunînd că numele s-a aplicat poate mai întîi răsăritului, și apoi apusului aștrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care ni se pare greșită, este intuiția autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfînt. -Der. asfințit, s. n. (apus al aștrilor; occident).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

asimilà v. 1. a face asemenea; 2. a transforma alimentele în propria substanță a ființei; 3. fig. a se încorpora, a se identifica (despre elemente etnice diferite).
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*asimilát, -ă adj. Făcut asemenea cu alțiĭ. Ofițer asimilat, ofițer necombatant (medic, farmacist) egal în grad și drepturĭ cu unu combatant.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*asimiléz v. tr. (lat. assímilo, -áre, d. assimilis, asemenea). Fac asemenea, egalez, identific. Compar, asemăn. Prefac alimentele în propria substanță a ființeĭ. Fig. Desnaționalizez.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁSLO, (2) ASLO-uri, s. n. (Med.) 1. Test pentru depistarea infecției produse de streptococul hemolitic, constând în evidențierea anticorpului ce neutralizează streptolizina. 2. Tip de analiză efectuată cu un asemenea test. — Abr. din Antistreptolizina 0.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁSTFEL adv., adj. 1. adv. așa. (De ce te porți ~?) 2. adv. așadar. (~ dorința-i gata.) 3. adj. invar. v. asemenea.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁSTFEL adv. 1. În modul acesta, în acest fel; așa. ♦ În felul următor. Un glas de jale șoptind s-aude astfel prin vânt (ALECSANDRI). ♦ (Așa) încât; prin urmare; deci. Îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorința-i gata (EMINESCU). 2. Într-un mod asemănător (cu...). ♦ (Adjectival) Asemenea, atare. Mare nedumerire se mai făcuse... despre o astfel de batjocură (CREANGĂ). 3. În așa fel, în așa grad; atât. Vorbi astfel, încât robi toate inimile (ISPIRESCU). – Din [într-]ast + fel.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ást-fel orĭ ástfel adv. Așa, în acest mod. Ast-fel de, asemenea, așa: ast-fel de lucru. – Se pron. ásfel. Fam. numaĭ „așa”. Fals așa-fel, acest-fel.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

astfel adv. în acest fel, așa. ║ a. asemenea: astfel de lucru ne mai auzit.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁSTFEL adv. 1. În modul acesta, în acest fel, într-un mod asemănător (cu...); așa. 2. (Așa) încât; prin urmare; în consecință; așadar. ◊ Loc. adj. Astfel de = asemenea, atare. — [Într-]ast + fel.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*ástfel de (asemenea, în: un ~ om, ~ oameni) (ast-fel) loc. adj.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÁ adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = ori într-un fel, ori într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv) În concluzie. ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În același fel, în același mod. Așa să faci și tu.Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa?Expr. Așa e? sau nu-i așa? = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac, oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând II. Adj. invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar.Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). – Lat. eccum-sic.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÁ adv., adj. 1. adv. v. astfel. 2. adj. invar. v. asemenea. 3. adv. v. atât. 4. adv. v. exact.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÁ2 adj. invar. (precedat de un substantiv) Astfel de ...; atât de (mare, de mult, de frumos); asemenea. ◊ ~ ceva un astfel de lucru. /<lat. eccum-sic
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

așa adv.1. Astfel, în acest fel (adv. de mod). – Așa e, astfel stau lucrurile. – Așa o fi, e posibil. – Așa să fie, astfel să fie. – Nu-i așa? adevărat?, am dreptate?. – Și așa, în orice caz. – Nici așa, așa nu se poate. – Cam așa, mai așa, bineînțeles. – Așa da, bine. – Cum așa?, nu se poate. – Tot așa, la fel. – A fi cam așa, a fi într-o ureche. 2. Astfel stînd lucrurile (adv. conclusiv). – Așa zicînd, pentru a spune astfel. – Așa că, așa încît, astfel încît. – 3. Astfel, atît (adv. comparativ) – Așa de, atît. – Așa zis, numit astfel (pe nedrept), autointitulat. – 4. Astfel, puțin (adj. de atenuare). – Ia așa, numai așa, într-o doară, fără motiv. – Așa într-o doară, la nimereală, fără motiv. – 5. Atît de, asemenea (adj. în funcție adj.) – Așa ceva, asemenea lucru. – Așa fel (de), astfel (de). – Var. (Mold.) așe, așa, așea. Mr. acși, așițe, megl. șa, istr. (a)șo. Lat. ac sῑc (Cipariu, Arhiv, 109; Pușcariu 133; REW 7879; DAR), cu -a propriu formațiilor adv. Cf. it. cosí (moden. acsé, bol. acusé, roman. accusi, bar. acsi, genov. así), engad. sa, v. fr. issi (fr. ainsi), sp. así, asá, prov. aissi, port. assim.Comp. așiși adv. (la fel; imediat), conservat sporadic în limba populară.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÁ adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. (Precedă substantivul) Asemenea, astfel de...; atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă și așa veselie, mai rar (ISPIRESCU). 2. (Urmează după un substantiv sau adjectiv) Simplu, obișnuit. Tot felul de arme: unele împodobite cu nestemate, altele numai așa (ISPIRESCU). ◊ Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). II. Adv. 1. În felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Nici așa = oricum ar fi, în orice condiții. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = a) nu prea bine; potrivit; b) în felul în care s-a arătat. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv, reluând firul povestirii sau rezumând cele povestite) Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi (CREANGĂ). ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. ♦ Aceste, acele lucruri. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca (TEODORESCU). 2. După cum se va spune, după cum se va vedea. A început să spună așa. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact; da. ◊ Expr. Așa e? (sau nu-i așa?) = am dreptate? (sau nu am?) Așa? sau cum așa? = adevărat să fie? Așa? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. În același fel, asemenea. Bate acum și tu găina... c-așa am bătut și eu cocoșul (CREANGĂ). ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. Atât de tare, de mult, de mare, de bine etc.; într-atâta. Așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau (ISPIRESCU). ♦ (Pop.) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. O fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost (RETEGANUL). 6. (Cu sensul reieșind din context) a) Cu ușurință; ușor, repede. b) La întâmplare, la nimereală. c) După bunul plac; oricum. d) Dintr-o dată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. e) Pe degeaba. – Lat. eccum-sic.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

așá și (maĭ vechĭ) așí adv. (lat. eccum sic, ĭaca așa. V. și). Ast-fel, în acest fel: cum îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormi. Asemenea, ast-fel de: la așa oamenĭ (unor așa oamenĭ) nu le daŭ voĭe. Așa de, ast-fel de, atîta de: era așa de întuneric, în cît nu se vedea nimic. (Maĭ puțin bine fără de: așa prost mă crezi?). Așa și așa saŭ nicĭ așa, nicĭ așa (fam.), potrivit, modest: o casă așa și așa. Cam așa, aproape așa: cam așa s´a întîmplat. Ĭaca așa (fam.), formulă de încheĭere a uneĭ povestirĭ: ĭaca așa, măĭ băĭețĭ! Așa dar, deci, pin [!] urmare, vrea să zică: așa dar, ne-am înțeles. Azĭ așa, mînĭ [!] așa, se zice cînd povesteștĭ despre un fapt repetat: azĭ așa, mînĭ așa (de ex., fura), pînă cînd a fost prins. Se întrebuințează și cînd nu vreĭ saŭ nu poțĭ da un răspuns precis: De ce nu vreĭ să mergĭ? – Așa! – În nord. barb. după germ. so ein: așa un om, așa o casă. Rom. corect așa om, asemenea om, ast-fel de om.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

așa adv. 1. astfel; cum îți vei așterne, așa vei dormi; 2. atât: așa de frumos; 3. simplă afirmațiune sau concluziune: așa ! așa ! așa dar; așa și așa, și bun și rău, binișor (comic); 4. atât de mult: și așa cântă de duios; iac’așa ! exprimă o întâmplare neprevăzută și ciudată, dar fără mare importanță. [Vechiu rom. ași = lat. ECCU SIC; forma modernă are un a amplificativ, ca și abia]. ║ a. astfel de, asemenea: la așa cap, așa chiulaf.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÁ adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. în felul acesta; astfel. ◊ Loc. adj. Așa-zís sau așa-numit = pe nedrept sau convențional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ◊ Expr. Așa o fi = e posibil; poate. Și așa = în orice caz; oricum, tot. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Așa..., așa = după cum..., astfel. Așa și așa = nu prea bine; potrivit. Azi așa, mâine așa = continuând mereu în acest fel. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici într-altul ♦ (Concluziv) În concluzie. ◊ Loc. conj. Așa că = deci. ◊ Expr. Așa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În același fel, în același mod. Așa să faci și tu.Expr. Și așa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai să faci așa ?Expr. Așa e? sau nu-i așa ? = am dreptate ? (sau nu am?) Așa ? sau cum așa ? = adevărat să fie? Așa ? sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. și fam.) Mai așa = a) desigur, firește; b) nu prea tare. Cam așa = după cum zici, ai (măcar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiți așa de trist ! 5. (Cu sensul reieșind din context) a) La întâmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa. b) După bunul plac; oricum. Am vrut să fac așa. c) Dintr-odată, ca din senin; pe nesimțite, fără a-și da seama. I-a venit așa un gând. II. Adj. invar. (Precedă substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Așa nuntă mai rar,Expr. Mai așa = nu prea bun (sau frumos, mult etc). — Lat. eccum-sic.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

așáșĭ adv. (așa și -șĭ ca´n acelașĭ). Est. Vechĭ. Tot așa, asemenea: așașĭ aŭ perit. Chear: așașĭ acolo. – Și așeaș (așĭaș), așeșĭ, așășĭ. Azĭ în Bucov. așaș și șaș (rar). Chear la Al. așîșĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÍJDEREA adv. (Înv. și pop.) Tot așa, la fel; asemenea. [Var.: așíjderi adv.] – Ași (înv. = așa) + sl. [tako] žde + re + a.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÍJDEREA adv. v. absolut, aidoma, aievea, asemenea, chiar, deopotrivă, exact, identic, întocmai.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÍJDEREA adv. pop. De asemenea; tot așa. [Var. așijderi] /ași + zde + re + a
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

așíjderea adv. – La fel, tot așa, de asemenea. – Var. așișdere(a), așijdere. Hibrid format din așiș (forma veche a lui așa) și sb. takoždere „la fel” (Hasdeu 2004; Pușcariu 133; DAR). Pare a fi fost vorba la început de o stîngăcie a vechilor traducători din sl. (așa este sinonim cu tako, însă -ždere nu poate fi tradus, nici nu pare să fi circulat numai în rom.). S-a păstrat datorită limbajului ecleziastic, dar fără circulație populară.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÍJDEREA adv. (Înv. și reg.) Tot așa, la fel; asemenea. [Var.: așíjderi adv.] – Din ași (înv.) + v. sl. [tako] žde + re + a.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

așíjderea (ea dift.) adv. (din rom. ași și vsl. sîrb. takoždere și takožde, asemenea. Finalu ea după asemenea). Vechĭ. Azĭ. iron. Asemenea, tot așa.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÍJDEREA adv. (Înv. și pop.) Tot așa, la fel; asemenea. [Var.: așíjderi adv.] — Ași (înv. = așa) + sl. [tako]žde + re + a.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

așișderea adv. de asemenea, tot așa: având un cocoș de soiu, a cumpărat și o găină așișderea de soiu ISP. [Formațiune de ași-și-de-re].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ATÁRE adj. invar. Astfel de..., asemenea. O atare problemă.Loc. adj. Ca atare = deci, în consecință. – Lat. eccum-talem.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

ATÁRE adj. invar. v. asemenea.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ATÁRE adj. invar. Astfel de...; asemenea. ◊ Ca ~ deci, prin urmare. /<lat. eccum-talem
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

atáre adv. și pron. indef. – Astfel, de asemenea. – Mr. a(h)tare, megl. ftari, (h)tari. Lat. tālisasemenea” ar fi suficient pentru a explica forma rom. (pentru -a, cf. acătare). Totuși, formele dialectale, ca it. (co)tale, v. fr. itel (› fr. tel), v. prov. aital (› prov. tal), v. sp. atal (› sp. tal), indică faptul că este vorba de o compunere, care probabil nu este aceeași în toate cazurile (cf. REW 8543). Pușcariu 159 se gîndește la o compunere *eccum talis sau atque talis; însă în DAR îl consideră pe a- inexplicabil. *Eccum talis este forma care pare cea mai potrivită cu mr. și megl. Este cuvînt invariabil (ca și care, cutare); totuși, uneori apare un pl. analogic atari.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ATÁRE adj. invar. Astfel de...; asemenea. O atare problemă.Loc. conj. Ca atare = deci, în consecință. – Lat. eccum-talem.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

atáre pron. demonstrativ (var. din acătare). Vechĭ. Azĭ lit. În această calitate, asemenea, ast-fel de: eștĭ milostiv, și ca atare l-aĭ ajutat. Vechĭ. Azĭ Trans. Vre-unu, vre-una: atare om. – Pl. tot atare, ca și acătare și cutare.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ATÁRE, atári, adj. pron. (antepus) Astfel de...; asemenea. O atare problemă.Loc. conj. Ca atare = deci, în consecință. — Lat. eccum-talem.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

atașánt, -ă adj. Captivant ◊ „[...] J.V., și el foarte atașant în rolul unui personaj-invadator, gălăgios, fanfaron.” R.l. 9 X 82 p. 2. ◊ „Că acest actor de excepție [...] place, captivează, e atașant – cum se zice – chiar și în asemenea situații penibile. De ce?” R.lit. 9 II 84 p. 17. ◊ „Astăzi, opera se așează în prim-plan ca una dintre cele mai atașante și mai semnificative ale acestui secol.” R.lit. 21/93 p. 22; v. și 42/93 p. 22 (din fr. attachant)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ATẤT, ATẤTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (singur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele...? -Atâta !Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e ! cu asta am încheiat ! să nu aștepți mai mult ! 2. (Înlocuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume.Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun.Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] – Lat. eccum-tantum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ATÂT1 adv. 1) În asemenea măsură; așa. 2) Pentru ultima oară; mai mult nu. ~ a mai văzut-o! ◊ Tot ~! este totuna! degeaba! Cu ~ mai bine (sau mai rău) se spune când se creează o situație mai favorabilă (sau mai nefavorabilă) pentru cineva. [Var. atâta] /<lat. eccum-tantum
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ATẤT2, adv. 1. În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de scump etc.). ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atât... cât și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Tot atât = același lucru, tot una, egal; indiferent. Încă pe atât = (aproape) încă o dată aceeași măsură, sumă etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost = până aici mi-a (sau ți-a etc.) fost viața, sănătatea etc.; cu asta s-a sfârșit. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că... Cu cât... cu atât sau cu atât... cu cât = pe măsură ce... tot mai mult... Atât... atât... = în măsura în care... Atât știu, atât spun. 3. Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. Eu atât îți spun. [Var.: atấta adv.] – Lat. eccum-tantum.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ATẤT, ATẤTA, atâți(a), atâtea, adv., pron. nehot., adj. pron. nehot. I. Adv. (Mai ales în forma atât) 1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare, de bine, de scump etc. ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și. Atât..., cât și... = și..., și,...; nu numai..., ci (și)... Tot atât = același lucru, totuna, egal; indiferent. Încă pe atât = dublu. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = e mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau țí-a etc.) fost, se spune pentru a arăta ivirea iminentă a unei neplăceri, a unui pericol etc. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că..., cu singura deosebire că... Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... Atât..., atât... = în măsura în care... 3. Numai acest (sin­gur) lucru, mai mult nu. Eu atât îți spun. II. Pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. (Înlocuiește un nume sau o propoziție, exprimând o măsură, o cantitate etc.) Cum dai merele? — Atâta!Expr. Nici atâta = și mai puțin. Atâta(-i) tot sau atâta și nimic mai mult = asta e ! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult ! 2. (Înlo­cuiește un singur sau ultim lucru care mai trebuie realizat) Atâta mai am de făcut. III. Adj. pron. nehot. (Mai ales în forma atâta) 1. Care este așa de mult, de tare, de bine etc. Atâta lume.Loc. adv. De atâtea ori = așa de des, adeseori. 2. Care este numai acesta, care este ultimul. Atâta lucru pot să spun.Expr. Atâta lucru = lucru de nimic; motiv neînsemnat. [Gen.-dat.: atâtor și atâtora] — Lat. eccum-tantum.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ATELIÉR s. n. 1. încăpere, local cu unelte sau mașini unde se desfășoară o activitate meșteșugărească sau industrială. ◊ totalitatea lucrătorilor care muncesc într-un asemenea local. 2. încăpere de lucru a unui pictor, fotograf etc. ◊ artiștii, elevii, studenții care lucrează sub îndrumarea aceluiași maestru într-un atelier (2). (< fr. atelier)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ATELIÉR s.n. 1. Loc, încăpere, local înzestrat cu unelte sau mașini unde se desfășoară o activitate meșteșugărească sau industrială organizată. ♦ Totalitatea lucrătorilor care muncesc într-un asemenea local. 2. Încăpere de lucru a unui pictor, a unui sculptor, a unui fotograf etc. [Pron. -li-er. / < fr. atelier].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Athena (sau Athene), una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești, identificată de romani cu zeița Minerva (v. și Minerva). Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Athena era fiica lui Zeus și a lui Metis. Zeus a înghițit-o însă pe Metis înainte ca aceasta să nască, așa încît Athena a țîșnit direct din capul lui Zeus, cu arme și armură cu tot. În momentul cînd a apărut pe lume, a slobozit un răcnet războinic, care a cutremurat și cerul și pămîntul. Athena era simbolul atributelor unite ale părinților ei. Ea personifica forța moștenită de la Zeus, îmbinată cu înțelepciunea și prudența lui Metis. Zeiță războinică, reprezentată cu coif, suliță și egida pe care era zugrăvit capul Gorgonei, Athena a jucat un rol important în lupta împotriva giganților. Ea participă, de asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susține, neputînd uita jignirea adusă de Paris (v. Paris). Este cunoscută disputa dintre Athena și Poseidon cu prilejul împărțirii diverselor regiuni ale Greciei. Cu această ocazie consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din doi care-i va dărui bunul cel mai de preț. Poseidon i-a dăruit calul, iar Athena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a cîștigat în felul acesta întrecerea și a devenit patroana cetății Athenae, care-i poartă de atunci numele. Athena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meșteșugurilor, a literaturii și a agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în războaie.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

atît adj., adv.1. În asemenea măsură, așa de mult, de tare etc. – De atîtea ori, așa de des, de multe ori. – Nici atîta, și mai puțin. – Atîta tot, nimic mai mult. – Cu atît mai mult, tocmai de aceea. – Ce mai atîta, pe scurt. – Atîta pagubă, n-are nici o importanță. – (Încă) pe atît, de două ori mai mult. – Tot atît, tot aia e; e totuna. – Atît ți-a fost, o să-ți pară rău. – 2. Exprimă o relație de egalitate, al cărui al doilea termen este cît.3. Exprimă o relație de proporție, al cărui al doilea termen este cît (față de pe atît). – 4. Exprimă o relație de la cauză la efect. – Mr. ahtîntu, ahît, ahăt, atînt, megl. tăntu. Lat. eccum tantum (Pușcariu 162; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Candrea-Dens., 110; REW 8562); cf. it. (co)tanto, v. prov. aitan, v. fr. itant (fr. tant), v. sp. atanto (sp. tanto), port. tanto. Fazele evoluției rom. sînt indicate de mr. ahtîntu, atînt, atît. Decl. atît (f. atîta), pl. atîți (f. atîtea), gen. atîtor. Fie prin analogie cu acel, acest, fie cu uzul adv., adj. primește uneori un -a paragogic, dar în mod neregulat și în ciuda uzului antepus; astfel încît se spune fără nici o diferență atîți(a) oameni, atîte(a) femei. Limba modernă preferă în general formele cu -a. Cazurile oblice sînt înlocuite de obicei de cazurile prepoziționale: atîtor copii, de preferință la atîți(a) copii. Cînd determină adj. sau adv., se construiește cu prep. de: atît de frumos, atît de bine.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ATÓCMA adv. v. absolut, aidoma, aievea, asemenea, chiar, deopotrivă, exact, identic, întocmai.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ATOMÁR, -Ă adj. constituit de atomi izolați; referitor la asemenea atomi. (< germ. atomar)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

AUDÍT s.n. Control al evidențelor contabile, al situației financiare a unei societăți. ♦ Dare de seamă care reflectă rezultatul unui asemenea control. (cf. engl. audit, din lat. auditus = auzire, din audire = a auzi) [Cuvinte străine (recent intrate în limbă), pp. 1046-1052; def., et. MW]
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

AUGMENTATÍV, -Ă adj., s. n. (afix) care, atașat la un substantiv, exprimă o creștere a dimensiunilor obiectului denumit; (p. ext.) (cuvânt) format cu un asemenea sufix. (< fr. augmentatif)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă strălucitoare, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede (servind din această cauză și ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = apă folosită ca izvor de energie. Aur negru = cărbune de pământ sau (mai rar) țiței, considerate ca surse de energie. Aur verde = pădurea ca bogăție vegetală. ◊ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbenă a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nuntă de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrării unei căsătorii. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). ◊ Nuntă de aur = a cincizecea aniversare a căsătoriei. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = energia captabilă a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței. ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gură) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri bune. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă strălucitoare, foarte maleabil și ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoabă, de artă, monede (servind din această cauză și ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, prețios. ◊ Aur alb = apa folosită ca izvor de energie. Aur negru = cărbune de pământ sau (mai rar) țiței, considerate ca surse de energie. Aur verde = pădurea ca bogăție vegetală. ◊ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbenă a aurului (1); b) valoros ca aurul (l); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nuntă de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrării unei căsătorii. ♦ Fig. Văpaie, strălucire ca a aurului (1). 2. Fir, ață făcută din aur (1) sau imitând aurul și folosită la cusut; p. ext. veșmânt țesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogăție; fig. belșug. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. — Lat. aurum.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AURÓRĂ ~e f. 1) Lumină roșie-portocalie care apare la orizont și vestește răsăritul soarelui. 2) Interval de timp, înainte de răsăritul soarelui, când pe cer apare o asemenea strălucire; zori de zi. ◊ ~a boreală lumină difuză roșie sau verde care colorează cerul în timpul nopții în regiunile polare. 3) fig. Moment sau perioadă de început. ~a reformei. ~a vieții. [G.-D. aurorei; Sil. a-u-] /<lat. aurora, fr. aurore
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

AUTOCRAȚÍE ~i f. 1) Formă de guvernământ în care puterea este concentrată în mâna unei singure persoane; absolutism. 2) Stat cu asemenea formă de guvernământ. [G.-D. autocrației; Sil. a-u-to-cra-] /<fr. autocratie, it. autocrazia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

AUTOCRAȚÍE s. f. 1. formă de guvernare în care întreaga putere este concentrată în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. stat cu o asemenea formă de guvernare. (< fr. autocratie, gr. autokrateia)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

AUTODEPANÁRE, autodepanări, s. f. Reparare a unui autovehicul (pe locul unde acesta a rămas în pană); p. ext. autoatelier folosit pentru asemenea reparații. [Pr.: a-u-] – Auto2 + depanare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

AUTODEPANÁRE, autodepanări, s. f. Reparare a unui autovehicul pe traseu; p. ext. autoatelier folosit pentru asemenea reparații. [Pr.: a-u-] — Auto2- + depanare.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

autogréfă s.f. (med.) Autoplastie ◊ Autogrefele dermo-epidermice, cu țesut din marele epiploon dau rezultate surprinzătoare într-o serie de afecțiuni.” f.d. ◊ „La spitalul de cardiologie din Lyon, dr. G.D. a realizat o intervenție chirurgicală în premieră mondială: autogrefa valvelor inimii. Pentru prima dată la o asemenea operație de înlocuire a valvelor bolnave, medicul francez a utilizat valve «fabricate» din țesutul propriu al pacientului prelevate din zona pericardului. Spre deosebire de practicile actuale ale altor specialiști, bazate pe homo-grefe (țesut prelevat de la un om decedat) sau heterogrefe (țesut prelevat de la porc sau vițel), care prezintă riscul alterării rapide imediat după implant, metoda D. oferă un șir de avantaje: înlăturarea riscului fenomenului respingerii și integrarea firească, perfectă a implantului în țesuturile organismului. Semnificativ este că asemenea valve-autogrefe realizate la copii continuă să crească o dată cu organismul pacientului.” Sc. 19 II 78 p. 6; v. și microcurent (1977) (din fr. autogreffe; DMN; DM; DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

AUTORITÁTE, autorități, s. f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

AUTORITÁTE, autorități, s. f. 1. Influență general acceptată a unei persoane, a unei organizații sau a unei instituții în diferite sfere ale vieții sociale. 2. (Jur.) Pu­tere, drept de a emite dispoziții, de a impune ascultare. 3. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Repre­zentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 4. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] — Din fr. autorité, lat. auctoritas, -atis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*autotipíe f. (d. vgr. autótypos, d. autós, însuși și týpos, tip). Clișeŭ de zinc luat după o fotografie. Procedura după care se face asemenea clișeŭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

avalanșă arzătoare, (engl.= hot avalanche) material eterogen, solid și incandescent, care debordează peste marginea craterului, ca urmare a exploziei determinate de acumularea gazelor fierbinți pe coșul vulcanic, închis temporar de un dop de lavă vâscoasă. În aceste condiții, fragmente mari, de ordinul metrilor, împreună cu cenușa sunt antrenate de gaze pe panta vulcanului sub forma unei a. fierbinți, cu acțiune mecanică și termică puternică. Viteza de înaintare a a. poate ajunge la 100 km/oră. Când materialul antrenat pe flancuri are caracter cineritic și rezultă din pulverizarea lavei se formează „nori arzători’’ sau „curgeri cineritice’’ din a căror consolidare rezultă → ignimbritele. Asemenea manifestări sunt specifice vulcanilor de tip peleean (ins. Martinica).
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

AVANPÓST, avanposturi, s. n. Subunitate militară de siguranță, instalată în fața forțelor principale proprii aflate în staționare sau în apărare; poziție pe care se află o asemenea subunitate. – Din fr. avant-poste.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

AVANPÓST, avanposturi, s. n. Unitate militară de siguranță, instalată în fața trupelor principale proprii, aflate în staționare sau în apărare; poziție pe care se află o asemenea unitate. — Din fr. avant-poste.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

avát, havát și hávăt m. (după Șăin., d. turc. haut și avat, crîsnic, năpatcă; după mine, cp. cu gavăt). Mold. Munt. Un pește cam asemenea cu șalău, dar maĭ întunecat și cu foarte multe oase (áspius rapax). Ca și știuca, devorează peștiĭ micĭ. – Se numește și havút și haút (Ant. și Acad.) și, auzit de mine, háut (Btș. Fc.). – Și vîjgăŭ, vîlsan și vréspere.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

babilón (-oáne), s. n.1. Babilonie. – 2. (Arg.) Tribunal, judecătorie. De la numele orașului, intrat mai întîi în rom. prin intermediul ngr., cu fonetismul vechi Vavilon, și modern prin fr. Der. (babilonian; babilonic; babilonie) apar de asemenea cu fonetismul ngr., dar sînt înv. (vavilonian, vavilonic, vavilonie). Alecsandri a întrebuințat în mod excepțional creația adj. babelic; ex. său nu a fost imitat.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BACALAUREÁT, -Ă I. s. n. examen de absolvire a liceului, care urmărește să verifice dacă absolventul a atins nivelul adecvat de cultură generală și de maturitate intelectuală; titlul obținut; bac3 (2). II. s. m. f. posesor al unui asemenea titlu. (<fr. baccalauréat, lat. baccalaureatus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

bací (bací), s. m.1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s. f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s. m. (baci); băcit, s. n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BAEDEKER s.n. (Rar) Ghid al unui oraș sau al unei țări, alcătuit pentru uzul turiștilor. [Pron. bédecher. / < Baedeker – editor și scriitor german care a alcătuit o colecție de asemenea ghiduri].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁIE1, băi, s. f. I. 1. Scăldat, scaldă, îmbăiere. 2. Cadă, vas special de îmbăiat; feredeu. ♦ Apă de îmbăiat. ◊ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierdută de cineva; p. ext. măcel. ♦ Clădire cu instalații speciale de îmbăiere; p. restr. încăpere special amenajată pentru îmbăiere. 3. (Urmat de determinări) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la acțiunea vaporilor de apă, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o soluție chimică etc. în vederea unor operații tehnice; p. ext. lichidul, soluția chimică etc. în care se fac asemenea operații. II. (La pl.) Stațiune balneară. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁIE băi f. 1) Cufundare a corpului în apă (caldă), în alt lichid sau într-o substanță pulverulentă (cu scop igienic, curativ sau din plăcere). A face ~. 2) Apă (sau alt lichid) folosită pentru îmbăiat; scăldătoare. ◊ ~ de sânge a) cantitate mare de sânge, pierdută de cineva; b) vărsare de sânge; măcel. 3) Clădire sau încăpere special amenajată pentru îmbăiat. ~ publică. 4) Vas mare pentru îmbăiat; cadă. A se spăla în ~. 5) Expunere a corpului (gol) la acțiunea diferitor factori externi (în scopuri curative). ~ de aer. ~ de soare. 6) la pl. Localitate având izvoare cu ape termale sau minerale bune pentru tratamentul diferitelor boli; stațiune balneară. A pleca la băi. 7) Recipient servind la efectuarea diferitelor operații tehnice sau chimice cu ajutorul unor lichide și soluții. 8) Lichid sau soluție chimică folosite pentru efectuarea unor asemenea operații. ~ de galvanizare. ~ de developare. [Art. baia; G.-D. băii; Sil. ba-ie] /<sl. banja
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁIE1, băi, s. f. I. 1. Cufundare a corpului în apă, în scop igienic sau curativ; îmbăiere. V. scăldare. 2. Cada sau putina în care cineva se îmbăiază. ♦ Apa în care cineva se îmbăiază. ◊ Expr. Baie de sânge = vărsare de sânge; măcel. ♦ Stabiliment public cu instalații speciale servind pentru îmbăiere; încăpere special amenajată pentru îmbăiere. 3. Expunerea corpului (gol) la acțiunea vaporilor de apă, a soarelui, a aerului etc., în scop igienic sau curativ. 4. Recipient în care se pune un lichid, o soluție etc. în vederea unor operații industriale sau chimice; lichidul, soluția etc. în care se fac asemenea operații. II. (La pl.) Nume dat localităților în care se găsesc izvoare de apă termală sau minerală cu proprietăți curative. – Lat. *baneum (v. sl. banja).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁIE1, băi, s. f. I. 1. Scăldat, îmbăiere. 2. Cadă, vas special de îmbăiat; feredeu. ♦ Apă de îmbăiat. ◊ Expr. Baie de sânge = vărsare mare de sânge, măcel. ♦ Clădire cu instalații speciale de îmbăiere; p. restr. încăpere special amenajată pentru îmbăiere. 3. (Urmat de determinări) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la acțiunea vaporilor de apă, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o soluție chimică etc. în vederea unor operații tehnice; p. ext. lichidul, soluția chimică etc. în care se fac asemenea operații. II. (La pl.) Stațiune balneară. [Pr.: ba-ie] — Lat. bannea (=balnea). Cf. sl. banja.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

baĭrác n., pl. e și urĭ (turc. [d. pers.] baĭrak) Vechĭ. Steag turcesc de mătase foarte lat care se purta înaintea sangeaculuĭ, iar la noĭ, supt Fanarioțĭ, steag mare deosebit de alem și sangeac. Trupă de voluntari supt steag. Fig. A ridica baĭracu, a te revolta, a-țĭ proclama meritele. A purta baĭracu, a lua parte la o luptă politică. Azĭ. Iron. Steag pus ca să atragă lumea la un loc de petrecere. Local cu asemenea steag. – Și baĭerac.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÁDĂ ~e f. 1) Creație epică (populară sau cultă) în formă liberă sau în versuri, având ca subiect o acțiune eroică, un fapt istoric, o legendă etc. 2) Creație muzicală cu caracter narativ care ilustrează textul unei asemenea creații epice. [G.-D. baladei] /<fr. ballade
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

baladă (‹ fr. ballade, de la it. ballata „dans”), în accepțiunea modernă specie a poeziei epice, populare și culte. Narează fapte istorice sau legendare, întâmplări fantastice etc., fără a avea însă caracterul de frescă și suflul larg al epopeii. I. La origine (în ev. med.), b. desemna un cântec întovărășit de dans. Ulterior, sensul termenului s-a modificat în funcție de epocă și țară. ♦ În Franța (ballade): formă poetico-muzicală consacrată de curentul Ars Nova*. Era alcătuită din trei strofe încheiate toate cu același vers care servea astfel drept refren*. Stilul muzical era polifonic* iar forma* (pentru fiecare strofă): AAB. Dacă în sec. 14 b. a fost intens cultivată de Machault și urmașii săi, atingând un înalt grad de rafinament, ea iese treptat din uz în perioada următoare. O mai întâlnim, în sec. 15, la Dufaym Binchois etc. și, cu totul sporadic, în cel următor (Josquin). ♦ În Italia (ballatavb. ballare „a dansa”) 1. Străvechi gen muzical-poetic întovărășind dansurile în cerc. Strofele, cântate de solist, alternau cu refrenul* corului. În forma aceasta, b. s-a menținut până în sec. 14, coexistând un timp cu noua formă de b. propriu-zis muzicală (nedansată). 2. Formă derivată din b. (I, 1), elaborată și fixată în laude* spre sfârșitul sec. 13, sub influența canzonei* și a virelai*-ului. Se cânta solistic și era alcătuită din mai multe secțiuni cu următoarea structură: refren (ripresa) cu metrică* și melodie proprie (A), stanza formată din doi piedi identici metric și melodic dar diferiți de refren (BB) și volta care reia metrica și melodia refrenului (A) și se încheie cu primul vers al ripresei. Este aceea care devine polif. în a doua jumătate a sec. 14, fără ca forma monodică* să fie totuși părăsită. B. atinge apogeul dezvoltării ei grație curentului Ars Nova, fiind genul cel mai îndrăgit de compozitori (numai de la Landino s-au păstrat 140 de b.) ♦ În epoca următoare, b. își pierde importanța și totodată adoptă un conținut semi-dramatic. În sec. 16, frotolla* polif. reia parțial caracteristicile b. ♦ În Anglia (ballad [bælad]); poezie cu caracter narativ și structură strofică, cântată monodic și, inițial, întovărășită de dans. Spre deosebire de alte țări, în Anglia, legătura b. cu dansul s-a menținut sporadic până în sec. 17 (Grove). B. a cunoscut o mare vogă la curtea lui Henry al VIII-lea după care a căzut în dizgrație, fiind lăsată pe seama cântăreților ambulanți; în aceste condiții pe melodiile b. se adaptau adesea texte cu caracter politic. Culegerile de folclor făcute de Thomas Percy (1765) și Walter Scott (1800) cuprind numeroase b. II. Publicarea de către Percy și Scott a b. engl. a stimulat imaginația poeților romantici germ. (Herder, Goethe, Schiller) care au scris, la rândul lor, b. ce narau fapte istorice, legendare sau fantastice. Aceste b. au stat la baza pieselor vocale de tipul liedului* scrise de compozitorii: J. Zumsteeg, Schubert (Erlkönig, Moartea și fata), Loewe (17 volume de b. – cel mai consecvent cultivator al genului). B. pentru voce și pian are o formă liberă, adesea strofică, îmbinând intonațiile de recitativ* cu frazele cantabile, în timp ce acomp. este destinat să creeze atmosferă. Cu timpul, b. pătrunde în operă (ex.B. Sentei” din Olandezul zburător de Wagner, „B. Regelui din Thule” din Faust de Gounod etc.). De asemenea, b. poate lua proporții de cantată*. III. B. instrumentală: gen datorat compozitorilor romantici și caracterizat printr-un ton narativ (în spiritul b. literare, deși fără intenții programatice*). Creatorul b. instr. a fost Chopin. Exemplul său l-au urmat Listz, Brahms, Vieuxtemps, Fauré etc. Dintre compozitorii români care au scris b. instr. cităm pe: C. Porumbescu, G. Enescu, P. Constantinescu, T. Ciortea. Unele b. au caracter concertant, cum este cazul aceleia a lui Fauré (pian și orch.); b. pentru orch. este o variantă a poemului simfonic* (ex. B. blanik de Janáček). IV. În folclorul românesc: gen epic literar-muzical, de mari dimensiuni, avându-și originea într-un trecut îndepărtat. Forma străveche, de b. dansată (v. b. I) se mai păstreză la aromâni. În terminologie pop. sin. b. este cântec bătrânesc, termen la care se mai adaugă numele eroului sau conținutul fabulației („A lu’ Corbea”, „Focu’ de la Costești”). B. este atestată din sec. 6 (Iordanes), apoi în sec. 15 („Cântecul jalnic” despre jafurile turcești De la Braica mai la vale), în sec. 16 (Miron Costin – despre „obiceiul vechi” de a se cânta la mesele domnitorilor „cântecele Domnilor din trecut [...] cu nume bun” – Strykowsky, Szamosközi, Balassa Balint ș.a.). Gen prin excelență declamator (se cântă în fața „publicului” și la cerere), având o tematică extrem de bogată, ce aparține mai multor straturi, b. se împarte în: fantastică, eroico-vitejească și haiducească, păstorească, cu tematică feudală, istorică, nuvelistică, jurnalo-orală (stratul cel mai nou). Atrăgând atenția cercetătorilor prin excepționala valoare a unor exemplare, ca Miorița sau Meșterul Manole, b. au fost considerate „mici poemuri asupra întâmplărilor eroice și asupra faptelor mărețe” (V. Alecsandri), „celebrează faptele și viața generațiilor de mai multe secole în urmă” (G. Dem. Teodorescu), sau un „ecou al actualității, o întâmplare pusă în cântec și publicată prin lăutari” (George Călinescu). Textele epice sunt adaptate mai multor stiluri* muzicale: „recitativ epic” (Brăiloiu), doină* sau cântec (I, 1). Unele teme (Miorița, Pintea, Meșterul Manole, Soacra rea, Șarpele, Ilincuța) se asociază și melodiilor de colindă*, caz în care au o funcție diferită, de urare, iar desfășurarea epică este mult redusă. Trăsăturile proprii recitativului* epic al b.: gruparea improvizatorică* a unor formule tradiționale (recitare recto-tono, melodică și parlato) într-o formă liberă și în ritm nesupus rigorilor metrice*. Conținutul muzical al formulelor (I, 4) diferă după funcția și locul pe care îl ocupă în cadrul „strofei elastice” (Brăiloiu). În interpretarea mixtă vocal-instr., a țăranilor (voce și fluier* sau cimpoi *) și a lăutarilor*, forma cuprinde: a) introducere instr. (derivată din recitativul epic vocal și preluând funcția de anticipare a acestuia de la vechiul taksîm* – melodie de factură orientală); b) partea vocală, liberă, care alternează cu c) interludii* instr.; d) un final instr. (constând dintr-un material melodic din partea vocală sau o melodie de dans). Material sonor extrem de variat ca structură și ambitus* (1); scări diatonice* cu trepte* mobile, scări cromatice*, îndeosebi în interpretarea lăutărească, paralelism major*-minor*, moduri diatonice modulând în moduri cromatice și invers. Sin.: cântec bătrânesc.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

baláng (din bălăngănesc), interj. care arată un sunet plicticos de clopot, de tingire saŭ de altceva asemenea. – Și dalang. V. și bang, dang.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÁNȚĂ, balanțe, s. f. 1. Instrument pentru măsurarea greutății corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăți etalonate. ◊ Balanță romană = cântar cu o singură greutate etalonată, care se deplasează pe brațul lung al pârghiei inelate de al cărei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântărit. ◊ Expr. A pune în balanță = a compara două lucruri sau două fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelații din emisfera australă. 2. (Fin.) Comparație, raport între mai mulți indicatori care trebuie echilibrați; (concr.) tabel, situație care conține o asemenea operație etc. ◊ Balanță de verificare = operație contabilă de totalizare a cifrelor din debit și a celor din credit; situația conturilor la o anumită dată. Balanță comercială (a unei țări) = raportul dintre valoarea generală a importului și cea a exportului. – Din fr. balance.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÁNȚĂ s. f. 1. instrument pentru măsurarea greutății corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăți-etalon; cântar. ♦ a pune în ~ = a judeca bine faptele înainte de a lua o hotărâre. 2. (fin.) raport între două sume, două conturi etc.; tabel, situație cu un asemenea raport. ♦ ~ comercială = raportul dintre valoarea importului și exportului unei țări pe o perioadă de timp dată; ~ contabilă = situație recapitulativă și periodică ce regrupează la un moment dat sumele și soldurile conturilor debitoare și creditoare; ~ de plăți = raportul dintre sumele încasate și plățile efectuate de către o țară în relațiile sale cu alte țări într-o perioadă de regulă un an. 3. al șaptelea semn al zodiacului (23 septembrie – 22 octombrie). (< fr. balance)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÁNȚĂ (‹ fr.) s. f. 1. Instrument pentru măsurarea forțelor (ex. greutatea) sau a cuplurilor de forțe prin echilibrare cu forțe cunoscute. După principiul de funcționare pot fi: cu pîrghie, cu arcuri, electrotensionometrice, hidraulice, hidrostatice; cîntar. ♦ Balanță romană = Instrument manual alcătuit dintr-un braț liber cu greutate, prevăzut la capete cu un platou pentru așezarea greutăților de măsurat. B. Roberval = B. cu pîrghie dublă și brațe egale pentru cîntărirea maselor pînă la 10 kg. B. analitică = b. folosită în analiza cantitativă. Permite cîntăriri cu o precizie de 0,0001 g (b.a. obișnuită) sau de 0,000001 g (microbalanță). B.a. poate fi cu oscilații libere sau cu amortizoare, cu greutăți aparte sau cu sisteme automate care permit așezarea greutăților fără a deschide cutia b. B. electronică = dispozitiv modern de cîntărire, care afișează direct masa măsurată. ♦ Expl. A pune în b. = a ține seama de fapte, de argumente înainte dea lua o hotărîre. 2. (EC.) Comparație, raportare între indicatorii necesar a fi corelați, echilibrați; concr. tabel, situație care are ca obiect asemenea comparație sau raportare. ♦ B. materială (cu indicatorii exprimați în unități naturale; ex. comparația între resurse și consum, în tone, în cazul unui produs). B. valorică (cu indicatorii în expresie bănească; ex. un buget) B. economiei naționale = sistem de b. și de tabele corelate care reflectă într-o formă sintetică procesul reproducției din cadrul economiei unei țări; cuprinde ca părți mai importante: b. produsului social, b. venitului național și b. forței de muncă. B. legăturilor dintre ramuri = model economico-matematic prin intermediul căruia se exprimă și se determină conexiunile proceselor de producție și consum din cadrul economiei naționale. B. comercială = raportul pe o anumită perioadă, de obicei un an, dintre valoarea exportului și cea a importului unei țări. B. de plăți = raportul pe o anumită perioadă, de obicei un an, dintre totalitatea încasărilor și plăților unei țări în relațiile sale cu străinătatea; deficitul ei determină diminuarea rezervelor valutare și a convertibilității. B. de conturi (sau de decontare) = raportul dintre creanțele și obligațiile apărute într-o anumită perioadă, de obicei un an, în relațiile unui stat cu alte state, indiferent de termenul scadenței lor. B. de venituri și cheltuieli = raportul dintre veniturile și cheltuielile unei întreprinderi, instituții etc. (CONT.) B. de verificare = raportul, de regulă de egalitate, dintre totalul rulajelor ori soldurilor debitoare și creditoare ale conturilor unei contabilități.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÁNȚĂ, balanțe, s. f. 1. Instrument pentru măsurarea greutății corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăți etalonate. ◊ Balanță romană = cântar cu o singură greutate etalonată, care se deplasează pe brațul lung al pârghiei inegale de al cărei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântărit. ◊ Expr. A pune în balanță = a compara două lucruri sau fapte, atitudini, idei diferite. 2. N. pr. f. art. Numele unei constelații din emisfera australă. ♦ Unul dintre semnele zodiacului (reprezentat printr-o balanță). 3. (Fin.) Comparație, raport între mai mulți indicatori care trebuie echilibrați; (concr.) tabel, situație care conține o asemenea operație etc. ◊ Balanță de verificare = situație contabilă întocmită, de regulă, la sfârșitul lunii, prin centralizarea datelor înregistrate în conturi, în scopul verificării exactității operațiilor contabile. Balanță comercială (a unei țări) = raportul dintre valoarea exportului și cea a importului. — Din fr. balance.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

baláur (baláuri), s. m.1. Dragon, monstru, hidră. – 2. Țigan. – Var. bălaur, (înv.) bălaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscută. Pare evident că este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë „șarpe”, buljar „șarpe de apă” (de unde provine cu siguranță mr.), și cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigură filiația sa exactă. După Cihac, Meyer 41 și Berneker 58, rom. provine din sb., și acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totuși, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotrivă, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte soluții nu oferă mai multă probalilitate: din gr. πελώριον, după Roesler 555; din belua aura, după o ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din belluarius, după Pascu, Arch. Rom., VI, 224, și Pascu, I, 84. Această ultimă ipoteză poate părea plauzibilă; dar rezultatul ei normal ar fi *bălar (cf. alb. buljar). Pascu încearcă să elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însă nu se înțelege necesitatea unei asemenea analogii. Adăugăm că Lahovary 317 crede că este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; și că Moldovan 422 îl derivă din arab. billaur, bullar „umflat”, care, după Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul că este vorba de un cuvînt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică *bell- sau ber- „fiară, monstru”, care nu știm dacă ar fi coincis cu gr. πελώριον „monstru”. Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. *queror. Este posibil să rămînă o urmă din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpretează prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerând că numele său înseamnă „cel care ucide monstrul” (nu „cel care îl ucide pe Belleros”, cum se interpretează curent). Terminația -aur prezintă o evidentă similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pînă în prezent nu a fost explicată satisfăcător, și în care este de asemenea posibil să se întrevadă o influență tracică. Der. balauroaică, s. f. (hidră); balaoană, s. f. (țigancă). Prin rom. se explică săs. balaur „dragon” și sb. balaura, termen de insultă.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

balcîz (balcî́ză), adj. – Umflat, obez. Tc. balik kiz „fată grasă” (Iogu, GS, V, 362). Sînt prin urmare greșite interpretările date de Șeineanu, II, 37 (din tc. balkiz) sau de Lokotsch 203 (din tc. balqis), cuvinte pe care Tagliavini, Arch. rom., XII, 168, nu le-a putut identifica în tc.; de asemenea cea a lui Scriban, bazată pe tc. bal kiz „fată dulce ca mierea”, sau, mai înainte, cea dată de Loebel, plecînd de la ngr. παλαιά Kύζιϰος.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÉR ~e n. pop. 1) Vas de mare capacitate, cu capetele mai înguste decât mijlocul, făcut din doage cercuite și folosit pentru păstrarea diferitelor lichide, în special a vinului; butoi; poloboc. 2) Conținutul unui asemenea vas. /<ucr. barilo
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÉRCĂ ~ci f. 1) Butoi de dimensiuni medii în care se păstrează diferite băuturi. 2) Conținutul unui asemenea butoi. /<ucr. barilka
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÉT, balete, s. n. 1. Dans artistic figurativ executat după o compoziție muzicală. ♦ Corp de balet v. corp. ♦ Spectacol format din asemenea dansuri. 2. Ansamblu de balerini și balerine. – Din fr. ballet, it. balletto.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÉT ~e n. 1) Gen de dans artistic, constând din figuri executate de una sau mai multe persoane după o anumită compoziție muzicală. 2) Compoziție muzicală după care se execută aceste dansuri. 3) Spectacol teatral, constând din asemenea dansuri. 4) Ansamblu de balerini și balerine. /<fr. ballet, it. balletto
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BALÉT, balete, s. n. 1. Dans artistic figurativ executat după o compoziție muzicală. ◊ Corp de balet v. corp. ♦ Spectacol format din asemenea dansuri. ♦ Compoziție muzicală scrisă pentru asemenea dansuri. 2. Ansamblu, trupă de balerini și balerine. — Din fr. ballet, it. balletto.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

balón-sóndă s.n. (tehn.) Balon liber echipat cu o radiosondă, utilizat în meteorologie ◊ „El a exclus, de asemenea, posibilitatea interceptării unui balon-sondă sau a unei parașute meteorologice.” R.l. 8 II 74 p. 6. ◊ „Cu ajutorul unui balon-sondă, cercetătorii de la Institutul Max Planck și de la Universitatea din Tübingen au descoperit o stea cu cel mai puternic câmp magnetic cunoscut – 4,6 miliarde de Gaussi.” Cont. 12 VIII 77 p. 5; v. și I.B. 4 X 74 p. 4 (din germ. Ballonsonde, fr. ballon-sonde; DTP, LTR)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

bálsám (balsámuri), s. n. – Suc gros folosit ca preparat aromat și curativ. – Mr. balsam. Lat. balsamum, care a putut intra în rom. pe mai multe căi: mai probabil, prin folosirea cuvîntului în farmacia veche. Apare din sec. XVII, uneori sub forma valsamngr. μπάλσαμον, cf. ngr. βάλσμον, tc. balsam, alb. balsam,, bg. balsam,, și de asemenea germ. Balsam, it. balsamo. Accentul în rom. este indiferent. Der. bălsăma, vb. (a îmbălsăma, a parfuma); bălsămi, vb. (înv.; a parfuma); balsamic, adj. (parfumat, aromat); îmbălsăma, vb. (a înmiresma, a parfuma; a impregna un cadavru cu anumite substanțe chimice); a îmbălsămi, vb. (a parfuma).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BALTÁG ~ge n. 1) Topor mic, de obicei cu două tăișuri și cu coadă lungă, folosit în trecut și ca armă (mai ales de către ciobani). 2) Lovitură aplicată cu o asemenea armă. [Pl. și baltaguri] /<turc. balta
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

báltă (bắlți), s. f.1. Mlaștină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeași rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; și de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci și alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Pușcariu, Lr., 180). Proveniența ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuți dat fiind că au trăit în regiuni mlăștinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puțin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin și bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate și anume metateza blabal, puțin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulți specialiști încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puțin probabil; și este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 și Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan, Raporturile, 230); și pe care însuși Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilități. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s. n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s. f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s. m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s. f. (baltă, mlaștină); băltău, s. n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaștină); băltină, s. f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s. n. (teren mlăștinos); băltoacă, s. f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s. n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăștinos).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

balț, (balțuri), s. n.1. Laț, șiret, panglică. – 2. Voal al miresei. – 3. Giulgiu. – 4. Animal cu gâtul alb sau pătat cu alb. – Mr. balțu. Lat. balteus „panglică” (Pușcariu 181; REW 919; Candrea-Dens. 130; Densusianu, GS, II, 316); cf. it. balzo „margine, capăt”, cat. balç, sp. balzo. Se folosește numai în Trans. Der. bălti, vb. (a încovoia); bălți, vb. (Mold., a da drumul din strînsoare); bălța, vb. (a împestrița); bălțat, adj. (pestriț, în multe culori, pătat); bălțătură, s. f. (împestrițare); îmbălța, vb. (despre mirese, a-și pune voalul); a îmbălțui, vb. (a pune voalul miresei). Der. a bălți este normal; a bălti pare a fi suferit, atît ca semantism cît și ca fonetism, influența lui a bolti. Adj. bălțat se consideră în general cuvînt aparte, derivat direct din lat. balteatus „încins, încununat” (Pușcariu 181; REW 919; Densusianu, Rom., XVIV, 586; Candrea-Dens., 132; DAR); ca *balteanusit. balzano, v. fr. bauçant, fr. balzan). Dar poate fi considerat de asemenea der. de la a bălța, format în mod regulat. De la el provin rut. balec „pestrițat”, sb. belcat „alb” (Candrea, Elemente, 402), acesta din urmă probabil prin asociere cu sl. bĕlŭ „alb”.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁNIȚĂ ~e f. 1) înv. Unitate de măsură cu capacitatea între 20 și 30 l, folosită la măsurarea cerealelor; dimerlie. 2) Vas din doage, având o asemenea capacitate. ◊ Cu ~a foarte mult. [G.-D. baniței] /<bulg. banica
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁNIȚĂ, banițe, s. f. Unitate de măsură de capacitate, pentru cereale, egală cu circa douăzeci de ocale. ♦ Vas special (făcut din doage) care are această capacitate. ♦ Conținutul unui asemenea vas. – Comp. bg. banica.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

bantustán s.n. ◊ „De ce au extins ei rigorile inumane ale apartheidului în Namibia [...] închizând și aici pe băștinași în țarcurile sinistrelor bantustane?” I.B. 13 XI 74 p. 8. ◊ „Autoritățile sudafricane [...] au dispus strămutarea în bantustane a unui număr de 60 de femei de culoare, împreună cu copiii lor [...]” Sc. 23 IX 76 p. 6. ◊ „Este de asemenea semnificativ faptul că bantustanele, faimoasele rezervații pentru africani, create de către autoritățile din Pretoria «scapă puțin câte puțin de sub controlul autorităților».” (f.d.) ◊ „Romanul surprinde, prin prisma unui caz particular, mai toate racilele tragice ale segregaționismului – dezmembrarea forțată a familiilor, transmutarea cu sila în bantustane, brutalitatea polițiștilor [...]” Sc. 19 I 79 p. 3 (din engl. bantustown; C. Lupu în SCL 6/82 p. 504; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s. m. și f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci și de romani oricui nu era grec sau roman. 2. (La m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au năvălit la începutul evului mediu în Europa; (și la sg.) persoană care făcea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoană necivilizată, cu purtări grosolane. ♦ Persoană cu atitudine și comportare inumană, crudă, sălbatică. ♦ (Adverbial) În mod crud, sălbatic, grosolan. – Din fr. barbare, lat. barbarus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBÁR2 ~i m. 1) (în antichitate) Nume dat de greci și de romani celor care aparțineau unei populații străine. 2) la pl. Nume dat popoarelor migratoare care au invadat Europa la începutul evului mediu. 3) Individ care aparținea unui asemenea popor. 4) fig. Persoană care se comportă în mod necivilizat. /<lat. barbarus, fr. barbare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBÁR, -Ă s. m. f. 1. nume dat de greci și romani oricărui individ care aparținea unei populații străine. 2. (pl.) nume dat în trecut popoarelor migratoare care au invadat Europa la începutul evului mediu; (sg.) individ aparținând unui asemenea popor. 3. (fig.; și adj.) om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. ◊ (adv.) în mod crud, sălbatic. (< fr. barbare, lat. barbarus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBÁR, -Ă s.m. și f. 1. Nume dat de greci și romani oricărui individ care aparținea unei populații străine care nu vorbea latina sau greaca; străin. 2. (La pl.) Nume dat în trecut popoarelor migratoare care au invadat Imperiul roman în primele secole ale erei noastre; (la sg.; rar) individ care aparține unui asemenea popor. 3. (Fig.; adesea adj.) Om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. [Acc. și bárbar. / < lat. barbarus, gr. barbaros – străin, cf. fr. barbare].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s. m. și f. 1. Nume dat în antichitate de greci și de romani oricărei persoane care făcea parte dintr-o populație străină și pe care ei o considerau pe o treaptă de cultură inferioară. 2. (La m. pl.) Nume dat în trecut popoarelor migratoare care s-au așezat, la începutul evului mediu, în Europa; (la sg.) persoană făcând parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoană care se comportă în mod necivilizat, care are o purtare grosolană, sălbatică. – Fr. barbare (lat. lit. barbarus).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s. m. și f., adj. 1. (Nume dat, în Antichitate, de greci și de romani celor) care aparțineau altor popoare. 2. (La m. pl.) (Nume generic dat popoarelor) care au migrat la începutul Evului Mediu în Europa; (și la sg.) persoană care făcea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Persoană) necivilizată, cu purtări grosolane. ♦ (Persoană) cu atitudine și comportare inumană, crudă, sălbatică. ♦ (Adverbial) În mod crud, sălbatic, grosolan. — Din fr. barbare, lat. barbarus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBARÍE, barbarii, s. f. 1. Stare primitivă de dezvoltare social-culturală. 2. Concepție, atitudine, comportare care dovedesc lipsă de respect, dispreț sau ură față de cultură și de civilizație; (concr.) faptă care rezultă dintr-o asemenea concepție; cruzime, sălbăticie. – Din fr. babarie, lat. barbaria.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBARÍE s. f. 1. stadiu de civilizație înapoiată în care se află un popor, un grup, un om. 2. lipsă de respect pentru cultură și civilizație; faptă, atitudine în care se reflectă o asemenea concepție; sălbăticie, cruzime, neomenie. (< fr. barbarie, lat. barbaria)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBARÍE s.f. 1. Stadiu de civilizație înapoiată în care se află un popor, un grup, un om etc.; înapoiere, sălbăticie. 2. Lipsă de respect pentru cultură și civilizație; faptă, atitudine în care se reflectă o asemenea concepție; sălbăticie, grozăvie, cruzime, neomenie. [Gen. -iei. / cf. lat. barbaria, fr. barbarie].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBARÍE, barbarii, s. f. 1. Stare rudimentară de dezvoltare social-culturală în care se află un om sau un popor. 2. Concepție, atitudine, comportare a unui om sau a unui popor, dovedind lipsă de respect față de cultură și civilizație; (concr.) faptă dovedind o asemenea concepție; cruzime, sălbăticie. – Fr. babarie (lat. lit. barbaria).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBARÍE, (2) barbarii, s. f. 1. Stare primitivă de dezvoltare social-culturală. 2. Concepție, atitudine, comportare care dovedesc lipsă de respect, dispreț sau ură față de cultură și de civilizație; (concr.) faptă care rezultă dintr-o asemenea concepție; cruzime, sălbăticie. — Din fr. barbarie, lat. barbaria.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

barbișón (barbișoáne), s. n. – Cioc, țăcălie, barbișă. Fr. barbiche și (mai rar) barbichon. Forma barbișe s-a folosit de asemenea uneori, cît timp a fost la modă barbișonul.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBOTÍNĂ s.f. Pastă cu care se lipesc ornamentele și torțile pe obiectele de ceramică. ♦ Decorație executată cu o asemenea pastă pe porțelan sau pe faianță. [< fr. barbotine].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBOTÍNĂ s. f. 1. pastă diluată vitrifiabilă cu care se lipesc ornamentele și toartele pe obiectele de ceramică. 2. decorație cu o asemenea pastă pe porțelan sau pe faianță. (< fr. barbotine)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BARÍȘ ~e n. 1) Țesătură fină și subțire de lână pură, folosită pentru confecționarea îmbrăcămintei. Rochie de ~. 2) Broboadă făcută din asemenea țesătură. /<fr. barege
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

baroc (‹ fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr.b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BASTÓN, bastoane, s. n. 1. Băț care servește de reazem în timpul mersului. ♦ Lovitură dată cu un asemenea băț. 2. (Rar) Baton. – It. bastone.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

bauxit, (engl.= bauxite) rocă sedimentară bogată în aluminiu, alcătuită din hidroxizi de aluminiu (gibbsit, bohmit, diaspor) și, subordonat, hidroxizi de Fe, cu structură masivă sau pământoasă și textură colomorfă, nodulară, brecioasă sau oolitică. B. are culoare roșie, brună, cenușie, verzuie și mai rar albă sau galbenă și formează dep. stratiforme, lenticulare sau sub formă de pungi. Din p.d.v. genetic, b. reprezintă: a) un produs rezidual, de alterare lateritică (b. lateritice) a unor roci vulcanice (andezite, bazalte, sienite, granite); b) un produs rezidual autohton sau alohton asociat cu calcarele (karst b.); c) un produs rezultat din precipitarea anorganică a unor coloizi aluminoși în anumite baz. de sedimentare. B. reprezintă principala materie primă pentru extracția aluminiului; este, de asemenea, utilizat în industria materialelor refractare, a abrazivilor, a cimentului etc. În România, se exploatează în Mții Pădurea Craiului și în baz. Hațeg.
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BAX, baxuri, s. n. Cutie de diferite dimensiuni, în care se ambalează cutii mai mici cu produse de același fel; conținutul unei asemenea cutii. — Din engl. box.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

bazaconie f. 1. nelegiuire: bazaconii de cari iscodește și vrăjește dracul CR.; 2. necuviință, vorbă sau faptă extravagantă: cum poți să-ți închipuiești asemenea bazaconii ? AL. [Slav. BEZZAKONIĬE, fărădelege («și văzură acolo atâta strâmbătate și răsboaie și multe bazaconii și sânge vărsat», Alexandria); cu sensul foarte scăzut în limba modernă: comedie, poznă].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

bazár (-re), s. n.Var. înv. pazar (cu der. săi). Mr. păzare „tîrg, piață”, megl. pazari „tîrguială, tocmire”. Fr. bazar, din per. bazar. A intrat de asemenea din tc. pazar direct; cf. ngr. παζάρι, alb., sb., rus. bazar, bg. pazarĭ.Der., împrumutați direct din tc., sînt înv.; bazarghidean, s. m. „servitor însărcinat cu cumpărăturile” (‹ tc. pazargiden); bazarlîc, s. n. (cumpărătură), din tc. pazarlik (Roesler 588; Șeineanu, III, 16; Ronzevalle 44).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

băiát (băiéți), s. m.1. Băiat de serviciu; vînzător; servitor. – 2. Tînăr, flăcău. – 3. Bărbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de „hamal”; cf. băiat „picolo”, băiat de prăvălie: intrase ca băiat într-o prăvălie (Basarabescu). Dacă este într-adevăr așa, ar putea să se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator „hamal”; pentru aceasta ar trebui să se presupună că verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul *bailare (certificată de it. baila) › *bailiarebailliare (confirmată de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totuși modificare internă a it., Meyer-Lübke, Ital., 54). Plecînd de la *balliator, der. lui băiat este normală (cf. împăratimperator). Este de asemenea posibil să fie vorba de un *ba(i)liatus, cum par să indice calabr. vajazzu „slugă, țăran”, bajazza „servitoare; femeie ușoară”, lat. med. bailetus „servitor”, probabil rezultat al unei contaminări cu va(r)let și lat. med. baietus „paj”, atestat într-o glosă irlandeză (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. și lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας „servitor”. Pe de altă parte, este posibil să avem dovada existenței în rom. a lui *ba(i)liare „a duce”, datorită prezenței în bg., sb. a lui bajat „(pîine) greu de mestecat”, care se poate explica numai printr-un sens primitiv, „dus cu sine, transportat”, provenind din rom. Confuzia semantică între „servitor” și „tînăr, flăcău” este pe cît de generală pe atît de ușor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garçon. În orice caz, pare mai puțin probabilă soluția admisă în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Pușcariu, Dacor., IV, 808 și Lr., 546; Rosetti, I, 163), și care pleacă de la același etimon, dar urmînd o evoluție semantică diferită. Această explicație pleacă de la prezența în rom. a vb. a băia „a crește”, slab reprezentat în regiunea Banatului și în Hațeg (cf. ALR, 235), și pe care autorii menționați îl derivă din lat. baiulare „a duce, a purta, a crește” (cf. balia „doică”, de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila „doică”, fr. bailler „a da”, port. baiular „ a mîngîia”), prin intermediul acelorași modificări fonetice. Dacă se admite acest punct de vedere, am avea în băiat un semantism paralel sp. críocriar. Totuși, această ipoteză pare inacceptabilă, pentru că a băia „a crește” se explică perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a băia „a îmbăia”, fără a fi nevoie să se recurgă la etimoane îndoielnice; și, de asemenea, pentru că băiat este cuvînt de uz cu totul general, cu excepția regiunii Crișanei și a Banatului (ALR 184): adică este necunoscut numai în acea regiune în care se păstreză a băia „a crește”, ceea ce pare împotriva logicii. În sfîrșit, trebuie arătat că Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) și de Candrea, îl explică pe băiat prin vb. a (îm)băia, a cărui dificultate a fost indicată de DAR. Der. băiată, s. f. (Trans., fată); băietan, s. m. (băiat, flăcău); băiețandru, s. m. (băiat, flăcău); băiețaș, s. m. (băiat, copil); băiețea, s. f. (Trans., fată); băiețel, s. m. (băiețaș); băiețesc, adj. (de băiat); băiețește, adv. (ca băieții); băiețică, s. f. (Trans., fată); băiețică, s. m. (Mold., băiat); băiețime, s. f. (mulțime de băieți); băiețoi, s. m. (vlăjgan); băiețos, adj. (de băiat).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BĂLĂRÍE ~i f. 1) Buruiană mare și stufoasă, care crește pe terenuri necultivate. 2) Loc năpădit de asemenea buruieni. [Art. bălăria; G.-D. bălăriei] /Orig. nec.
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BĂLȚÁT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre părul sau penajul animalelor) Care are pete sau dungi de altă culoare; tărcat. 2) (despre animale) Care are asemenea păr; tărcat. 3) fam. (despre haine, stofe, țesături etc.) Care este colorat fără gust, în prea multe culori țipătoare. Basma ~tă. ◊ A umbla după boi ~ți a umbla fără rost. /<lat. balteatus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bărbát (bărbáți), s. m.1. Om adult. – 2. Persoană de sex masculin. – 3. Om însurat, bărbat, soț. 4. (Adj.) Energic, curajos, viguros. – Mr., megl. bărbat, istr. bărbǫt. Lat. barbatus (Pușcariu 183; REW 946; Candrea-Dens., 134; Densusianu, GS, II, 314; DAR), cuvînt păstrat în limbile romanice (it. barbato, prov. barbat, sp., port. barbado), dar cu sensul etimologic de „om cu barbă”. Totuși, sensul de „vir” figurează încă în glose latine și este atestat și în ngr. βαρβάτος › alb. varvát (unii consideră, nejustificat, că ngr. provine din rom.). Pentru barbatus „soț, bărbat”, cf. Graur, Rom., LVI, 105. Cf. de asemenea lat. med. barbanus „unchi” (Du Cange; Castro, Glos., 175), de unde gris. barbane, tarent. barbano „unchi”. Expresia deal bărbat, rar folosită cu sensul de „coastă abruptă, pantă” este derivată de Giuglea, Dacor., V, 538-42, din lat. vervactum (› sp. barbecho; cf. REW 9264, cu rezerve). Pare a fi mai curînd vorba de un cuvînt înrudit cu sp. bravo, bravío, a cărui derivare din barbarus nu pare a fi general acceptată. Der. bărbățel, s. m. (soțior); bărbătesc, adj. (caracteristic bărbaților, de bărbat); bărbătește, adv. (ca bărbații); bărbăție, s. f. (maturitate, vigoare, curaj, virilitate); bărbățime, s. f. (oamenii adulți, bărbații); bărbătos, adj. (viril, viguros); bărbătuș, s. m. (mascul al animalelor, în general; cui de lemn, care pune piedică sulului la războiul de țesut); îmbărbăta, vb. (a încuraja, a reconforta). – Din rom. provine mag. borbáth „activ” (Candrea, Elemente, 407).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BĂRBÂNȚĂ ~e f. 1) înv. Vas din doage, de forma unui butoiaș, folosit pentru păstrarea diferitelor produse (lapte, brânză, miere etc.). ◊ Când e brânză, nu-i ~ când este una, lipsește alta. 2) ist. Dare în natură, măsurată cu un asemenea vas. /<ung. berbencé
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

băsádă (-de), s. f. – (Trans., înv.) Conversație, taifas. – Var. bes(e)adă, băseadă. Sl. besĕda, în limba veche; și de asemenea din mag. beszéd (‹ sl.), în Trans.Der. băsăd(u)i, vb. (a sta de vorbă, a sta la taifas).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BĂTÁIE bătăi f. 1) Lovitură cauzată de un corp (sau de o ființă) care bate. 2) Zgomot caracteristic produs de un asemenea corp sau ființă. ~ în ușă. 3) Lovituri repetate (cu mâna sau cu un obiect) date sau primite de cineva. ◊ ~ de cap a) lucru mintal intens; frământare a minții; b) muncă grea și istovitoare; trudă. ~ de joc batjocură. A se lua la ~ a se bate (cu cineva); a se încăiera. A da ~ a se pune pe treabă; a zori. A pune (ceva) la ~ a pune (ceva) la dispoziție cu generozitate (pentru a fi consumat). ~ia peștilor depunere și fecundare a icrelor. 4) pop. Luptă de proporții între două forțe armate; bătălie; război. Pe câmpul de ~. 5) Sunet alternativ și ritmic (produs de inimă); zvâcnire. 6) Zgomot anormal produs de o mașină cu funcționare defectuoasă. 7) Distanță până la care o armă poate arunca un proiectil. În ~ia puștii. 8) Fond sonor sub forma unor sunete ritmice produse de un mecanism în funcțiune. 9) reg. Sunete (repetate) caracteristice speciei, scoase de câine; lătrat; hămăit. 10) Acțiune luminoasă sau termică. ~ia lunii. ~ia soarelui. 11) muz. Mișcare (a mâinii sau a baghetei) prin care se indică măsura. [G.-D. bătăii; Sil. bă-ta-ie] /<lat. batt[u]alia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BĂȚ béțe n. 1) Bucată de lemn lungă și subțire (cu diferite întrebuințări). ◊ A pune (cuiva) bețe în roate a crea greutăți pentru a zădărnici realizarea unor planuri; a pune piedici. A rămâne cu traista în ~ a ajunge pe drumuri; a se ruina; a fi falit. 2) Lovitură dată cu asemenea bucată de lemn. /Orig. nec.
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

becațină f. berbecuț, pasăre asemenea becațului, dar mai mică (Scolopax gallinula)(= fr. bécassine).
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

béci (béciuri), s. m. – Berbec tînăr, de doi ani. – Mr. beci. Bg., sb. biče „taur tînăr”, sb. bičij „taurin”. Schimbarea semantică, deși curioasă, este aceeași ca în cazul lui buhai, care înseamnă totodată și „taur” și „berbec”. Diculescu, Elemente, 444, crede că este reprezentant al gr. βηϰίον „oaie tînără” și legat de it. becco. Pușcariu 198 de asemenea îl lega de it., dar îl considera rezultat al lui (ber)beculus, care ar fi trebuit să dea *bechi; însuși autorul și-a abandonat ipoteza în DAR; cf. REW 9270 și 1020a. Capidan, Dacor., IV, 444, se referă la sl. belče, de la bĕlŭ „alb”, ipoteză puțin verosimilă. Cf. bic.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

belciúg (belciúge), s. n.1. Verigă. – 2. (Înv.) Inel. – Mr. bilciugă, megl. bilțug. Sl. belŭčugŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 53; Türk, I, 263; Cihac); cf. bg. belčjug, v. sb. bĕlĭčugĭ, sb. biòčug, beòčug, „verigă de ușă”, rus. belčug. Totuși, cuvîntul nu este sl., ci tc., cf. Berneker 48. Cuvîntul mr. se explică prin contaminare cu tc. bilezik „brățară” › rom. belezic (Șeineanu, II, 46), care a circulat, de asemenea, deși puțin, cf. alb. beljezik, bg. belezik.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bentonit, (engl.= bentonite) rocă argiloasă de culoare deschisă (cenușie-verzuie, galbenă), de obicei stratificată, constituită din cel puțin 75 % montmo-rillonit și beidelit și caracterizată printr-o mare capacitate de absorție a apei. De regulă, reprezintă un „depozit’’, rezidual provenit prin alterarea halmirolitică sau hidrotermală a unor produse vulcanice cineritice. Se utilizează ca decolorant, pentru curățirea produselor petroliere sau a uleiurilor vegetale; de asemenea, la prepararea noroiului de foraj. În România, se întâlnește la Orașul Nou, Racșa (Maramureș), Tufari (Mehedinți), Sichevița (Caraș-Severin) și Dobr.S.
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*berlínă f., pl. e (fr. berline, d. orașu Berlin, de unde a venit moda unor asemenea trăsuri). Un fel de cupeŭ maĭ mare, cu doŭă canapele, ca și landou. V. butcă, rădvan.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BEȘLÍU ~i m. ist. 1) Soldat (turc sau tătar) de cavalerie, care făcea serviciul de curier domnesc sau de jandarm. 2) la pl. Corp de cavalerie, constând din asemenea soldați. [Sil. beș-liu] /<turc. beșli
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BETEÁLĂ s. f. (Adesea fig.) 1. Fir lung de metal auriu sau argintiu. ♦ Spec. Podoabă făcută din asemenea fire (pentru mirese). 2. (Bot.) Orzoaică-de-baltă (Vallisneria spiralis). [Var.: peteálă s. f.] – Din ngr. petálion.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

BETEÁLĂ s. f. (Adesea fig.) 1. Fir lung de metal auriu sau argintiu. ♦ Spec. Podoabă făcută din asemenea fire (pentru mirese). 2. (Bot.) Orzoaică-de-baltă (Vallisneria spiralis). [Var.: peteálă s.f] — Din ngr. petálion.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

betel n. plantă din India, asemenea piperului, ale cării frunze se mestecă.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

bezacónie f. (vsl. bezzakoniĭe, d. bezŭ, fără, și zakonĭ, lege). Vechĭ. Nelegĭuire. Azĭ. Fam. (bazaconie). Extravaganță, năzdrăvanie, comédie: Ce e bazaconia asta? Cine țĭ-a spus asemenea bazaconiĭ?
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BIBLIOTÉCĂ ~ci f. 1) Colecție (publică sau particulară) de cărți, publicații periodice, manuscrie etc., clasificate și aranjate într-o anumită ordine pentru a facilita utilizarea lor de către cititori. 2) Instituție care adăpostește o asemenea colecție, punând-o la dispoziția cititorilor. 3) Mobilă cu rafturi pentru păstrarea cărților. 4) Colecție de publicații cu o anumită tematică, scoasă de o editură în volume identice ca format și ca aspect. [G.-D. bibliotecii; Sil. -bli-o-] /<lat. bibliotheca, fr. bibliothéque
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BIERCE [biərs], Ambrose Gwinett (1842-1914), scriitor și ziarist american. Povestiri inspirate din Războiul Civil, vădind predilecția pentru detaliul crud, realist și umorul negru („Povestiri despre soldați și civili”, „Se pot întîmpla asemenea lucruri?”).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

biét (biátă), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetusbiet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BIJUTERÍE ~i f. 1) Obiect confecționat din metal nobil sau din piatră scumpă folosit ca podoabă; giuvaier. 2) la pl. Magazin în care se vând (și se confecționează) asemenea obiecte. 3) fig. Lucrare de proporții și forme relativ mici care se impune prin eleganță și prin minuțiozitatea detaliilor. [Art. bijuteria; G.-D. bijuteriei; Sil. -ri-e] /<fr. bijouterie
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

biocompatíbil, -ă adj. (med.) Compatibil cu organismul uman ◊ „Pentru prinderea oaselor în caz de fractură se folosesc adesea știfturi metalice. Scoaterea lor din os, după sudare, necesită însă o operație suplimentară. Pentru a evita această a doua intervenție, specialiștii sovietici în domeniul tehnicii medicale au propus confecționarea știfturilor din polimeri biocompatibili. Asemenea știfturi [...] prezintă marele avantaj că se resorb cu timpul în organism, fără nici un fel de efecte dăunătoare.” R.l. 29 VIII 77 p. 6 (din fr. biocompatible; DTN 1973; DEX)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

biomateriál s.n. (med.) ◊ Biomaterialele sunt produse care servesc la restaurarea sau înlocuirea unor țesuturi vii care au avut de suferit din diferite cauze. Ortopedia este principala beneficiară a unor asemenea materiale, dar ele sunt utilizate, de asemenea, în chirurgia vasculară.” Sc. 11 X 77 p. 4. ◊ „Trei dintre specialiștii veniți la Paris au prezentat o serie de conferințe publice: «Biomateriale și evoluția științei moderne» [...]” Cont. 3 VII 81 p. 18 (din fr. biomatériel; DMN)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BIZANTÍN, -Ă (‹ fr., lat.) adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Bizanțului sau Imp. Bizantin, Bizantin, privitor la Bizanț sau la Imp. Bizantin. ♦ Artă b. = denumire dată artei dezvoltate în sec. 6-15 pe terit. Imp. Bizantin. În evoluția sa cunoaște trei perioade mari: prima cuprinde sec. 6-9, a doua sec. 10-12 și a treia sec. 13-15. S-a format pe baza artei creștine vechi, căreia i s-au adăugat elemente proprii artei Orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). În general, este o artă de curte somptuoasă, caracterizată printr-o mare varietate de forme și prin bogăția ornamentației. Se dezvoltă arhitectura religioasă, civilă și militară. Printre cele mai importante monumente: biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (532-537), biserica San Vitale din Ravenna (532), biserica mănăstirii Daphni din Atena (sec. 12) etc. În cadrul picturii se remarcă trei tendințe, corespunzătoare celor trei perioade mari: istorică, dogmatică și narativă. Cunosc o mare înflorire pictura de manuscris și de icoane și pictura monumentală (mozaicul și fresca). Din sculptură nu au mai rămas decît piese mărunte, lucrate în relief scund sau traforaj, realizate în metal, fildeș și în piatră. În artele decorative o dezvoltare aparte au țesăturile scumpe, argintăria, emailurile etc. A. b. a influențat puternic dezvoltarea artei din Balcani, din Rusia și chiar din Occident (pictura Renașterii italiene timpurii). Pe terit. Țărilor Române prezența a.b. a fost deosebit de puternică încă din sec. 9, jucînd un rol hotărîtor în formarea artei medievale românești, prin intermediul cetăților bizantine din zona Dunării de Jos (Păcuiul lui Soare, Dinogeția). Monumentul cel mai caracteristic pentru influența a.b. în Țările Române este biserica domnească din Curtea de Argeș (sec. 14). În sec. 15-18, formele artistice de tradiție bizantină vor constitui o componentă constantă în sinteza artei vechi românești, atît în arhitectură, cît și în pictură și de asemenea în în artele decorative. Muzică b. = artă exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă. A luat naștere în Bizanț, în primele secole după Hristos, prin sintetizarea surselor ebraice, siriene și grecești. Inițial a avut un caracter de masă fiind cîntată de întreaga comunitate, dar, cu timpul, a dobîndit un caracter profesional, fiind practicată de poeții cîntăreți care au creat unele genuri specifice (imnul, canonul, troparul). M.b. a fost codificată în sec. 8, fiind fundamentată pe teoria muzicală antică greacă și fixată printr-un sistem propriu de notație cu neume. Caracteristică E și SE Europei, în Țările Române, m.b. a fost adoptată și dezvoltată. V. România; Muzica. 2. S. m. și f. Locuitor al Bizanțului sau al Imp. Bizantin.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol1) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bîlină (starină), (cuv. rus. былина; старина, „cântec bătrânesc”), cântec epic rusesc în care sunt descrise într-un stil muzical special, cu sau fără acompaniament* instrumental, momente și fapte din viața și istoria poporului, vitejia unor eroi istorici („junaci”) sau legendari. Interpreții adaptează versurile unor melodii simple, cu ambitus (1) redus, sau unui recitativ* recto-tono, ritmat variat. În S Rusiei, b. se cânta și într-o variantă polifonică* (2-3 voci). B. este atestată din sec. 10-11. La bulgari, cântecele epice, atestate din sec. 13, ce cuprind teme haiducești sau cu caracter satiric și umoristic, sunt cunoscute, de asemenea, sub denumirea b. V. baladă; duma.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bî́tă f., pl. e (vsl. bŭtŭ, sceptru. V. botă 2). Ciomag lung (cum poartă ciobaniĭ). Lovitură dată cu un asemenea cĭomag: ĭ-a tras o bîtă. V. ghioagă, moacă 2 și țoapă 2.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bîz, interj. interj. care redă zgomotu aripilor saŭ altor lucrurĭ asemenea. V. bîzîĭ și zumba.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BLID ~e n. pop. 1) Vas (de lut, de metal etc.) adâncit, de diferite forme și cu diferite întrebuințări. ~ de bucătărie. ◊ A mânca dintr-un ~ (cu cineva) a fi în relații de strânsă prietenie (cu cineva). 2) Conținutul unui asemenea vas. ◊ Un ~ de linte plată, de obicei neînsemnată, pentru care cineva se angajează să comită o josnicie. 3) la pl. Totalitate a recipientelor folosite la pregătirea sau la servirea mâncării; veselă; vase. ◊ A intrat nora în ~e se spune despre o persoană cu mișcări stângace, în special când aceasta face zgomot cu vasele sau le sparge. /<sl. bliudu
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BLINDÁT, -Ă I. adj. 1. cu blindaj. 2. (fam.) îmbrăcat peste măsură. II. s. n. autovehicul de luptă prevăzut cu blindaj; tanc. ◊ (pl.) trupe dotate cu asemenea mijloace. (< blinda)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

blînd (blînde), adj. – Blajin, bun, pașnic. – Mr. blîndă, megl. blondă. Lat. blandus (Pușcariu 206; REW 1151; Candrea-Dens., 164; DAR); cf. v. fr. blant, prov. blan, sp. (blando).Der. blîndă, s. f. (urticarie); îmblînzi, vb. (a împăca, a liniști, a potoli); îmblînzitor, adj. (care îmblînzește; dresor). Blîndă se consideră uneori ca un der. dintr-un sl. blǫdi (cf. Byhan, Jb., IV, 304), caz în care ar fi identic cu bolînd; dar opinia admisă în general este că, dimpotrivă, rut. blynda, sb. blanda și bg. blŭnda provin din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 230). A îmblînzi, vb., considerat de Pușcariu 779 ca der. dintr-un lat. *blandῑre (‹ blandῑri), este mai curând o formație internă a rom. De asemenea se consideră în general că blîndețe, s. f. (gingășie, dulceață, bunătate) reprezintă lat. blandῑties (Pușcariu 207; Candrea-Dens., 165; REW 1150; DAR); dar este mai probabil o der. internă a rom. (cf. Graur, BL, V, 90), cu. var. blîndeție și blînzie, s. f. (înv., gingășie, dulceață).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

boáre s. f.1. Exalare, duhoare. – 2. Zăpușeală, căldură. – 3. Adiere de vînt. – Mr. boră, megl. boari. Lat. văpōrem, pronunțat normal *baporem. Trebuie să se presupună o fază intermediară asimilată *baborem, al cărei rezultat normal este *băoareboare, cf. subala(sub)suară. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel puțin pentru primele două accepții; cea de „adiere de vînt” este numai secundară și pînă la un anume punct incertă (în ex. pe care le menționează DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecvența cu care se întrebuințează expresia o boare de vînt arată că nu este posibil să se caute un etimon care să însemne de la sine „vînt”). Etimonul pe care îl propunem a fost întrevăzut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspect fonetic și ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Bŏreās, ipoteză care, adoptată de Pascu, Beiträge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 și Scriban, prezintă mari dificultăți semantice (cum am arătat, boare nu înseamnă „vînt” ci „duhoare”; pe de altă parte, implică noțiunea de „fierbinte”, cf. Dosoftei; nu-i nime să-i scape de boare, să se-ascunză de dîns la răcoare; în timp ce, dimpotrivă, Boreas este vîntul rece din nord). În fața ipotezei, lui Densusianu se ridică cea a lui Pușcariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care derivă pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioară, Cipariu, Arhiv., 70, se gîndea la bg. burja, cf. bură.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

boáșă (-șe), s. f. – Testicul. Var. boș. Megl. boș, istr. boș. Origine necunoscută. Etimonul lat. byrsa „pungă”, propus de Diez, nu este posibil. Pușcariu 210 (și DAR) a încercat să depășească dificultatea, presupunînd o formă *byrsea, care nu este însă nici ea satisfăcătoare. Ar putea fi tc. boș „gol”, cu același sens ca deșert, cf. fr. creux de l’estomac (din tc. provine și mr. boșă „gol”); dar vechimea cuvîntului (apare la Dosoftei) și semantismul lui, identic în dialecte, se opun acestei explicații. Der. boșar, s. m. (pepene galben); boșorog, adj. (care suferă de hernie, surpat; plantă, Scleranthus annuus), care pare formație glumeață, pe baza lui boașe și olog, modificată ca în șontorog; boșorogi, vb. (a deșela, a speti; a ologi); boșorogeală, s. f. (hernie; decrepitudine). Trebuie de asemenea să presupunem că boșorog, care circulă numai în Munt. (ALR 125), a suferit probabil influența formală a sb. bosonog „desculț”.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BOÉM, -Ă s.m. și f. Om dezordonat, lipsit de mijloace, de siguranța zilei de mâine. // adj. Care corespunde firii sau felului de viață caracteristic unui asemenea om. [Pron. bo-em. / < fr. bohème].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

boiá (boiéle), s. f.1. Culoare, vopsea. – 2. Fard. – Mr. boe, buiauă, megl. buia. Tc. boya (Roesler 589; Șeineanu, II,56; Lokotsch 328); cf. ngr. μπογιά, alb. bojë, bg., sb. boja. Cf. boiangiu. Der. boi, vb. (a picta, a vopsi; a înșela); boială, s. f. (vopsea, culoare; fard), care poate de asemenea să fie der. de la vb., ca un s. refăcut pe baza pl. boiele.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BOLD ~uri n. pop. 1) Ac scurt cu gămălie la capăt. 2) Obiect de metal în formă de agrafă, cu vârf ascuțit, folosit pentru a fixa ceva. 3) Băț ascuțit cu care se îndeamnă vitele la mers. 4) Împunsătură cu un asemenea băț. /<sl. bodli
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BORANGÍC ~uri n. 1) Fir de mătase naturală, obținut din gogoșile viermilor-de-mătase. 2) Pânză țesută din asemenea fir, folosită pentru confecționarea fețelor de masă, a cuverturilor și a obiectelor de îmbrăcăminte ușoară. 3) la pl. Varietăți ale unei astfel de pânze. /<turc. bürüncük
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BORCÁN ~e n. 1) Vas de formă cilindrică (de sticlă sau din plastic), fără torți și larg la gură, folosit pentru păstrarea diferitelor produse. 2) Conținutul unui asemenea vas. /<bulg. burkan
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bot (bóturi), s. n. 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. 2. Bot (de animal). 3. Cocoașă. < Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoașă”, fr. bosse „cocoașă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Pușcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în sp. (Corominas, III, 393) și în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). – Interpretarea expresivă este aceea care trebuie să fi dat naștere var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă, chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boț, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloș, cocoașă”; și (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Șeineanu, Semasiol., 103; și Candrea, Eléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat ca „foarte puțin probabil” și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în bont un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, și alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); și pentru boț, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. – Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boțos, adj. (cu bulb); boțuț, s. m. (varietate de ciuperci); botișor, s. n. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boți, vb. (a rotunji, a da formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboți, vb. (a încreți, a mototoli); boțitură, s. f. (cocoloș); Boțolan, s. m. (nume de bou); botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare să fi fost „plin la față, bucălat” și care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. și bosumflat), ajunge să se confunde cu buză și, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. și butuc, buză. [1053]
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

bot (bóturi), s. n.1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. – 2. Bot (de animal). – 3. Cocoașă. Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoașă”, fr. bosse „cocoașă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Pușcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în sp. (Corominas, III, 393) și în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). Interpretarea expresivă este cea care trebuie să fi dat naștere var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă; chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boț, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloș; cocoașă”; și (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Șeineanu, Semasiol., 103; și Candrea, Éléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat că „foarte puțin probabil”, și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în „bont” un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, și alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); și pentru boț, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boțos, adj. (cu bulb); boțuț, s. m. (varietate de ciuperci); botișor, s. m. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boți, vb. (a rotunji, a da o formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboți, vb. (a încreți, a mototoli); boțitură, s. f. (cocoloș); Boțolan, s. m. (nume de bou); botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); îmbotnița, vb. (a pune botniță); botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare a fi fost „plin la față, bucălat”, și care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. și bosumflat), ajunge să se confunde cu buză și, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. și butuc, buză.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

brághin, -ă adj. (d. bragă, după culoarea vinuluĭ ĭețit din aceștĭ strugurĭ). Se zice despre un fel de strugurĭ timpuriĭ cu boabe marĭ roșiatice: strugurĭ braghinĭ, poamă braghină. S.f. Vin din asemenea strugurĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BRĂȚÁRĂ, brățări, s. f. 1. Podoabă în formă de verigă, făcută din metal prețios sau din alt material și purtată de femei la încheietura mâinii sau pe braț; brățea. 2. Manșetă brodată la mânecile cămășilor țărănești. 3. (Tehn.) Piesă de metal alcătuită din una sau mai multe bucăți, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care servește la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloană; ornament ieșit în relief cu asemenea formă. – Lat. brachiale.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

BRĂȚÁRĂ, brățări, s. f. 1. Podoabă în formă de verigă, făcută din metal prețios sau din alt material și purtată de femei la încheietura mâinii sau pe braț; brățea. 2. Manșetă brodată la mânecile cămășilor țărănești. 3. (Tehn.) Piesă de metal alcătuită din una sau mai multe bucăți, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care servește la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloană; ornament ieșit în relief cu asemenea formă. — Lat. brachiale.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

brấncă2, -i, (brângă), s.f. – 1. (med. vet.) Boală contagioasă, specifică porcilor (brângă): „Animalul nu are poftă de mâncare și apar unele semne de neliniște. Localnicii (din Călinești) cunosc o plantă numită brânguță, care este culeasă, fiartă și cu fiertura se spală animalul bolnav și i se dă să și bea” (Memoria 2004: 1.072). 2. (bot.) Buruiană de bubă, urzică neagră, brânca porcului (Scrophularia nodosa L.). Folosită în medicina populară pentru zgâlci (scrofuloză); de asemenea, contra gușterului (crup difteric) la porci (Borza 1968: 157). 3. Erizipel (Butura, 1979). – Cf. srb. brnka (MDA).
Sursa: DRAM (2011) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

breb (brébi), s. m. – Castor. Sl. bebrŭ, bebrĭ și de asemenea bibrŭ, bobrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 34; Cihac, II, 28; DAR); cf. rus. bobrĭ, pol. bóbr, ceh. bobr, cr. breber. După Miklosich, Fremdw., 77, espe un cuvînt împrumutat de sl. din vreo limbă străină, ceea ce l-a determinat pe Philippide, Principii, 140, să creadă că slavii îl împrumutaseră din rom.; totuși, după Berneker 44, este cuvînt indo-european, normal în sl. Der. din rom. plecîndu-se de la lat. fiber, propusă odinioară de Diez, I, 63 și reluată de Koerting 1291 și de Philippide, fusese deja respinsă de Cihac, I, 29 și Densusianu, Rom., XXXIII, 275 și Hlr., 98. Cf. breabăn.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BRIGADIÉR, -Ă s. m. 1. conducător și organizator al activității unei brigăzi (1). ◊ muncitor dintr-o asemenea echipă. 2. tehnician din administrația pădurilor care conduce o brigadă (4). (< fr. brigadier)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

brodí (-désc, -ít), vb. 1. (Înv.) a bălăci. – 2. A vorbi aiurea, a spune prăpăstii. – 3. A nimeri, a potrivi, a ajunge la țintă. Sl. broditi, al cărui sens de bază este „a tranzita, a trece prin vad” (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac, II, 29; DAR), cf. brod, de asemenea, sb. broditi „a trece prin vad”, slov. broditi „a hoinări” și breditĭ „a da greș”. Sensul fundamental din rom., „a nimeri” se explică în DAR prin ideea intermediară de „a ajunge la timp pentru a se urca pe ponton, a nimeri momentul”; dar aceasta înseamnă să se derive un sens primar de la o accepție secundară și tîrzie. A brodi trebuie să fi însemnat mai întîi „a găsi vadul” sau „a afla drumul”, cf. bg. izbroždanĭă „a afla, a descoperi”. Der. brodeală, s. f. (întîmplare, hazard); brudiu (var. înv. brodiu, brodiv), adj. (aiurit, zăpăcit, nesăbuit, bezmetic), legat direct de accepția 2; brudnic, adj. (zăpăcit). Este greșită opinia lui Loewe 70, care îl leagă pe brudiu de lat. brutus.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

bubă f. 1. umflătură dureroasă cu puroiu; buba oii, boală lipicioasă a oilor, numită și dalac; buba mânzului, boală lipicioasă a cailor, numită și răpciugă; pl. bube dulci, se fac mai ales la copii, pe cap și pe lângă buze; 2. asperitate asemenea bubelor (pe plante sau fructe): 3. fig. rău grav, durere sufletească: asta-i buba. [Slav. BUBA].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

búcă (búci), s. f.1. Obraz, falcă. – 2. Fesă, șold. – Mr., megl. bucă. Lat. bŭcca „gură” (Pușcariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635), cf. alb. bukë „pîine” (Meyer 51), ngr. βούϰϰa „îmbucătură”, it. bocca, prov., cat., sp., port. boca, fr. bouche. În rom. s-a păstrat sensul de „gură”; sensul de „obraz”, care a fost de asemenea propriu cuvîntului lat., apare în rom., în bretonul boc’h și în berberul abeqqa. Acest ultim sens, puțin obișnuit în est (ALR 23), pierde teren față de obraz, în esență datorită asocierii de idei necuviinciose pe care o sugerează; în schimb, sensul de „fese” este comun și general în rom. Cf. bucată, îmbuca. Cf. evoluția semantică în sens opus, în buză. Der. bucălat (var. bucălău, bucăliu, bucălăi), adj. (fălcos, gras); bucălai, adj. (despre oi, cu capul negru); bucar, s. n. (opritoare de ham). Derivarea și relațiile reciproce între bucălat și bucălai nu sînt clare. Cihac, I, 29 îl derivă pe bucălat de la un lat. *bucculentus, care pare foarte artificial, și imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 și DAR admit că bucălai „cu capul negru” a rezultat din compunerea lui bucă „obraz” la animale și, pe de altă parte, în ciuda evidentei identități a lui bucălat „gras” cu bucălai „cu capul negru”. Credem că trebuie mai curînd plecat de la var. bucălău, al cărui f. normal, bucălaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populară, ca fiind în legătură cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persistă dificultatea derivării lui bucălat plecîndu-se de la bucă; cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a cărui ipoteză (‹ bucca + latus) ni se pare nepotrivită. S-ar putea avea în vedere o primă der. pe baza suf. -lău (cf. fatăfătălău), prin care s-a format probabil un fals participiu bucălat.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BUCURÍE ~i f. 1) Exaltare sufletească intensă provocată de emoții puternice; mulțumire sufletească. ◊ A nu (mai) putea de ~ a fi nespus de bucuros. 2) Factor extern care provoacă o asemenea stare sufletească. [Art. bucuria; G.-D. bucuriei; Sil. -ri-e] /a (se) bucura + suf. ~ie
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BUFÉT ~e n. 1) Dulap în care se păstrează vesela, tacâmurile și lenjeria de masă. 2) Local (mic) sau cameră într-un local, în care se servesc mâncăruri (reci), patiserie, băuturi. 3) Totalitate a mâncărurilor și a băuturilor care se servesc într-un asemenea local. /<fr. bufet
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bufét-clásă s.n. Bufet amenajat în interiorul unui vagon clasă ◊ „De asemenea, s-a luat măsura amenajării de bufete la vagoane clasă, în spațiul a două compartimente: astfel de bufete-clasă funcționează în rapidul «Traian» de pe linia București-Timișoara.” R.l. 8 IX 67 p. 1 (din bufet + clasă)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

BÚGED ~dă (~zi, ~de) pop. 1) (despre obraji) Care este moale și umflat (de beție, somn, boală). 2) (despre persoane) Care are fața cu asemenea obraji; buhăit. /<lat. buccidus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BURÉT n. 1) Fibră textilă groasă și neuniformă, obținută din deșeurile de mătase naturală. 2) Țesătură din asemenea fibre. /<fr. bourette
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BÚRSĂ2 ~e f. 1) Reuniune periodică a unor persoane pentru a negocia hârtii de valoare și valute străine sau pentru a încheia tranzacții de mărfuri. 2) Instituție unde au loc asemenea reuniuni. ◊ ~ neagră comerț clandestin. ~a muncii instituție care înregistrează șomerii și mijlocește angajarea lor la lucru. [G.-D. bursei] /<fr. bourse
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bursoacă f. alt nume dat mohorului, din cauza frunzelor sale ascuțite și aspre (asemenea perilor bursucei).
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BÚTE buți f. 1) rar Vas de mare capacitate, cu capetele mai înguste decât mijlocul, făcut din doage cercuite și folosit pentru păstrarea diferitelor lichide, în special a vinului. ◊ A lega (pe cineva) ~ a lega strâns, încât să nu poată face nici o mișcare; a imobiliza complet; a lega burduf; a lega cobză; a lega fedeleș. A se face ~ (de mâncare) a mânca foarte mult; a se ghiftui; a se face burduf de mâncare. 2) Conținutul unui asemenea recipient. 3) mai ales la pl. Stâlp care susține tavanul unui tunel în construcție. 4) Rezervor de combustibil la lămpile speciale, folosite în mine. [G.-D. buții] /<lat. buttis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BUTÉLIE ~i f. 1) Vas (de sticlă, metal sau material plastic), de diferite forme, mai ales cilindrică, folosit pentru păstrarea și transportarea unor materiale fluide, granulare sau pulverulente. 2) Recipient cilindric de metal rezistent, în special de oțel, folosit pentru păstrarea gazelor comprimate. 3) Conținutul unor asemenea recipiente. [Art. butelia; G.-D. buteliei; Sil. -li-e] /<fr. bouteille
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BUTÓI ~oáie n. 1) Vas de mare capacitate, cu capetele mai înguste decât mijlocul, făcut din doage cercuite și folosit pentru păstrarea diferitelor lichide, în special a vinului; bute; poloboc. ◊ A aduce a ~ a mirosi a butoi. A vorbi ca din ~ a vorbi răgușit. ~ fără fund se spune despre o persoană care (poate) bea mult. 2) Conținutul unui asemenea recipient. Un ~ de vin. [Sil. bu-toi] /bute + suf. ~oi
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ca adv.1. La fel cu, cum(e), precum(e) (exprimă o egalitate sau o asemănare). – 2. La fel cu, asemenea (exprimă o comparație al cărui al doilea termen este ipotetic sau ireal; mai ales în forma compusă ca și). – 3. În felul (exprimă o comparație retorică a obiectului în sine, pentru a sublinia că este vorba de ceva cu totul normal): ca pe el, toate ca toate.4. Cît (introduce al doilea termen al unei comparații). – 5. Așa cum, precum (introduce o enumerare). – 6. Aproximativ, aproape, cam (mai ales în forma compusă ca la). – 7. În calitate de, în loc de, în chip de. – 8. În sfîrșit, o dată (în forma compusă folosită popular ci ca sau ci ca mai). – Mr., megl., istr. ca. Lat. quam (Pușcariu 243; REW 6928; Candrea-Dens., 203; DAR); cf. cam, și prov. qua(n), sp. cuan, port. quão. Odinioară a avut sensul de „aproximativ” (6), care astăzi este propriu lui cam; s-a separat de acest cuvînt, cu care este de fapt identic într-o epocă relativ recentă. Cu funcție prepozițională se construiește cu acuz.: ca mine (sau ca pe mine, cînd primul termen al comparației este în acuz.). Așa cum ca introduce comparații nominale, formele compuse ca și, ca și cum, ca și cînd introduc comparații verbale și par a fi formații interne ale rom.; totuși, Philippide, Principii, 84 și Pascu, I, 59, derivă pe ca și din lat. quasi.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

1) ca adv. de mod, calitate și cantitate (lat. quam, ca, de cît, care e o formă de ac. al luĭ qui, care). 1. Cum (precum, după cum) e, par´că, oare-cum: negru ca cărbunele (ca cărbunele de negru), rece ca ghiața, dulce ca mierea, roș ca sîngele, înalt ca (saŭ cît) casa, înalt ca (saŭ cît) tine (infl. de cu tine. Numaĭ în P. P. din Ardeal: Că-ĭ păcat De Dumnezeŭ Să pĭeĭe voĭnic ca eŭ; De-aicĭ pînă la Brașăŭ Nu-ĭ voĭnic străin ca eu (J. B. 97 și 139), în ochiĭ luĭ lucea (adică ceva) ca o lumină. 2. Cum (precum, după cum), trăĭește, se obișnuĭește orĭ se întîmplă, curat, chear, de-a binele [!]: a trăit ca un sfînt, era mort ca toțĭ morțiĭ, un boŭ ca toțĭ boiĭ (îmbogățitu din fabula luĭ Gr. Al.). Ca omu (de multe orĭ iron.), cum obișnuĭesc oameniĭ: Ei! Și el săracu, ca omu (adică: cu poftele lui)! Ca vaĭ de capu luĭ, într´un hal jalnic. La războĭ va la răzcoĭ, cînd maĭ bine, cînd maĭ rău (de ex., într´o călătorie). 3. Cum (precum) e sau a fost, bunăoară, de exemplu: fel de fel de cereale, ca: grîŭ, orz, ovăs; un rîs ca de copil. Vechĭ: Ca miluĭește Domnul, Ca este tatăl, așa și fiĭul (Ps. S. 332 și 528). Una ca asta, o întîmplare ca asta, asemenea faptă (lucru, comédie): n´am maĭ auzit una ca asta! O bătaĭe ca aceĭa, o bătaĭe strașnică (ca o bătaĭe despre care s´a dus vestea´n lume). 4. Aproape, aproximativ, de vre-o, vre-o, cam, maĭ-maĭ, par´că: copil ca de opt anĭ, erau ca(saŭ: ca la) o sută de oamenĭ. Ca mîne[!], ca cum ar fi mîne, foarte curînd: ca mîne veĭ fi student! 5. Vest. De cît: maĭ iute ca vîntu, maĭ mulțĭ ca(saŭ de saŭ de cît) o sută. 6. Vechĭ. Cam: O carte ca veche. Ca ce crezĭ tu? Ca ce te bizuĭeștĭ tu? 7. În calitate de: a funcționat mult ca director, l-aŭ ales ca membru (drept membru, de membru orĭ simplu membru). 8. În ceĭa ce privește, în privința acestuĭ lucru, din punct de vedere, cît despre: Eŭ ca eŭ! Dar să văd ce aĭ să facĭ tu! Foamea ca foamea! Dar frigu era grozav! Scrie bine și ca fond, și ca formă. 9. În loc de, drept, egal cu, ca și: era ca frate, asta era ca plată. 10. Conj. L. V. (după vsl. ĭako saŭ ĭakože). Cînd, după ce: și ca sfîrșiră, întoarseră-se (Cor. Ev. 577, 29. Acad.). 11. Dacă, după ce (corespunzînd cu gerundiu): și ca multe zile prebîndi (= și după ce zăbovi, și zăbovind. Cod. Vor. 68, 8). 12. Interj. Vest. Ĭa: Ci ca maĭ stăĭ! Ca și, cît și, tot ca, tot așa cum e: Dumnezeŭ ploŭă peste ceĭ bunĭ, ca și peste ceĭ răĭ; știința, ca și onestitatea, inspiră admirațiune. Ca (și) cum, par´că, întocmaĭ ca (ob. cu optativu): poruncește ca și cum ar fi el stăpîn. Nicĭ (ca) cum, nicĭ (ca) cît, (rar), nicĭ de cum, de loc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CACÁO f. invar. 1) Sămânță extrasă din fructele cacaotierului. 2) Produs alimentar sub formă de pulbere obținut prin măcinarea unor asemenea semințe. ◊ Unt (sau ulei) de ~ substanță grasă extrasă din pulberea de cacao, folosită în industria alimentară, în industria farmaceutică și în cosmetică. 3) Băutură preparată din acest produs. [Art. cacaua; Sil. -ca-o] /<fr. cacao
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CADÁSTRU ~e n. 1) Totalitate a lucrărilor tehnice pentru identificarea, delimitarea, măsurarea și reprezentarea grafică a suprafețelor funciare. 2) Registru în care sunt incluse datele obținute în urma unor asemenea lucrări. /<fr. cadastre
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁDRU s. n. I. 1. structură de rezistență din bare de lemn, metal, beton armat etc., legate rigid; suport pentru diferite aparate. ◊ ramă. ◊ aparat de gimanstică pentru mișcări de mlădiere. 2. pervaz. 3. (fig.) mediu, ambianță. 4. (fig.) limitele în care se desfășoară o activitate, o acțiune. 5. element al unei mărci poștale, detaliul exterior al desenului. 6. imagine înregistrată pe un film fotografic; clișeu, negativ. ◊ subdiviziune a acțiunii unui film, reprezentând o succesiune continuă de imagini; câmp(1). 7. (tv.) figura descrisă de spotul fascicolului electronic la explorarea unei imagini. 8. antenă de forma unei bobine, cu un număr mic de spire, în recepțiile radioelectrice și în radiogoniometrie. II. (pl.) serviciu administrativ al unei întreprinderi, instituții etc. care se ocupă cu angajarea și evidența personalului. ◊ efectiv al unei întreprinderi, instituții, organizații etc.; (sg.) cel care face parte dintr-un asemenea efectiv. (< fr. cadre, (II) rus. kadri)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

caiman m. reptil din America, asemenea crocodilului.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CALCULATÓR, -OÁRE, calculatori, -oare, subst. 1. S. n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea operațiilor; carte, broșură care cuprinde asemenea tabele. 2. S. n. (Și în sintagma calculator electronic) Ordinator, computer. ◊ Calculator de buzunar = calculator de dimensiuni foarte mici, destinat publicului larg pentru efectuarea unei game de probleme matematice limitate; (impr.) minicalculator. 3. S. m. și f. Persoană specializată în calcule, mai ales economice. – Din fr. calculateur, lat. calculator.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

CALCULATÓR I. s. n. 1. tabel care cuprinde rezultatele unor calcule; carte, broșură cuprinzând asemenea tabele. 2. instalație, dispozitiv tehnic pentru efectuarea automată a calculelor matematice și logice. ♦ ~ (electronic) = mijloc de calcul automat care permite efectuarea de operații aritmetice după un program prestabilit; computer. II. s. m. f. specialist în calcule. (< fr. calculateur, lat. calculator)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CALCULATOR (‹ fr., lat.) subst. 1. S. n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea muncii de calcul; carte, broșură care cuprinde asemenea tabele. 2. S. n. Ansamblu de sisteme mecanice, electromagnetice și electronice care prelucrează datele introduse într-o formă prestabilită și furnizează rezultate fie într-o formă accesibilă utilizatorului, fie ca semnale destinate acționării unor echipamente.C. analogic = c. fără memorie care operează date sub formă de cantități fizice continuu variabile, cum ar presiunea, temperatura etc. C. numeric = c. cu memorie ce prelucrează informația sub formă cuantificată și rezolvă problemele în conformitate cu anumiți logaritmi; c. cifric, c. digital sau c. electronic. *C. hibrid = ansamblu format din dintr-un c. analogic și un c. numeric, interconectate printr-o interfață. Primele dispozitive mecanice de calcul au fost inventate în sec. 17 de J. Napier, B. Pascal și G. Leibniz. În sec. 19, Ch. Babbage a imaginat prima mașină de calcul la care datele de lucru și operațiile de executat erau memorate înainte de începerea calculului, viteza de lucru devenind independentă de manevrele operatorului. Din 1945, a început realizarea c. din prima generație, cu tuburi electronice și memorie pe tambur magnetic, primul c. fiind ENIAC (S.U.A.). În perioada 1976-1977, au apărut c. generația a patra, construite pe baza componentelor microelectronice, cu integrare pe scară foarte largă. În România, a fost construit (1957) primul c. CIFA-1, la Institutul de Fizică Atomică. V. și microcalculator, minicalculator, microprocesor. 3. S. m. și f. Persoană specializată în calcule (mai ales economice).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CALCULATÓR, -OÁRE, calculatori, -oare, s. n., s. m. și f. 1. S. n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea operațiilor; carte, broșură care cuprinde asemenea tabele. 2. S. n. (Și în sintagma calculator electronic) Ansamblu de sisteme mecanice, electromagnetice și electronice programabil pentru prelucrarea datelor; ordinator, computer. ◊ Calculator de buzunar = calculator de dimensiuni foarte mici, destinat publicului larg pentru efectuarea unei game de probleme matematice limitate; (impr.) minicalculator. ◊ 3. S. m. și f. Persoană specializată în calcule, mai ales economice. — Din fr. calculateur, lat. calculator.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

camelie f. 1. arbust de ornament cu flori frumoase fără miros, importat din Japonia în Europa de iezuitul Camelli; 2. floarea cameliei, asemenea rozei, care durează însă mai mult făr’a se vesteji.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CAMPAMÉNT ~e n. 1) Popas al unor grupe de oameni (turiști, vânători, sportivi etc.). 2) Popas într-o localitate a unei trupe militare în marș; cantonament; bivuac; tabără; lagăr. 3) Inventar folosit pentru o asemenea staționare. /<fr. campement
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CAMPAMÉNT s.n. Staționare într-un loc (plat), în corturi, a unei unități militare sau (p. ext.) a unor turiști, vânători etc. ♦ Loc unde s-a instalat o unitate militară în corturi. ♦ Materiale folosite pentru o asemenea operație militară. [< fr. campement].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ, cale navigabilă în SE României care unește fl. Dunărea cu Marea Neagră, scurtînd drumul navelor spre Constanța cu c. 400 km și asigurînd irigarea a peste 200.000 de ha teren. Proiecte de realizare a unui asemenea canal datează de la mijlocul sec. 19. Lucrările au început în 1949, acestea constituind un mijloc de exterminare a deținuților politici care au fost folosiți ca principală forță de muncă. Sistate în 1955, lucrările au fost reluate în 1975, după un alt proiect. Canalul, dat în folosință la 26 mai 1984, străbate Pod. Dobrogei de Sud de la V la E, fiind axat în mare parte pe fosta vale Carasu. Porturi: Cernavodă, Medgidia, Basarabi, Agigea. Lungime totală: 64,2 km; lățime la bază: 70 m, la suprafață 110-140 m; adîncimea: 7 m; pescaj maxim admis: 5,5 m. La capete, canalul este prevăzut cu ecluze (Cernavodă și Agigea), fiecare avînd două incinte care asigură navigația în ambele sensuri; este traversat de șapte poduri (trei rutiere, trei feroviare și unul mixt). Volumul de trafic pe care îl poate prelua anual este de c. 75 mil. t mărfuri, asigurîndu-se trecerea navelor fluviale și a celor maritime de dimensiuni mici. Constituie o importantă cale navigabilă europeană, permițînd o legătură mai directă între Marea Neagră și Marea Nordului, prin Canalul Rin-Main-Dunăre, precum și cu Marea Baltică prin Canalul Oder-Elba. O derivație, Poarta Albă-Năvodari-Midia, în lungime de 26,6 km (ad.: 5,5 m) a fost construit în 1984-1987.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CANCELÁRIE ~i f. 1) Secție a unei instituții destinată lucrărilor administrative. 2) Local unde își exercită funcțiile o asemenea secție. [Art. cancelaria; G.-D. cancelariei; Sil. -ri-e] /<it. cancellaria
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CANEFÓRĂ s.f. (Ant.) Tânără femeie care poartă pe cap un coș plin cu cele necesare sacrificiilor religioase. ♦ Statuie reprezentând o asemenea femeie. [< fr. canéphore, cf. gr. kaneon – coș, phoros – purtător].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CANEFÓRĂ s. f. (ant.) 1. tânără femeie care purta pe cap un coș plin cu cele necesare sacrificiilor religioase. 2. statuie reprezentând o asemenea femeie. (< fr. canéphore)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*canefóră f., pl. e (lat. canéphora, d. vgr. kanephóros, d. káneon, coș, și phéro, port). Fată care, la anumite sărbătorĭ greceștĭ, purta un coș cu lucrurĭ p. sacrificiŭ. Statuă care reprezentă [!] asemenea fată.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cante flamenco, specie tipică a muzicii populare spaniole vehiculată îndeosebi de țiganii din Andaluzia; „unul dintre fenomenele cele mai remarcabile ale cântecului din Spania de sud” (José Bergamin). De origine controversată, locuțiunea desemnează nu atât forma muzicală cât genul (I, 3); c. este un stil* melodic, caracterizat printr-un bogat desen melismatic* și un modalism specific (apropiat de unele aspecte ale muzicii indiene și arabe) și totodată un stil de interpretare vocală, cu caractistice efecte de falset*. Deși De Falla a propus încă din 1922, o distincție între stratul cel mai vechi al acestui folclor, cante jondo*, și c. (cel din urmă înglobând aspectele sale mai recente), clasarea genurilor și subgenurilor este încă în discuție. C. are ecouri directe în muzica cultă spaniolă (De Falla, Amorul vrăjitor, 7 cântece spaniole etc.); de asemenea, în muzica ușoară* și în folclorul comercial, de spectacol.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cantus firmus (cuv. lat., „melodie fixă”), linie melodică, „dată”, peste sau sub care se construiesc celelalte linii melodice în cadrul contrapunctului* sever. C. își are originea în melodiile greg.*, acele melodii ecleziastice pe care Papa Grigorie cel Mare le-a selecționat în sec. 6, grupându-le în antifonar*. Melodiile greg. s-au păstrat nealterate până în prezent în practica bis. cat. În afara acestora, rolul de c. a fost preluat și de unele pop., între care cel mai celebru este „L’homme armé”. În cadrul polifoniei*, coexistă nu numai linia melodică a c. cu melodiile celorlalte voci (2) ci, de multe ori, și textele în limbi diferite (fr. și lat. etc.). În sec. 9-10 ele formau așa-numitele vox principalis, care au devenit mai târziu vox organizandi în organum* și apoi vocea de bază, tenor (3) sau c. în discant (I, 1, 2). În contrapunctul sever c. este alcătuit din notele lungi de durate* egale (v. cantus planus), nerepetabile pe același sunet, evitând intervalele mărite* și micșorate*, salturile mari (sextă* mare, septimă*) și preferând mersul treptat*. De asemenea, c. trebuie să se scrie într-un ambitus (1) restrâns (cvintă* – decimă*). Deși esența c. este vocală, unii compozitori le-au folosit și în piese instrumentale. (Fr. Listz, J. Brahms, P. Boulez etc.). Abrev.: c. f.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CAPÍTUL1, capituli, s. m. 1. Corpul canonicilor unei catedrale catolice. ♦ Adunare a canonicilor. ♦ Adunare de călugări sau de alți clerici catolici. 2. Loc în care se țin asemenea adunări. – Din it. capitulo.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

CAPÍTUL1, capituli, s. m. 1. Corpul canonicilor unei catedrale catolice. ♦ Adunare a canonicilor. ♦ Adunare de călugări sau de alți clerici catolici. 2. Loc în care se țin asemenea adunări. — Din it. capitulo.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cápră (cápre), s. f.1. Mamifer rumegător paricopitat, cu părul lung, cu coarne. – 2. Poreclă dată grecilor (sec. XVII-XIX), deoarece erau considerați excesiv de lăudăroși. – 3. Numele unui joc de copii. – 4. Joc pentru priveghiul morților, în care se folosește o secure învelită în piele reprezentînd o capră; este de asemenea un joc popular în noaptea de ajun a Crăciunului. – 5. Aparat de gimnastică pentru sărituri. – 6. Suport de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, susținute de o scîndură transversală. – 7. Scaun al vizitiului, la trăsuri. – 8. Compas de dogar. – Mr., megl. capră, istr. cǫpre. Lat. capra (Pușcariu 279; Candrea-Dens., 248; REW 1647; DAR); cf. alb. kjepër, it. capra, prov., cat., sp. cabra, fr. chèvre. Der. căproi, s. n. (piedestal al vîrtelniței); căpresc, adj. (de capră); căprește, adv. (în felul caprelor); căprișor, s. m. (plantă erbacee, Cyperus flavescens, Cyperus fuscus); căprit, s. n. (căprior); căpriță, s. f. (dim. al lui capră; săricică, Atriplex litoralis); căpraș, s. m. (vizitiu al unei trăsuri de închiriat care nu este a sa); căpriu, adj. (căprui); căpros, adj. (mîndru, trufaș); căprui, adj. (cafeniu), care ar putea reprezenta un lat. *capruneus, cf. caprunusprov. cabrun. Der. neol.: caprifoi, s. m. (arbust ornamental); caprimulg, s. m. (varietate de rîndunică); caprin, adj. (de capră); capricorn, s. n. (constelație zodiacală; semn al zodiacului reprezentat printr-un țap); Caprifoi (var. caprifoi), nu este cuvînt pop., astfel încît nu este posibilă der. directă din lat. caprifolium (Densusianu, Hlr., 162; Pușcariu 283; REW 1852), abandonată de DAR.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CAR1 ~e n. 1) Vehicul cu patru roți tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea încărcăturilor mari. ◊ ~ funebru vehicul cu care sunt duși morții la cimitir; dric. A pune ~ul înaintea boilor a face ceva altfel decât este normal; a fi nepriceput. 2) Cantitate de material care încape într-un asemenea vehicul. Un ~ de fân. 3) (în antichitate) Trăsură cu două roți, trasă de cai și folosită la festivități și ceremonii. ~ de triumf. 4) fig. Cantitate mare de ceva; grămadă; mulțime. Un ~ de ani. ◊ Cu ~ul în cantitate mare; cu grămada; din belșug. 5): ~ul-Mare constelație alcătuită din șapte stele ce reprezintă un car cu oiște; Ursa-Mare. ~ul-Mic constelație asemănătoare cu Carul-Mare, dar cu distanța dintre stele mai mică; Ursa-Mică. /<lat. carrus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

carábă (carábe), s. f.1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă.Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl.Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CARACTÉR ~e n. 1) Felul de a fi al unui individ; fire; natură. ~ dârz. 2) Ansamblu de dispoziții înăscute, care constituie structura psihică a unui individ. ~ flegmatic. 3) Proprietate morală care se manifestă prin perseverență, vigurozitate și corectitudine. A avea ~. 4) Personalitate care demonstrează asemenea calități. ~ puternic. 5) Erou literar dotat cu proprietăți psihice și morale complexe. 6) Semn particular al unui lucru sau al unei persoane; proprietate; calitate; trăsătură; particularitate. ~ ereditar. 7) Semn convențional. ~ algebric. 8) Semn grafic; ansamblu de semne de scriere sau de tipuri de imprimare. ~ gros. ~ roman. 9) Semnal sau element de informație folosit în codul unui calculator. /<fr. caractere, lat. character
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

caraghĭóz m., pl. (turc. karagöz, bufon, măscăricĭ, d. kara, negru, și göz, ochĭ; bg. karagĭos). Bufon în vechile farse. Glumeț poznaș: acest om e un mare caraghĭoz. Adj. Ridicul: eștĭ caraghĭoz cu asemenea ideĭ, o casă caraghĭoază. Adv. În mod caraghĭoz. – Și -ghĭos, pl. șĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

carbonatare, (engl.= carbonatization) 1. proces de depunere a carbonaților sau de înlocuire prin carbonați a unor min. preexistente, care au în compoziția lor oxizi de Ca, Mg, Na, K, Fe și care eliberează aceste elemente în contact cu apele bicarbonatate în care este dizolvat CO2. C. este un proces supergen care se manifestă în scoarța de alterare și conduce la formarea de cruste (caliche) sau acumulări concreționare sau pulverulente; de asemenea, poate fi efectul unor procese diagenetice sau al acțiunilor hidro-termale, slab acide; 2. procesul de introducere a CO2 într-un fluid.
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cardí (-désc, -ít), vb.1. A bate, a lovi. – 2. A fura, a șterpeli. Cuvînt argotic, cu siguranță de origine țig. Graur 133 îl explică prin țig. kar- „a pronunța”, contaminat cu a mardi; ceea ce presupune un sens „a vorbi” atestat de Graur și Juilland 160, dar contestat de Vasiliu, GS, VII, 108, și pe care, la rîndul nostru, nu îl cunoaștem. Chiar și așa, semantismul prezintă dificultăți. Mai probabil provine din țig. ker- „a da”, prin intermediul formei kărdem.Der. cardeală, s. f. (bătaie); carditor, s. m. (informator). Cf. de asemenea, în susținerea etimonului kar-, Graur, BL, VI, 198 și V, 223.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

carențáre s.f. Înrăutățire, carență ◊ „În plus, un asemenea om alterează climatul necesar educării copiilor, constituie un exemplu rău pentru ei, împiedică dezvoltarea lor normală – deci produce o carențare integrală a vieții de familie.” R.l. 19 II 67 p. 3 (din carență + -are)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Carlos (Don) m. numele mai multor principi spanioli, dintre cari principalul, fiul lui Carol IV, se încercă să răstoarne pe regina Izabela și nepoata sa; el muri în 1855. Fiul și nepotul său se încercară de asemenea a relua tronul Spaniei.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

carnét-boniér s.n. Carnet care servește drept bonier ◊ „[...] ca urmare, responsabilii și casierele din asemenea unități au în prezent la îndemână carnete-bonier pentru eliberarea mărfurilor în cazul defectării caselor de marcat.” I.B. 12 XI 64 p. 2 (din carnet + bonier)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cascadór, -oáre s.m.f. (cinem.) ◊ „O profesie originală: aceea de înlocuitor al vedetelor ecranului în turnarea scenelor care cer un curaj și o îndemânare în afară din comun – profesie cunoscută în lumea filmului sub denumirea de cascador. Mag. 21 I 67 p. 4. ◊ „În Franța, sindicatul lucrătorilor din cinematografie a recunoscut ca atare profesiunea de cascadoare. Asta de la emanciparea femeii se trage [...]” R.l. 20 IX 76 p. 2. ◊ Cascadorul american S.B. a depășit [...] viteza sunetului la bordul unei mașini-rachetă cu trei roți devenind astfel primul om care a reușit o asemenea performanță la sol.” R.l. 19 XII 79 p. 6; v. și Săpt. 20 V 77 p. 2; v. și cascadoricesc, motorachetă (din fr. cascadeur; Th. Hristea în LR 3/72 p. 188; DMC 1964; DEX, DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

casétă-servíciu s.f. Casetă care conține un serviciu util în gospodărie ◊ „Trimestrul II a fost de asemenea bogat în noutăți; între acestea: casete-servicii de ceai, garnituri complete pentru aperitive, mașină de răzuit legume.” I.B. 30 IV 76 p. 2 (din casetă [care conține un] serviciu)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CATEHÍSM s. n. 1. expunere succintă a principiilor unor doctrine religioase sub formă de întrebări și răspunsuri; (p. ext.) carte cuprinzând o asemenea expunere. 2. lucrare care expune esența unei doctrine, a unei concepții; credo. (< fr. catéchisme, lat. catechismus, gr. katekhismos)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

catifelat a. asemenea catifelei, neted și moale.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

caúc (-ce), s. n. – Linguroi, căuș; vas de scos apă. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din același cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în țîmburucțîmburuș), s-a obținut forma căuș, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ține, și cu care se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicționarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuș de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. și rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Pușcariu, Dacor., III, 666 și DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uș; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. ϰάβος „măsură de capacitate pentru produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat. caucellusfr. choisel, choiseau.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*1) caz n., pl. urĭ (lat. casus, d. cadere, a cădea, a se întîmpla. V. incident). Întîmplare: caz extraordinar. Exemplu: medicina citează multe cazurĭ de vindecare pin [!] sugestiune. Împrejurare: ce să fac în asemenea caz? Teol. Caz de conștiință, împrejurare grea în care religiunea permite saŭ oprește acțiunea ta. Gram. Diferitele forme ale aceluĭașĭ număr la un cuv. declinabil: cele șase cazurĭ ale limbiĭ latine. A face caz de, a da atențiune, a te alarma. În acest caz, atuncĭ, în aceste condițiunĭ. În orĭ-ce caz, în tot cazu, orĭ-ce s´ar întîmpla, orĭ-cum ar fi. – La caz că, barb. îld. „în cazu cînd, dacă”.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cazánie f. (vsl. kažaniĭe, mustrare, învățătură. V. caznă). Predică, omilie. Discurs despre vĭața unuĭ sfînt. Carte care cuprinde asemenea predicĭ (numită și evanghelie învățătoare) și care cuprinde și fragmente din Nou Testament.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

caznar m. pasăre frumoasă din ordinul picioroangelor, asemenea struțului, în Australia și Noua-Guineia.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

căláre adj.1. Încălecat pe cal, pe un alt animal, pe un obiect etc. – 2. Dominînd o situație. – 3. Cu piciorul în șa, neobosit, fără a avea stabilitate. – 4. (S. m.) Soldat de cavalerie. – Mr. (n)călar, megl. (an)călar, istr. călǫr. Lat. caballaris (DAR) sau callabarius (Pușcariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu schimbare de declinare; cf. alb. kaljuar, it. cavagliere, prov. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, port. cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai puțin probabilă decît der. directă de la caballaris; forma înv. călariu, citată de DAR, este destul de îndoielnică, deoarece toate ex. aduse sunt la pl. călări, formă de asemenea normală plecîndu-se de la călare. Cf. cal, încăleca. Der. călăraș, s. m. (călăreț, persoană care călărește; sol, mesager); călărășie, s. f. (îndeletnicirea de călăreț); călărășime, s. f. (cavalerie); călăresc, adj. (propriu unui călăreț); călărește, adv. (călare); călăreț, adj. (călare), pe care Candrea-Dens., 212 și DAR încearcă să-l explice printr-un lat. *caballericius; călăreț, s. m. (persoană care călărește); călări, vb. (a merge călare); călărie, s. f. (acțiunea de a călări); călărime, s. f. (cavalerie); călărit, adj. (pe care se călărește; dominat, influențat); călărit, s. n. (călărie); încălăra, vb. refl. (a încăleca). – Din rom. provine tc. kalaraș „mesager”.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

călcá (cálc, călcát), vb.1. A pune piciorul pe jos, a păși. – 2. A zdrobi, a strivi cu picioarele. – 3. A nu respecta, a nesocoti. – 4. A ataca, a viola domiciliul. – 5. A vizita pe neașteptate, a lua prin surprindere. – 6. A netezi rufăria, îmbrăcămintea etc. cu fierul de călcat. – 7. La păsări, a fecunda bărbătușul femela. – 8. La animale de tracțiune, a-și lovi picioarele, a și le răni, datorită faptului că au fost legate prea strîns. – 9. A rostui, a abate dinții de ferăstrău. – 10. A supune un bolnav unui anume masaj propriu medicinei populare, făcîndu-l să fie călcat de un urs domesticit. – Mr., megl. calcu. Lat. calcāre (Pușcariu 254; REW 1491; Candrea-Dens., 217; DAR; Iordan, BF, VI, 150); cf. it. calcare, prov., sp., port. calcar, v. fr. chaucier, fr. cocher „a călca (păsările)”. Sensurile sînt în general cele din sp. pisar; în plus, sensul 2 coincide perfect cu cel al vb. rom. a pisa. Pentru 7, cf. fr. cocher, sp. pisar. Cihac, I, 35, afirma că a călca și a încurca „a încîlci” sînt în mod fundamental identice, pornind pentru aceasta de la o interpretare destul de forțată a etimonului care le presupune, lat. inculcare. Der. călcat, s. n. (călcătură, urmă); călcător, s. n. (presă, teasc; pedală, de ex. cea a mesei dulgherului sau a războiului de țesut; pilă pentru a rostui dinții ferăstrăului); călcătoreasă, s. f. (femeie care are meseria de a călca rufe); călcătorie, s. f. (atelier de călcat rufele); călcătură, s. f. (pas, mers; urmă; nesocotire, violare, nerespectare; incursiune, invazie), care poate fi un der. intern (cf. căzătură, scurtătură, strîmbătură etc.); Pușcariu 255 și Candrea-Dens., 220 propun totuși, o der. de la lat. calcatura, care este de asemenea posibilă; încălca, vb. (a viola, a nu respecta); încălcător, adj. (infractor; invadator).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CĂLDÁRE ~ări f. 1) Vas de metal sau de material plastic, cu toartă, în care se aduce sau se păstrează apa; găleată. 2) Conținutul unui asemenea vas. 3) geol. Depresiune circulară apărută în urma acțiunii factorilor naturali; cazan. [G.-D. căldării] /<lat. caldaria
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

căldăráș (căldăráși), s. m. – Botroș (Pyrrhula europaea). Lat. cardellus (Candrea-Dens., 233; REW 1686; DAR); cf. it. cardello (cardelletto, cardelino), fr. chardonneret, „sticlete”. Rezultatul normal, *cărdel, a fost schimbat prin adăugarea suf. - și printr-o falsă asociere cu căldare. Această analogie aparentă l-a determinat pe Tiktin să derive numele păsării, de la căldare, ipoteză care pare de asemenea posibilă pentru REW.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

călugăriță f. 1. femeie care îmbrățișează vieața călugărească; 2. insectă ortopteră, numită astfel din cauza pozițiunii ce are uneori asemenea unei persoane' care se închină (Mantis religiosa).
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cărîie (-îi), s. f. – Urmă lăsată pe trup de sudoare și murdărie, jeg. Lat. *carōnia, cf. it. carogna, fr. charogne, sp. carroña (REW 1707), toate su sensul primitiv de „cadavru”. Pe lîngă un sens secundar natural, de „puturos” (cf. port. carronho, valenc. carronya și v. engad. karuoñ „leneș”, cu aceeași evoluție a rom. „puturos”), se pare că a existat de asemenea o confuzie cu ideea de „rîie”, al cărei cuvînt este aproape identic, cf. sp. carroñar „a cauza rîia”. Întrucît sp. roña înseamnă firesc și rîie și „jeg”, semantismul nu oferă nici o dificultate pentru rezultatul rom.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cărnos a. 1. cu multă carne; 2. se zice asemenea de fructe și de rădăcini. [Lat. CARNOSUS].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CĂRÚȚĂ ~e f. 1) Vehicul de transport mai mic și mai ușor decât carul, tras mai ales de cai. ◊ A rămâne de ~ a pierde ocazia. 2) Cantitate de material care se poate încărca într-un asemenea vehicul. O ~ de lemne. [G.-D. căruței] /car + suf. ~uță
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

căúș n., pl. e (pol. kousz, rut. kavúš, kovš, vsl. kovšŭ, d. litv. káuszas. Bern. 1, 594). Cáuc, ispol, vas de scos lichide orĭ făină dintr´o cantitate maĭ mare. Cantitatea care încape în asemenea vas: un căuș de fasole. A ajunge (saŭ a veni) drăguș la căuș, a ajunge să aĭ nevoĭe de cineva: lasă c´aĭ să-mĭ viĭ tu drăguș la căuș! V. cupă, meredeŭ, cofer.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

câine-exploratór s.m. Câine folosit în diverse explorări ◊ „În Canada [...] câinii vor fi folosiți pentru explorarea unor zăcăminte de minerale utile. În prezent, o echipă de biologi face experiențe cu un grup de asemenea câini-exploratori. Sc. 13 XI 72 p. 4 //din câine + explorator//
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CÂMP, câmpuri, s. n. și (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe un teren fără accidente prea mari. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. Câmp de luptă. ◊ (Astăzi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva își desfășoară activitatea; activitate, muncă, producție. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca cele care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = porțiune anatomică pe suprafața căreia are loc o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CÂMP, câmpuri, s. n. (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = lucrarea pământului. Artilerie de câmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai pe teren puțin accidentat. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. ◊ Câmp de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. Câmp de tragere = teren amenajat pentru executarea exercițiilor de tragere. Câmp de activitate sau (rar) câmpul muncii = domeniu de activitate, limitele între care se desfășoară o activitate. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ** Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca acelea care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp eletromagnetic. 5. (Med.) Fâșie de pânză sterilă care delimitează plaga operatorie. ◊ Câmp operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. 8. (Fil.) Câmp ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și ideilor delimitate istoric în interiorul cărora se elaborează o doctrină, o știință, o creație culturală etc. 9. (Inform.) Cea mai mică unitate dintr-un sistem bază de date care poate fi accesată. — Lat. campus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cântec de lume, denumire dată inițial de oamenii bisericii creațiilor laice care circulau îndeosebi în oraș. Termenul reprezintă trad. expresiei gr. ᾄσματα ἐξωτεριϰά [ásmata exoteriká], „cântece exterioare” (bisericii), „laice, profane”, în contrast cu ᾄσματα ἐϰϰλησιαστιϰά [ásmata eklisiastiká], „cântece bisericești”. Asemenea cântece erau cuprinse în occid., în perioada medievală, sub denumirea lat. musica civilis, musica vulgaris. Prima atestare la români a termenului c. datează din anul 1561 (cf. Ist. lit. rom., p. 138). La început sunt cuprinse sub această denumire atât creațiile culte cât și cele pop.; cu începere de la sfârșitul sec. 18 erau cuprinse creațiile orășenești cu caracter erotic, cum erau cântecele pe versuri ale poeților Văcărești și ale lui C. Conachi, care circulau mai ales prin lăutari* dar și prin manuscrise. Acestea formează marea majoritate a „folclorului ” urban în prima jumătate a sec. 19. În aceeași perioadă, circulă și termenul cântec politicesc, care nu este decât trad. gr. τραγούδια πολιτιϰά [tragúdia politiká], termen care a dispărut însă repede. În ultimul pătrar al sec. 19, prin c. se înțeleg creațiile lirice „populare” [λαïϰά] nelegate de vreun prilej, sub toate aspectele lor, pentru a se ajunge apoi la înțelesul de cântece executate, mai ales în grup, la diferite ocazii: muncă, petrecere, șezătoare etc. Din punct de vedere muzical, c. din jurul anului 1800 își vădesc prin elementele lor intonaționale, originea în primul rând în muzica greco-turco-perso-arabă care circula intens în Țara Românească și în Moldova; după anul 1821 începe să se facă simțită tot mai mult și influența muzicală occid., ajungându-se adesea la amestecul, în aceeași piesă, al trăsăturilor stilistice specifice celor două culturi. Creațiile urbane de influență orient. au continuat să circule la oraș până aproape de zilele noastre, sub denumirea de: cântece de inimă albastră, cântece de mahala sau chiar, impropriu desigur, de cântece țigănești. V. folclor; cântec (I, 5); maneà.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cântece spirituale, denumire dată compozițiilor cu caracter religios (fără să aibă neapărat o funcție liturgică), apărute în Franța în timpul Revoluției. În Țările de Jos, în sec. 16, asemenea compoziții, pe text. lat., erau numite cantiones sacrae, cantica sacra (2). Echiv. it. (pl.) canzoni spirituali.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos.Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede.Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa.Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât... cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și)... Cu cât... cu atât... = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? în ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut!Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câți, -te, pron. (V) câturi, s. n. I. Conj. 1. (Introduce propoziții temporale) În timpul în care..., atâta timp, până când... Se poartă frumos cu mine cât știe că-i sunt de folos.Expr. (Reg.) Cât ce... = îndată ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai șterge (sau freca) la ochi, cât ai scăpăra din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipă, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propoziții modale sau atributive) În măsura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede.Expr. (Adesea în corelație cu „atât”) Cu cât = pe măsură ce... Pe (sau după) cât = după cum..., precum, în măsura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a țipa etc.) cât îl ia (sau ține) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. și pop.; introduce propoziții consecutive) Încât, de, că. Gemea cât îți era mai mare mila. 4. (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, oricât. Cât era de reținut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propoziții completive directe) Am plătit cât nu face. 6. (Introduce propoziții adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelație cu sine însuși; introduce propoziții copulative eliptice) Când... când..., și... și... II. Prep. (Folosit în comparații) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa.Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce privește..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propoziții independente exclamative sau interogative) În ce măsură, în ce grad; în ce durată (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am așteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât..., cât... = în același grad, număr, în aceeași măsură etc. ca și... Atât..., cât și... = și..., și; nu numai..., ci (și). Cu cât..., cu atât = pe măsură ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanță; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = măcar, puțin de tot; (în construcții negative) deloc. Cât (e) lumea (și pământul) = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce preț? În ce număr? în ce cantitate? ce durată de timp? cât costă? ◊ Expr. Cât e ceasul? = ce oră este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câți au venit. Câtă vreme a trecut!Expr. Câtă frunză, câtă iarbă sau câtă frunză și iarbă, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o mulțime nenumărată. Câte-n lună și-n soare sau câte-n lună și-n stele, câte și mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câtă mai = mare, coșcogea. V. S. n. (Mat.) Număr rezultat dintr-o împărțire, rezultatul unei împărțiri; raport care există între două numere sau două mărimi. — Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus și cata).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ceá interj. – Strigăt cu care se mînă boii la dreapta. – Var. ceala, ța. Lat. ecce hac (Drăganu, Dacor., III, 692), cf. it. qua „pe aici”, fr. ça, sp. acá (Drăganu crede că var. ceala reprezintă lat. ecce hac illac). După Philippide, ZRPh., XXXI, 302; Nandriș, RF, I (1928), 185-8 și DAR, este art. cea (m. cel) și trebuie interpretată ca expresie eliptică, în loc de cea parte. Pentru Iordan, BF, IX, 117, este vorba de o creație expresivă. Din rom. provin mag. csá(h), csále (Drăganu, Dacor., III, 692), rut. ča(la) (Miklosich, Wander., 16); pol. chala, sb. ča. Poate trebuie adăugat aici ceaș (var. ceas), interj. (se folosește la mulsul vacilor, pentru a le cere să-și mute piciorul), care ar putea fi de asemenea creație spontană dar care, în realitate, se poate considere ca un comp. de la cea cu și, ca aciși, așași, atunceși, etc. După Philippide, ZRPh., XXXI, 302, din lat. cessa, imperativ de la cessare; însă acestă explicație se bazează pe var., mai puțin frecventă decît ceaș, și nu ține de o circumstanță caracteristică și anume că ceaș, la fel ca cea, se poate folosi numai pentru animale bovine. Aceeași interj. se folosește ca îndemn pentru a urina, uz în care coincide cu tc. ciș „urină”.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CEÁINIC ~ce n. 1) Vas de bucătărie, prevăzut cu toartă, cioc și capac, în care se pregătește ceaiul sau se fierbe apă. 2) Conținutul unui asemenea vas. [Sil. ceai-nic] /<rus. ceajnik
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cearcăn (ceárcăne), s. n.1. (Înv.) Cerc. – 2. Cerc luminos care uneori înconjoară Soarele sau Luna, halo. – 3. Cerc care înconjoară un obiect. – 4. Cerc vînăt care înconjoară uneori pleoapa înferioară. – 5. Compas de dogar. – Var. țarcăn. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. circinus „compas”, de la circināre „a rotunji” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; cf. it. cercine, fr. cerne, sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemănătoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit să fie *cércen, și nu se înțelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicația lui Pușcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un lat. *circanus, este greșită, căci ridică o problemă de schimbare de accent și face abstracție de anîn (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. *cercene, în gemenegeamăn; cu toate acestea, prezența lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o formă der. *margă-, oricare ar fi analogia); formele care ridică aceeași problemă, leagăn și mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curînd să se plece de la *carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe lîngă „cancer”, înseamnă și „compas”, ca circinus, și provine de la ϰαρϰινόω „a curba”. Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (cf. circinus „herpes”, care trebuie să provină de la sensul cuvîntului gr.); și de la un rezultat rom. *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn. Totuși, este mai probabil să fie vorba de o der. internă în rom., pornindu-se de la cerc sau de la o formă f. dispărută, *cearcă, ca în boc, boacăboacăn, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravăn, țapăn etc. – Der. cercăni, vb. (a înconjura cu un cerc).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ceasórnic n., pl. -oárnice și -órnice (rus. časóvnik, ceaslov, orar, časý [pl.], ceasornic; sîrb. bg. časóvnik, ceasornic. Cp. cu bobornic, gromolnic, țîrcovnic). Mașină care măsoară și arată timpu (ceasurile): ceasornic de buzunar saŭ portativ, de masă, de părete [!]. Un dans popular. O plantă agățătoare ornamentală originară din Brazilia și Perú (passiflóra caerúlea). Ceasornicu umblă în ainte, în apoĭ [!], a stat, arată maĭ mult de cît trebuĭe, maĭ puțin, nu funcționează. A întoarce ceasornicu, a-ĭ strînge coarda ca să funcționeze. Casă cu ceasornic, în aĭ căreĭ părețĭ [!], după credința poporuluĭ, se aud niște bătăĭ ca tic-tacu ceasorniculuĭ. – Supt [!] influența curentuluĭ latinist, uniĭ șĭ-aŭ închipuit că ceasornic e compus din ceas și... ornic, ĭar ornic din oră și sufixu slav -nic!. De aceĭa, aŭ început să scrie (dar n´aŭ îndrăznit să și zică!) ornic îld. ceasornic! Sadoveanu maĭ scrie încă: ornicu cu cuc stătuse (VR. 1911, 1, 19). – Nu se știe precis numele inventatoruluĭ ceasorniculuĭ cu roate dințate, dar se știe că, pin [!] seculu [!] XII, existaŭ pin mînăstirĭ asemenea ceasornice. Germaniĭ îl atribue [!] luĭ Petru Hendlein (lăcătuș din Nürnberg), care construĭa ceasornice de buzunar pe la 1500-1548, ĭar Francejiĭ luĭ Julien Coudray (originar din Blois), care, la 1528, a oferit luĭ Francisc I doŭă pumnale ornate cu cîte un ceasornic.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CEÁȘCĂ cești f. 1) Vas (de diferite forme și dimensiuni) prevăzut cu toartă, care servește la băut. 2) Conținut al unui asemenea vas. O ~ de cafea. [G.-D. ceștii; Sil. ceaș-că] /<rus. ceaška
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CEAÚN, ceaune, s. n. Vas de tuci, de formă emisferică, cu două toarte unite printr-un mâner, folosit pentru fierberea mămăligii sau a altor mâncăruri. ♦ Conținutul unui asemenea vas; cantitatea care încape într-un asemenea vas. [Pl. și: ceaunuri] – Din tăt. ca(h)un, ucr. ca(v)un.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CEAÚN ~e n. 1) Vas (din fontă) în formă emisferică, prevăzut cu două torți, în care se pregătesc bucate. ~ pentru mămăligă. 2) Conținut al unui asemenea vas. Un ~ de sarmale. ◊ Negru ca ~ul (sau negru ca fundul ~ului) expresie folosită pentru a reda nuanța cea mai închisă de negru. [Sil. cea-un] /<tăt. ța(h)un
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CEAÚN, ceaune, s. n. Căldare (mică) de tuci, cu fundul rotund, în care se fierbe de obicei mămăliga. ♦ Conținutul unui asemenea vas. – Tătar ča(h)un (ucr. ča(v)un).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

CEAÚN, ceaune, s. n. Vas de tuci, de formă emisferică, cu două toarte unite printr-un mâner, folosit pentru fierberea mămăligii sau a altor mâncăruri. ♦ Conținutul unui asemenea vas; cantitatea care încape într-un asemenea vas. [Pl. și: ceaunuri] – Din tăt. ca(h)un, ucr. ca(v)un.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CÉLA céea (cei, célea) pron. dem. pop. v. ACEL. ◊ Vorba ceea după cum se spune (în asemenea cazuri). Pe ceea lume în lumea, care se crede că ar exista după moarte. /Din acel, aceea
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

celúlă-cóbai s.f. (biol.) ◊ „Celulele cobai. Mai mulți oameni de știință francezi au propus efectuarea experiențelor biologice pe culturi de celule și nu pe animale sau subiecți umani voluntari, cum este practica în mod curent [...] Prin recurgerea la «celule-cobai» specialiștii speră, de asemenea, să descopere cauzele mai multor maladii, pornindu-se de la considerentul că celulele reacționează mai puternic decât corpul întreg.” Sc. 1 V 77 p. 5 //din celulă + cobai//
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CENÁCLU, cenacluri, s. n. Grup de literați, de artiști etc. legați prin afinități estetice, temperamentale, care au aspirații, program estetic comun, uneori o publicație proprie. ♦ Reunire periodică a unui asemenea grup. [Pl. și: cenacle] – Din fr. cénacle, lat. cenaculum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CENÁCLU s. n. grup de scriitori, artiști etc. cu o ideologie comună, un program estetic comun; reuniune periodică a unui asemenea grup. (< fr. cénacle, lat. cenaculum)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CENÁCLU s.n. Grup de literați, de artiști etc. care au o ideologie comună, un program literar, artistic etc. comun; reuniune a unui asemenea grup. [Pl. -uri, -le. / < fr. cénacle, cf. lat. coenaculum – sală].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CENÁCLU, cenacluri, s. n. Grup de literați sau de artiști având o îndrumare critică și o ideologie comună; reunire a unui asemenea grup. [Pl. și: cenacle] – Fr. cénacle (lat. lit. cenaculum).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

CENÁCLU, cenacluri, s. n. Grup de literați, de artiști etc. legați prin afinități estetice, temperamentale, care au aspirații, program estetic comun și, uneori, o publicație proprie; reunire periodică a unui asemenea grup. [Pl. și: cenacle] — Din fr. cénacle, lat. cenaculum.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*cenotáf n., pl. e și urĭ (vgr. kenotáphion, d. kenós, gol, și táphos, mormînt). Mormînt gol în memoria unuĭ mort al căruĭ corp nu s´a găsit, cum ar fi un soldat căzut în luptă (Romaniĭ obișnuĭaŭ să facă asemenea morminte).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CENTENÁR1 ~e n. 1) Aniversare de o sută de ani. 2) Solemnitate consacrată unei asemenea aniversări. /<lat. centenarius
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CENTIGRÁD, -Ă, centigrade, adj., s. n. 1. Adj. Care este împărțit într-o sută de grade. ♦ Care rezultă dintr-o asemenea împărțire, care se raportează la o scară de o sută de grade. 2. S. n. Unitate subdivizionară egală cu a suta parte dintr-un grad. – Din fr. centigrade, it. centigrado.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CENTIGRÁD, -Ă, centigrade, adj., n. și f. Care este împărțit într-o sută de grade. ♦ Care rezultă dintr-o asemenea împărțire, care se raportează la o scară de o sută de grade. – Fr. centigrade.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

CENTIGRÁD, -Ă, centigrade, adj., s. n. 1. Adj. Care este împărțit într-o sută de grade. ♦ Care rezultă dintr-o asemenea împărțire, care se raportează la o scară de o sută de grade. 2. S. n. Unitate subdivizionară egală cu a suta parte dintr-un grad. — Din fr. centigrade, it. centigrado.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cepchen n. 1. od. haină boierească scurtă asemenea dulamei: îmbrăcat cu cepchen verde și blănit cu samur NEGR.; 2. azi, pieptar țărănesc îmblănit: cepchen alb cu găitanuri albastre. [Turc. cepken].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CERÁMICĂ f. 1) Artă și tehnică de fabricare a obiectelor prin modelarea și arderea argilelor. 2) Material obținut prin modelarea și arderea argilelor. 3) Obiect produs din asemenea material. [G.-D. ceramicii] /<fr. céramique, germ. Keramik
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Cerberus, temutul cîine care străjuia la porțile Hadesului. Născut din gigantul Typhon, el era frate cu hidra din Lerna și cu leul din Nemea. Cerberus era înfățișat ca un monstru înfricoșător, după unii cu trei, după alții cu o sută de capete. Avea coadă de șarpe, iar în jurul gîtului i se încolăceau de asemenea șerpi. Cerberus avea însărcinarea să nu-i lase să intre în Hades decît pe morți și să nu mai lase pe nimeni să iasă de acolo. Singurul care a reușit să-l învingă și să-l supună a fost Heracles (v. și Heracles). Se spunea că mai tîrziu Cerberus a fost vrăjit, și el, de cîntecul lui Orpheus.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Cercyon, fiul lui Poseidon (sau al lui Hephaestus), era un tîlhar faimos, care-i oprea pe călătorii ce se apropiau de Megara și-i silea să se lupte cu el. Și-a găsit moartea într-o asemenea luptă, fiind învins de către Theseus. Acesta și-a ridicat adversarul în aer și l-a izbit apoi cu atîta forță de pămînt, încît l-a strivit.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cére (cér, cerút), vb.1. (Înv.) A căuta. – 2. A avea nevoie. – 3. A solicita, a implora. – 4. A reclama, a pretinde, a revendica. – 5. A indica prețul unei mărfi. – 6. A cerși, a cere de pomană. – 7. A peți, a face propuneri de căsătorie. – 8. A chema, a solicita prezența. – 9. (Refl.) A se cere, a fi nevoie. – 10. A fi acceptat un articol. – 11. (Refl.) A solicita un permis, a cere autorizație. – Mr. țer, țireare „a căuta,” megl. țer. Lat. quaerĕre „a căuta” și a cere (Pușcariu 337; Candrea-Dens., 317; REW 6923; DAR); cf. it. chiedere (sard. kèrrere), prov., v. fr. querre, sp., port. querer.Der. cerință, s. f. (exigență), formație literară din sec. XIX. Conjug. perf. simplu cerui și a part. cerut este modernă și analogică; pînâ în primii ani ai sec. XIX se folosise, paralel cu formele anterioare conjug. lat. quaesῑvicerșii, de unde cerșui, și quaesῑtumcerșit, mai tîrziu cerșut (cu r analogic, de la prezent). De la această formă veche de conjug. s-a dezvoltat un vb. nou, iar pe baza perf. simplu al acestuia, cerșii, s-a construit un prezent analogic cerșesc; astfel se explică cerși, vb. (a cere; a cere de pomană; a implora); cu der. cerșit, s. n. (faptul de a cerși); cerșetor, s. m. (persoană care cere de pomană); cerșetoresc, adj. (de cerșetor); cerșetori, vb. (a cerși); cerșetorie, s. f. (cerșit). Pentru formarea acestui vb., cf. Șeineanu, Semasiol., 214 și de asemenea v. sard. kerkidore, sard. chircadore „cerșetor”.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CETATE (‹ lat. civas) s. f. Edificiu sau oraș fortificat; fortăreață. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oraș în care a existat o asemenea fortăreață. ♦ Oraș sau cartier al unui oraș care reprezintă o unitate cu caracteristici speciale (ex. c. universitară).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CETĂȚILE PONORULUI, complex carstic situat în M-ții Bihor, alcătuit din trei avene adînci (care se înscriu într-o depresiune împădurită, cu diametrul de 1 km și adîncimea de 300 m), o peșteră centrală, un izbuc și un rîu ce curge printr-un tunel subteran, lung de 2 km, care leagă 14 lacuri. Prăpăstiile mari, asemenea unor căldări uriașe, cu pereți înalți, sînt legate între ele prin porți subterane sau tunele uriașe. Rezervație naturală complexă (491 ha) în cadrul Parcului Național al M-ților Apuseni. Obiectiv turistic.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cevá pron. indefinit (ce și -va). Un lucru oare-care: să-țĭ spun ceva. Adv. Puțin: ceva maĭ jos. Ceva-ceva, (acc. ca și la încet-încet), foarte puțin. Așa ceva (ca germ. so etwas). 1) asemenea lucru: n´am maĭ văzut așa ceva (așa lucru, asemenea comedie); 2) cam așa. – În Olt. céva. V. oare-ce.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CHEI ~uri n. 1) Construcție amenajată pe malul unei ape navigabile, servind la acostarea, încărcarea și descărcarea navelor și, totodată, la consolidarea malului. 2) Stradă de-a lungul unei asemenea construcții; splai. 3) Platformă construită special de-a lungul unei linii de cale ferată pentru a ușura încărcarea-descărcarea vagoanelor. [Monosilabic] /<fr. quai
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

chéi (chéiuri), s. n. – Construcție în port pentru acostarea, încărcarea și descărcarea vapoarelor; stradă de-a lungul unei asemenea construcții sau a unui rîu. Fr. quai.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CHEI, cheiuri, s. n. 1. Construcție amenajată într-un port pentru acostarea, încărcarea și descărcarea vapoarelor, servind, totodată, la consolidarea malului și la apărarea acestuia de acțiunea apelor; p. ext. stradă de-a lungul și la marginea unei asemenea construcții. 2. Platformă construită în lungul unei linii de cale ferată, la înălțimea pardoselii vagoanelor, pentru a ușura încărcarea și descărcarea lor. [Var.: cheu s. n.] — Din bg. kei, fr. quai.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

chez adv. (turc. kez, id. la Șăĭn., de nu [!] d. keza, așa, asemenea). Sud. Sec. 19. P. P. Chear.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CHEZĂȘÍE ~i f. înv. 1) Obligație în virtutea căreia cineva asigură cuiva posibilitatea de a beneficia de un lucru, de un drept sau îl protejează pe cineva de o primejdie oarecare; garanție. 2) Mijloc prin care se asigură executarea unei asemenea obligații; garanție. 3) Obiect care servește drept asigurare a îndeplinirii unui angajament; garanție. [Art. chezășia; G.-D. chezășiei; Sil. -și-e] /chezaș + suf. ~ie
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CHIBRÍT, chibrituri, s. n. Bețișor de lemn având la un capăt o gămălie din material ușor inflamabil, care se aprinde prin frecare, folosit pentru a face focul, a aprinde țigara etc.; p. ext. cutie care conține asemenea bețișoare. – Din tc. kĩbrĩt.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CHIBRÍT, chibrituri, s. n. Bețișor de lemn având la un capăt o gămălie din material ușor inflamabil, care se aprinde prin frecare, folosit pentru a face focul, a aprinde țigara etc.; p. ext. cutie care conține asemenea bețișoare. — Din tc. kĩbrĩt.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

chímen (sud) și chimión (est) m. (ngr. [și vgr.] kýminon, turc. kimion, d. ar. kemun; ebr. kammôn; bg. kímen și kimión; lat. cuminum și cyminum, it. comino și cimino, fr. cumin; germ. kümmel, rus. kimin). 1) O plantă erbacee umbeliferă originară din estu Mediteraneĭ (cuminum cyminum). Semințele eĭ aromatice daŭ un uleĭ eteric care se întrebuințează în medicină și ca condiment pus în pîne [!] saŭ pe coaja pîniĭ și la facerea licorurilor. – 2) Secărea, altă plantă umbeliferă ale căreĭ semințe se întrebuințează asemenea în medicină și bucătărie (carum carvi). Chimen dulce, anison. Chimen negru, cernușcă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

chindíe și (Mold. și) achindíe f. (turc. ikindi [cum. ekindu], „al doilea” ceas, d. iki, doĭ, timpu de după amează [!], namazu de la mijlocu acestuĭ timp). Timpu de pe la 4 după amează: pe la chindie saŭ pe la chindiĭ. Un dans popular cu mișcărĭ foarte răpezĭ [!]. Melodia acestuĭ dans. Tabulhana (cîntarea muziciĭ domneștĭ pe la 4 după amează în timpu Turculor): băteaŭ chindie în toate zilele (N. Costin). Tobă mare (îmbrăcată în postav roș) care făcea parte din instrumentele meterhaneleĭ. La curțile domneștĭ și boĭereștĭ, turn de strajă de unde se vestea cu tobe și surle timpu chindiiĭ, cînd toțĭ oameniĭ se adunaŭ la cină, și porțile curțiĭ se închideaŭ. (Și la Tîrgoviștea [!] era un asemenea turn, care odinioară era maĭ înalt, dar acum n´are de cît vre-o 28 de metri).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

chiór (chioáră), adj.1. Care vede numai cu un ochi. – 2. Sașiu. – 3. Miop. – 4. Opac, care dă o lumină slabă. – 5. (Arg.) As, carte de joc cu numărul unu. – 6. (Arg.) Sărac, nevoiaș. – Mr., megl. chior. Tc. kör „orb” (Roesler 596; Miklosich, Türk. Elem., II, 111; Berneker 680; Șeineanu, II, 114; Meyer 140; Lokotsch 1207); cf. alb. kjor, sb. cór, și de asemenea alb. göre „nenorocit”. Nu circulă în Trans. (cf. ALR, I, 57). Pentru expresia apă chioară, cf. chiar. Dubletul ceur (sașiu), care circulă în Banat și pe care Crețu 312 îl deriva din lat. caeculus, reprezintă sb. cór. Der. chioară, s. f. (para), în loc de para chioară (s-a spus despre monedele găurite, care încetau să mai aibă valoare de circulație); chiorî, vb. (a scoate un ochi; a orbi, a-și pierde vederea; a se uita sașiu; a indica); chiorie, s. f. (defectul de a fi sașiu; miopie); chiorilă, s. m. (poreclă pentru miopi); chiorîș, adv. (cu un singur ochi, închizînd un ochi; pieziș; orbește, fără să se uite).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CHIP, chipuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Față, obraz, figură. Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe. Avea chip omenesc.Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu... ♦ Persoană; ființă. A văzut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfățișare a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Chip cioplit = idol. II. S. n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original.Loc. adj. Fel și chip de... = tot felul de... ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) nici un chip = nicidecum. ◊ Expr. Nu e chip să... = nu se poate, imposibil să... A nu avea (nici un) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să...). (Pop.) A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace, o soluție. 3. (Reg.) Încercare (de a găsi o soluție) 4. (În expr.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., având intenția să... Cu chip că... = sub pretext că..., sub aparența că... III. Adv. (La pl. art.; pop.) Vorba vine, cică. ♦ La drept vorbind, nu-i vorbă; ba chiar. – Din magh. kép.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CHIP, chipuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Față, obraz, figură. Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe. Avea chip omenesc.Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu... ♦ Persoană; ființă. A văzut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfățișare a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. 4. (Rel.) Proprietate ontologică, fixând structura arhetipală imprimată omului la creație; imaginea în care se reflectă ființa personală a lui Dumnezeu. ◊ Chip cioplit = idol. II. S. n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original.Loc. adj. Fel și chip de... = tot felul de... ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) niciun chip = nicidecum. ◊ Expr. Nu e chip să... = nu se poate, imposibil să... A nu avea (niciun) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să...). (Pop.) A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace, o soluție. 3. (Reg.) Încercare (de a găsi o soluție). 4. (În expr.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., având intenția să... Cu chip că... = sub pretext că..., sub aparența că... III. Adv. (La pl. art.; fam.) Vorba vine, cică. ♦ La drept vorbind, nu-i vorbă; ba chiar. — Din magh. kép.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cícă interj. – Cuvînt afectuos cu care se adresează unui copil. – Var. țică. Creație expresivă, cf. dial. it. din Latium cico, umbr. cica „nulla” (Prati 276). Chiar dacă intenția este diferită, aceeași formulă explică vb. cicăli (a pălăvrăgi, a flecări; a importuna, a deranja; a se certa), cu suf. de asemenea expresiv -li (cf. Graur, BL, IV, 91). Alte explicații mai puțin plauzibile: din sb. čakalati „a flecări” (Scriban, Arhiva, 1913); din lat. *cicala, forma vulg. de la cicada (Körting 2161; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Pușcariu, RF, I, 269; cf. DAR), care lasă neexplicată păstrarea lui l intervocalic; din mag. csihol- (Drăganu, Dacor., VI, 270). – Der. cicală, s. f. (plictisitor, pisălog), formație regresivă; cicălitor, adj. (importun, pisălog); cicălos, adj. (pisălog).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CILÍNDRU2 ~i m. 1) Suprafață descrisă de o dreaptă ce se mișcă paralel cu ea însăși, sprijinindu-se pe o curbă închisă. 2) Corp geometric mărginit de o astfel de suprafață și de două plane paralele. Volumul ~ului. ◊ ~ circular drept cilindru ale cărui baze sunt cercuri perpendiculare pe generatoare. 3) Piesă sau organ de mașină având o asemenea formă, care se poate roti în jurul axei sale; sul. ~ cu aburi. ◊ ~ de motor piesă tubulară în care se deplasează pistonul unui motor. /<fr. cylindre, lat. cylindrus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cimilí (cimilésc, cimilít), vb. – A propune sau a interpreta. – Var. ciumili. Creație expresivă (Graur, BL, IV, 91, 97). Intenția expresivă este ideea de „a căuta pe dibuite”, ca în ciuguli (var. ciumeli, cimili) „a ciupi de ici colo apucînd hrana cu ciocul”, care este același cuvînt. Celelalte ipoteze nu conving: din sl. ciniti „a aranja” (Cihac, II, 52); din sl. činilica „vrăjitoare” (Bogrea, Dacor, I, 279); din sb. čemu „de ce” (Candrea). DAR propune mr. ciumuli „a mesteca”, megl. ciumili „a face glume”, care par de asemenea cuvinte expresive. Der. cimel (var. cinel, ciumel, cimilea(gă), cimiligă, etc.), interj. (formulă inițială a ghicitorilor), der. expresiv și, prin urmare, neregulat (după DAR ar fi imper. de la *cimeli, de la a cimili; dar nici imper. nu are această formă, nici nu explică această ipoteză păstrarea lui l; după Leca Morariu, apud DAR, și Scriban, Arhiva, 1912, în loc de *cinea-l „ghicește”, imper. al unui vb. ieșit din uz *cini, din sl. činiti „a aranja”; cf. Conev 102; după Odobescu, în loc de *cine-l, de la cine, pron., ipoteze inadmisibile); cimilitură, s. f. (ghicitoare).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CÍNIC, -Ă, cinici, -ce, adj. 1. (Despre oameni; adesea substantivat) Care dă pe față, cu sânge rece, fapte sau gânduri condamnabile, care calcă, fără sfială, regulile moralei, de conviețuire socială și de bună-cuviință; (despre manifestări ale oamenilor) care trădează, exprimă asemenea atitudini. 2. (În sintagmele) Filozofie cinică = doctrină filozofică din Grecia antică, care nu recunoaște normele sociale existente și propovăduia o viață simplă și reîntoarcerea la natură. Filozof cinic (și substantivat) = adept al filozofiei cinice. – Din fr. cynique, lat. cynicus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

CÍNIC, -Ă, cinici, -ce, adj. 1. (Despre oameni: adesea substantivat) Care manifestă o atitudine condamnabilă, sfidând regulile moralei, normele de conviețuire socială și de bună-cuviință; (despre manifestări ale oamenilor) care trădează, exprimă asemenea atitudini. 2. (În sintagmele) Filosofie cinică = doctrină filosofică din Grecia antică, care nu recunoștea normele sociale existente și preconiza o viață simplă și reîntoarcerea la natură. Filosof cinic (și substantivat) = adept al filosofiei cinice. — Din fr. cynique, lat. cynicus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CINÍSM ~e f. 1) Atitudine de ignorare ostentativă a moralei și a conveniențelor sociale general acceptate. 2) înv. Concepție filozofică, care avea la bază o asemenea atitudine față de societate. /<fr. cynisme, lat. cynismus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CIOCÁN2, ciocane, s. n. (Pop.) Păhărel în formă de sticluță, cu gâtul strâmt și lung, din care se bea o băutură alcoolică. V. cinzeacă. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Din bg. čokan, scr. čokanj.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ciocán (ciocane), s. n.1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, prevăzută cu mîner, folosită la bătut. – 2. Ciocan de lemn, mai. – 3. Ciocan de poartă. – 4. Tîrnăcop, săpăligă. – 5. Pivot de de vîrtelniță. – 6. Ciocănel percutor. – 7. Con de pin. – 8. Cocean, știulete de porumb dezghiocat. – 9. Tulpină de porumb, care rămîne în pămînt după recoltare. – 10. Cocean de zarzavat, în special de varză. – 11. Parte interioară necomestibilă, resturi de pară sau măr. – 12. Picior de ciupercă. – 13. Pahar înalt în care se servesc băuturile, mai ales țuica de prune, țoi. – 14. Pește-ciocan (Zygaena malleus). – 15. (Arg.) Membru viril. – Megl. cioc, cecan. Cuvînt care coincide în același timp cu posibilitățile expresive ale rădăcinii cioc, și cu formațiile mai mult sau mai puțin identice din alte limbi. Cf. sl. čekanŭ, bg. čukan, čekan, sb. čekanj, čekanac; rut., rus. čekan, tc. çakan, mag. csákány, csokány, ngr. τσοϰάνα, τσόϰανος, alb. tšokanë. Legătura și filiația acestor cuvinte este practic imposibil de stabilit. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 54 și DAR presupun că rom. provine din sl. (după Conev 66, din bg.; după Skok 63, din sb.); însă tot Miklosich, Wander., 14, derivă forma rut. din rom. După Roesler 608, izvorul cuvîntului rom. trebuie căutat în tc.; după Philippide, Bausteine, 57, în ngr., și după Philippide, II, 705, posibil în alb., în timp ce Meyer, Neugr. St., II, 89 și Schuchardt, ZRPh., XV, 104, se gîndesc la izvoare onomatopeice. Cuvîntul rom. nu pare să provină din sl., unde este vorba de o formație relativ modernă (cf. Berneker 135, care crede că formele sl. provin din tc.). Este mai probabil, să fie formații spontane, care pot coincide în sl. și în rom., căci în ambele există condițiile necesare pentru producerea lor, respectiv rădăcina expresivă čok- și suf. -an. Pentru sensurile de „trunchi, tulpină”, cf. der. lui bot; sensul de „pahar, țoi” vine de la obiceiul de a ciocni paharele înainte de a se bea. Cu sensurile 7-12 este m., adică în acele întrebuințări în care coincide și se confundă cu cocean, de asemenea m.Cf. cioc. Der. ciocănaș, s. m. (ciocănel; băț de tobă; ciocănel de pian); ciocănaș, s. m. (miner care muncește într-o salină; plantă, conduraș, Tropaeolum maius); ciocănel, s. n. (ciocan mic; băț de tobă; pahar de băut, țoi; broderie le mînecile iilor și cămășilor tipice); ciocăni, vb. (a bate repetat într-un corp tare; a bate, a lovi; a bate în ușă; a închina; despre păsări, a mînca; a importuna, a sîcîi, a bate la cap), care s-a unit cu ciocni, și de asemenea cu rus. čekaniti; ciocană, s. f. (dans tipic); ciocănărie, ciocăniște, s. f. (porumbiște după ce s-a cules porumbul); ciocăneală, s. f. (acțiunea de a ciocăni); ciocănitoare, s. f. (pasăre, ghionoaie, Dryocopus Martius; morișcă, huruitoare); ciocănitor, adj. (care ciocănește); ciocănitură, s. f. (ciocăneală, bătaie); ciocănea, s. f. (sitar, Scolopax rusticola), a cărui der. nu este clară. Rămîne de lămurit și legătura cu ciocmăni, vb. (a certa, a dojeni), der. ciocmăneală, s. f. (ceartă), care cer o formă *ciocman.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CIOCÁN2, ciocane, s. n. Păhărel în formă de sticluță, cu gâtul strâmt și lung, din care se bea o băutură alcoolică. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. — Din bg. čokan, sb. čokanj.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ciocârlie f. 1. pasăre din ordinul vrăbiilor, foarte comună în tot, continentul (Alauda); 2. Mold. un fel de horă; 3. viță de vie tăiată și pusă în pământ spre a prinde rădăcină; 4. nuia ce plutașul o atârnă în cuiele dela cârmă spre a opri pluta. [Derivat dintr’un primitiv ciocârlă, tras din cioc (cf. cocârlă, codârlă) și desemnând pasărea cu ciocul drept și groscior, cum este ciocârlia, care face parte din familia conirostrelor sau a păsărilor cu ciocul tare și conic; sensurile 3 și 4 fac asemenea aluziune la ciocul pasărei, iar sensul 2 se rapoartă la sborul ei caracteristic].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cĭóc-bóc, interj. care arată sunetu repetat al cĭocanuluĭ saŭ al altor corpurĭ izbitoare. Cînd e maĭ prelung, se zice cĭóca-bóca (cp. cu ung. csonká-bonka, cĭung). De unde să știe el ce-ĭ cĭoca-boca, de unde să știe el cum să procedeze în asemenea afacere?
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ciocîrlán (ciocârláni), s. m.1. Bărbătușul ciocîrliei (Alauda cristata). – 2. Plantă (Coronilla varia). – 3. Dans tipic. Probabil de la *ciocîrlă „obiect cu forma curbată sau în spirală”, der. de la cioacă, și astăzi cunoscut numai cu forma cocîrlă, v. cuvîntul. Se explică prin imaginea zborului caracteristic al acestei păsări cînd se lasă jos din înalt, și de asemenea prin analogia primei părți a cuvîntului cu cioc „moț, smoc de pene”, cu totul caracteristic păsării respective. Suf. este cu siguranță expresiv, cf. cocîrlă, codîrlă, modîrlan, șopîrlă, țopîrlan. Prezența imaginii spiralei la acest nume a fost semnalată, cf. Spitzer, Arch. Rom., XII, 160; Pușcariu, Dacor., VI, 306-9; DAR; s-a încercat însă să se explice prin surse onomatopeice, ca în bg. čevruliga „ciocîrlie”, sb. čevrljuga „ciocîrlie”, cf. sb. čokrlije „cîrcel de viță”. Înainte Candrea, Elemente, 405, plecase de la cioc, pe care îl considera compus cu un element expresiv -îrlă. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110, este cuvînt dac; după Philippide, II, 706, trebuie pus în legătură cu alb. zok „pasăre”. Lahovary 322 crede că este cuvînt anterior indoeurop. Der. ciocîrlie, s. f. (pasăre cîntătoare mică, ce zboară vertical la mari înălțimi); ciocîrleț, s. m. (pasăre, Sitta europaea), al cărui nume se poate compara cu ciocănitoare. Existența lui *ciocîrlă reiese și din prezența lui ciocîrlie, s. f. (vargă, nuielușă; la plug, plaz, talpă), al cărui prim sens este identic cu cel de cioancă; ciocîrlău, s. m. (Munt., colină, deal). Ciocîrlie, s. f. (cîrcel de viță) provine fără îndoială din sb.; în schimb din rom. provine sb. čokrljan (Candrea, Elemente, 405).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ciolán (cioláne), s. n.1. Os; se spune în special despre oasele lungi ale membrelor. – 2. La roata de car, obadă. – 3. (Arg.) Zar. Sl. članŭ „membru” (Cihac, II, 55; DAR), de unde rus. člen „membru”, care de asemenea a circulat în rom., în prima parte a sec. XIX, cilen, s. m. (membru al unui tribunal). – Der. ciodolan (var. șodolan), s. n. (os lung); ciolănos, adj. (slăbănog). Aceleiași rădăcini par a-i aparține ciolhă, s. f. (trunchi găunos; organ genital al iepei), și cioloagă, s. f. (mîrțoagă), cuvînt care pare contaminat cu mîrțoagă. Cioloboc, s. n. (labă de porc), explicat de Drăganu, Dacor, II, 900, drept combinație între ciolan, labă, și suf. -oc, este un cuvînt obscur, probabil legat de cioloboacă, s. f. (reziduu, rest), care nu se explică prin intermediul etimonului anterior, și ciolobot, s. m. (plantă, Centaurea spinulosa).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ciotcă adv. Mold. grămadă înghesuită sau ghemuită (asemenea unei buturugi care stă grămadă, neavând ramuri să se întinză): albinele se adună ciotcă în pălărie CR.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CIRC s.n. 1. Reprezentație al cărei program cuprinde numere de gimnastică și de acrobație, prezentare de animale dresate etc.; ansamblu artistic care dă asemenea reprezentații. 2. Incinta circulară unde se desfășoară exercițiile acrobatice sau ecvestre ale reprezentațiilor de circ (1). ♦ Incintă circulară descoperită unde aveau loc jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulară în regiunile înalte ale munților, formată prin eroziune sau prin acțiunea unui ghețar; chiuvetă (2) [în DN]. [Pl. -uri. / < lat. circus, cf. it. circo, fr. cirque].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CIRCORÁMĂ ~e f. 1) Sistem de filmare și de proiectare cinematografică pe un ecran circular instalat într-o sală rotundă. 2) Cinematograf cu un asemenea sistem. /<rus. țirkorama
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

circulábil, -ă adj. În stare de circulație ◊ „[...] toate liniile de cale ferată sunt circulabile, instalațiile de dirijare și urmărire a trenurilor fiind, de asemenea, în stare de funcțiune.” R.l. 12 I 85 p. 5 (din circula + -bil)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CISTÉRNĂ s. f. 1. recipient metalic (pe un vehicul), servind la transportul unor lichide. ◊ vagon de cale ferată cu un asemenea recipient. 2. rezervor (subteran) pentru înmagazinarea apei sau a altor lichide. 3. (anat.) spațiu mare subarahnoidian, plin de lichid cefalorahidian. (< lat., it. cisterna)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CISTÉRNĂ s.f. 1. Recipient montat pe un cadru cu roți, destinat transportului unor lichide. ♦ Vagon de cale ferată înzestrat cu un asemenea recipient. 2. Rezervor (subteran) pentru înmagazinarea apei provenite din ploi sau din zăpezi. 3. (Anat.) Spațiu mare sub arahnoidian, plin cu lichid cefalorahidian. [Var. citernă s.f. / < lat. cisterna, cf. it. cisterna].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ciufút (ciufútă),adj. 1. Evreu. – 2. Cămătar. – 3. Zgîrcit, avar, meschin. – Mr. ciafut. Tc. çufut „evreu” din arab. gehud (Cihac, II, 565; Șeineanu, II, 138; Meyer 446; Lokotsch 424; Ronzevalle 76; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 364); cf. ngr. τσιφούτης, alb. tšifut, bg. čifuts, sb. čivut, it. ceffaute și cifutti (Battisti, II, 841 și 934). S-a folosit de asemenea în trecut în sp. cf. cifuti „evreu” la Cervantes, Comedias y entremeses, ed. Schevill și Bonilla, V, 95. Se folosește numai în Munt., dar mai mult decît afirmă DAR. – Der. ciufuțenie, s. f. (rar, zgîrcenie, avariție); ciufuți, vb. (a fi zgîrcit).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CIÚTURĂ ~i f. 1) Vas din doage cercuite, cu care se scoate apă din fântână; găleată de lemn. 2) Conținut al unui asemenea vas. O ~ de apă. [G.-D. ciuturii] /<lat. cytola
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

claníst s.m. (rar) Adept al ideilor și metodelor Ku-Klux-Klanului ◊ „De asemenea au fost prezenți și «claniști» din municipiul București.” Timișoara internaț. 31 VII6 VIII 93 p. 1 (din [Ku-Klux] Klan + ist)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

clarinet (it. clarinetto; engl. clarinet; fr. clarinette; germ. Klarinette; abrev.: cl.), instrument de suflat, din lemn cu ancie* simplă. Se mai construiește din ebonită, din metal sau din material plastic. El se compune din următoarele părți: muștiucul*, pe care se fixează ancia cu un inel special sau cu o ață specială; butoiul, care face legătura dintre muștiuc și corpul instr.; corpul superior, în care se găsesc patru orificii și mai multe clape care sunt acționate de degetele mâinii stângi a instrumentistului; corpul inferior, în care se găsesc trei orificii și mai multe clape care sunt acționate de degetele mâinii drepte a instrumentistului; pavilionul*, prin care se emit sunetele. ♦ Cu 3.000 de ani în urmă, la egipteni, exista un instr. asemănător c.: corp cilindric fără pavilion și cu ancie simplă. De asemenea, un astfel de instr. găsim la arabi (zummara; v. și zurnă), la indieni (magudi) și la anamiți (cai-ken-doi). În Europa, în perioada Renașterii*, se întâlnea un instr. pop. fr., denumit chalumeau*. Corno di basetto* este și el înrudit cu c. Johann C. Denner (Nürberg, 1665-1707), adăugând câteva clape, a transformat instr. pop. într-un instr. profesional. Apoi Iwan Müller (1786-1854) perfecționează instr., construind un c. cu 13 clape. Frederic Beer (1794-1838) înființează o școală de c. Hyacinthe Klosé (1808-1880), discipolul lui F. Beer, în colaborare cu M.A. Buffet, au adoptat c. sistem „Böhm” (v. flaut). Gossec introduce c. în orch. Operei din Paris (1753), iar Vivaldi îl introduce în orch. operei din Italia. În 1758 c. este introdus în orch. de către reprezentanții orch. din Mannheim*, după care apare în fanfarele (6) militare germ. și austr. Orch. Operei din Viena îl adoptă în 1787, Och. Gewandhaus din Leipzig în 1792, iar orch. din Dresda în 1794. C. se împarte în mai multe categorii și formează o familie numeroasă: a) c. mic (it. piccolo), acordat* în la bemol, construit din metal argintat, are o lungime de 25 cm, se utilizează foarte rar în orch. simf.; c. mic în mi bemol, cu o lungime de 42,9 cm, se folosește în orch. simf. pentru efecte speciale, dar se întrebuințează frecvent în fanfară; c. mic în re a ieșit complet din uz. b) C. mare, acordat în do, cu o lungime de 51,7 cm, se utilizează în orch. simf. (pentru efecte speciale); c. în si bemol, cu o lungime de 59 cm, este cel mai mult utilizat din întreaga familie, atât în orch. simf. cât și în fanfară; c. în la, cu o lungime de 62,7 cm, se folosește mai rar (partea lui se execută, de obicei, cu c. în si bemol prin transpoziție*); c. în sol, denumit clarinetto d’amore, nu se mai întrebuințează cu toate că are un timbru plăcut. c) C. alto acordat în fa are o sonoritate frumoasă, însă este utilizat foarte puțin în orch.; aceeași soartă o are și c. alto în mi bemol. d) C. bas (abrev.: cl. b.) în si bemol are pavilionul și muștiucul din metal, iar forma lui este asemănătoare cu cea a saxofonului*. Este folosit frecvent în orch. simf. datorită timbrului său deosebit. Menționăm că școala germ. notează acest instr. în cheia* fa, iar școala fr. îl notează în cheia sol; c. bas acordat în la este pe cale de a ieși total din uz. e) C. contrabas, cu o lungime de 276 cm, se aseamănă cu fagotul*. Apare foarte rar în orch. simf. din cauza tehnicii sale greoaie (Schönberg l-a folosit în Gurrelieder). ♦ La c. surdina* constă dintr-un trunchi de con confecționat din carton presat sau material plastic, de cca. 2-3 mm grosime, în care, spre deosebire de tipul obișnuit de surdină, se introduce instr. Două orificii laterale permit mâinilor să intre în interiorul conului pentru a susține și manevra instr. Când se cântă la c. introdus complet în corpul surdinei, toate sunetele își schimbă sonoritatea pe întregul ambitus*: sunetele din registrul (1) acut și supraacut devin mai puțin, penetrante, mai puțin stridente; chiar și timbrul devine mai voalat; mai catifelat, mai discret, dând impresia de depărtare.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CLÁSĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ibogdank | Semnalează o greșeală | Permalink

CLÁSĂ s. f. 1. grup de obiecte, fenomene, ființe cu însușiri comune. ◊ (log.) ansamblu de elemente având anumite însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. 2. ~ socială = grup mare de oameni, istoricește constituit, cărora le sunt proprii anumite caracteristici sociale, același loc în sistemul producției sociale, același raport față de mijloacele de producție, același rol în organizarea muncii , același mod de obținere a părții de care dispun din bogăția societății, o psihologie și o conștiință socială proprie. 3. categorie sistematică a regnului animal sau vegetal, între încrengătură și ordin. 4. fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. 5. unitate de bază în învățământ, cuprinzând elevi de aceeași vârstă și cu același nivel de pregătire, cărora urmează să li se predea aceleași materii. ◊ sală în care se țin cursurile unui asemenea grup de elevi. 6. categorie de confort a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 7. categorie, grad, rang stabilite după valoare, după merit. ♦ de (mare) ~ = de calitate superioară, de mare valoare. (< fr. classe, germ. Klasse)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CLÁSĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene cu însușiri comune care satisfac un criteriu. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași vârstă și cu aceeași pregătire, care învață împreună în cursul unui an școlar după aceeași programă de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă care cuprinde toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, stabilite valoric. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] — Din fr. classe, germ. Klasse.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

clasicism, termen care desemnează în egală măsură o noțiune estetică și o epocă istorică în dezvoltarea muzicii (artelor, literaturii etc.). 1. Ca noțiune estetică, c. se referă la acea muzică ce vizează perfecțiunea prin sobrietate, echilibrul, soliditatea și simplitatea limbajului său. Orice lucrale muzicală (urmând regulile de bază ale melodiei*, permanența unor elemente ritmice sau a unor motive* melodice, regularitatea structurilor în alcătuirea simetrică a arhitecturii părților, logica traiectoriei tonale) se încadrează în categoria desemnată de noțiunea estetică a c. În acest sens există un c. al fiecărei epoci creatoare, începând cu sec. 13 și până în prezent, așa cum există și un manierism*, un baroc*, un romantism* al fiecărei epoci. 2. Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică, c. se referă la perioada 1750-1830 din istoria muzicii. Pregătit, prefigurat încă din epoca anterioară (un „preclasicism” în cadrul barocului) prin căutarea conciziei formei, nuanțării gândirii, calității tematice, dozajului materialului instr. sub semnul rațiunii (în lucrări de Lully, Couperin, Rameau, Corelli, Scarlatti, Schütz, J.S. Bach, Haendel ș.a.) c. se individualizează prin înlocuirea polifoniei* cu monodia* acompaniată. Melodia își va asigura astfel rolul principal în creația c., determinând diversificarea genurilor* și formelor* muzicale și cristalizarea lor. Ca tehnică a compoziției (2) se stabilesc acum genurile clasice ale sonatei* (3 părți, cu Allegro de sonată specific), ale simfoniei* (4 părți), ale cvartetului (2) (4 părți) etc. În forma de sonată se fixează ca principii: bitematismul, triada expoziție* – dezvoltare* – repriză*, această formă devenind formă de bază, inclusă în toate genurile camerale* și simfonice*. Întreaga creație muzicală se desfășoară în conformitate cu legea contrastului care acționează pe linia tuturor elementelor (melodic, ritmic, tonal, armonic, instr. etc.). Începând cu sonatele pentru orch. (sinfonia) create de Ph. E. Bach (1714-1788), sonatele pentru pian de M. Clementi (1752-1832) și reforma operei* efectuată de Ch. W. Gluck (1714-1787) prin „manifestul” operei Alcesta, evoluția c. cunoaște momente de vârf ale creației marilor personalități din Școala Vieneză*: J. Haydn, W. A. Mozart și L. van Beethoven. Haydn este considerat ca părinte al simfoniei, compunând în acest gen 104 lucrări; a fixat planul formei sale definitive scriind de asemenea lucrări definitorii în domeniul muzicii de cameră [cvartete, triouri (2), sonate]. Mozart, prin echilibrul, grandoarea, inventivitatea și strălucirea lucrărilor sale, reprezintă, de fapt, apogeul c. A compus 41 de simfonii, peste 20 de concerte (2) instr., nenumărate cvintete (2), cvartete, triouri, sonate, toate adevărate modele ale gândirii estetice clasice. Beethoven, încheind triada acestor genii ale c., face totodată trecerea spre o nouă epocă, romantismul, prin clocotul sentimentelor exprimate, amploarea acordată formelor în cadrul genurilor c., simfonismul îndrăzneț, desfășurările tonale deosebite, pe care le întâlnim atât în muzica simf., cât și în cea camerală (cvartete, sonate). Putem nota și numele unor compozitori care, chiar dacă nu s-au ridicat la valoarea celor trei titani ai Școlii vieneze, au făcut parte din epocă: J.N. Hummel, C. Czerny, I. Moscheles, M. Clementi, B. Romberg, N. Piccini, L. Boccherini, G. Paisiello, D. Cimarosa, A. Salieri, G.L.P. Spontini, N.A. Zingarelli, G.A. Rossini, Monsigny, Fr. J. Gossec, A.E.M. Grétry, N. Dalayrac, Rouget de l’Isle, J.-Fr. Lesueur, E. N. Méhul.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

claviciterium (clavicytherium) (germ. Klavicytherium), instrument muzical asemănător clavecinului*, având cutia de rezonanță* așezată vertical, ca la pianină. Răspândit în sec. 16 și 17. O xilogravură a unei asemenea instr. a apărut în Musica getutscht, de S. Virdung (Basel, 1511), iar un c. se află în Muzeul Donaldson din Londra. Este strămoșul pianului numit Giraffenklavier*.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CLĂPĂÚG, -Ă, clăpăugi, -ge, adj. 1. (Despre urechile oamenilor și ale animalelor) Mare și atârnând în jos; pleoștit; (despre oameni și animale) care are asemenea urechi. 2. Fig. (Despre oameni) Prostănac; bleg. – Din ucr. klapo-uchyj.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ibogdank | Semnalează o greșeală | Permalink

CLĂPĂÚG, -Ă, clăpăugi, -ge, adj. 1. (Despre urechile oamenilor și ale animalelor) Mare și atârnând în jos; pleoștit; (despre oameni și animale) care are asemenea urechi. 2. Fig. (Despre oameni) Prostănac; bleg. — Din ucr. klapo-uchyj.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

clínchet (clínchete), s. n. – Sunet produs de clopoței. Creație expresivă, cf. germ. klingen, fr. cliqueter.Der. clincheta, vb. (a suna), formație modernă, care nu apare încă în dicționare (cf. Arghezi: în vocea lui clinchetă zale; clinchenit, s. n. (zornăit), formație de asemenea modernă, datorată unei confuzii cu zăngănit (cf. Cezar Petrescu: un clinchenit de lanț).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CLÓPOT ~e n. 1) Instrument de percuție, de obicei din bronz, în formă de pară, cu o limbă mobilă care, la lovire, produce sunete. ◊ A trage ~ul a divulga un secret. 2) Obiect cu asemenea formă având întrebuințări tehnice diverse. ◊ ~ scufundător cameră de lucru alimentată cu aer comprimat și folosită la lucrările subacvatice. /<sl. klopotu
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cloț (clóțuri), s. n.1. Vîrf. – 2. Cui, știft, pivot. – 3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, buștean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la colț, alterată printr-o metateză, ca în clocoticolcoti; sau mai curînd, creație expresivă, cf. clanț. DAR separă cele două cuvinte, cloț „fragment de cărămidă”, care provine din sb. kloca „pietricică”, și cloț „trunchi”, cui care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lôts „trunchi” (cf. Scriban); această ultimă der. este puțin probabilă, dacă se ia în considerație extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colț. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonț, s. n. (cioc; vîrf, țanc; dinte canin; vîrf ascuțit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), și care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăților fonetice. Paralelismul cloțclonț coincide cu cioccionc, ciotciont, botbont, etc. Der. cloțan, s. m. (șobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloț „dinte” (după DAR, din sb. klokati „a înghiți”); cloțan, s. n. (vîrf ascuțit, țanc), cf. același sens la clonț; cloață, s. f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare); clonț, adj. (știrb); clonțat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonțar, s. m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonțan, s. m. (țanc, vîrf). Cloanță coincide perfect cu clanță; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cocléte (cocléți), s. m.1. Înveliș al alunei sau nucii, coajă, coajă de castană cu țepi (se aplică numai fructelor crescute împreună pe o singură codiță). – 2. Fire de urzeală. – 3. Plasă, împletitură în general. – 4. Postament pe patru picioare pe care se așază albia de spălat sau de frămîntat. – Var. cocleț, cotleț, cotlete, codleț, corleț. Probabil der. de la formația expresivă coc, cu l de asemenea expresiv (cf. cocoli) și cu suf.ete. Sensul 4 se datorează unei confuzii cu corlată. Cioclej, s. m. (tulpină de porumb lăsată pe cîmp), cu var. cioclod, s. m. (tulpină de porumb; miez de măr), se datorează contaminării cu ciocălău. Coincidența cu sl. kuka „cîrlig” (Cihac, II, 67), cu bg. kukulec (Conev 60) sau cu sb. kotlac (Candrea), nu este convingătoare. – Der. încocleți (var. încocleța), vb. (a prinde, a strînge, a înhăța).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cocoțá (cocoțéz, cocoțát), vb. – A se urca, a se așeza pe un loc mai ridicat. – Var. cucuța, gogoța. Probabil der. de la rădăcina expresivă coc, cf. cucă „culme, vîrf”, cucuia „a se urca” (Pușcariu 424). Este puțin probabilă legătura cu cocoș pe care o propun Cihac, II, 67 și Tiktin. După Giuglea, Dacor., I, 495, din lat. cucutium; mai tîrziu, Giuglea, Dacor., IV, 1554, a propus un lat. *concaptiāre, de asemenea dificil.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cód s.n. Sistem convențional explicit de semne (semnale sau simboluri) și de reguli de folosire a lor, prin care se transmit informații de la emițător la receptor în cadrul comunicării sau se transpune o informație dintr-un sistem în altul. Limbile naturale îndeplinesc calitatea de cod pentru că servesc la elaborarea și fixarea formelor de cunoaștere; de asemenea, ele utilizează ansamblul coerent al semnelor lingvistice. Limbile naturale sunt coduri imperfecte.
Sursa: DSL (1997) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

codóș m. (turc. kodoš). Est. Triv. Pezevenchĭ, rufian, verigaș, acela care ține casă de femeĭ perdute [!] saŭ procură altuĭa asemenea femeĭ. V. samsar.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cofetăríe-ceainăríe s.f. ◊ Cofetăria-ceainărie «Albina», deschisă recent la Ploiești, își justifică pe deplin numele. Aici, consumatorii găsesc un bogat sortiment de prăjituri care sunt pregătite pe bază de miere de albine; de asemenea, ceaiurile medicinale, băuturile răcoritoare sunt îndulcite tot cu... miere.” Sc. 22 III 74 p. 2 (din cofetărie + ceainărie)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

coleádnic (ea dift.) n., pl. e (rus. kolĕádnik, d. kolĕadá, darurĭ de Crăcĭun și Anu Noŭ, care vine d. vsl. koleda, colindă. V. colindă, calende). Prezicere după cele întîmplate în zilele Crăcĭunuluĭ. Carte care cuprinde asemenea prezicere. – Fals colĭadnic.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

coliádnic, coliádnice, s.n. (înv.) 1. prezicere după cele întâmplate de Crăciun. 2. carte astrologică cu asemenea preziceri.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

coliadnic n. 1. prezicere după cele întâmplate în zilele de Crăciun; 2. carte astrologică ce conține asemenea prognostice. [Rus. KOLĬADNICŬ (din kolĭăda, urare de Crăciun)].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COLNÍC ~ce n. 1) Ridicătură de teren de formă alungită și cu pante line, mai mică decât dealul; deal mic; colină. 2) Drum îngust care trece peste un asemenea deal sau printr-o pădure. 3) Teren fără copaci (acoperit cu iarbă și flori) într-o pădure; poiană; luminiș. /<bulg., sb. kolnic
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

COMANDÍTĂ, comandite, s. f. Contract de asociație în care una dintre părți, comanditatul, răspunde solidar și cu întreaga sa avere pentru obligațiile societății față de creditori, pe când cealaltă parte, comanditarul, nu răspunde decât în limitele capitalului social investit de el. ◊ Societate în comandită = societate alcătuită pe baza unui asemenea contract. – Din fr. commandite.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

COMANDÍTĂ s. f. 1. societate comercială în care, în temeiul unui contract, unii dintre asociați răspund solidar și cu întreaga lor avere față de creditorii ei, iar alții numai în limitele capitalului social investit. 2. fondurile vărsate de fiecare asociat al unei asemenea societăți. (
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

COMANDÍTĂ, comandite, s. f. Contract de asociație în care una dintre părți, comanditatul, răspunde solidar și cu întreaga sa avere pentru obligațiile societății față de creditori, pe când cealaltă parte, comanditarul, nu răspunde decât în limitele capitalului social investit de el. ◊ Societate în comandită = societate alcătuită pe baza unui asemenea contract. — Din fr. commandite.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COMENDUÍRE, comenduiri, s. f. Organ militar care supraveghează îndeplinirea corectă a serviciului de gardă, păstrarea ordinii și a disciplinei într-o localitate, într-o unitate militară, într-o stație de cale ferată etc. ♦ Local în care își are sediul un asemenea organ militar. – Din comendui (ieșit din uz „a comanda” < comendie < pol. komenda).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de hai | Semnalează o greșeală | Permalink

COMENDUÍRE, comenduiri, s. f. Organ militar care supraveghează îndeplinirea corectă a serviciului de gardă, păstrarea ordinii și a disciplinei într-o localitate, într-o unitate militară, într-o stație de cale ferată etc. ♦ Local în care își are sediul un asemenea organ militar. — Din comendui (ieșit din uz „a comanda” < comendie < pol. komenda).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COMENTÁRIU, comentarii, s. n. 1. Apreciere, comentare (în spirit critic) a unei probleme, a unui eveniment etc.; material publicistic prezentând o asemenea apreciere. 2. Explicare a unei opere literare, istorice etc., făcută adesea prin note marginale; interpretare. – Din fr. commentaire, lat. commentarium.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

COMENTÁRIU, comentarii, s. n. 1. Apreciere, comentare (în spirit critic) a unei probleme, a unui eveniment etc.; material publicistic prezentând o asemenea apreciere. 2. Explicare a unei opere literare, istorice etc., făcută adesea prin note marginale; interpretare. — Din fr. commentaire, lat. commentarium.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: În original este s. f., evident o greșeală. - gall

cometă f. corp ceresc numit și stea cu coadă, pentru că sâmburele-i luminos e mai adesea înconjurat de o coamă sau umbrat de o coadă luminoasă; cele numite periodice se învârtesc în jurul soarelui ca și planetele. Mai înainte lumea credea că cometele prevestiau nenorociri, mari prin putința unei ciocniri cu pământul.; dar știința a dovedit deșertăciunea unei asemenea păreri.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COMISIÓN s. n. 1. însărcinare dată unei persoane de a face ceva; serviciu făcut cuiva în urma unei asemenea însărcinări. 2. însărcinare dată unei întreprinderi comerciale de a face o operație de cumpărare, de vânzare etc. ◊ cotă din suma unei operații comerciale în comision, reținută de cel care face (sau mijlocește) operația. 3. remunerație pentru mijlocirea sau prestarea unui serviciu. (< fr. commission)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPÁCT, -Ă, compácți, -te, adj. ~ 3. (Mat.) Care se referă la un spațiu topologic și, în special, la un spațiu metric, cu proprietatea că, pentru orice reuniune de mulțimi deschise care îl conține, există o reuniune de submulțimi ale mulțimilor date, cu un număr finit de elemente, și care de asemenea îl conține. [MW]
Sursa: Neoficial | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPÉNDIU, compendii, s. n. 1. Expunere sintetică a unei lucrări, a unei discipline sau a unei concepții; conspect; publicație în care se face o asemenea expunere. 2. (Tehn.; în forma compendium) Dispozitiv care se adaptează în fața obiectivului cinematografic, pentru a permite operatorului să execute diferite trucaje tehnice pe film. [Var.: compéndium s. n.] – Din lat., fr. compendium.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPÉNDIU s.n. Expunere concisă a unei concepții sau a principiilor unei discipline; manual, lucrare (de format mic) cuprinzând o asemenea expunere. [Pron. -diu, var. compendie s.f., pl. -ii. / < lat., fr. compendium].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPÉNDIU, compendii, s. n. 1. Expunere sintetică a unei lucrări, a unei discipline sau a unei concepții, conspect; publicație în care se face o asemenea expunere. 2. (Tehn.; în forma compendium) Dispozitiv care se adaptează în fața obiectivului cinematografic, pentru a permite operatorului să execute diferite trucaje tehnice pe film. [Var.: compéndium s. n.] — Din lat., fr. compendium.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

COMPÚS, -Ă I. adj. alcătuit din mai multe elemente. ♦ (gram.) timp ~ = timp format cu ajutorul verbelor auxiliare; frunză ~ă = frunză având limbul alcătuit din mai multe foliole, dispuse pe un ax; inflorescență ~ă = inflorescență din mai multe inflorescențe simple; fruct ~ = fruct provenind dintr-o asemenea inflorescență. II. s. n. cuvânt rezultat prin compunere (3). III. s. m. combinație (3). (<compune)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de anonim | Semnalează o greșeală | Permalink

COMUNICÁRE s. f. 1. acțiunea de a comunica. 2. înștiințare, veste, știre. 3. contact, relație, legătură. 4. prezentare într-un cerc restrâns de specialiști a unei contribuții personale într-o problemă științifică; lucrare care face obiectul unei asemenea prezentări. (<comunica)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de anonim | Semnalează o greșeală | Permalink

COMUNICÁȚIE s. f. 1. mijloc de comunicare între două puncte; legătură, contact (rutier, telefonic etc.) ◊ (pl.) ansamblu de infrastructuri care permite asemenea legături. 2. figură retorică prin care un orator sau autor se adresează auditoriului, respectiv cititorului, simulând a-l consulta cu privire la aprecierea unor fapte sau în legătură cu justețea unor afirmații ori argumente. (<fr. communication, lat. communicatio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de anonim | Semnalează o greșeală | Permalink

CON2, conuri, s. n. 1. Suprafață descrisă de o dreaptă care se deplasează sprijinindu-se pe o curbă închisă imobilă și pe un punct fix exterior. ♦ Corp geometric mărginit de o asemenea suprafață și de un plan. 2. (Geogr.; în sintagmele) Con vulcanic = formă de relief conică cât un munte, constituită în urma erupțiilor vulcanice, din lavă, cenușă etc. Con de dejecție = formă de relief în evantai, rezultată din acumularea materialului transportat de torenți acolo unde se micșorează panta; agestru. ♦ (Fiz.) Con de lumină = mănunchi de raze care pleacă dintr-un punct luminos și cade pe o suprafață. 3. Fructul coniferelor, format dintr-un ax cu numeroși solzi lemnoși, care reprezintă florile mascule sau femele. – Din fr. cône.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de dante | Semnalează o greșeală | Permalink

CON2, conuri, s. n. 1. Suprafață descrisă de o dreaptă care se deplasează sprijinindu-se pe o curbă închisă imobilă și pe un punct fix exterior. ♦ Corp geometric mărginit de o asemenea suprafață și de un plan. 2. (Geogr.; în sintagmele) Con vulcanic = formă de relief conică de dimensiunea unui munte, constituită în urma erupțiilor vulcanice, din lavă, cenușă etc. Con de dejecție = formă de relief în evantai, rezultată din acumularea materialului transportat de torenți acolo unde se micșorează panta; agestru. ♦ (Fiz.) Con de lumină = fascicul de raze care pleacă dintr-un punct luminos și cade pe o suprafață. 3. Fructul coniferelor, format dintr-un ax cu numeroși solzi lemnoși, care reprezintă florile mascule sau femele. – Din fr. cône.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONCENTRAȚIONÁR, -Ă I. adj. referitor la lagărele de concentrare. II. s. m. f. deținut într-un asemenea loc. (<fr. concentrationnaire)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de anonim | Semnalează o greșeală | Permalink

concert (it. concertovb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CONCESIÚNE s. f. convenție prin care o persoană fizică sau juridică obține dreptul de a exploata anumite servicii publice sau bunuri ale statului; drept de exploatare a unui bun obștesc, a unei întreprinderi etc. acordat de un guvern unor persoane particulare. ◊ obiectul material al unei asemenea exploatări. (<fr. concession, lat. concessio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de anonim | Semnalează o greșeală | Permalink

*1) confórm, -ă adj. (fr. conforme, d. lat. conformis. V. diform). De aceĭașĭ formă, asemenea: copie conformă originaluluĭ (saŭ cu originalu). Care convine, se acordă, se potrivește: purtare conformă legiĭ (saŭ cu legea). Adv. În mod conform, după: conform legiĭ (saŭ cu legea). V. potrivit.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

conform a. 1. care are aceeaș formă, care e asemenea; 2. care convine, care se acordă: duce o viață conformă cu situațiunea sa. ║ adv. întocmai.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CONGREGÁȚIE s. f. (în biserica catolică) 1. ordin monahal ◊ ramură a unui asemenea ordin. 2. confrerie din clerici și laici, în scopul intensificării propagandei religioase. 3. adunare de prelați pentru examinarea unor anumite chestiuni, situații etc. 4. departament al curiei papale, condus de un cardinal. 5. ședință de studiu la un conciliu; (p. ext.) adunare religioasă. (< fr. congrégation, lat. congregatio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CONSIGNÁȚIE s. f. depunerea spre vânzare, pe baza unui contract, a anumitor obiecte la o unitate comercială specializată în asemenea vânzări. ◊ magazin unde se fac asemenea depuneri și vânzări. (< fr. consignation)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CONSOÁNĂ, consoane, s. f. Sunet al vorbirii format din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea (urmată de deschidere bruscă) sau prin strâmtoarea acestuia; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. – Din fr. consonne, lat. consona.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de dante | Semnalează o greșeală | Permalink

CONSOÁNĂ ~e f. 1) Sunet al vorbirii produs la trecerea curentului de aer prin canalul fonator, în care întâmpină obstacole. 2) Semn grafic care notează un asemenea sunet. [G.-D. consoanei] /<fr. consonne, lat. consona
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CONSOÁNĂ s.f. Sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strâmtarea acestuia; consonantă; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. [< lat. consona, cf. fr. consonne].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONSOÁNĂ, consoane, s. f. Sunet al vorbirii produs în anumite puncte ale canalului fonator prin închiderea (urmată de deschidere bruscă) sau prin strâmtoarea acestuia; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. — Din fr. consonne, lat. consona.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

consonanță, relație succesivă (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie agreabilă, de echilibru, destindere. Noțiunea rămâne cu precădere în sfera psihologicului, „impresia constituind” – cu tot caracterul ei subiectiv – elementul definitoriu al c.: o soluție așteptată, un moment static în raport cu disonanța*. Cu toate acestea, puține au fost problemele care, asemenea aceleia a c., au preocupat în egală măsură pe acusticieni și pe teoreticienii muzicii, încă de la apariția științelor pe care aceștia le reprezentau. În ciuda tuturor dificultăților, s-a căutat permanent fundamentarea atât obiectivă cât și absolută a c., cercetările nefiind descurajate nici astăzi de tribulațiile și necunoscutele pe care le introduc în discuție factorii fiziopsihologici și estetici, cu aspectele lor din ce în ce mai nuanțate. Problema c. se concentrează, în principal, asupra următoarelor puncte: 1) natura c.; 2) gradele c.; 3) hotarul dintre c. și disonanță. ♦ Cea mai veche explicație a c. din perimetrul culturii europ. este aceea datorată lui Pitagora și, în mod sigur, școlii sale. Conform reprezentanților școlii, intervalele consonante erau considerate ca afinități între sunetele componente iar disonanțele ca eterogenități. Un interval este cu atât mai consonant cu cât raportul dintre lungimile de coardă (măsurate pe monocord*), corespunzătoare sunetelor rezultate, este mai mic. Astfel singurele „rapoarte simple” (în lungimi de coardă: 1/1, 1/2, 2/3 și 3/4) defineau singurele c.: prima*, octava*, cvinta* și cvarta*. Cu cât raportul devenea mai complicat, c. era mai mică; de aceea un raport 16/15 (secundă* mică) caracteriza deja o disonanță. Acestei definiri a c., mai mult metafizică decât fizică, în concordanță cu concepția filozofică pitagoreică a armoniei (1) universului, în care numărul realizează totul, i s-a adus obiecția logică a imposibilității stabilirii unei demarcări obiective între rapoartele simple și cele complicate, pe de o parte, și obiecția rezultată din experiment, pe de alta, potrivit căreia, în cazul temperării, deși cvinta perfectă este foarte puțin alterată (ex. 3/2 devine 2,9999/1,499), ea sună la fel de bine, deși raportul numeric este acum foarte complicat. Indiferent însă de fundamentările fizice ale c. în diferitele epoci și de concepțiile care le-au dominat, ideea rapoartelor simple ale principalelor intervale consonante a jucat (și joacă încă) un rol pozitiv în gândirea muzicală pragmatică; aceasta și datorită faptului că principalele c. (c. primare) sunt aproape aceleiași în toate sistemele – prima, octava și cvinta nefiind de nimeni contestate – iar capacitatea discriminatorie a auzului*, ulterior descoperită, prin care frecvențe* dintr-o bandă foarte îngustă sunt percepute identic, nu este decât în favoarea acestei gândiri pragmatice. Nuanțarea concepției pitagoreice s-a produs încă în antic.; astfel, pentru filosofii platonicieni, c. era o contopire a sunetelor într-o impresie unică, globală, pe când disonanța era considerată ca fiind lipsită de această contopire. Concepția aristoxenică pune și mai mult accentul pe impresie, pe simțul muzical, ajungând chiar să nege rolul numerelor în determinarea c. Dominând concepția teoretică până la finele Renașterii*, concepția pitagoreică a fructificat și chiar a determinat apariția polifoniei* profesioniste (nu însă și a aceleia spontane, pop.). Apariția armoniei (III, 1, 2) impunea totuși revizuirea, chiar dacă nu înlocuirea pitagoreismului, astfel încât în intervale ca terța* și sexta*, devenite componente ale acordului*, primesc, începând cu Zarlino, tot rapoarte simple (în frecvențe): 5/4 = terță mare; 5/3 = sextă mare; 6/5 = terță mică; 8/5 = sextă mică. ♦ Descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental a dat un nou impuls cercetării obiective a raportului dintre c. și disonanță, natura acestora părând a fi definiv elucidată pe baza legilor fizice. O primă observație a fost aceea a înrudirii sunetelor pornind de la armonicele lor comune, astfel încât: a) două sunete sunt cu atât mai înrudite, cu cât au mai multe armonice comune și cu cât acestea sunt mai grave; b) gradul de înrudire a sunetelor componente ale unui interval scade treptat în ordinea intervalelor: primă, octavă, duodecimă, cvintă, cvartă, terță mare, sextă mare, septimă mare, secundă mică; c) cu cât gradul de înrudire scade, cu atât scade și gradul de c. și invers. Principiul înrudirii sunetelor a fost emis de Helmholtz, care a adăugat acestuia – în cunoștință de cauză sau nu privind ideile mai vechi ale lui Sauveur – încă două criterii: bătăile* acustice și sunetele rezultante. Astfel, pe lângă gradul redus de înrudire provenit din numărul mic al armonicelor comune ale sunetelor ce compun un interval, disonanța s-ar mai datora bătăilor acustice, adică acelor oscilații de intensitate a sunetelor create de interferențe dintre tonurile fundamentale sau/și dintre armonicele acestora (dacă frecvența bătăilor crește, ansamblul sunetelor interferente devine mai aspru, mai dezagreabil). La rândul lor, sunetele rezultante [v. sunet (8)], descoperite de A. Sorge și de Tartini, sub forma sunetelor diferențiale și completate de Helmholtz cu sunetele adiționale, au fost invocate de către cel din urmă pentru întregirea imaginii c. – disonanță, în sensul că ele pot să întărească unul dintre sunetele intervalului, stând într-un raport de c. sau de disonanță cu acestea. ♦ O reprezentare schematizată, dictată de necesități pragmatice, a teoriei c. bazată pe seria armonicelor este explicarea intervalelor consonante prin frecvența apariției lor în seria armonicelor. S-a observat, pe bună dreptate, că primele 16 armonice conțin intervalul de octavă de opt ori, cvinta de 5 ori, cvarta de 4 ori, terța mare și sexta mare de trei ori, terța mică și sexta mică de două ori; intervalele disonante (secundele și septimele) apar numai câte o singură dată. Ne aflăm, ca și în cazul pitegoreismului, în prezența unei logici în sine a numerelor nu și în aceea a unei explicații propriu-zise. Dar faptul nu a împiedicat teoretizarea c. în unele sisteme componistice actuale (Schönberg, Hindemith) pornind tocmai de la acest criteriu pragmatic. ♦ Dacă sub aspect experimental explicațiile numerice nu au mai fost satisfăcătoare în epoca pozitivismului științific, chiar și teoriile bazate pe seria armonicelor superioare nu au răspuns – cu tot pasul înainte făcut spre coroborarea datelor fizice cu cele fiziologice și cele psihice – la toate întrebările pe care practica muzicală le ridică. Teoria lui Helmholtz se aplică, astfel numai gamei* naturale și este dezisă de către temperare*. Ea se aplică, de asemenea, intervalelor, nu și trisonurilor sau acordurilor* de mai multe sunete (în acordurile perfect major* sau perfect minor*, ce constituie baza armoniei clasice, apar bătăi chiar de la a treia armonică a celor trei sunete componente, ceea ce ar face ca acordurile să fie considerate numai imperfect consonante). În virtutea teoriei bătăilor, disonanța ar scădea la frecvențele înalte, când numărul bătăilor este foarte mare, or, în practică, se constată că un interval disonant (ex. secunda mică) este extrem de strident tocmai în registrul (I) acut. Sunetele întreținute, ale înstr. cu coarde și arcuș, ale celor de suflat (mai ales cele cu sunet fix ca orga* sau armoniul*) măresc efectul disonanțelor. Cercetările mai noi din domeniul fiziologiei auzului (I, 1) (R. Husson) pun sub semnul întrebării rolul bătăilor în determinarea disonanței, punând, dimpotrivă, accentul pe excitarea fibrelor nervoase; aceeași fibră nervoasă trebuie să fie excitată de cele două sunete ale intervalului pentru a avea senzația de disonanță și, de asemenea, să fie suficient de îndepărtate pentru a comunica fibrei nervoase impulsuri cu sensuri mai mult sau mai puțin opuse. ♦ Principalul punct ce desparte accepțiunile teoretice ale c. și distonanței de accepțiunile artistice este considerea acestor categorii în mod static, în primul caz, și în mod dinamic (deci complex relațional), în cel de-al doilea caz. Atâta timp cât muzica a cunoscut în exclusivitate monodia*, acestă dihotomie a ieșit în evidență, speculațiile teoretice necontrazicând fenomenele firești ale cântării. Mai mult decât atât, caracterul c. nici nu era primordial în structura melodiilor* (v. și consonantic, principiu) iar disonanțele (de ex. numeroasele secunde, mari și mici, incorporate oricărei melodii) nu erau percepute ca atare, ele constituind cărămizile de construcție ale acesteia. Odată cu apariția polifoniei* occid., se impune apriorismul c., care nu admitea decât paralelismul* c. primare: cvinta și cvarta. Contactul polif. savante cu practicile polif. pop. (în urma cercetărilor etnomuzicologice* s-a demonstrat și existența unor polif. bazate pe disonanțe și nu doar pe consonanțe imperfecte) a dus la apariția unor forme mixte (gymel*, fauxbourdon*) în care atât c. absolute cât și cele imperfecte (terțele) contribuiau la crearea ductului polif., în mișcări contrare* și antiparalele, care puneau tot mai mult sub semnul interdicției paralelismul, reductibil de sens sonor perceptibil, al octavelor și cvintelor. Odată cu afirmarea terței, cu toate tribulațiile mai mult teoretice ale acceptării ei în rândul c., statutul cvintei devine subsidiar, cvasiconsonant și chiar disonant în cadrul texturii polif.arm. Aceste linii directoare păstrează, cu mici abateri, în procesul fundamentării polif. baroce și a armoniei clasice (v. anticipație; întârziere; cambiata; pasaj, note de). Tot ceea ce survine în stilistica muzicală în urma apariției cromatismului* wagnerian și, în general, romantic este o continuă tendință de „emancipare a disonanței” (Dahlhaus), până la gradul la care, așa cum se va întâmpla în atonalism* și în dodecafonie*, dihotomia c./disonanță practic dispare. Dependentă așadar de raportul în succesiune al formațiilor polif.arm., de ceea ce precede și ceea ce urmează unei structuri „verticale”, c. este condiționată de numeroși factori subiectivi și obiectivi, de stilul* operei muzicale, de intențiile autorului, motivațiile acesteia fiind, în cele din urmă, mai mult estetice decât de ordin pur fizic.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CONTAMINÁRE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Acíunea de a (se) contamina și rezultatul ei; infectare, molipsire, contagiune. ◊ C. radioactivă = pătrundere a unei substanțe radioactive într-un mediu sau într-un organ viu (animal sau vegetal), consecutivă unei explozii nucleare sau accidentelor produse în instalațiile de utilizează asemenea substanțe. 2. Modificare a formei unui cuvînt sau a unei construcții gramaticale sub influența altor cuvinte sau construcții asemănătoare. 3. Îmbinare a două sau a mai multe texte sau fragmente de texte, din care rezultă o operă nouă. Utilizată ca procedeu stilistic, în vederea obținerii unor efecte comice. Apare și în unele specii folclorice (descîntecele sînt frecvent contaminate cu blesteme).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CONTENCIÓS, -OÁSĂ I. s. n. (în unele state) serviciu de avocați în cadrul unor organe ale puterii de stat, al unor întreprinderi sau instituții, care apără drepturile și interesele juridice ale acestora. ♦ ~ administrativ = a) organ de jurisdicție care rezolvă litigiile dintre stat și persoanele fizice; b) ansamblu de forme după care se rezolvă asemenea litigii. II. adj. 1. care este contestat, discutabil; litigios. 2. (jur.) procedură õasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. (după lat. contentiosus, fr. contentieux)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*contrafúgă f., pl. ĭ (fr. contre-fugue). Fugă în care imitarea subĭectuluĭ se face pin [!] intervale asemenea și de aceĭașĭ valoare în sens invers.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

contrapúnctic, -ă adj. (livr.) Conceput după regulile contrapunctului ◊ „În același mod contrapunctic e concepută și piesa «Ana» care face parte de asemenea din spectacolul nostru.” Săpt. 21 II 69 p. 2. ◊ „Cortázar este autorul câtorva volume de povestiri în al căror ciudat edificiu ironia, simbolul și fantezia se împletesc contrapunctic. Săpt. 24 II 84 p. 2; v. și I.B. 24 VII 69 p. 2 (din fr. contrapuntique; DN3, DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

COR s.n. 1. Grup de personaje care participă ca un personaj colectiv în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice în teatrul antic, cântând versuri; (p. ext.) versurile cântate de acest grup. 2. Grupare de cântăreți care execută împreună muzică vocală. ◊ A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată a fi cântată de mai multe persoane; execuția unei asemenea compoziții. 3. Parte a bisericii unde stă și cântă ansamblul coral în timpul slujbei. [Var. hor s.n. / < lat. chorus, gr. khoros, cf. it. coro, germ. Chor].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cor (‹ gr. χορός [horos]; lat. chorus*; v. și chorea; fr. choeur; engl. chorus; germ. Chor; it. coro) 1. Ansamblu de cântăreți împărțiți în mai multe grupe după ambitusul și registrul (I) vocilor (1). Dacă c. cuprinde numai voci feminine, numai de copii sau numai bărbătești, se numește c. pe voci egale, iar dacă el cuprinde atât voci de un fel cât și de altul, c. mixt. Dacă c. este fără acomp. instr. poartă denumirea c. a cappella*. 2. Piesă muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. În multe țări există străvechiul obicei pop. de a cânta în c. pe aceeași melodie la unison*, în octave*, cvinte*, cvarte* sau terțe*, conform registrului convenabil fiecărei voci, fie în sistem de burdon (I), în canon (4), eterofonic (v. eterofonie) sau rudimentar arm. Din cele mai vechi timpuri însă, practica corală este semnalată la unele popoare ca element indispensabil al fastului aulic sau religios. Astfel se întâmplă în antic. la egipteni, la babilonieni și mai ales la evrei, unde era obișnuit cântul coral resposorial* și antifonic (v. antifonie). În Grecia antică se dezvoltă o lirică corală în decursul sec. 7-6 î. Hr., legată de existența „uniunilor de cântăreți și dansatori”. Aceastea executau în special ode (1) în care proslăveau faptele zeilor sau pe cele ale unor personalități de seamă ale timpului. Cântul era indisolubil legat de cuvânt și gest, fapt întărit apoi de rolul foarte important pe care l-a jucat c. în tragedie* și în comediile perioadei clasice. Evoluând în porțiunea rotundă din fața primului rând de bănci al amfiteatrelor, denumită „orchestră”, c. (12-14 membri) comenta prin cânt și mișcări de dans faptele și ideile ce se desprindeau din piesă [ceea ce explică și etimologia cuvântului c. (1)]. În Imperiul Roman mari ansambluri corale erau prezentate la spectacolele din circuri și teatre. Apoi practica corală trece și în serviciul cultului creștin. Până în sec. 10, în bis. catolică, c. cânta la unison. Treptat apar însă formele cele mai simple de polifonie*, organum*-ul, conductus*-ul, urmând ca mai târziu motetul* (sec. 13) și misa* (sec. 14) să se impună ca forme polif. din ce în ce mai complexe ca scriitură și număr de voci. Mănăstirile, catedralele sau capelele întreținute de marii seniori reprezentau adevăratele școli muzicale din care tinerii ieșeau antrenați în egală măsură în calitate de cântăreți, coriști și compozitori, gata oricând să strălucească în arta improvizației*. Formațiile erau restrânse, reunind doar 2-3 cântăreți la o singură voce. Abia în sec. 15, c. mari (cum ar fi la Cappella Sixtina din Roma) ajung la 30 membri (bărbați și băieți). De pe la sfârșitul sec. 14, odată cu zorii Renașterii* (Ars Nova*) încep să se dezvolte și genurile vocale laice, balada (1), caccia*, rondeau*-ul, chanson*-ul, madrigalul*. Se încetățenește treptat scriitura la 4 voci. În sec. 15 muzicienii flamanzi Dufay, Ockeghem, Obrecht, Josquin Després făuresc un complex meșteșug al compoziției polif., bazat pe felurite procedee imitative ce se țes între un număr foarte divers de voci. Misa și motetul se eliberează tot mai mult de tirania cântului obligat (cantus firmus*). Sec. 16 aduce o împlinire a stilului vocal, suplețea, cantabilitatea, expresivitatea muzicii madrigalești fiind modelate după sensul versurilor (Palestrina, Lassus, Marenzio, Monteverdi, Banchieri, Gesualdo, Morley). Scriitura pe 4-5 voci predomină, stilul omofon* apărând din ce în ce mai frecvent ca o tendință spre claritatea expresiei, spre monodia (2) acompaniată. Mărimea ansamblurilor vocale rămâne redusă, amploarea sonoră nefiind dată decât de prezența în unele mari catedrale (Veneția, San Marco) a 2 sau chiar 3 coruri cântând antifonic. În sec. 17-18, largi desfășurări corale, adevărate sinteze ale unui stil polif.arm., își fac loc în opere, dar mai ales orat. (Bach, Händel). Sfârșitul sec. 17, care marchează laicizarea vieții muzicale, aduce și emanciparea mișcării corale. Pe la 1770, când în Europa și America se generalizează concertele (1) prin subscripție, tot mai multe societăți corale, alcătuite în mare măsură din amatori*, își aduc contribuția la aceste concerte publice. Pe la 1800, o societate corală putea cuprinde aproximativ 100 de membri (inclusiv femei, nu de mult admise la asemenea manifestări). Sec. 19 este sec. marilor c., acum ajungându-se adesea la ansambluri cuprinzând între 200 și 800 membri. C. se alătură ansamblului orch. simf. (Beethoven, Listz, Mahler), creând ample fresce sonore. Muzicienii romantici se adresează însă și amatorilor, scriind miniaturi corale sau diverse c. pe voci egale. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 trezesc și în țara noastră un interes deosebit pentru muzica corală, atât cea laică cât și cea bis. Se înființează mari ansambluri, cu o foarte bună pregătire: „Corul Mitropolitan” din Iași (1876) condus de Musicescu, „Reuniunea română de cântări și muzică” din Lugoj (1869) condusă, din 1888, de Vidu, „Reuniunea română de muzică și cântări” din Sibiu (1878) condusă de Dima și „Reuniunea de muzică și cântări” tot din Sibiu (1881) condusă de Johann Leopold Bélla, Societatea corală „Carmen” din București (1901) condusă de D.G. Kiriac, precum și multe alte c. în diverse orașe și sate; prin repertoriul abordat și promovat; ca și turneele pe care le vor realiza în toată țara ele vor contribui enorm la stimularea creației naționale, în bună măsură inspirată și bazată pe folc., precum și la răspândirea și susținerea ideilor patriotice. Sec. 20 înseamnă prezența în lume a celor mai variate tipuri de ansambluri corale, apte pentru a interpreta atât operele veacurilor trecute cât și muzica contemporană. Scriitura corală a suferit însă înnoiri substanțiale. Concepții noi ce vin să înlăture vechea încadrare a partiturii corale pe clasicele voci ș.a., t., b., aduce și efecte noi, lărgind incomparabil gama coloristică, împingând posibilitățile de expresie ale vocilor până la granița dintre cânt și vorbire sau șoptire. 3. Grupul de 2 corzi la unison al lautei*, corzile acționate de aceeași clapă* la pian*, tuburile unui registru (II, 1, 2) mixt al orgii* acționate de aceeași clapă. 4. În Renaștere, un grup de instr. de coarde sau suflători din aceeași familie, dar de talii diferite.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CORÁL2, -Ă I. adj. 1. de, pentru cor. 2. care cuprinde un ansamblu; unanim, de acord. 3. (despre compuneri literare) ale căror motive, elemente, personaje prezintă armonie, acordându-se ca vocile unui cor. II. s. f. formație corală amplă; cor (I, 2). III. s. n. cântec religios (liturgic) pe mai multe voci. ◊ compoziție pentru orgă pe tema unui asemenea cântec. (< fr. choral, it. corale)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

coral (‹ lat. cantus choralis „cântare corală”ș gr. χορός [horos], „cor”) 1. Cântare corală a cărei structură este determinată de corespondența muzicii cu versul. 2. Gen al muzicii religioase V-europ. caracterizat printr-o atmosferă de meditație, liniște și reculegere. Determinant pentru conturarea unui c. este ritmul*, foarte puțin variat, bazat pe valori* de note* egale și lungi. De asemenea, linia melodică este foarte simplă. C. este interpretat de obicei de coruri (1) mixte. În ev. med. c. era cântat la unison* în bis. catolice și polifonic* de către protestanți. Odată cu Reforma lui Martin Luther (sec. 16) c. a căpătat o importanță deosebită. Cunoscător și iubitor de muzică, Martin Luther și-a dat seama de importanța muzicii pentru educarea poporului în practica de cult. De aceea el a cules melodii profane și le-a adaptat la textele bis. C. a cunoscut o largă răspândire în muzica lui J.S. Bach, care l-a prelucrat și l-a folosit în compozițiile sale (imnuri*, fugi*, mise*, psalmi* etc.). Sunt renumite și foarte numeroase c. prelucrate (armonizate) de J.S. Bach. pentru cor și care apar în cantatele *, motetele*, magnificatul* și pasiunile* compuse de el, cum ar fi: Wien schön leuchtet der Morgenstern (BWV 1), pe un coral (BWV 436) de Philipp Nicolai (1597), folosit de Bach și în alte cantate (BWV 36, 37, 49, 61, 172), dar și într-o prelucrare pentru orgă* (BWV 739); Komm, du süsse Todesstunde (BWV 161), în care apare celebrul coral al lui Christoph Knoll (1611) Herzlich tut mich verlangen, de mai multe ori utilizat de Bach în cantate (BWV 135, 153), dar mai cu seamă în Matthäus-Passion BWV 244 (de 5 ori, pe textele O Haupt voll Blut und Wunden și Befiehl du deine Wege), dar și în Weihnachts-Oratorium BWV 248 (pe textul Wie soll ich dich empfangen) ș.a. De altfel armonizările de c. din cuprinsul operei lui Bach au fost strânse în colecții separate începând chiar după moartea maestrului (Joh. Seb. Bachs vierstimmige Choralgesänge gesammelt von Carl Philipp Em. Bach. Erster Theil, Berlin u. Leipzig 1765, Zweiter Theil, 1769) și au continuat să apară și în deceniile următoare (BWV 253-438 editate în 4 volume de Kirnberger și Ph. Em. Bach între 1784 și 1787). Ediția critică Erk-Smend este cea utilizată și astăzi. C. a pătruns și în muzica instr. fiind adeseori temă* pentru realizarea unor variațiuni* (J.S. Bach în Simf. nr. 4, partea a IV-a, realizează 32 de variațiuni polif. pe baza c. Nach dir, Herr, verlanget mich, care a dat și titlul cantatei BWV 150 de J.S. Bach). C. generând atâtea forme* și genuri (1, 2) muzicale cunoscute, a stat și la baza altor categorii noi: cantata-c., fantezia-c., fuga-c., preludiul-c. [v. preludiu (1); c. variat] etc. În muzica simf. contemporană c. este folosit adesea fără nici o legătură cu textele religioase, fiind preferat pentru redarea unei atmosfere de meditație, sobre, profunde. Asemenea lucrări sunt Simf. nr. 9 (partea a II-a) de Dvořák, Simfonia nr. 15 (partea a II-a) de Șostakovici. În muzica românească c. apare cu precădere în muzica simf. a lui W. Berger (Simfonia nr. 4, partea a IV-a; Simfonia nr. 11, partea a II-a).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

corlí (-lésc, -ít), vb. – A (se) cufunda în apă, a (se) da la fund. Creație expresivă ca în toate vb. terminate în -li: pentru rădăcina expresivă, cf. corcodel.Der. corlă, s. f. (păsări acvatice, care în alte regiuni se numesc corcodel: Gallina chloropus, Colymbus glacialis), al căror nume este în legătură, după Iordan, Arhiva, XXXIII, 40, cu rus. kurlan „stîrc” (pentru caracterul său expresiv, cf. DAR). Cihac, II 73, se gîndea fără nici un temei, la pol. kulik „pescăruș”; iar Scriban, la fr. courlieu, courlis, cuvinte de asemenea expresive, cf. Battisti, II, 912.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cormánă (cormáne), s. f.1. Parte a plugului care răstoarnă și mărunțește brazdele, răsturnătoare. – 2. La moara de apă, stavilă. – 3. (Înv.) Catarg. – 4. Ascuțire prea scurtă, care tocește tăișul. – Var. córman, cormán, córmănă. Origine incertă. Se consideră în general der. de la mag. kormány „cîrmă” (Cihac, II, 493; Cancel 13; DAR; Gáldi, Dict., 88), cuvînt care provine din sl. krŭmilo „cîrmă”, cf. cîrmi, și de asemenea sb. korman, rus. kormilo „cîrmă”; însă semantismul din rom. pare izolat și prezintă dificultăți. Este posibil să se produs o contaminare cu alt cuvînt, compară de ex. gr. ϰορωνόν „extremitate îndoită”.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

coromîslă (coromấsle), s. f.1. Cobiliță cu care se duc două găleți în același timp. – 2. La căruță, orcic. – 3. Constelația Casiopea. – 4. (Trans.) Fată vioaie și dezinvoltă. Origine incertă. Pare der. de la rus., rut. koromyslo (Cihac, II, 73); cuvîntul nu este însă sl., apare numai în aceste două limbi, și după Berneker 573 ar putea proveni din rom. curmeziș „de-a latul, pieziș”, ipoteză care de asemenea pare improbabilă. Sensul 4 pare a indica o contaminare a lui coropișniță „insectă dăunătoare” cu sălămîzdră „salamandră”; semantismul nu este însă clar pentru celelalte accepții.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cosaș m. 1. cel ce cosește fân, care lucrează cu coasa; 2. Zool. un fel de locuste mari, numite așa fiindcă sărind produc un sunet asemenea cosașului.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COSTA RICA, stat în America Centrală istmică; 50,9 mii km2; 2,94 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: San José. Orașe pr.: Limón, Alajuela, Puntarenas. Este împărțită în șapte prov. Relief muntos (alt. max.: 3.820 m). între ale cărui lanțuri se întinde un podiș central: vulcani activi. Climă caldă, tropicală, nuanțată de altitudine, cu precipitații bogate, mai ales pe litoralul caraibean (Limón, 4.228 mm/an). Terenurile cultivate reprezintă 10,3% din supr. țării, iar pășunile ocupă 45,2% (se cresc în special bovine, 1,73 mil. capete, 1989). Culturile de bază se practică în plantații: banane (1,26 mil. t, 1989), cafea (93 mii ha, 147 mii t, 1989), cacao, ananas, trestie de zahăr (2,6 mil. t, 1989). Pentru consumul intern se cultivă porumb, orez, manioc. Pădurile cu esențe valoroase (cedru, guayacan ș.a.) ocupă 1/3 din supr. țării. Resurse de bauxită, aur și ape geotermale (parțial valorificate), ind. diversificată cu întreprinderi de prelucr. a produselor agricole (tutun, lichioruri, țesături, zahăr) și a lemnului (cherestea mobilă); fabrici de ciment (520 mii t, 1987), de prelucr. a metalelor, îngrășăminte chimice ș.a. Pescuit: 20,4 mii t (1988). C.f: 1,3 mii km. Căi rutiere: 26,6 mii km. Moneda: 1 colón = 100 céntimos. Exportă cafea (c. 30%), banane (c. 1/4), produse chimice, carne, zahăr, textile și conf., produse electrotehnice ș.a. și importă materii prime ind. și semifabricate (peste 40%), mașini, utilaje și mijloace de transport, combustibili, produse agro-alim. ș.a. – Istoric. Locuit în vechime de triburi de amerindieni (descoperită în 1502 de Columb), a fost cucerită în sec. 16 de spanioli, care au exterminat majoritatea populației băștinașe. La 15 sept. 1821, în timpul Războiului pentru Independența Coloniilor Spaniole și America (1810-1826), și-a proclamat independența. În 1822 a fost ocupată de Mexic, iar din 1823 a făcut parte din Federația Provinciilor Unite ale Americii Centrale pînă în 1838, cînd a devenit stat de sine stătător. În a doua jumătate a sec. 19 a început modernizarea economiei țării. În cel de-al doilea război mondial a făcut parte din coaliția antihitleristă. După războiul civil din 1948, care a făcut numeroase victime, armata fost desființată (C.R. fiind astfel primul și singurul stat din lume care a întreprins o asemenea măsură). În condițiile intensificării mișcării democratice, în țară au fost înfăptuite unele reforme progresiste, vizînd dezvoltarea economiei naționale și limitarea activității monopolurilor străine. C.R. este o republică constituțională. Șeful statului și guvernului este președintele republicii. Organul legislativ este Adunarea Națională.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COSTÍȚĂ ~e f. (diminutiv de la coastă) 1) Bucată din coasta unui animal cu tot cu carne. 2) Friptură făcută din asemenea carne; antricot. /coastă + suf. ~iță
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

COSTUMÁȚIE, costumații, s. f. Îmbrăcăminte specială pentru o piesă de teatru, un bal mascat etc.; fel de a se îmbrăca într-o asemenea împrejurare. [Var.: costumațiúne s. f.] – Costuma + suf. -ație.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

COSTUMÁȚIE s. f. îmbrăcăminte specială pentru o piesă de teatru, un bal mascat etc.; fel de a se îmbrăca, în asemenea ocazii. (< costuma + -/ț/ie)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

COSTUMÁȚIE, costumații, s. f. Îmbrăcăminte specială pentru o piesă de teatru, un bal mascat etc.; fel de a se îmbrăca într-o asemenea împrejurare. [Var.: costumațiúne s. f.] — Costuma + suf. -ație.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cotarlă f. fam. câine slab și urît. [Dintr’un primitiv cot, câine (cf. albanez kuta), de unde asemenea coteiu si cotiuhă)].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COTLÉT ~e n. 1) Bucată de carne de vită sau de porc, tăiată din regiunea intercostală; antricot; costiță. 2) Friptură din asemenea carne. /<fr. côtelette
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

crăpături de contracție, (engl.= desication craks) , forme caracteristice unui sediment pelitic exondat și supus unui proces rapid de uscare; prin contracția sedimentului, ca urmare a evaporării apei, la supr. sa apare o rețea de crăpături cu forme poligonale (de unde și denumirea de c.), ortogonale și, mai rar, hexagonale și circulare. C.c. se individualizează la interfața sediment – aer sub forma unor șanțuri centimetrice cu tendința de închidere în profunzime. Asemenea structuri indică perioade secetoase. O formă particulară a c.c. o reprezintă c. de uscare. Sin. septarii.
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CREP, crepuri, s. n. 1. Cauciuc natural, de culoare albă-gălbuie, din care se fac tălpi pentru încălțăminte. 2. Țesătură subțire, încrețită, din fire de mătase sau de lână suprarăsucite. ◊ Crep satin = țesătură cu una dintre fețe mată și cu cealaltă lucioasă. ♦ Bucată dintr-o asemenea țesătură, de culoare neagră, care se poartă la braț, la rever sau la pălărie în semn de doliu. – Din fr. crêpe.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CREP, (3) crepuri, s. n. 1. Cauciuc natural, de culoare albă-gălbuie, din care se fac tălpi pentru încălțăminte. 2. Țesătură subțire, încrețită, din fire de mătase sau de lână suprarăsucite. ◊ Crep satin = țesătură cu una dintre fețe mată și cu cealaltă lucioasă. ♦ Bucată dintr-o asemenea țesătură, de culoare neagră, care se poartă la braț, la rever sau la pălărie în semn de doliu. 3. (La pl.) Sorturi de crep (2). — Din fr. crêpe.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

crestá (crestéz, crestát), vb.1. A tăia. – 2. A face o incizie. – 3. A face o crestătură. – Var. încresta. Lat. castrāre „a castra”; este dublet de la castra, vb. neol. din sec. XIX. Pentru semantism, cf. abruz. castrá „a tăia tulpina principală a unui copac”, calabr. ncastra „canal de irigație”, ncrastatura „gardină de butoi”. Pentru vocalism, cf. rapidusrepede. – Se consideră în general că este vorba de un der. intern de la creastă (Tiktin; Candrea); însă explicația semantică este evident insuficientă. Este sigur, totuși, că în imaginația vorbitorului de rom., cele două cuvinte s-au amestecat cf. creastă 8. După Scriban, ar trebui pornit de la rus., rut. krestitĭ „a face semnul crucii”, cuvînt care de asemenea pare a fi încrucișat cu vb. rom. (› rom. încresta, vb. „a marca făcînd o cruce”). Der. crestat, adj. (tăiat, cioplit, gravat); crestată, sf. (roată zimțată; pîine uscată, de formă triunghiulară sau ca o cruce, care se dă de obicei de pomană), în al cărui al doilea sens este evidentă încrucișarea cu sl. krestati „a face o cruce”; crestățel, s. n. (unealtă a olarului cu care modelează marginea vaselor); crestătură, s. f. (deschizătură; crăpătură; tăietură; semn; cioplire); crestez, s. n. (mai pentru amestecat brînza); crestează, s. f. (deschizătură, crăpătură).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CRIPTONÍM, -Ă I. adj. cu nume ascuns. II. s. n. semn convențional (inițiale, cifre, anagramă) sub care se ascunde numele cuiva; pseudonim. ◊ scriere semnată cu un asemenea nume. (< fr. cryptonyme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CRIPTONÍM, -Ă adj. Cu nume ascuns. // s.n. Semn convențional (inițiale, cifre, anagramă etc.) sub care se ascunde numele cuiva; pseudonim. ♦ Scriere semnată cu un asemenea nume. [< fr. cryptonyme, cf. gr. kryptos – ascuns, onoma – nume].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cristal n. 1. substanță asemenea sticlei, dar mai vârtoasă și mai străvezie: cristalul e un cvarț necolorat; 2. sticlă frumoasă, albă și limpede ca cristalul: pahar de cristal: 3. pl. forme simetrice ce iau unele corpuri, trecând dela starea lichidă șau gazoasă la cea solidă.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

crolúx s.n. ◊ „Unități care confecționează îmbrăcăminte de comandă fără probe, numai pe bază de mulaje. Până în prezent asemenea unități denumite «Crolux» s-au organizat pe străzile Franklin, 13 Decembrie.” I.B. 2 III 72 p. 1. ◊ „Pentru mulți, cuvântul «Crolux» nu mai constituie o... enigmă. Este vorba de o nouă metodă de confecționare de comandă a îmbrăcămintei: după efectuarea măsurătorilor singurul drum pe care îl mai faci la croitorie este în ziua stabilită pentru a-ți ridica noua toaletă.” I.B. 31 VII 74 p. 3 (abreviere din cro[itorie de] lux)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cromatism (‹ gr. χρῶμα [chroma], „suprafața unui corp”, „culoarea acelui corp, carnația”, apoi „culoare” în general; fr. chromatisme; germ. Chromatik; it. cromaticismo), stare a structurii* muzicale, opusă diatoniei*, constând în general din modificarea acesteia din urmă prin intermediul unor intervale* mai mici decât tonul*. A. Tipologia c. ♦ Cea dintâi definire a c. aparține muzicii antice eline (v. greacă, muzică), unde unitatea de bază a structurii, tetracordul*, era modificată, mai ales în muzica instr. a kitharei*, prin chroma = urcarea treptei imediat inferioare pilonului superior al tetracordului și apariția, în consecință, în afara semitonului* diatonic, a unui semiton cromatic și a unei secunde mărite. Tetracordul cromatic utilizează pași mai mici decât aceia ai celui enarmonic (1). Având nu doar un rol de „colorare”, c. elin constituia baza unuia dintre cele trei genuri (II). ♦ Teoria muzicii medievale a preluat c. în accepțiunea elină, mai ales în teoria muzicii bizantine*, care menține ideea unui tetracord cromatic. În Apus, reflexul acestei situații se recunoaște în teoria hexacordului* în care între hexacordum molle și xehacordum durum se vădește un contrast al treptelor diferit „alterate”. ♦ Muzicile monodice*, atât cele folc. cât și cele tradiționale ale Orientului, cunosc efectele cromatizării sub imperiul mai multor factori: modificări ale tetracordurilor diatonice, diviziuni în diverse intervale – între care și unele cromatice – ale octavei* constitutive ale unui mod (ca în muzicile indiană, persană, arabă), contraste ale treptelor la scara întregului sistem (ca în hexacord), oscilații apropiate ale treptelor. Au luat naștere astfel așa-numitele moduri cromatice sau neocromatice. O caracteristică a c. în cadrul monodiei o constituie comportarea sa „diatonică”, în sensul că sunetele alterate nu se manifestă ca niște sensibile (sau, în cel mai bun caz, doar ca microsensibile), evitând de cele mai multe ori juxtapunerea* sunetului alterat cu cel natural*, printr-o „formulă cromatică întoarsă” (Messiaen). ♦ În folclor, c. este rareori direct, fiind despărțit, în consensul structurii modale diatonice, de intervale mai mari. C. treptat de „alunecare”, apare totuși în portamente* și uzează de el mai ales lăutarii*. Sunt frecvente modurile în care alterarea unui sunet este provizorie (mod cu trepte mobile), sau moduri în care c. apare numai în registurl (1) grav. (ex. în mod mixolidic: fa diez-sol-la-si-do-re-mi-fa becar) sau numai în registrul acut (în modul acustic I: mi becar-fa-sol-la-si-do-re-mi bemol). Modurile în care se utilizează una-două secunde* mărite sunt considerate în muzica populară moduri cromatice (Brăiloiu) (v. mod). Treptele cromatizate (în principiu oricare din trepte poate fi cromatizată) dau naștere unor bogat colorate, complexe, adesea unor moduri polivalente: alternare de minor cu major pe aceeași finală*, sau de structuri diatonice și cromatice (ex. mixolidic urmat de eolic, pe aceeași bază, mobilitatea treptei 3; sau eolic continuat cu eolic, ce candențează frigic, sau locric etc.). Mobilitatea pienilor* din sistemul pentatonic dă naștere adesea „metabolei pentatonice” (Brăiloiu), „metabolei strânse” (Fischer) (v. metabolă). Mobilitatea treptelor poate reprezenta o etapă evolutivă de la pentatonic* spre hexa- sau heptatonie*, când sunetul cromatizat se impune prin frecvență, stabilitate și importanță funcțională. ♦ Apariția caracterului de sensibilă al cromatizării, deci al calchierii funcției tensionale a sunetului cromatizat peste sensibila naturală, se manifestă în polifonia* medievală, unde sensibilizările așa-numitei musica ficta (falsa) transformă subtonul* majorității modurilor în subsemitonium modi*, ceea ce a contribuit treptat la unificarea modurilor în unica structură a tonalității (1) major-minore. Tot această structură este aceea care stabilește deosebirea între semitonul diatonic și cel cromatic, între c. pasagere (un lanț de asemenea sunete cromatice dă naștere așa- numitului c. de alunecare [Chailley]) sau modulante, cele din urmă de o extremă importanță în dezvoltarea armoniei (III, 2). Stabilirea definitivă a gamei* cromatice, în care cele 12 sunete au, principial, o importanță egală, se petrece odată cu realizarea teoretică și practică a temperării* egale. Notația (I) europ. în uz apelează la normele alterației (2-3), sunetele cromatice suitoare notându-se, în general, cu diezi* iar cele coborâtoare cu bemoli*, ținându-se seama totuși ca sensibilile apărute să nu vizeze tonalitățile (2) prea îndepărtate (la diez = si bemol; sol bemol = fa diez); becarul* poate avea, în unele situații, o funcție de alterare. ♦ Cu rădăcini profunde în structura modală și necunoscând efectele „stilului alterat” este c. diatonic. O seamă dintre caracteristicile modalului, între care structura tetracordală, fluctuația treptelor în cadrul unor limite fixe (tetracordul însuși, pilonii cvintei perfecte), intervale primare (cvinta, cvarta) sau cele generatoare ale sistemelor primitive (terța mică, secunda mare) sunt preluate în structura c. diatonic. Geneza acestui cromatism a fost văzută în „amestecul sistemelor” modale, inclusiv între stările lor majore și minore (von der Nüll) sau între o scară diatonică și una cromatică, între diverse părți componente ale unui mod, temporar încorporate în tonalitatea de bază (Vincent), între modurile construite pe aceeași finală (Brelet). La configurarea profilului acestui c., profil ce vehiculează intervalica primară amintită, contribuie anumite legi ce rezultă din mutația (1-3) conjunctă și disjunctă a intervalicii de modal, din evitarea semitonurilor imediat alăturate. Intervalele aparent cromatice – cele primare – sunt aceleași ca și în construcțiile diatonice. Principalul element vehiculator al intervalelor primare este „formula cromatică întoarsă” care, înlănțuită prin ea însăși, dă naștere unui mediu parțial sau total cromatic, anulându-se prin aceasta reperele modale tradiționale: pilonii tetracordurilor sau chiar octava (c. diatonic dovedindu-se, asemenea altor structuri cromatice contemporane, ca un sistem neoctaviant). Ca reper al fluxului cromatic se impune în schimb „cvinta fasciculară”, între ai cărei piloni „fascicolul cromatic” urmează un drum șerpuitor printre treptele alterate și cele nealterate. Acest drum nu este întâmplător, ci se ghidează după formula întoarsă. B. Situația stilistică a c. Orice stare cromatică exacerbată sau generalizată este considerată de către esteticile* clasice sau conservatoare ca fiind expresia unei decadențe ( v. ethos). Sigur este că muzicile folclorice, cel puțin cele din spațiul europ., cunosc mai mult accidental c., în schimb epocile de mare înflorire profesională, de avansată tehinicizare, fac apel frecvent la c. Trecerea de la starea monodică la cea polif. a structurii muzicale a cromatizat (prin sensibilizare) vechile moduri, a condus la eșafodaje multiplu cromatice, ca de ex. cadența (1) dublu-cromatică a lui Machault sau amestecul de moduri, cu sensibilele lor caracteristice, în stilul școlii neerlandeze*: cromatizarea madrigalului* (Gesualdo) devine chiar o manieră, conformă tendințelor manierismului *. ♦ În stilul armonic ce se afirmă deja în baroc* și, plenar, în clasicism, alterarea unităților melodice sau armonice este limitată, păstrându-se echilibrul între diatonia dominantă și efectele alterării ce întăresc caracterul dominantic antrenând de regulă și dominante* intermediare. ♦ Romantismul* extinde tot mai mult sfera c., dezechilibrând raportul acestuia cu diatonia, o dublă acțiune de cromatizare manifestându-se pe de o parte în armonie, unde componentele acordului* sunt alterate, fără obligația rezolvării disonanțelor* intervenite, iar pe de alta în melodie, unde sensibilile apar peste tot; stilul „Tristan” al lui Wagner este simptomatic în acest sens. ♦ Atonalismul* a preluat c. wagnerian, absolutizându-l și desființând, deci, diferența funciară dintre c. și diatonie. Reorganizarea spațiului total-cromatic (dodecafonic) temperat* prin serie* confirmă tocmai egalitatea tututor sunetelor gamei cromatice. Serializarea altor parametri* de către Messiaen și post-serialiști reprezintă extinderea c. în toate componentele structurii. ♦ Coexistența c. modal – cu serialismul* și cu alte sisteme (II, 5) actuale îl situează alături de acestea în tendința înfăptuirii unei ordini total-cromatice. Prezent în forme incipiente în limbajul muzical al școlilor naționale ale sec. 19, c. diatonic a devenit o trăsătură caracteristică pentru limbajul școlilor naționale moderne (Janáček, Bartók, Stravinski, Enescu ș.a.) sau a muzicii contemporane orientate spre modal, constituindu-se pentru moment, chiar într-o replică la adresa dodecafoniei. C. diatonic nu este incompatibil, așa cum o dovedește ultima perioadă de creație a lui Stravinski sau vocabularul unora dintre compozitorii români contemporani, cu o organizare serială ori bazată pe moduri (I, 10) complementare sau „sintetice”.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

crúce f. (lat. crux, crŭcis; it. croce, fr. croix, pv. crosz, [sp. pg. lit. cruz], alb. krükĭ; vgerm. chruzi, ngerm. kreuz; vsl. rus. križĭ, kry~ĭ; ung. korcs. V. cîrjă, crijac, crăițar, corcĭ). La Romanĭ, instrument de tortură (o grindă pe care se fixa alta transversală, de care se lega un acuzat ca să fie silit să mărturisească o vină). Grinzile pe care a fost răstignit Hristos. Semnu cruciĭ descris ducînd mîna la frunte, pept [!] și umerĭ: fă-țĭ cruce (de frică, de mirare)! Fig. Religiunea creștinească: lupta cruciĭ cu semiluna. Răspintie [!], răscruce: crucea drumuluĭ. La car, lemnu'n care se prind crucĭoaĭele. Vechĭ. Grupă de 3-4 birnicĭ, dar ob. de doĭ, care plăteaŭ la un loc saŭ chear [!] unu p. altu. (Și călărașiĭ eraŭ împărțițĭ în crucĭ, în care intra chiar unu singur cînd era bogat. Eĭ plăteaŭ bir spătaruluĭ. De acolo: cruce de voĭnic, om robust și inimos. V. mode). Companie de infanterie (Munt.). Secțiunea uneĭ bresle negustoreștĭ (Mold.). Medalie saŭ decorațiune în formă de cruce ca Trecerea Dunăriĭ (1877) orĭ Mihaĭ Viteazu (1916). Mare cruce, cel maĭ înalt grad al uneĭ decorațiunĭ. Persoana care o poartă. Crucea nopțiĭ, mezu [!] nopțiĭ (Șez. 30, 196). Crucea roșie, o societate internațională a căreĭ emblemă e o cruce roșie cu toate brațele egale (care e și emblema sanitarilor) și care a fost înființată la 1864 pin [!] convențiunea de la Geneva p. îngrijirea răniților din războĭ. Ziŭa Cruciĭ, o sărbătoare ortodoxă la 14 Septembre [!], numită și Înălțarea Cruciĭ și Hristovu viilor (al culesuluĭ viilor). Om cu crucea'n sîn, om smerit, religios, onest (ob. ironic). A-țĭ face cruce (la care se adaugă une-orĭ ironic: să nu te-apuce), 1) a-țĭ face semnu cruciĭ (rugîndu-te luĭ Dumnezeŭ), 2) a te cruci, a te mira foarte tare (cînd omu din popor asemenea îșĭ face cruce nepricepînd ce e, și invocînd ajutoru luĭ Dumnezeŭ). Pe crucea mea!, o formulă de jurămînt. Cruce de aur în casă! și Cruce, ajută!, formule de invocare a ajutoruluĭ luĭ Dumnezeŭ. A pune cruce, a renunța, a-țĭ lua speranța (după obiceĭu de a pune o cruce la morțĭ și la obĭectele destinate vînzăriĭ). Numirĭ de plante: crucea pămîntuluĭ, o plantă umbeliferă (heracléum); crucea voĭniculuĭ, o plantă ranunculacee (hepática); rostopască (Banat).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*crucifér, -ă adj. și s. (lat. crúcifer, crucifera, d. crux, crúcis, cruce, și ferre, a purta. V. luceafăr). Bot. Cu florĭ în formă de cruce, ca varza, napu, rîdichea [!], garofa [!] ș. a. S. f. pl. Familia plantelor cu asemenea florĭ. V. stavrofor.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cuarț,(engl.= quartz) SiO2, cu structură de tectosilicat, întâlnit în modificații enantiotrope: α cuarț, s. trigonal (stabil sub 5730C) și β cuarț, s. hexagonal (stabil peste 5730C). C. este întâlnit sub multiple aspecte morfologice și apare foarte divers colorat: incolor („cristalul de stâncă”), violet (ametist), fumuriu (c. fumuriu), negru (morion), galben (citrin) etc. Este mineral etalon în scara lui Mohs (D 7). C. se formează în toate procesele petrografice și, de aceea, este întâlnit în toate tipurile de roci; apare, de asemenea, ca mineral de gangă în filoanele metalifere; alături de feldspați, este cel mai răspândit min. din natură; stabil la acțiunile agenților externi. În România, cristale larg dezvoltate și frumos colorate („flori de mină”) se întâlnesc în geodele unor filoane metalifere legate de vulcanismul neogen (Baia Mare), în filoane de tip „alpin” din ș. crist. din C. Merid., în geodele de gresii cuarțoase („diamante de Maramureș”), în nisipurile de la Miorcani (Platoul Moldovei) etc. V. și tridimit, cristobalit.
Sursa: Petro-Sedim | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cugetá (cugetát, cugetát), vb. – A se gîndi, a reflecta, a medita. Lat. cōgĭtāre (Pușcariu 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR); cf. alb. kuitoń (Meyer 210; Philippide, I, 637), v. it. coitare, v. fr. cuidier, sp., port. cuidar.Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecție; rațiune, spirit; imaginație; judecată; părere; intenție; conștiință), care de asemenea ar putea fi un der. romanic, cf. lec. kúšetu, v. esp. cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor; filozof); cugetăcios (var. cugetăreț), adj. (înv., rezonabil, judicios); cugetare, s. f. (reflecție; meditație; aforism, maximă); necugetat, adj. (nerespectuos); precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza fr. préméditer.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

A CUIBĂRÍ ~ésc 1. tranz. (unele plante, mai ales cartoful, porumbul) A înconjura cu pământ la rădăcină (asemenea unui cuib) pentru a favoriza dezvoltarea; a mușuroi. 2. intranz. (despre păsări) A face cuib (și a scoate pui). Pescărușul cuibărește pe stânci. /cuib + suf. ~ări
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cumpăt (-pete), s. n.1. Măsură, moderație, cumpătare. – 2. Prudență, tact. – 3. Sobrietate. – 4. Ordine, aranjare. Lat. cumpŭtum „calcul, socoteală”, probabil pe baza unei var. vulg., *compĭtum (Philippide, Principii, 44; Șeineanu, Semasiol., 127; Candrea-Dens., 444; Philippide, II, 658); cf. alb. kupëtoń „a observa”. Încercarea lui Pușcariu, ZRPh., XXVII, 680 și DAR (cf. REW 2099) de a explica acest cuvînt plecînd de la lat. compitum „răscruce” nu pare potrivită, și se bazează pe o evoluție semantică, improbabilă, plecîndu-se de la expresia a sta în cumpăt „a șovăi”, rară și datorată cu siguranță unei confuzii cu a sta în cumpănă. Rezultatul u aton › ă este rar, însă nu inexplicabil, cf. păipost. Este de asemenea posibil ca cumpăt să fie simplu deverbal al cuvîntului următor. – Der. cumpăta, vb. (a dispune, a organiza, a modera; a potoli, a liniști, a împăca; a reduce; a da impus; a sfătui, a îndemna); cumpătare, s. f. (înv., moderație, sobrietate); necumpătat, adj. (exagerat, excesiv); necumpătare, s. f. (exces).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

curățitór-sablatór s.m. Muncitor care curăță și netezește piesele mecanice cu un jet de nisip ◊ „De asemenea, angajează oțelari, forjori, termiști-tratamentiști, turnători-formatori, rectificatori, curățitori-sablatori, vulcanizatori, ungători, ascuțitori scule, debitator materiale, mașiniști pod rulant cu autorizație I.S.C.I.R., sculer S.D.V., zidari șamotori, primitori distribuitori.” I.B. 16 III 74 p. 4; v. și turnător-formator (din curățitor + sablator)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cúrpen (cúrpeni), s. m.1. Tulpină de plantă agățătoare, tulpină sarmentoasă. – 2. Nume dat mai multor plante agățătoare (Clematis vitalba; Clematis recta; Lonicera xylosteum; etc.). – Mr. curpan, curpăn. Origine incertă. Se consideră în general că provine din alb. kurpen, kuljpër (Densusianu, Rom., XXXIII, 277; Meyer 213; Philippide, II, 710; Pascu, II, 219; Rosetti, I, 115; DAR); însă nu se spune nimic despre originea cuvîntului albanez. Pe de altă parte, nu pare posibil să se facă abstracție de identitatea semantică și de asemănarea fonetică a acestui cuvînt cu curmei, care de asemenea s-a folosit probabil cu forma *curman, cf. rezultatul rut. kurmán. Este posibil ca ambele cuvinte să fie în legătură cu crîmpei „bucată, felie, capăt”, din al cărui consonantism primitiv par a fi rezultat ambele var.; cf. și curfan, var. din Trans. a lui curpen, și crînf, var. din Trans. a lui crîmpei.Der. curpenos, adj. (sarmentos); carpeniș, s. n. (bălării, tufe); (în)curpeni, vb. (a înfășura, a răsuci); curpeniță, s. f. (varietate de clematită). Dacă presupunerea noastră este exactă, trebuie să deducem că alb. kurpen provine din rom. sau din mr.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CURS1 s. n. 1. ciclu de lecții sau prelegeri ținute la o catedră de învățământ superior. 2. volum care reunește un asemenea ciclu. (< fr. cours)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CUȘÉTĂ s. f. 1. banchetă care poate fi amenajată ca pat în cabinele de dormit de pe navă sau ale vagoanelor de tren; (p. ext.) cabină în asemenea vagoane. 2. spațiu amenajat pentru întreținerea vițeilor sau a vacilor în sistemele moderne de exploatare. (< fr. couchette)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cutremurá (cutrémur, cutremurát), vb.1. A face să tremure. 2. A scutura, a clătina. – 3. A înfiora, a inspira teamă, a îngrozi. – 4. (Refl.) A se cutremura pămîntul ca urmare a unui seism. – 5. (Refl.) A se speria. – Mr. cutream(b)ur, megl. cutrumur. Lat. *contrĕmŭlāre (Pușcariu 475; DAR). Este de asemenea posibil să fie vorba de o der. internă de la tremura, cu cu- expresiv. – Der. cutremur, s. n. (scuturătură; tremur; seism; teroare); cutremurător, adj. (îngrozitor).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cuviós, -oásă adj. (d. cuvin). Decent: vorbă cuvioasă. Smerit respectuos, pios: preut [!] cuvios. Temperat, moderat: căldurĭ cuvioase (Vechĭ). Titlu dat călugărilor: cuvioase părinte! Vechĭ. Asemenea, care seamănă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CVARTÉT, cvartete, s. n. Formație muzicală alcătuită din patru voci sau din patru instrumente care execută împreună o compoziție muzicală; compoziție scrisă pentru o asemenea formație. ◊ Cvartet de coarde = formație fundamentală a muzicii de cameră (două viori, violă și violoncel). [Var.: cuartét s. n.] – Din it. quartetto, fr. quartette.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de rain_drop | Semnalează o greșeală | Permalink

CVARTÉT, cvartete, s. n. Formație muzicală alcătuită din patru voci sau din patru instrumentiști care execută împreună o compoziție muzicală; compoziție scrisă pentru o asemenea formație. ◊ Cvartet de coarde = formație fundamentală a muzicii de cameră (două viori, violă și violoncel). [Var.: cuartét s. n.] — Din it. quartetto, fr. quartette.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CVINTÉT, cvintete, s. n. 1. Formație muzicală alcătuită din cinci voci sau din cinci instrumentiști care execută împreună o compoziție muzicală; compoziție scrisă pentru o asemenea formație. ◊ Cvintet cu pian = cvintet de coarde și pian. Cvintet de suflători = ansamblu alcătuit din flaut, oboi, clarinet, corn și fagot. 2. Strofă alcătuită din cinci versuri. 3. Linie de înaintare, formată din cinci jucători, a unei echipe sportive (mai ales la fotbal). – Din it. quintetto, fr. quintette.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de rain_drop | Semnalează o greșeală | Permalink

CVINTÉT, cvintete, s. n. 1. Formație muzicală alcătuită din cinci voci sau din cinci instrumentiști care execută împreună o compoziție muzicală; compoziție scrisă pentru o asemenea formație. ◊ Cvintet cu pian = cvintet de coarde și pian. Cvintet de suflători = ansamblu alcătuit din flaut, oboi, clarinet, corn și fagot. 2. Strofă alcătuită din cinci versuri. 3. Linie de înaintare, formată din cinci jucători, a unei echipe sportive (mai ales la fotbal). — Din it. quintetto, fr. quintette.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*damaschinéz v. tr. (d. ngr. damaskinós, de Damasc). Lucrez cu niște dungĭ particulare și cu niște vine de aur saŭ de argint în fer saŭ în oțel, cum se lucra odinioară la Damasc (Se zice și de stofele care prezentă asemenea aspect, ca damasca). Sabie damaschinată saŭ de Damasc, de oțel foarte fin.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

dans (‹ fr. danse, prin germ. Tanz), gen artistic constituit din mișcări variate, ritmice și expresive ale corpului omenesc, executate de regulă cu acompaniament* muzical. Originile d. coincid cu începuturile comunităților omenești, având funcții rituale (mistice, războinice), de invocare a forțelor divine, pentru reușita la vânătoare, confruntări tribale etc. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat, decantat și abstractizat, până în zilele noastre. La vechii greci d. făcea parte dintre disciplinele fundamentale ale educației, considerat eficient pentru sădirea, menținerea și întărirea sentimentelor de solidaritate socială: d. războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice) etc. La romani, d. ritual saltatio (degenerat odată cu decăderea Imperiului) avea de asemenea funcții invocatoare. În ev. med., cu toată tendința clerului de a menține funcția religioasă a d. influențele laice sunt din ce în ce mai puternice, accentuându-se în sec. 13, când se impun în practica socială genuri diverse [denumite chorea (2), charola, carole*, danse, estampie, ductia, pastourelle* ș.a.], în afara unor alegorii și simboluri, ca o expresie simplă și puternică a dragostei de viață a poporului. Renașterea* adâncește acest proces; pașii simpli de până acum se dezvoltă, se combină, gesturile și mișcările se individualizează, apar forme noi, se creează succesiuni tipice (un d. lent, binar*, urmat de altul rapid, ternar*) care vor genera suita*, cristalizată în patru părți fixe: allemanda*, couranta*, sarabanda*, giga*. În vremea lui Bach, suita se executa independent și a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii instr. Pe lângă cele patru d. de bază, se includ și altele – boureé*, gavota*, musette*, polacca*, menuetul* (foarte important, devenind parte constitutivă a simfoniei*), ciacona*, passacaglia* (variațiuni pe o temă* ostinato*, cu rol determinant în unele forme muzicale). Spre sfârșitul sec. 18, din Viena iradiază valsul*, d. derivat din Ländler*; tot atunci se impun d. ale altor popoare, ca mazurca*, polca*, boleroul*, jota*, fandango*, ceardașul* ș.a. care cuceresc toate mediile sociale, având rol de seamă în constituirea și afirmarea școlilor naționale. La hotarul dintre sec. 19 și 20, se răspândesc d. de origine amer. ca tango*, samba, habanera*, charlestonul*, foxtrotul* etc., care poartă amprenta muzicii de jazz*, influențând creația unor compozitori moderni. Poporul român are d. de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual, sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același d., ca și executarea pe aceeași melodie a mai multor d. Cele mai răspândite sunt hora (1), sârba, învârtita*, călușul* și multe altele, cu tendința de generalizare datorită activităților artistice de amatori și, îndeosebi, TV (v. joc). În creația muzicală românească, d. pop. au fost utilizate mai întâi în aranjamente*, rapsodii* instr., apoi au stat la baza unor prelucrări* mai complexe, mergând până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice. D. românesc a pătruns nu numai în muzica de balet* a lui M. Jora, P. Constantinescu, Z. Vancea ș.a., ci și în creația corală*, camerală* și simfonică* a lui G. Enescu, M. Jora, M. Andricu, M. Negrea, P. Constantinescu, Th. Rogalski ș.a.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

danț 1. Denumire dată suitei ciclice de jocuri* populare, în Țara Oașului. Ea este alcătuită din trei părți (jocuri): „cu fete”, „feciori în roată” și „de-a-nvârtitu”; formația în care se joacă cunoaște multiple evoluții – coloană de perechi, cerc de bărbați, perechi în linie repartizate în spațiul de joc – de asemenea variază și priza între jucători. Ritmul este binar* sincopat „optime” ♪ „optime” ♪ „optime” iar mișcarea, deosebit de viguroasă, cu pași tropotiți, bătăi* de pinteni (pe sol și în aer) învârtituri, bătăi din palme, însoțite de „țipurituri” (strigături* cântate). 2. Denumire dată brâului* (tip brâu bătrân bănățean), în unele localități din Ținutul Pădurenilor (Hunedoara). 3. Danțu, varianta brâului carpatin (mocănesc) din Rășinari (Sibiu). 4. De d., d. sus, denumire sub care sunt cunoscute variante ale ardelenei (1) sincopate, în zona Vașcăului (Bihor).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

de prep.1. Indică punctul de proveniență: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). – 2. Indică motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Macedonski). – 3. Din (indică ceea ce conține): o cupă de aur (Bălcescu). – 4. Cu (indică ceea ce conține). – 5. Indică echivalența cu o unitate de măsură. – 6. (Înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făpturiei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). – 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum dorește cerbul fîntîna (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alecsandri). – 8. Indică separația. – 9. Funcție partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). – 10. Funcție distributivă. – 11. Funcție ordinală. – 12. La (indică direcția). – 13. (Înv.) Ca, decît (funcție comparativă): de vulpile și păsările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). – 14. Funcție atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alecsandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu). – 15. Care (funcție relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). – 16. Funcție copulativă: prostul de Ion.17. Funcție expletivă: ori tu n’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). – Mr., megl. di, istr. de. Lat. de (Pușcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr., cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. În compunerea de-a forma cu s. și adj. un mare număr de locuțiuni adv. Cf. Moser 418-20. Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiția, introduce o subordonată condițională), rezultat al lui de și că, cf. fr. dès que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin și Scriban o consideră a proveni de la de și ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de și dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb., deducea din rom. rut. dak „astfel”, bg. dakle „astăzi”, ceea ce nu pare posibil (cf. Berneker 177). Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparații de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcție adv.), de la de și cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît adv., în nici un caz). Deci, adv. (atunci; prin urmare, așa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de și aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorénavant. Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul inițial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de și în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de și între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de și întru.Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace; dincolo; dindată etc. În general, acestor comp. le corespund formațiile respective cu prep. în: înafară, înapoi, etc. Cf. dar.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

de asémenea / de asémeni loc. adv. (tempo lent)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: Se scriu despărțit!!! În ciuda bombardamentului cu mesaje care opinează că e greșit! - gall

de-asémenea / de-asémeni loc. adv. (tempo rapid)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: Cu liniuță de unire, dar NU ÎNTR-UN CUVÂNT!!! (tavi) - gall

!de asémenea (tempo lent)/de-asémenea (tempo rapid) loc. adv.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉBIT2, debite, s. n. 1. Datorie pe care o are o persoană creditată. 2. Coloană într-un registru de contabilitate sau într-un extras dintr-un asemenea registru, în care se înscriu sporurile de activ sau, respectiv, reducerile de pasiv; (concr.) sumă înscrisă în această coloană. – Din fr. débit, lat. debitum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉBIT2, debite, s. n. 1. Datorie pe care o are o persoană creditată. 2. Coloană într-un registru de contabilitate sau într-un extras dintr-un asemenea registru, în care se înscriu sporurile de activ sau, respectiv, reducerile de pasiv; (concr.) sumă înscrisă în această coloană. — Din fr. débit, lat. debitum.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DECÉNȚĂ f. 1) Atitudine de respectare a regulilor de bună purtare, a conveniențelor și a moralei; bună-cuviință. 2) Comportare care vădește o asemenea atitudine. [G.-D. decenței] /<fr. décence, lat. decentia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membrii: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M'Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DECOLTÁT, -Ă adj. 1. (despre rochii, haine) cu decolteu (mare). ◊ (despre femei) care poartă asemenea haine. 2. (fam.) indecent, necuviincios, impudic. (< fr. décolleté)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

decontamináre s.f. (fiz.) Acțiunea de înlăturare a unui factor contaminant ◊ „Din motive care nu au fost încă dezvăluite, apa radioactivă de la centrala nucleară Waterford din Connecticut a fost dirijată spre locurile de deversare obișnuite, în loc să fie îndreptată spre bazinul de decontaminare. R.l. 3 IV 75 p. 6. ◊ „De asemenea, 900 de militari, specialiști în decontaminări radioactive au venit în atol și lucrează în echipe, câte 12 ore pe zi.” R.l. 23 XI 78 p. 6. ◊ Decontaminarea reactorului accidentat al centralei nucleare de la Three Mile Island va dura conform declarațiilor o