CRITIC, -Ă, critici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1. Care apreciază calitățile și defectele (unor oameni, stări, fapte, opere etc.). Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ♦ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.

DESCRIPTIVISM s.n. 1. Manierism literar care acordă o importanță exagerată amănuntelor descriptive, nesugestive. ♦ Sistem de critică literară care, în loc de a se pronunța asupra semnificațiilor și valorii operelor, se mărginește la o descriere a acestora. 2. Școală lingvistică care folosește metode mecaniciste de descriere a limbilor din punct de vedere formal și fiziologic, fără cercetarea dezvoltării lor istorice. [< descriptiv + -ism].

ARTĂ s.f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini expresive; totalitatea operelor care aparțin acestei forme a conștiinței sociale; operă omenească în care se manifestă talent sau geniu. ◊ Operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. ♦ Arte liberale = denumire dată în evul mediu gramaticii, retoricii, dialecticii, aritmeticii, geometriei, astronomiei și teoriei muzicii. 2. Artă poetică = a) disciplină a criticii literare care studiază regulile de urmat la alcătuirea operelor literare; b) tratat scris de obicei în versuri, poem care exprimă concepția, convingerile despre menirea artei și despre idealul poetic al autorului. 3. Fel de a lucra potrivit unor reguli și deprinderi învățate; îndemînare, pricepere, măiestrie, meșteșug, abilitate. [Pl. -te. / < lat. ars, cf. it. arte].

DESCRIPTIVISM s. n. 1. manierism literar care acordă o importanță exagerată amănuntelor descriptive, nesugestive. ◊ sistem de critică literară care, în loc de a se pronunța asupra semnificațiilor și valorii operelor, se mărginește la o descriere a acestora. 2. curent în structuralismul lingvistic american care folosește metode mecaniciste de descriere a limbilor din punct de vedere formal și fiziologic, fără cercetarea dezvoltării lor istorice. (< descriptiv + -ism)

DICȚIUNE s. f. 1. fel de a pronunța sunetele, silabele și cuvintele. ◊ arta de a rosti textul unui rol în teatru, cinema etc. 2. (mod de) exprimare sub raportul selectării și al proprietății termenilor (specific/ă/ criticii literare). (< fr. diction, lat. dictio)

PSIHOCRITIC, -Ă I. s. m. critic care utilizează psihocritica. II. s. f. metodă de critică literară inspirată de psihanaliză, care studiază frecvența și structura temelor ce definesc personalitatea unui creator. (< fr. psychocritique)

TEMATOLOGIE s. f. 1. orientare în critica literară axată pe analiza temelor unei opere. 2. ramură a literaturii comparate având ca obiect studiul temelor, al istoriei și al circulației lor în literaturile popoarelor. (< fr. thématologie)

ALEXANDRESCU, Sorin (n. 1937, București), critic literar român. Prof. univ. la Amsterdam. Preocupări teoretice și aplicative în domeniul noilor strategii de abordare a textului literar („William Faulkner”, „Poetică și stilistică”, în colab.).

ALONSO, Dámaso (1898-1990), poet, critic literar și filolog spaniol. Versuri animate de o profundă neliniște existențială („Fii mîniei”). Istoric al poeziei spaniole („Limba poetică a lui Góngora”, „Poezia spaniolă”).

ANGHELESCU, Mircea (n. 1941, București), istoric și critic literar. Studii consacrate fenomenului cultural românesc, unele din perspectiva comparatistă („Literatura română și Orientul”, „Preromantismul românesc”); monografii („Petre Ispirescu”, „Ion Heliade Rădulescu”); editor.

ARNOLD [a:nəld], Matthew (1822-1888), poet și critic literar englez. Lirică elegiacă și reflexivă („Empedocle pe Etna”, „Poeme noi”). Reprezentant de seamă al culturii victoriene, a pledat în eseurile sale pentru echilibru și seriozitate în literatură, morală și societate („Eseuri critice”).

ATTERBOM [átarbum], Per Daniel Amadeus (1790-1855), scriitor suedez. Promotor al romantismului, a scris feerii poetice („Pasărea albastră”). Critică literară psihologică.

AUERBACH [áuəbah], Erich (1892-1957), filolog și estetician german. Reprezentant al criticii literare stilistice. Opera sa principală „Mimesis” realizează o istorie a realismului în literatura occidentală.

BALOTĂ 1. Nicolae B. (n. 1925, Cluj), critic literar român. Stabilit în Germania. Eseuri, articole, studii („Euphorion”, „Labirint”, „De la Ion la Ioanide”); monografii („Urmuz”, „Al. Philippide”). 2. Ileana B. (1929-1996, n. Cluj), artist decorator român. Soră cu B. (1). Pornind de la tehnicile tradiționale ale țesutului, ajunge la o artă modernă ca structură și compoziție, fie în tapiserie, fie în formele tridimensionale (seria „Dealuri”).

BARBEY D’AUREVILLY [barbé dorvíi], Jules-Amédée (1808-1889), prozator și critic literar francez. Imaginație sumbră, obsedată de elementul supranatural demonic (romanul „Cavalerul des Touches”, nuvele -„Diabolicele”). Studii literare și dramatice.

BARTHES [bart], Roland (1915-1980), critic literar francez. Reprezentant al structuralismului în analiza fenomenului literar și a mitologiilor moderne; preconizează o „nouă critică”, încercînd să integreze analiza literară în semiologie („Gradul zero al scriiturii”, „Elemente de semiologie”, „Despre Racine”).

BAUDELAIRE [bodlér], Charles (1821-1867), poet, estetician, critic literar și de artă francez. Unul dintre inițiatorii poeziei și artei moderne. Poeme („Florile răului”) inspirate de spectacolul cotidian al vieții pariziene, exprimînd drama omului modern apăsat de „spleen”, obsedat de ideea morții, încercat de sentimente satanice și însetat de absolut. Poezia sa, exploatînd ideea corespondențelor dintre feluritele impresii ale simțurilor, se distinge prin forța de sugestie, prin armonia subtilă și complexă a versului. Critic de artă („Arta romantică”). A mai scris „Mici poeme în proză”, jurnale intime. Traduceri din E.A. Poe.

BELINSKI, Vissarion Grigorievici (1811-1848), critic literar și gînditor democrat-revoluționar rus. Teoretician al esteticii realiste, comentator al fenomenului literar contemporan lui (Pușkin, Gogol ș.a.). Colaborator al revistei „Sovremennik”, a exercitat o influență considerabilă asupra gîndirii ruse din sec. 19.

BO, Carlo (1911-2001), critic literar italian. Promotor al curentului critic denumit „ermetic” („Literatura și viața”); studii despre suprarealism, despre scriitorii francezi.

BOLLIAC, Cezar (1813-1881, n. București), poet și publicist român. Participant la Revoluția de la 1848, susținător al Unirii Principatelor și al reformelor sociale. Remarcabil gazetar, a publicat intens la „Popolul suveran”, „Buciumul”, „Trompeta Carpaților”. Poezie socială („Din poeziile lui Cezar Bolliac”, „Colecțiune de poezii vechi și noi”), exprimînd o sensibilitate patetică. Teoretician al poeziei militante, precursor al criticii literare românești. Traduceri, însemnări de călătorie. Preocupări de arheologie și numismatică.

BORGES [bórhes], Jorge Luís (1899-1986), poet, prozator și eseist argentinian. Inițiator al avangardismului în poezia latino-americană. Versuri „ultraiste” („Poeme”); povestiri fantastice cu sensuri filozofice („Istoria universală a infamiei”, „Ficțiuni”, „Moartea și busola”); pătrunzător critic literar. Eseuri incisive, surprinzătoare și paradoxale („Inchiziții”).

BORGESE, Giuseppe Antonio (1882-1952), scriitor și critic literar italian. Romane caracterologice („Rubè”), nuvele, poezii, eseuri („Sensul literaturii italiene”). Stabilit în S.U.A., a scris în limba engleză lucrări politice antifasciste („Cetatea omului”).

BOZ, Lucian (1908-2002, n. Hîrlău), critic literar român. Stabilit în Australia. Studii și analize istorico-critice („Eminescu. Încercare critică”, „Anii literari ’30”). Medalioane literare („Cartea cu poeți”); nuvele („Moartea albastră”).

BRANDES, Georg (pseud. lui Morris Cohen) (1842-1927), critic literar și estetician danez. Inițiator al mișcării culturale scandinave moderne. S-a manifestat ca susținător al naturalismlui și al esteticii pozitiviste („Studii estetice”, „Curente principale în literatura europeană a sec. 19”). A evoluat, sub influența lui Nietzsche, spre radicalismul aristocratic și cultul eroilor („Wolfgang Goethe”, „Caius Iulius Cezar”).

ARTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini estetice; totalitatea operelor care aparțin acestei forme a conștiinței sociale. ◊ Artă cu tendință = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresiști din trecut) prin care se definește funcția socială a artei; artă militantă. Artă pentru artă sau artă pură = concepție idealistă care pretinde că arta ar avea un scop și o valoare „în sine” și că ar fi indiferentă față de clasele sociale. Artă decadentă = artă cu conținut corupător, imoral, caracteristică în special burgheziei imperialiste. Operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. Om de artă = persoană care desfășoară o activitate artistică sau care studiază probleme de artă. Artă plastică = artă care folosește forme și culori (sculptură, pictură etc.). Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură, (în trecut și) arhitectură, poezie, muzică și dans. (În trecut) Artă poetică = tratat care cuprindea regulile de urmat la alcătuirea operelor literare. Artă populară = creație artistică, de obicei anonimă, realizată de popor. ◊ Expr. De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemînare într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere îndemînare și anumite cunoștințe. ◊ Arte liberale = discipline care se studiau în învățămîntul evului mediu. Artă militară = ramură a științei militare care se ocupă cu metodele privitoare la ducerea operațiilor militare. Arte grafice = tehnica reproducerii și a multiplicării sub formă de imprimate sau cărți a originalelor scrise sau desenate. Artă culinară = meșteșug în pregătirea mîncărurilor. – Fr. art (lat. lit. ars, -tis).

CARDUCCI, Giosuè (1835-1907), poet și critic italian. Operă cu o tematică predominant clasică, solemnă, impregnată de un melancolic sentiment al naturii și admirației pentru antichitate, vădind o deosebită grijă pentru formă („Rime noi”, „Poezii noi”, „Ode barbare”). Poet național și civic, a cîntat libertatea Italiei, eroii trecutului, idealurile generoase. Critică literară („Despre dezvoltarea literaturii naționale”). Premiul Nobel (1906).

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

CĂLINESCU, Matei (1934-2009, n. București), critic literar și scriitor român stabilit în S.U.A. Prof. la Universitatea din București și Indiana (S.U.A.). Analize comparatiste („Clasicismul european”); studii și eseuri despre literatura română și străină („Titanul și geniul lui M. Eminescu”, „Eseuri critice”). Lirică intelectualistă („Semn”, „Umbră de apă”), un roman parabolic-eseistic („Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”).

CĂPRARIU, Alexandru (1929-1988, n. Cluj), poet și critic literar român. Lirică socială și erotică („Cercurile dragostei”, „Critica penumbrei”), reverii romantice meditații asupra destinului („Reîntoarcerea menestrelului”); eseuri („Jurnal literar”).

manierism 1. Conceptul de manierism [manierismo (ital.), maniérisme (fr.), mannerism (engl.), Manierismus (germ.)] în istoria artei: își are originea în termenul it. de maniera din sec. al 16-lea (v. Giorgio Vasari, Le vite de ’piu eccelenti architetti, pittori, et scultori italiani, Florența 1550). Maniera însemna arta profund individualizată a unui artist de a-și concepe creațiile. Manierismul va desemna stilul perioadei între Renaștere* și Baroc*, cu tendință manifest anticlasică. Sensul negativ al m. apare mai târziu, după jumătatea sec. 17, criticii de artă și literari vor defini arta manieristă drept „decadentă”. În teoria literară a sec. 16-17, precum și în scrierile muzicale, termenul nu pătrunde cu același interes manifestat de plasticieni. Abia în prima jumătate a sec. 20, termenul își regăsește valoarea pozitivă. Conceptul modern al m., valorizat pozitiv, apare în istoria artei în jur de 1920: W. Weisbach (1918-1919), M. Dvořák (1921), W. Friedländer (1925). În numeroase lucrări de istoria artei și de critică literară se observă o pledoarie în favoarea unui stil ne-clasic sau anti-clasic (cu distincția necesară), ca manifestare artistică individuală nu neapărat legată de o anumită epocă, dar și ca epocă între ca. 1520-1630. Atributele sale, raportate la cele clasice, s-ar defini succint astfel: tensiune în loc de armonie, anormal în loc de normal, artificial în loc de natural, exagerare în loc de fidelitate, jocul cu regulile în loc de respectarea canonului, subiectivitate în loc de obiectivitate. În critica literară, E.R. Curtius (1948) va lansa ideea m. ca o constantă neclasică în istoria culturii, idee perpetuată de G.R. Hocke (1957-1959). Interesul pentru m., fie ca perioadă delimitată istoric, fie ca o manifestare ce revine ciclic de-a lungul secolelor, va determina diverse alte abordări ale temei în a doua jumătate a sec. 20. 2. Cercetări muzicologice asupra m.: Primele scrieri muzicologice despre maniera corespund ascensiunii interesului pentru acest concept: 1928-H. Trede, 1934-L. Schrade. Apoi se pot găsi referiri la o categorie istoriografică a m. la Willi Apel (lucrările sale între 1942-1950), fără legătură conceptuală însă cu teoriile istoricilor de artă și de literatură contemporani. O discuție mai temeinică asupra conceptului, cu implicațiile sale istorice, de stil, estetice, o vor genera B. Cannon / A. Johnson / W. Waite (1960), H. Hucke (1961), H. Besseler (1966), Cl. Palisca (1972), L. Finscher (1972), H. Federhofer (1973), C. Dahlhaus (1982). Relația muzicii cu celelalte arte, posibil de definit și în cazul acestui stil, deși cu largi perspective, a fost doar sporadic cercetată, mai mult în studii, mai puțin în vol. dedicate subiectului (M.R. Maniates, 1979 – m. ca perioadă a istoriei muzicii, V. Sandu-Dediu, 1997 – m. ca o constantă stilistică în istoria muzicii). S-au acceptat și în scrierile muzicologice granițele temporale valabile și pentru m. literar (1580-1650), menționându-se Gesualdo ca un caz exemplar pentru m. muzical, sau alte piese vocale scrise pe poezii manieriste. În orice caz, în muzică nu se poate delimita cu aceeași precizie ca în artele plastice sau în literatură un stil manierist. Căutarea unei constante manieriste de-a lungul istoriei muzicii trebuie să aibă în vedere definirea coerentă a atributelor de stil ce-i unesc pe compozitori din zone și timpuri diferite. Un text muzical manierist (indiferent de plasarea sa istorică) va conține simboluri, încifrări nu accesibile oricui, de genul literelor și cifrelor transformate în sunete sau chiar de tipul citatului (autocitatului) aluziv, va avea în principiu o construcție de maximă abstracție a gândirii componistice, de complicație, artificialitate (precum „pătratul magic” sau „labirintul” – posibil de aplicat în arhitectura sonoră, după cum am văzut). În general, atributele musicii riservata* (concept afirmat în sec. m. plastic-literar) se pot aplica astfel în variate epoci muzicale, la diverși compozitori. Uneori însă, reducerea la un joc pur al fanteziei sonore, într-o compoziție ce aderă (manifest sau nu) la ideea „artei pentru artă” poate degenera în manifestări ale „manieristicii”, în exagerarea autonomiei artistice, așadar în demersuri sterile (precum contrapunctul* pe zeci de voci de la sfîrșitul Renașterii*), în lucrări ininteligibile și fără viabilitate.

CERNÎȘEVSKI, Nikolai Gavrilovici (1828-1889), socialist utopist, scriitor și critic literar rus. Conducător al mișcării democrat-revoluționare ruse. A abordat raportul dintre artă și realitate, funcțiile gnoseologice și sociale ale artei („Raporturile dintre artă și realitate”). Romanul „Ce-i de făcut?”.

CHENDI, Ilarie (1872-1913, n. Dîrlos, jud. Sibiu), critic literar român. Cronici, articole și foiletoane consacrate în special literaturii tradiționaliste („Fragmente”, „Impresii”); editor al operei lui M. Eminescu și I. Creangă.

CHINEZU, Ion (1894-1966, n. Sîntana de Mureș, jud. Mureș), critic literar și publicist român. Animator al revistei „Gînd românesc”. Eseuri, cronici („Pagini de critică”). Traduceri.

CIOCÂRLIE, Livius (n. 1935, Timișoara), critic literar român. Prof. univ. la Timișoara. Studii de poetică din perspectivă semiotică și textualistă („Negru și alb”, „Mari corespondențe”), romane („Un Burgtheater modern”, „Clopotul scufundat”).

engramă s. f. (fig., livr.) Urmă lăsată în sistemul nervos de o anumită întâmplare Engrame este titlul unui volum de critică literară de I. Negoițescu, 1975. ◊ „«Devenire» e mai degrabă o engramă blagiană [...]” Săpt. 8 II 85 p. 2 (din fr. engramme; PR 1951; FC II 102; DEX-S)

microfișă s. f. ♦ 1. Fotografie de proporții reduse v. fototecă (1976). ♦ 2. Fișă sumar alcătuită ◊ „Nedumerește caracterul expediat, extrem de sumar al celor 17 microfișe reunite sub titlul derutant «Eseu asupra criticii literare» [...]” Sc. 25 I 79 p. 4; v. și 20 XI 79 p. 5. ♦ 3. (inform.) ◊ „[...] informatica va domni, fiind pusă în serviciul patrimoniului național, studiile putând să fie efectuate cu ajutorul unor microfișe și a unor bănci de date și imagini.” R.l. 30 I 85 p. 6 (din fr. microfiche; PR, DMC 1950; DN3 – sensul 1)

poet-critic s. m. Poet care se ocupă și cu critica literară ◊ „Desigur, Florin Mugur are dreptate, opțiunea poetului-critic este mai strictă, mai severă decât a criticului-poet, și deci în mai mică măsură un produs al culturii.” Cont. 4 VI 71 p. 3. ◊ „Luzi intră în categoria marilor poeți-critici, în spiritul tradiției lui Valéry sau Machado.” R.lit. 6 III 75 p. 22; v. și critic-poet (din poet + critic)

COLERIDGE [cəuldridʒ], Samuel Taylor (1772-1834), poet și critic literar englez. Reprezentant al „școlii lacurilor”. Lirism fantastic și straniu („Balada bătrînului marinar”. Poemele „Christabel”, „Kubla Khan”). Teorie literară („Biographia Literaria”).

CONSTANTINESCU, Pompiliu (1901-1946, n. București), critic și istoric literar român. Critică foiletonistă și analize dedicate fenomenului literar interbelic („Opere și autori”, „Figuri literare”, „Critice”). Monografii („Tudor Arghezi”).

HĂULICĂ, DAN (n. 1932, Iași), critic literar și de artă român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la București. Redactor-șef al revistei „Secolul 20” (1967-1990). Președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (1981-1984). Ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO (din 1990). Preocupări în domeniul artei și literaturii contemporane („Critică și cultură”, „Brâncuși, ou l’anonymat du génie”, „Peintres roumains”, „Nostalgia sintezei”, „Geografii spirituale”, „Dimensiuni ale artei moderne”).

CRISTEA, Valeriu (1937-1999, n. Arad), critic literar român. Foiletoane și comentarii critice; lecturi în spirit modern al valorilor clasice („Despre Creangă”, „Interpretări critice”, „Spațiul în literatură”, „Dicționarul personajelor lui Dostoievski”).

CROCE, Benedetto (1866-1952), filozof neohegelian, istoric, estetician, critic literar și om politic liberal italian. Prof. univ. la Napoli. Participant la mișcarea antifascistă și de eliberare națională. Creator al unui sistem de „Filozofia spiritului”, C. este cunoscut mai cu seamă datorită „Esteticii” sale, concepută ca „știință a expresiei și lingvistică generală”. A acordat intuiției un rol esențial în procesul creației artistice. Critic al intuiționismului iraționalist, al pozitivismului și al curentelor moderniste în artă. M. de onoare al Acad. Române (1921).

CROHMĂLNICEANU, Ovid S. (1921-2000, n. Galați), critic literar român. Comentator al fenomenului literar contemporan („Literatura română între cele două războaie mondiale”), monografii despre T. Arghezi, L. Blaga. Proză științifico-fantastică („Istorii insolite”).

HERDER [hérdər], Johann Gottfried von (1744-1803), filozof iluminist, critic literar și scriitor german. Cleric. Autor al uneia dintre primele sinteze despre istoria civilizației mondiale, axată pe ideea progresului („Idei asupra filozofiei istoriei omenirii”). Teoretician al curentului literar Sturm und Drang. Precursor al romantismului german, a relevat valoarea poeziei populare ca „arhivă a popoarelor” și caracterul național al artei („Glasurile popoarelor în cântece”).

RÂPEANU, Valeriu (n. 1931, Ploieștiori, jud. Prahova), istoric și critic literar român. Prof. univ. la București. Director al Editurii „Mihai Eminescu” (1972-1990). Monografii („George Mihail Zamfirescu”, „Vlahuță și epoca sa”, „I.G. Duca”, „George Enescu”). Studii și eseuri pe teme diverse („Cultură și istorie”, „Memoria și fețele timpului”); eseuri critice („N. Iorga”, „Gh. I. Brătianu”); ediții (Vlahuță, Iorga).

LARBAUD [larbó], Valéry-Nicolas (1881-1957), scriitor francez. Eseuri și critică literară („Lectura – acest viciu nepedepsit”). Poeme și romane autobiografice de subtilă analiză psihologică („Fermina Marquez”, „A.O. Barnabooth, poezii și jurnal intim”). Nuvele folosind tehnica monologului interior, inspirată de Joyce („Îndrăgostiți, fericiți îndrăgostiți”). Traduceri, note de călătorie („Galben, albastru, alb”).

LAMB [læm], Charles (1775-1834), critic literar și eseist englez. A publicat, împreună cu sora sa, Mary (Ann) L. (1764-1847), „Povestiri după Shakespeare”; a avut un rol important în popularizarea operei marelui dramaturg. Lucrări de critică literară („Tragediile lui Shakespeare”, „Asupra geniului și personalității lui Hogarth”) și eseuri („Eseurile lui Elia”).

RODÓ, José Enrique (1871-1917), eseist și critic literar uruguaian hispano-american. Unul dintre promotorii modernismului. Eseist de mare finețe, a apărat valorile umaniste ale lumii romanice și hispanice în opoziție cu materialismul anglo-saxon („Ariel”, „Oglinda lui Prospero”).

READ [ri:d], Sir Herbert Edward (1893-1968), scriitor, eseist, critic literar și de artă englez. Prov. univ. la Edinburgh. Promotor al curentelor artistice moderne („Forma în poezia modernă”, „Semnificația artei”, „Filozofia artei moderne”, „Imagine și idee”, „Originile formei în artă”). Sinteze critice („Fazele poeziei engleze”, „Eseuri de critică literară”). Lirică imagistică cu implicații metafizice („Metamorfozele lui Phoenix”, „O lume în război”, „Poeme”, „Ferma lunii”). Memorialistică.

SASTRE, Alfonso (n. 1926), dramaturg spaniol. Partizan al teatrului realist, este unul dintre reprezentanții cei mai de importanți ai renașterii teatrului spaniol („Escadrilă către moarte”, „Divina”, „Încororatul”, „CĂlătoria infinită a lui Sancho Panza”). Eseuri de critică literară („Revoluția și critica culturii”).

SANIELEVICI, Henric (1875-1951, n. Botoșani), critic literar, estetician, sociolog și biolog român. A explicat fenomenele literare cu argumente biologice sau sociologice, considerând eticul drept generator al valorii („Cercetări critice și filozofice”, „Noi studii critice”). În sociologie, s-a manifestat ca adversar al tradiționalismului („Poporanismul reacționar”). Studii biologice („La vie des mammifères et des hommes fossiles déchiffrée à l’aide de l’anatomie”).

ÖSTERLING [östərliŋ], Anders Johan (1884-1981), scriitor și critic literar suedez. Creator șa uneia dintre cele mai reprezentative poezii lirice ale literaturii suedeze contemporane, într-o cromatică apropiată de simbolism și impregnată de melancolie („Arbori în floare”, „Cartea idilelor”, „Ecoul mării”, „Târziu în viață”, „Fuga anilor”). Studii critice („Impresii în timp”, „Poezia și viața”), memorialistică („Oameni și peisaje”); traduceri.

*crític, -ă adj. (vgr. kritikós, d. kríno, judec). Relativ la critică: disertațiune critică. Căruia-ĭ place să critice, să analizeze: spirit critic. De criză, periculos: moment critic. S. m. Apreciator, judecător al operelor de artă saŭ de spirit: critic literar. Censor: critic nemilos. S. f., pl. ĭ. Arta, știința de a judeca în artă, în literatură: critică muzicală. Reprobare: șĭ-a atras critica tuturor.

O’FAOLÁIN [oufælən], Sean (1900-1991), scriitor și critic literar irlandez. Importanță contribuție la modernizarea literaturii irlandeze; a publicat, ca director al revistei „The Bell”, scriitori tineri, precum și opere ale celor mai renumiți scriitori autohtoni din perioada postbelică. Lucrări de critică literară („Dispariția eroului. Studiu asupra romancierilor din anii ’20”, „Nuvela”). Romane („O vară în Italia”, „Pasărea Singuratică”). Biografii ale unor compatrioți iluștri.

QUINTANA [kintána], Manuel José (1772-1857), scriitor și critic literar spaniol. A participat la războiul împotriva ocupației franceze (1808-1814). Format sub influența spiritului umanist al sec. 18, a fost încununat în 1855 ca poet al națiunii. Ode dedicate patriei și libertății inspirate din evenimente istorice și politice trăite („Bătălia de la Trafalgar”, „Către Spania după Revoluția din Martie”) în versuri neoclasice, de cadență oratorică. Tragedii („Ducele de Viseo”), proză („Vieți de spanioli iluștri”). Autor al unei arte poetice în versuri („Regulile dramei”). Studii literare („Despre poezia castiliană în sec. XVIII-lea”).

PICON [pikõ], Gaëtan (1915-1976), critic literar și eseist francez. Sinteze („Panorama noii literaturi franceze”), monografii („Lectura lui Proust”, „André Malraux”). Eseuri („Scriitorul și umbra sa”, „Admirabilul cutremur al timpului”).

PICON SALAS, Mariano (1901-1965), prozator și eseist venezuelan. Diplomat. Lucrări de critică literară („Studii de literatură venezuelană”). Povestiri autobiografice („Călătorie în zori”); eseuri („De la Conquista la independență”, „La răscrucea a trei lumi”).

PERSONA (cuv. lat. „mască”, ulterior „rol”) subst. La origine denumea o mască sau un chip fals, făcut din piele sau din argilă și purtat de actori (de aici, termenul „dramatis personae” folosit pentru „personaje” într-o piesă de teatru). În critica literară este uneori întrebuințat cu sensul de persoană care narează într-un text epic sau care vorbește într-un poem.

SORESCU, Marin (1936-1996, n. Bulzești, jud. Dolj), poet și dramaturg român. Acad. (1992), Ministru al Culturii (1993-1995). Redactor-șef al revistei „Ramuri” din Craiova (1978-1990). Lirică parodică („Singur printre poeți”) și demitizantă, cultivând ironia ca mijloc de interpretare lucidă, deopotrivă ludică și gravă, a universului („POeme”, „Descântotecă”), o amplă suită, realizând, cu mijloace epice și descriptive, un tablou original al satului natal („La Lilieci”). Teatru parabolic („Iona”, „Paracliserul”, „Matca”, „Răceala”). Eseuri („Insomnii”, „Teoria sferelor de influență”), Proză („Trei dinți din față”, „Viziunea viziunii”). Critică literară („Ușor cu pianul pe scări”). Premiul Herder (1991).

SINIAVSKI, Andrei Donatovici (1925-1997), scriitor și critic literar rus. Stabilit la Paris (1973). A publicat în Occident scrierile sale, într-o manieră grotesco-satirică privind fenomenele sociale și psihologice ale statului totalitar („Judecata continuă”, „Preferații”). Pentru publicarea în Occident, S. a fost condamnat (1966), împreună cu scriitorul rus Iuli M. Daniel (1925-1988). În cartea de memorii („O voce în cor”), înfățișează viața sa trăită în lagăr timp de șase ani. A mai publicat un roman autobiografic („Noapte bună”) și eseul „Plimbări cu Pușkin”. Redactor la revistei „Sintaksis”, apărut la Paris (din 1978).

LÉAUTAUD [leotó], Paul (1872-1956), scriitor francez. Eseist („Poeții de azi”) și critic literar cu pseudonimul Maurice Boissard. Autor al unui roman cu caracter biografic („Micul prieten”) și al unui monumental „Jurnal literar 1893-1956”.

LAURENȚIU, Dan (pseud. lui Laurențiu Ciobanu) (1937-1998, n. Podu Iloaiei, jud. Iași), poet român. Indiferentă la moda literară, opera lui L. se înscrie în tradiția lirismului orfic, propunând un spațiu sacru, de ceremonii grave, în care sentimentul morții apropie contrariile, armonizându-le („Poziția aștrilor”, „Călătoria de seară”, „Imnuri către amurg”, „Privirea lui Orfeu”, „Mountolive”, „Palatul metafizic”). Critică literară („Eseuri asupra stării de grație”).

LEWIS [lú: is], Clive Staples (1898-1963), scriitor și critic literar englez. Studii de literatură engleză medievală și renascentistă („Alegoria iubirii”, „Istoria literaturii engleze în sec. 16”). Autor de fabule și romane științifico-fantastice („Departe de planeta făcută”).

MAARRῙ (AL-MAARRI), Abū-al Alā Ahmad ibn ’Abn Allāh al-Maarrῑ (973-1057), poet clasic arab. Versuri cu caracter filozofic și satiric, remarcabile prin complexitatea rimei („Necesitatea inutilă”). Capodopera sa, „Epistola despre iertare”, va fi percepută de criticii literari ca o „Divina Comedie”.

LOTMAN, Iuri Mihailovici (1922-1993), critic literar și semiolog rus. Prof. univ. la Tartu (Estonia). A studiat cultura și literatura rusă din sec. 18-19. Întemeietor al „Școlii de la Tartu”; importante contribuții la abordarea structurală și semiotică a literaturii și artei („Lecții de poetică structurală”, „Structura textului poetic”, „Cercetări semiotice”, „Textul și contratextul”).

LOUW, Nicolas Petrus van Wyk (1906-1970), scriitor și critic literar sud-african de limbă afrikaans. Lirică de confesiune erotică („Solilocviu”, „Semicercul”) și pe motive livrești (poemul epic „Raka”). Drame alegorice („Dreptul cel mai temeinic”, „Germanicus”).

LOWELL [lóuəl], James Russell (1819-1891), poet, editor și critic literar american. Unionist și aboliționist, s-a făcut cunoscut prin „Documentele lui Biglow”, lucrare satirică, scrisă în dialect yankeu rustic. Critic literar influent, s-a remarcat prin satira în versuri „O fabulă pentru critici”. A promovat valorile autentice în publicațiile sale: „The Pioneer”, „North American Review”, „The Atlantic Monthly”.

RUSSO, Alecu (1819-1859, n. Strășeni, Basarabia), scriitor român. Militant pașoptist și unionist. Proză memorialistică inspirată de peisaj, legende, amintiri, scrisă, în mare parte, în limba franceză („Soveja”, „Amintiri”, „Piatra teiului”, „Stânca corbului”); observații lucide asupra realităților sociale autohtone („Iașii și locuitorii lui la 1840”). Poemul în proză „Cântarea României” (atribuit de unii istorici literari și lui N. Bălcescu) evocă în versete cu rezonanțe mesianice istoria patriei, văzută ca o succesiune ciclică a epocilor de robie și de libertate. Pionier al criticii literare românești, a sintetizat ideile generației pașoptiste: necesitatea dezvoltării literaturii naționale, inspirația folclorică și istorică, funcția socială a artei, importanța tradiției, valoarea creației populare („Critica criticii”, „Poezia poporală”); a combătut tendințele latiniste, italienizante, galomane („Studie moldovană”, „Cugetări”). Piese de teatru, ulterior pierdute („Jitnicerul Vadră”).

RUSSO, Luigi (1892-1961), critic și istoric literar italian. Profesor la Școala normală superioară din Pisa și director al mai multor reviste („Belfagor” ș.a.). Discipol al lui B. Croce (de a cărui estetică s-a depărtat în ultima parte a vieții), R. a fost influențat și de De Sanctis și Carducci. Atitudinea consecvent cetățenească, soliditatea formației culturale, robustețea și impetuozitatea temperamentală și tonul polemic sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui R. Ele se manifestă și în vioiciunea stilului, bogat în note de ironie și de umor („Giovanni Verga”, „Povestitorii”, „F. de Sanctis și cultura napolitană”, „Critica literară contemporană”, „Machiavelli”, „Dialogul popoarelor”).

SIMIONESCU-RÂMNICEANU, Marin (1883-1964), scriitor și istoric literar și de artă român. M. coresp. al Acad. (1919). Sub titlul „Propilee artistice” a lăsat mai multe studii de critică literară și de artă. Alte lucrări: „Istoria artelor. Scurtă expunere asupra evoluției stilurilor și a caracteristicilor celor mai însemnați artiști”, „București. Metropola culturii”, „Martirolog profan” (nuvele), „Libertate”.

LOICHIȚĂ, Vasile (1881-1958, n. Jebel, jud. Timiș), teolog român. Prof. la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeș și la Facultatea de Teologie din Cernăuți (mutată la Suceava). Lucrări de istorie și critică literară și de dogmatică („Chilianismul [Milenarismul]. Expunere și critică dogmantică”, „Doctrina Sf. Ioan Damaschin despre Maica Preacurată”).

LOVINESCU 1. Eugen L. (1881-1943, n. Fălticeni), critic, istoric literar și prozator român. Fondator și mentor al revistei și cenaclului „Sburătorul” (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ș.a. Format la școala maioresciană și a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul și excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste și a romanului citadin și de analiză („Critice”, „Istoria literaturii române contemporane”). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluția societății române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizației române moderne”). Monografii, sinteze despre scriitori pașoptiști („Gr. Alexandrescu”, „C. Negruzzi”, „Gh. Asachi”) și um impunător ciclu junimist („T. Maiorescu”, „T. Maiorescu și posteritatea lui critică”, „T. Maiorescu și contemporanii lui”), antologii. Proză scurtă („Nuvele”), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite” și „Bălăuca”), roman de analiză (ciclul „Bizu”), teatru (drama „Peste prag”). Memorialistică și portretistică („Memorii” I-III, „Aqua forte”, „Sburătorul [Agende literare]”) de un interes excepțional, cu intuiția justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinței caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea”), Vergiliu („Eneida”), Horațiu („Ode”, „Epode”), Tacit („Anale”) ș.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale și psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creației, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată”, „Surorile Boga”, „Moartea unui artist”, „Petru Rareș”, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”). 3. Monica L. (1923-2008, n. București), critic literar și eseist român. Fiica lui L. (1) și soția lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze și antiteze la Paris” și „Actualitatea românească”) a contribuit substanțial la informarea ascultătorilor din țară și al evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare și articole polemice („Unde scurte”). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice și analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană”, „Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”, „Mitul sfâșiat”, „Jurnal alchimic”) și operele unor scriitori ca I. Creangă și Mateiu I. Caragiale („Creangă și Creanga de aur”, „Al patrulea hagialîc”), înțeleși ca mari inițiați.

MALHERBE [malérb], François de (c. 1555-1628), poet și critic literar francez. Cunoscut mai ales prin teoriile sale, care au deschis calea clasicismului („Comentarii asupra lui Desportas”). Opunându-se Pleiadei, a contribuit la reformarea poeziei și a limbii franceze, cărora le-a adus claritate, logică, armonie, disciplină. Ode, elegii, sonete, remarcabile sub aspectul formei.

MAO TUN (MAO DUN) (pseud. lui Shen Yen-Ping) (1896-1981), scriitor și om politic chinez. Influențat de Lu Xün. Ministru al Culturii (1949-1965). Romane și nuvele în care evocă în manieră realistă evenimente ale Chinei contemporane („Eclipsa”, „Întunecare”, „Zorile”); piese satirice („Până la sărbătoare morților și după”). Eseuri; lucrări de critică literară.

EMPSON [émpsn], William (1906-1984), poet și critic literar englez. Poezie influențată de școala metafizică („Poeme”, „Se pornește furtuna. Poeme”). Folosind analiza de text, identifică ambiguitatea drept trăsătură definitorie a limbajului poetic („Șapte tipuri de ambiguitate”).

FELEA, Victor (1923-1993, n. sat Muntele Băișorului, jud. Cluj), poet și critic literar român. Lirică elegiacă și contemplativă („Sentiment de vârstă”, „Omul modern”, „Cumpăna bucuriei”), eseuri critice („Reflexii critice”, „Secțiuni”).

FISCHER [fíșər], Ernst (1899-1972), critic literar și estetician austriac. Reprezentant al criticii socio-istorice, a studiat fenomenul estetic în relația cu evoluția curentelor literare („Arta și umanitatea”, „Spiritul timpului și literatura”, „Artă și coexistență”).

FLORA, Francesco (1891-1962), critic literar și istoric italian. Prof. univ. la Bologna. Influențat de D’Annunzio. A abordat, sub raport filologic, valorile literaturii italiene, în manieră eclectică („Istoria literaturii italiene”, „Scriitori italieni contemporani”). Romane, versuri („Cântece spirituale”).

FLORESCU, Vasile (1915-1982, n. sat Manga, jud. Dâmbovița), filozof și critic literar român. Lucrări de istorie literară („Conceptul de literatură veche”) și filozofia discursului („Retorica și neretorica. Geneză, evoluție, perspective”).

FORTINI, Franco (pseud. lui F. Lattes) (1917-1994), poet și critic literar italian. Poezie relevând drama omului modern într-o lume dominată de îndoială și minciună („O dată pentru totdeauna. Poezii 1938-1973”, „Peisaj cu șarpe”). Studii critice („Optzeci de voci pentru un dicționar de literatură”). Memorii de călătorie; traduceri.

FRISCHMANN [frișman], David (1859-1922), scriitor și critic literar evreu, originar din Polonia. A contribuit la modernizarea și dezvoltarea limbii ebraice. Nuvele pe teme biblice („Ba-Midbar”), traduceri. Lucrarea sa „Scrisori despre literatură” stă la baza criticii literare ebraice moderne.

FUENTES, Carlos (n. 1928), scriitor, eseist și critic literar mexican. Povestiri fantastice („Aura”), romane de analiză socială și psihologică folosind tehnica fluxului conștiinței în maniera lui Joyce, Dos Passos etc. („Zona cea mai transparentă”, „Moartea lui Artemio Cruz”). Studii critice („Noul roman hispano-american”).

GEORGESCU, Paul (1923-1989, n. Țăndărei), critic literar și scriitor român. Critică („Polivalența necesară”, „Printre cărți”). Proză ironică, de o mare inventivitate lingvistică („Revelionul”, „Vara baroc”, „Solstițiu tulburat”, „Siesta”).

GHEREA (DOBROGEANU-GHEREA) 1. Constantin Dobrogeanu-G. (1855-1920, n. Slaveanka, Ucraina), critic literar; unul dintre conducătorii social-democrației române. Teoretician al mișcării socialiste în România („Ce vor socialiștii români?”, „Concepția materialistă a istorie”). Îndrumător al revistei „Contemporanul” și al altor publicații social-culturale legate de mișcarea muncitorească. Autor al unor lucrări de sinteză asupra societății românești („Neoiobăgia”, „Socialismul în țările înapoiate”), de critică și estetică literară („Studii critice”). A dus o polemică de răsunet cu T. Maiorescu, susținând principiul „artei cu tendință” și „critica științifică”. Studii consacrate unor mari scriitori contemporani (Eminescu, Coșbuc, Caragiale, Vlahuță). M. post-mortem al Acad. (1948). 2. Ioan (Ionel) Dobrogeanu-G. (1895-1978, n. Ploiești), scriitor și filozof român. Fiul lui G. (1). A analizat noțiunile fundamentale ale simțului comun și contradicțiile acestora („Eul și lumea”). Eseuri, memorialistică („Amintiri”), traduceri.

GOYTISILO, Juan (n. 1931), scriitor spaniol. Romanele sale investighează problemele Spaniei contemporane și dezamăgirea unei generații de intelectuali, confruntată cu marginalizarea, încercarea de definire a propriei personalități (trilogia „Efemerul mâine”, „Insula”, „Sfârșit de serbare”). Critică literară („Problemele romanului”, „Disidențe”).

GRIGORESCU, Dan (1931-2008, n. București), critic literar și de artă român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la București. Studii asupra literaturii universale („Direcții în poezia sec. XX”, „Dicționar cronologic. Literatură americană”) și de iconologie („Constelația gemenilor”, „Aventura imaginii”). Critică de artă referitoare la fenomenul artistic contemporan („Cubismul”, „Arta americană”, „Cumințenia Pământului”). Memorialistică („Marile canioane”), antologii, traduceri.

DIMISIANU, Gabriel (n. 1936, Brăila), critic literar român. Studii de rigoare analitică și sobrietate stilistică despre epica actuală („Prozatori de azi”, „Nouă prozatori”) și clasică („Introducere în opera lui C. Negruzzi”).

DIONYSOS THRAX (170-90 î. Hr.), gramatic din școala alexandrină. Lucrări de gramatică („Arta gramaticii”) și de critică literară.

DISEMINÁRE (după fr. dissémination) s. f. 1. Împrăștiere naturală a semințelor, fructelor, polenului și sporilor etc. după maturizarea lor; se face prin deschiderea fructelor de la sine sau cu ajutorul vântului, al apei și al animalelor. 2. Răspândire în organism al agenților unei boli (ex. d. bacilului Koch, d. sifilisului, d. celulelor canceroase etc.). 3. (În filozofia și critica literară deconstructivistă) Derivare fără limite, prin asociații libere de tip panoramic, a unor cuvinte (sensuri) dintr-un grup fonic neinvestit cu semnificație. 4. P. gener. Răspândire, împrăștiere. 4. D. nucleară = (în dreptul internațional) sporire a numărului de state care dispun de arsenale nucleare realizate fie autonom, fie prin transferul de cunoștințe tehnico-științifice, de material sau instalații nucleare din partea unui stat „nuclear” către un stat „nenuclear”. În vederea împiedicării d. n. a fost încheiat Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (1968).

DOBROLIUBOV, Nikolai Aleksandrovici (1836-1861), critic literar și publicist rus. Fondator al „criticii reale” care descifrează în opera literară realitatea socială („Ce este oblomovismu”, „Împărăția întunericului”).

DRAGOMIRESCU, Mihail (1868-1942, n. Plătărești, jud. Călărași), estetician și critic literar român. M. de onoare al Acad. (1938), prof. univ. la București. Director al revistei „Convorbiri critice”. Partizan al autonomiei esteticului în descendență maioresciană, cunoscut o vreme mai ales prin „teoria capodoperei”. D. este promotorul unei estetici bazate pe specificitatea obiectului estetic, pusă în evidență prin intermediul unei concepții structurale, de o marcantă actualitate („Critica științifică și Eminescu”, „Știința literaturii”, „Sămănătorism, poporanism, criticism”, „Integralismul”). Construind un sistem șoi instituind un limbaj conceptual științific ce prefigurează cercetările și terminologia estetică postbelică, D. s-a remarcat și prin activitatea sa de critic literar al epocii sale.

DRYDEN [dráidən], John (1631-1700), dramaturg, poet și critic literar englez. Părintele criticii literare engleze („Eseu asupra poeziei dramatice”). Creatorul tragediei eroice („Regina indienilor”). Tragedii neoclasice în versuri albe („Totul pentru iubire”), comedii („Marriage-à-la Mode”). Poeme satirice și didactice („Absalom și Achitophel”, „Medalia”); poezii lirice.

DUMITRESCU-BUȘULENGA, Zoe (1920-2006, n. București), istoric și critic literar român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Monografii („Eminescu”, „Ion Creangă”, „Sofocle”, „Surorile Brontë”), cercetări comparatiste („Eminescu și romantismul german”), studii de sinteză bazate pe o vastă și erudită documentare („Renașterea – umanismul și dialogul artelor”, „Itinerarii prin cultură”).

LA HARPE sau LAHARPE [la árp], Jean François de (pe numele adevărat Delharpe sau Delaharpe) (1739-1803), critic literar și dramaturg francez. Promotor al clasicismului („Curs de literatură veche și modernă”, „Comentarii asupra lui Racine”). Tragedii („Warwick”, „Coriolan”, „Mélanie”). A influențat ideologia literară a iluminismului românesc și, mai ales, al lui I. Heliade-Rădulescu.

LALOU [lalú], René-Albert (1889-1960), critic literar și eseist francez. Studiază evoluția criticii, poeziei, romanului psihologic și teatrului francez, de la romantism la simbolism („Romanul francez după 1900”, „Cincizeci de ani de teatru francez”). I se datorează „O istorie a literaturii franceze contemporane”, rămasă multă vreme unică în acest gen.

LANIER [ləniər], Sidney (1842-1881), scriitor american. Romane inspirate din propria experiență de război („Crinii tigrați”). Versuri remarcabile prin sensibilitatea melodică și intensitatea sentimentului transmis („Mlaștinile lui Glynn”, „Simfonia”). Critică literară („Shakespeare și precedesorii săi”).

LANSON [lãsõ], Gustave (1857-1934), critic și istoric literar francez. Prof. univ. la Sorbona. Întemeietor al școlii de critică literară istoristă, obiectivă și erudită („Iansonismul”). În viziunea sa, critica literară trebuie să fie riguros științifică și istorică, bazată pe o vastă documentare („Istoria literaturii franceze”, „Manual bibliografic al literaturii franceze moderne de la 1500 până în zilele noastre”, „Boileau”, „Corneille”, „Voltaire”).

LAPESA, Rafael (pe numele adevărat R.L. Melgar) (1908-2001), filolog și critic literar spaniol. Prof. univ. la Madrid. Contribuții în domeniul lexicografiei (este însărcinat cu elaborarea „Dicționarului istoric al limbii spaniole”) și al lingvisticii („Istoria limbii spaniole”, „Studii de istorie a lingvisticii spaniole”). Critică literară („De la Evul Mediu la zilele noastre. Studii de istorie literară”).

LARSEN, Alf (1885-1967), poet și critic literar norvegian. Influențat de filozofia lui R. Steiner, versurile sale evocă existența cenușie, dură a omului din popor („Ținutul iernii”) sau sugerează o cale de ieșire din întuneric, de evadare din infernul trăirilor sufletești („Șoapta vântului”, „Visul pământului”).

LATORRE, Mariano (1886-1955), scriitor și critic literar chilian. Vastă operă narativă, într-un limbaj simplu bogat în expresii populare și dialectale („Insula păsărilor”, „Zurzulita”, „Oameni și vulpi”). Critică literară („Literatura din Chile”). Lucrări autobiografice („Ceea ce îmi povestesc cărțile mele”).

LEMAÎTRE [ləmétr], Jules (François-Élie) (1854-1914), critic literar și scriitor francez. Unul dintre întemeietorii impresionismului în critica literară („Contemporanii”, „Impresii din teatru”). Povestiri („Pe marginea cărților vechi”), comedii („Deputatul Laveau”), versuri parnasiene („Medalii”).

LEVERTIN [lə:vrtin], Oscar Ivar (1862-1906), scriitor suedez. Prof. univ. la Stockholm. Considerat unul dintre maeștrii criticii literare suedeze. După debutul cu nuvele și povestiri naturaliste („Dinspre țărm”, „Conflicte”), devine unul dintre principalii opozanți ai acestui curent, adoptând o modalitate realist-psihologică („Dușmanii vieții”, „Nuvele rococo”). Lirică simbolistă de inspirație romantică, biblică („Legende și cântece”). Studii critice („Teatrul și drama sub Gustav III”, „Poeți și visători”, „Istoria literaturii franceze”).

MARKOVIĆ [márkovitʃ], Svetozar (1846-1875), eseist, critic literar și militant socialist sârb. Întemeietorul primului ziar socialist din Balcani („Radenik”, 1871-1872). A contribuit la promovarea realismului sârb prin eseurile sale („Versificatorul și ideea”, „Realismul în poezie”).

MASARYK, Thomáš Garrigue (1850-1937), om politic cehoslovac. Prof. univ. la Praga. Lider al Partidului Popular Ceh. În timpul primului război mondial, a organizat unități militare cehoslovace în Marea Britanie, Franța, Italia și Rusia. Președinte al Republicii Cehoslovace (1918-1935). A dus o politică externă de apropiere de puterile occidentale. Preocupări filozofice („Bazele logicii concrete”) și de critică literară („Despre studiul poeziei”). Memorii. M. de onoare al Acad. Române (1934).

MENCKEN [méŋkn], Henry Louis (1880-1956), editor., critic literar și eseist american. Editor de periodice, în care a publicat articole și pamflete antipuritane, satirice și parodice („Prejudecăți”, „În apărarea femeilor”). Memorii („Amintiri din gazetărie”); eseuri („G.B. Shaw: teatrul său”, „Filozofia lui Fr. Nietzsche”). Lucrări filozofice („Tratat despre zei”, „Tratat despre bine și rău”) și filologice, în care susține ideea unei limbi americane diferită de cea engleză („Limba americană”).

MIHAILOVSKI, Nikolai Konstantinovici (1842-1904), critic literar și sociolog rus. Teoretician al narodnicismului, a exercitat o mare influență asupra mișcării intelectuale din Rusia („Eroul și Mulțimea”). Studii filozofico-sociologice („Ce este progresul?”, „Lupta pentru individualitate”, „Ce este fericirea?”). Critică literară despre Turgheniev, Dostoevski și Tolstoi.

MIŁOSZ [míwoʃ], Czesław (1911-2004), scriitor polonez. A emigrat în Franța (1951) și apoi în S.U.A. (1960). Lirică marcată de presentimentul unei catastrofe („Zorile”, „Tratat poetic”, „Trei ierni”, „Poem despre timpuri încremenite”). Eseuri având ca temă totalitarismul și locul intelectualului în sistemul lumii comuniste („Minte înlănțuită”). Romane tratând critic regimul comunist polonez („Luarea puterii”, „Valea Isei”). Studii de istorie și critică literară („Despre poezie”, „Istoria literaturii poloneze”). Premiul Nobel pentru literatură (1980).

MISSIR, Petru Th. (1856-1929, n. Roman), jurist și publicist român. M. de onoare al Acad. (1926), prof. univ. la Iași și București. Intensă activitate publicistă. Membru al „Junimii”. Lucrări cu caracter juridic și legislativ („Efectele propririlor”, „Dreptul de moștenire”). Critică literară („Din literatura periodică”, „Generațiunea noastră”, „Junimism”).

MOTOORI, Norinaga (1730-1801), erudit și scriitor japonez. Operă vastă cuprinzând polemici filozofice, studii de critică literară, manuale de gramatică. Lucrarea sa „Kojikiden” (Note despre fapte din trecut) este un vast comentariu despre natura sacră a șintoismului, demonstrând descendența divină imperială.

MPHAHLELE, Es’kia (Ezekiel) (1919-2008), scriitor și critic literar sud-african. Promotor al noii literaturi africane. Romane („Pe Second Avenue”, „Peregrinii”, „Tata vine acasă”) și povestiri („Omul trebuie să trăiască și alte povestiri”, „În ținutul B”) prezentând lupta împotriva discriminării rasiale. Studii de istorie și critică literară („Caracterul noneuropean în ficțiunea engleză”, „Imaginea africană”, „Povestea literaturii africane”).

MUIR [mjúə], Edwin (1887-1959), poet și critic literar britanic. Lirică vizionară de mare rafinament („Un picior în Paradis”, „Labirintul”, „Marioneta”, „Bietul Tom”). Critică literară, remarcabilă prin discernământ și inteligență analitică („Noi modernii”, „Tradiție”, „Structura romanului”, „Eseuri despre literatură și societate”). O autobiografie; memorialistică („Jurnal scoțian”).

MUNTEANU, Romul (1924-2011, n. sat Căianu Mic, jud. Hunedoara), istoric, critic literar și editor român. Prof. univ. la București. Director al Editurii Univers (1971-1990). Studii de literaturi universală („Metamorfozele criticii europene moderne”, „Noul roman francez”, „Farsa tragică”, „Literatura europeană în epoca luminilor”, „Clasicism și baroc în literatura europeană din sec. al XVII-lea”).

MURRY [mári], John Middleton [mídltən] (1889-1957), critic literar și scriitor englez. Soțul Katherinei Mansfield. Studii critice de erudiție clasică și filozofică („Dostoevski”, „Aspecte ale literaturii”, „Problema stilului”, „Keats și Shakespeare”). Romane („Natură moartă”, „Lucrurile umile care suntem”); poezii; memorialistică.

NEGRICI, Eugen (n. 1941, Râmnicu Vâlcea), teoretician și critic literar român. Prof. univ. la București. A introdus conceptul de „expresivitate involuntară”, prin care a recitit creator literatura română veche, și a propus o tipologie structurală a poeziei actuale („Expresivitatea involuntară”, „Figura spiritului creator”, „Sistematica poeziei”); lucrări despre Grigore Ureche, Miron Costin, Antim Ivireanul ș.a.

NEUMANN [nóiman], Stanislav Kostka (1875-1947), poet și editor ceh. Lirică romantică, abordând tema socială, umanitară („Sunt apostolul noii vieți”, „Visul mulțimii disperaților”, „Cântece cehe”) și antifascistă („Anul fără sfârșit”). Versuri erotice („Iubire”). Lucrări de critică literară, eseuri politice, impresii de călătorie.

ŌOKA, Shōhei (1909-1988), scriitor și critic literar japonez. Participant la războiul din Pacific, a scris povestiri și romane care prezintă traumele psihologice ale celor care au luptat sau au fost prizonieri („Jurnalul unui prizonier”, „Soția”, „Focurile pe câmpie”, „Adolescentul”).

PAGLIÀRO [paliáro], Antonino (1898-1973), lingvist și critic literar italian. Prof. univ. la Roma. Studii etimologice și istorice privind texte iraniene („Inscripțiile din sinagoga Dura”, „Istoria Iranului antic”, „Literatura persană”, în colab.). Studii de critică semantică („Cuvânt și imagine”, „Funcțiile limbajului”).

PANZACCHI, Enrico (1840-1904), scriitor și critic literar și de artă italian. Prof. univ. la Bologna. Versuri romantice, într-o formă elegantă („Vechi ideal”, „Rime noi”); nuvele („Povestirile mele”, „Povestiri credibile și incredibile”). Eseuri literare („La umbră”). Studii critice („Poeți îndrăgostiți”, „Femei și poeți”, „Morți și vii”).

PATER, Walther Horatio (1839-1894), eseist, critic literar și scriitor englez. Cea mai de seamă personalitate a esteticii engleze din sec. 19. Susținător al teoriei „artă pentru artă”. Studii consacrate Renașterii italiene și romantismului englez („Studii de istorie a Renașterii”, „Portrete imaginare”). Romane istorice („Marius epicureanul”, „Gaston de La Tour”) în care se remarcă ca un excelent stilist.

PETRAȘCU 1. Gheorghe P. (1872-1949, n. Tecuci), pictor român. Acad. (1936). Unul dintre întemeietorii „Tinerimii artistice” (1900) la Paris. La început influențat de N. Grigorescu, se afirmă ulterior ca una dintre cele mai originale personalități ale artei românești. Pornind de la câteva motive (peisaje, case, interioare, naturi moarte, câteodată figuri umane), realizează capodopere de o adâncă poezie, de o energie calmă și nobilă a expresiei, pictate într-o pastă consistentă de o somptuoasă strălucire („Atelier la Târgoviște”, „Interior cu fotoliu roșu”, „Natură moartă cu tingire”, „Odaliscă”, „Floarea soarelui”, „Femei la scăldat”, peisaje venețiene). Gravuri. 2. Nicolae P. (1859-1944, n. Tecuci), critic literar și prozator român. Frate cu P. (1). A făcut parte din cercul „Junimii” bucureștene, de care s-a despărțit ulterior, înființând revista „Literatură și artă română” (1896-1910). Studii monografice despre M. Eminescu, D. Bolintineanu, D. Zamfirescu, Delavrancea, N. Grigorescu. Un roman inspirat de existența artiștilor geniali („Marin Gelea”). Memorialistică. 3. Mariana P. (1915-1995), graficiană și pictoriță română. Fiica lui P. (1). Compoziții în acuarelă, tuș colorat, gravuri în toate tehnicile, evocând cu vervă și strălucire aspecte din viața industrială („Constructorii”) sau diferite obiceiuri populare (ciclul „Sărbători folclorice de primăvară”).

PISAREV, Dmitri Ivanovici (1840-1868), critic literar și publicist rus. Unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai nihilismului rus. Colaborator de seamă al revistei radicale „Cuvântul rus” (la începutul anilor ’60). Pamfletul său „Guvernul rus sub protecția lui Schedo-Ferroti” în care lua apărarea lui Herzen, i-a atras arestarea și închisoarea la fortăreața Petropavlovsk (1862-1867). Promotor al realismului în estetică („Distrugerea esteticii”).

POE [pəu], Edgar Allan (1809-1849), scriitor și critic literar american. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai literaturii fantastice. Lirică străbătută de accente romantice și viziuni halucinante, păstrând o desăvârșită rigoare formală („Tamerlan”, „Corbul”, „Ulalume”, „Annabel Le”, „Clopotele”); proză fantastică („Aventurile lui Arhur Gordon Pym”, „Prăbușirea casei Usher”, ciclul „Povestiri extraordinare”) și de factură enigmistică, P. fiind printre primii reprezentanți ai literaturii polițiste („Cărăbușul de aur”, „Crimele din Rue Morgue”, „Misterul Mariei Rogêt”, „Pisica neagră”, „Scrisoarea furată”); studii de teorie literară („Filozofia compoziției”, „Principiul poetic”). Eseuri („Eureka”). Viața plină de excentricități i-a provocat prematur moartea. Necunoscut de compatrioți, opera sa a fost revelată europenilor prin traducerile lui Baudelaire, exercitând o puternică influență asupra simbolismului și suprarealismului datorită cultivării misterului și macabrului.

POIROT-DELPECH [puaró delpéʃ], Bertrand (1929-2006), scriitor francez. Romane moraliste și satirice („Marele nătăfleț”, „Mai marii acestei lumi”, „Vara lui 36”). Eseuri („Sfârșitul comediei”). Critic literar la ziarul „Le Monde”.

POULET [pulé], Georges (1902-1991), critic literar belgian de expresie franceză. Prof. univ. la Edinburgh, Baltimore, Zürich, Nisa. Reprezentant al „noii critici”, a fost partizanul identificării criticului cu modul de a fi și a simți al autorului, axată pe reconstituirea timpului și a spațiului, temă specifică istoriei ideilor („Studii asupra timpului uman”, „Măsura clipei”, „Metamorfozele cercului”, „Spațiul proustian”, „Conștiința critică”, „Judecata nedecisă”).

PRAZ, Mario (1896-1982), critic literar și scriitor italian. Prof. univ. la Roma, Liverpool și Manchester. Lucrări privind istoria literaturii engleze („Istoria literaturii engleze”, „Poeți englezi din sec. XVII”, „Criza eroului în romanul victorian”); studii de istorie literară comparată („Carnea, moartea și diavolul în literatura romantică”).

PRÉVOST [prevó], Jean (1901-1944), scriitor francez. Studii de morală („Încercare de singurătate”), de critică literară („Epicurienii francezi”). Romane populiste de mare succes („Frații Bouquinquant”) sau de critică socială („Vânătoarea din zori”). Luptător în Rezistență, a murit în luptă.

PRINTZ-PÅHLSON, Göran (1931-2006), scriitor suedez. Versuri intelectualiste bazate pe simboluri, folosind un stil ironic („Călătorie între poezie și poezie”). Critică literară („Lumi închise, spațiu deschis”).

PRZYBYSZEWSKI [pʃibiʃéfski], Satanisław (1868-1927), scriitor și critic literar polonez. A condus revista „Viața” a grupării neoromantice „Tânăra Polonie”, care a avut o mare influență asupra a numeroși scriitori polonezi, ruși și cehi. Creație simbolistă, într-un univers fantastic, atentă la sfera subconștientului. Poeme în proză („De profundis”, „Liturghia morților”), romane psihologice de expresie decadentă („Fiii Satanei”, „Homo sapiens”, „Urletul”), drame în manieră ibseniană („Zăpada”, „Vâltoarea”). Eseuri („Despre dramă și scenă”, „Expresionismul”), memorialistică („Contemporanii mei”).

HARTLEY [há:tli], Leslie Poles (1895-1972), scriitor englez. Povestiri („Spaime nocturne”) și bildungsromane (trilogia „Eustace și Hilda”) axate pe ideea rolului memoriei în maturizarea individului. Critică literară („Responsabilitatea romancierului”).

HAZLITT [hæzlit], William (1778-1830), eseist și critic literar englez. Adept al descriptivismului. Inițiatorul criticii dramatice în Anglia, urmărind în special psihologia personajelor („Panorama teatrului englez”, „Personajele din piesele lui Shakespeare”, „Creația dramatică din perioada elisabetană”, „Poeții comici englezi”). Eseuri („Prima mea întâlnire cu poeții”, „Despre teama de moarte”, „Despre gust”).

HERRIOT [erió], Édouard (872-1957), om politic și scriitor francez. Președintele Partidului Radical (1919-1957, cu întreruperi). De mai multe ori ministru; prim-min. (1924-1925, iul. 1926, iun.-dec. 1932). Primar al orașului Lyon (1905, 1942, 1945-1955). Deportat în Germania (1942-1945). Lucrări de critică literară.

HORIA, Vintilă (pe numele adevărat Vintilă Caftangioglu) (1915-1992, n. Șegarcea), scriitor român. După 1945, obligat să trăiască în exil. Stabilit în Spania. Prof. univ. la Buenos Aires și Madrid. Debutează ca poet de factură tradiționalistă („Procesiuni”), afirmându-se ulterior ca romancier („Acolo și stelele ard”). Romane inspirate de experiența expatrierii și de nostalgia țării natale, conferind exilului o dimensiune arhetipală (trilogia în lb. franceză „Dumnezeu s-a născut în exil” – premiul Goncourt, 1960 -, „Cavalerul resemnării”, „Prigoniți-l pe Boețiu!”). O trilogie, în lb. spaniolă, despre cel de-al Doilea Război Mondial („Imposibilii”, „Omul din neguri”, „Marta sau al doilea război mondial”). Studii și eseuri de critică literară („Prezența mitului”, „Literatura secolului XX”, „Literatura și disidența”); publicistică.

HOWELLS [háuəlz], William Dean (1837-1920), scriitor și editor american. Reprezentant de seamă al realismului în literatura americană. A editat „Atlantic Monthly”. Autor a peste 100 de volume de proză, dramaturgie, poezie, critică, însemnări de călătorie și memorii („Ascensiunea lui Silas Lapham”, „O întâlnire întâmplătoare”, „Vară târzie”, „Un călător din Altruria”). Unul dintre primii analiști ai stilului literar („Critică și proză literară”). A exercitat o puternică influență asupra scriitorilor generației sale (Stephen Crane, Mark Twain).

IERUNCA, Virgil (pe numele adevărat Virgil Untaru) (1920-2006, Lădești, jud. Vâlcea), critic literar și publicist român. Soțul Monicăi Lovinescu. Stabilit în Franța (1947). Redactor cultural al emisiunilor pentru străinătate ale Radiodifuziunii Franceze, cercetător la Centrul Național de Cercetări Științifice (CNRS) din Paris. Colaborator la Radio Europa Liberă, cu emisiuni de promovare a valorilor românești autentice și denunțare a compromisurilor cu puterea comunistă. Redactor la revistele „Limite” și „Ethos”. Publică primul studiu despre „Fenomenul Pitești”. Eseuri polemice și recuperatoare („Românește”, „Dimpotrivă”, „Subiect și predicat”, „Semnul mirării”).

IONESCU, Gelu (n. 1937, Galați), teoretician și critic literar român. Stabilit în Germania (1982). Studii de literatură universală și comparată și de estetica receptării („Romanul lecturii”, „Orizontul traducerii”). Prima sinteză monografică despre scrierile românești ale lui E. Ionescu și impactul lor asupra operei acestuia în limba franceză („Anatomia unei negații”). Colab. la ediția critică Tudor Vianu, „Opere”. Publicistică de opinie, pe teme culturale și politice la Radio Europa Liberă.

IONESCU, Radu (1834-1872, n. București), critic literar, publicist și poet român. În criotică și teorie literară („Principele criticei”) este un precursor al lui T. Maiorescu. Lirică de un romantism sumbru („Cânturi intime”). Publicistică politică în „Buciumul”, „Românul” ș.a.

IONESCU-RION, Raicu (1872-1895, n. Bălășești, jud. Galați), critic literar român. Discipol al lui Gherea, adversar al junimismului și al „literaturii decadente”, I.-R. își înscrie activitatea critică în sfera direcției de la „Contemporanul”. Studii de literatură comparată („Eminescu și Lenau”).

IORGULESCU, Mircea (1943-2011, n. Valea Călugărească, jud. Prahova), critic literar și publicist român. Stabilit la Paris (1989). Comentator politico-social al postului de radio „Europa Liberă”. Exeget al valorilor contemporane („Rondul de noapte”, „Al doilea rond”, „Scriitori tineri contemporani”, „Ceara și sigiliul”); studii de istorie literară din perspectiva actualității („Spre alt Istrati”, „Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale”).

ITO, Hitoshi (zis Sei) (1905-1969), scriitor și critic literar japonez. Lirică („Poteca luminată de zăpadă”). Romane îmbinând particularitățile prozei nipone uc ficțiunea proprie romanului occidental („Sat și oraș”, „Ceața înghețată”). Analist al creației literare, a pus problema libertății artistului („Metoda romanului”).

IVANOV, Veaceslav Ivanonici (1866-1949), poet și critic literar rus. Stabilit în Italia (1924). Teoretician și filozof al simbolismului rus. Lirică în tonalități solemne („Corardens”, „Transparență”); poemul simbolic și ezoteric „Omul”. Drame poetico-filozofice („Prometeu”).

JAMES [dʒeimz] 1. William J. (1842-1910), filozof și psiholog american. Preocupat inițial de anatomie și fiziologie, s-a reorientat către psihologie și filozofie, devenind celebru prin lucrarea „Principii de psihologie”. J. a reformulat pragmatismul inițiat de Ch.S. Pierce, reușind, prin eseurile sale, să comunice principii noii filozofii unui larg cerc de cititori; totodată, el a dezvoltat pragmatismul în direcții noi, abordând probleme de psihologie și religie. J. și-a numit propria concepție „empirism radical” pentru a arăta că nu numai lucrurile fizice, dar și cele de ordin spiritual sunt, deopotrivă, elemente ale experienței („Voința de a crede”, „Pragmatismul”, „Eseuri despre empirismul radical”, „Varietatea experienței religioase”). 2. Henry J. (1843-1916), scriitor american. Naturalizat englez. Frate cu J. (1). Inovația sa în tehnica romanului îl consacră ca pe unul dintre primii psihologi și un precursor al monologului interior, având ca motiv dominant confruntarea dintre civilizația europeană și spiritul american („Americanul”, „Portretul unei doamne”, „Washington Square”, „Ambasadorii”, „Aripile porumbiței”, „Cupa de aur”, „Strângerea șurubului”). Nuvele („Daisy Miller”). Proză fantastică („Turnul de fildeș”). Eseuri și critică literară („Poeți și prozatori francezi”, „Însemnări despre prozatori”).

JOHNSON [dʒónsn], Samuel (1709-1784), filolog, scriitor și critic literar englez. Doctrinar al clasicismului. Lucrări de lexicologie („Dicționarul limbii engleze”); poeme („Londra”, „Vanitatea dorințelor umane”) și povestiri satirice („Istoria lui Rasselas, prinț al Abisiniei”), studii de istorie și critică literară („Shakespeare”, „Viețile poeților”). Editor al operei lui Shakespeare.

KEENE [ki:n], Donald (n. 1922), publicist și critic literar japonez de origine americană. Cunoscut niponolog. Autor a numeroase studii și antologii de literatură japoneză („Lumea între ziduri”, „Răsărit spre vest”). Traduceri.

KELLGREN, Johan Henrik (1751-1795), poet, publicist și critic literar suedez. Drame lirice („Gustaf Wasa”). Fondator al ziarului „Stockholms Posten” (1788). Raționalist, admirator al lui Voltaire, a publicat satire acide („Zâmbetele mele”), comice („Viața unui prost”), caricaturale („Dușmanii luminii”), evoluând apoi spre o poezie ce prefigurează romantismul suedez („Noua creație sau lumea imaginației”).

KONOPNICKA [kónopnitska], Maria (1842-1910), scriitoare poloneză. Poeme lirice („Zilele de durere și tristețe”, „Carte de cântece istorice”) și epice, cu conținut social, evocând tragismul condiției de emigrant („Pan Balcer în Brazilia”) sau de inspirație campestră și folclorică („Poezii”, „Cântece nostalgice”); nuvele axate pe conflicte dramatice („Cunoscuții mei”); critică literară.

KOTT [kot], Jan (1914-2001), critic literar american de origine poloneză. Stabilit în S.U.A. (1978). Prof. univ. la Varșovia și New York. Eseurile sale de critică dramatică au reînnoit, dintr-o perspectivă freudiană, concepția despre teatrul elisabetan („Shakespeare, contemporanul nostru”) și tragedia antică greacă („Mitologie și realism”, „Hrana zeilor”).

KRAUS, Karl (1874-1936), scriitor austriac. Remarcabil epigramist. Drame antirăzboinice („Ultimele zile ale omenirii”), antinaziste („A treia noapte valpurgică”). Versuri („Cuvinte în versuri”). Critică literară într-un stil polemic, expresiv („Zidul chinezesc”, „Judecata universală”, „Literatură și minciună”).

KRISTEVA, Julia (n. 1941), eseistă și psihanalistă franceză de origine bulgară. Stabilită în Franța (1965). Reprezentantă de seamă a curentului feminist francez. Scrierile sale se bazează pe interferențele dintre diverse domenii: psihanaliză, lingvistică generală, filozofie și critică literară („Revoluția limbajului poetic”, „Povești de iubire”, „Puterea ororii”, „Soarele negru. Depresiune și melancolie”).

KROLOW, Karl (pe numele adevărat Karol Kröpcke) (1915-1999), scriitor german. Lirică influențată de poezia modernă germană, evocând într-un limbaj poetic nou aspecte ale realității postbelice, natura, cotidianul, moartea („Frumoasa viață prea lăudată”, „Semnele lumii”, „Zile și nopți”). Povestiri autobiografice („Cealaltă viață”). Critică literară („Cum se naște o poezie”). Traduceri.

RAICU, Lucian (1934-2006, n. Iași), critic literar român. Stabilit în Franța (1986). Studii monografice pătrunzătoare realizate într-un stil empatic și elegant („Liviu Rebreanu”, „Gogol sau fantasticul banalității”, „Nicolae Labiș”). Eseuri („Critica – formă de viață”, „Practica scrisului și experiența lecturii”, „Calea de acces”, „Scene din romanul literaturii”, „Jurnal în fărâme cu Eugène Ionesco”).

RAIMONDI, Ezio (n. 1924), critic literar italian. Studii de filologie și critică literară („Literatura barocă”). Interesat de noi metode pentru interpretarea textului literar („Tehnici ale criticii literare”).

RALEA, Mihai (1896-1964, n. Huși), sociolog, psiholog, eseist și om politic român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Director al revistei „Viața românească” (1933-1940). În perioada interbelică, a desfășurat o activitate politică democratică și antifascistă, fiind membru al Partidului Național Țărănesc, pe care l-a părăsit în 1938. Ministru al Muncii (1938-1940) și al Artelor (1945-1946). Ambasador al României în S.U.A. (1946-1948). Director al Institutului de Psihologie al Academiei Române (din 1956). Influențat de E. Durkheim și de marxism, R. a formulat idealul unei democrații „sociale”, care să îmbine libertățile individuale cu solidarismul social („Introducere în sociologie”, „Contribuții la istoria societății”). A definit psihicul uman prin fenomenul „amânării”. Studii de antropologie filozofică („Explicarea omului”). Critică literară, eseuri („Interpretări”, „Atitudini”, „Comentarii sugestii”, „Perspective”, „Valori”, „Cele două Franțe”. Alte opere: „Istoria psihologiei” (în colab. cu C.I. Botez), „Sociologia succesului”, „Introducere în psihologia socială” (în colab. cu T. Herseni). Note de călătorie, traduceri.

RANSOM [rænsəm], John Crowe (1888-1974), poet și critic literar american. Fondator (1941) al curentului „noul criticism” („Noua critică”). Lirică rafinată, într-un stil concis, ironic și metaforic pe teme ale Sudului patriarhal („Fiori și febră”, „Poeme despre Dumnezeu”, „Doi gentilomi în temniță”).

RICHARDS [rítʃərdʒ], Ivor Armstrong (1893-1979), critic literar și poet englez. Prof. univ. la Cambridge, Harvard și Beijing. Lucrările sale stau la baza „noii critici” americane („Critica în acțiune”, „Principiile criticii literare”). Studii de semantică; versuri.

beletristică f. literatura în special romanescă: poezie, narațiuni de călătorii, articole de critică literară și estetică.

Densușianu (Aron) m. poet și critic literar, originar din satul ardelenesc Densuș: Negriada (1838-1900).

DAMIAN, Simion (1930-2012, Alba Iulia), critic literar român. Stabilit în Germania. Eseuri despre proza română interbelică („Intrarea în castel”, „G. Călinescu romancier”) și despre mari scriitori și artiști europeni ai sec. 20 („Duelul invizibil”).

Maiorescu m. 1. (Ioan), erudit profesor român, originar din Ardeal a vizitat cel dintâiu (1857) pe Românii din Istria (1811-1864); 2. (Titu), eminent critic literar și filozofic: Critice, Logica (1840-1917).

CRITIC, -Ă, critici, -ce, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care apreciază, evaluează calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc. ◊ Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). ◊ Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ◊ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.

ARTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini artistice și care, ca și știința, are o mare forță de cunoaștere și de transformare a vieții sociale. P.M.R. va acorda o atenție deosebită creării de condiții prielnice pentru dezvoltarea artei și culturii puse în serviciul poporului, și va arăta toată solicitudinea slujitorilor științei și ai artei. REZ. HOT. I 7. Arta realismului socialist este o puternică armă de educație comunistă a maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/1. Arta este ideologie, arta implică o poziție de clasă, implică un conținut. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 3/1. ◊ Artă socialistă = artă legată de viața oamenilor muncii, pusă în serviciul cauzei socialismului. V. realism socialist. Arta socialistă trebuie nu numai să oglindea-că viața poporului, ci să și educe și să îndrumese poporul. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/3. Artă cu tendință (în opoziție cu artă pentru artă) = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresiști din trecut) prin care se definește funcțiunea socială a artei; artă militantă. Constantin Dobrogeanu-Gherea a fost unul din partizanii artei cu tendință. ▭ Artă pentru artă sau artă pură = concepție metafizică idealistă, reacționară, care pretinde că arta ar avea un scop și o valoare «în sine» și că ar fi indiferentă față de clasele sociale. Artistul format în societatea burgheză s-a lăsat prins de formulele amăgitoare ale o artei-zonă neutră», a «artei pure», a «artei pentru artă». CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/1. Artă decadentă = artă cu conținut corupător, imoral, caracteristică în special pentru burghezie în perioada imperialismului. Arta decadentă își găsește expresia fie în formalism (impresionism, futurism, suprarealism etc.), fie în reprezentarea naturalistă a vieții. ▭ Operă de artă = rezultat al activității artistice creatoare. Om de artă (sau al artei) = persoană care desfășoară o activitate artistică sau se ocupă cu probleme de artă. Artă plastică = artă care operează cu forme și culori (sculptură, pictură etc.). Oamenii muncii sînt dornici să vadă arta plastică răspunzînd din ce în ce mai mult celor mai fierbinți năzuințe ale lor, mobilizîndu-i și întărindu-i în lupta pentru construirea socialismului și apărarea păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3,3. Profesorul de desen prevede lui Dumitraș Ilie un viitor sigur în artele plastice. SADOVEANU, N. F. 175. Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură; (mai rar, în trecut, și) arhitectură, poezie, muzică, dans. Artă poetică = tratat care cuprinde regulile de urmat la alcătuirea operelor literare în trecut. Boileau este autorul unei «Arte poetice». ▭ Artă populară = creație artistică (de obicei anonimă) realizată de popor. Artiștii profesioniști cinstiți recurg la izvoarele artei populare ca la un mijloc hotărîtor de luptă împotriva formalismului care degradează arta, lipsind-o de idei, de specific național. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 1 2. ◊ Expr. (Familiar) De dragul artei = în mod dezinteresat; gratis. 2. (De obicei urmat de determinări) Îndemînare într-o activitate oarecare (de cele mai multe ori practică); pricepere, meșteșug, măiestrie; îndeletnicire care cere îndemînare și respectarea unor anumite reguli. Imagi-națiunea, sufletul și mintea mea au putut aievea să-și însușească plăcerile și farmecul artei [vînătoriei], pe care tu, cel dintîi, o predai astăzi cititorilor romîni. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Arta militară = ramură a științei militare (cuprinzînd tactica, arta operativă și strategia), care se ocupă cu studierea metodelor privitoare la ducerea operațiilor militare și a războiului în general. Arte grafice = tehnica reproducerii și a multiplicării sub formă de imprimate sau cărți a originalelor scrise sau desenate. Arte liberale = discipline care se studiau în învățămîntul evului mediu, fiind grupate în «trivium» (gramatica, retorica, logica) și «quadrivium» (aritmetica, geometria, astronomia și muzica). Artă culinară = pricepere, meșteșug în pregătirea mîncărilor. De mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a învățat arta culinară de la tată-său. CARAGIALE, O. II 226.

DILETANTISM s. n. Faptul de a se ocupa cu o ramură a artei, a științei sau a tehnicii numai din plăcere, fără a avea o pregătire specială. Gelu era... înnebunit de această reușită pe dos a diletantismului său politic. CAMIL PETRESCU, N. 153. ♦ (Peiorativ) Lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însușiri necesare într-un domeniu oarecare de activitate; superficialitate. Trebuie luptat cu toată hotărîrea împotriva manifestărilor de diletantism și incompetență în materie de critică literară. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 1/3.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

NUMĂR, numere, s. n. I. 1. Ceea ce reprezintă rezultatul unei comparări a două mărimi de același fel; semn grafic sau grup de semne grafice corespunzător acestui rezultat. ◊ Număr întreg = număr care este un multiplu al unității, adică se poate obține adunînd unitatea cu ea însăși de mai multe ori. Număr fracționar v. fracționar. Număr zecimal = număr a cărui parte fracționară este exprimată printr-o fracție zecimală. Număr cu soț v. soț. Număr atomic = numărul de ordine pe care îl poartă elementele chimice așezate în ordinea tabloului lui Mendeleev și care exprimă numărul de protoni din nucleul atomului respectiv. ◊ Expr. La număr sau în număr de... = în total. Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, și fiecare Înșira cîte-o legendă, cîte-un basm ori o-ntîmplare. COȘBUC, P. II 125. Adunîndu-se boierii, 47 la număr, Lăpușneanul se puse în capul mesii. NEGRUZZI, S. I 150. Puțini erau la număr ostașii Romîniei. ALEXANDRESCU, M. 29. Fără (de) număr = nenumărat, fără margini, nelimitat. Întreaga faună fără număr, fiica mîlului primordial, se frămînta. SADOVEANU, N. F. 74. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. Se zărea atunce pe umeda cîmpie... delfini fără număr. ALECSANDRI, P. I 238. ♦ (Gram.) Forma pe care o ia un cuvînt spre a arăta dacă e vorba de unul sau de mai multe exemplare din obiectul numit de cuvîntul respectiv. Atributul adjectival se acordă cu substantivul în număr și gen. IORDAN, L. R. 618. 2. Cantitate oarecare. Numărul lor se mări ocupînd întreg trotoarul. SAHIA, N. 108. Și fie-n mare sau mic număr, neputincioși sînt cei nemernici. MACEDONSKI, O. I 101. De mult bănărit ce avea, nu-i mai știa numărul! CREANGĂ, P. 67. Numărul cordonașilor și al potecașilor se urca, la 1842, la 39859 familii. BĂLCESCU, O. I 38. ◊ Expr. Cu (sau în) număr = numărat, cu socoteală, cît trebuie. Aduse toate mațele și le dete iarăși în număr. ISPIRESCU, L. 66. ♦ Mulțime. De ce uitați că-n voi e și număr și putere? EMINESCU, O. I 59. Se văzură copleșiți de numărul dușmanilor. BĂLCESCU, O. II 12. ♦ Ceată, grup. Scoate-mă din numărul celor ce merg la vînat. GORJAN, H. I 4. II. 1. (La ziare, publicații, periodice etc.) Exemplar din tirajul care poartă același număr de ordine al apariției sau al seriei din care face parte. D. Maiorescu a publicat în «Convorbiri» două critici literare, una în numărul din septembrie și alta în cel din aprilie. GHEREA, ST. CR. II 56. 2. Bucată sau parte din programul unui spectacol de estradă, al unei reprezentații de circ etc.; parte dintr-o operă (duet, arie etc.). Fiecare număr a fost executat cu o strălucită măiestrie și cu plăcere creatoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 1/1. Un scamator... se pregătește pentru un mare număr final. C. PETRESCU, Î. I 13. ♦ Persoană care execută o astfel de bucată sau parte de program. Copila asta, uimitor de precoce, era un număr de senzație în lumea diplomatică de la Terapia. BART, E. 39. 3. Mărime a unui obiect (în special de îmbrăcăminte și de încălțăminte). Se vedeau și pantofii femeii. Pantofi pe care Ana îi socoti cu două numere măcar mai mari ca ai ei. C. PETRESCU, C. V. 355. 4. Însemnare în cifre făcută pe un obiect, pe o clădire etc., spre a arăta locul pe care îl ocupă acestea într-un șir de obiecte, de clădiri etc. asemănătoare. Eu vă spun încă o dată că în magazia numărul 8 nu s-a ascuns nimic. DEMETRIUS, C. 17. În lada cu numărul 5 sînt mătăsuri. CAMILAR, N. I 301. ♦ (Concretizat) Obiect, clădire etc. purtînd o astfel de însemnare. Locuiește pe Calea Victoriei la numărul 20. ♦ Bilet purtînd o cifră dintr-o serie, dintr-un șir de cifre. Am o listă de lotărie. – Iar? – Un franc numărul... mai sînt numai trei numere! CARAGIALE, O. I 230. 5. (Adesea determinat prin «de telefon») Cifră sau grup de cifre corespunzînd unui anumit post receptor de telefon. Pe urmă a cerut un număr la telefon. CAMIL PETRESCU, U. N. 69. III. (În loc. adj.) Numărul unu = de prima calitate, fără pereche, strașnic, excelent. I-a tras vizirului o săpuneală numărul unu. CARAGIALE, la TDRG. – Pl. și: (învechit, m.) numeri (ALECSANDRI, S. 80).

RĂSPUNZĂTOR, -OARE, răspunzători, -oare, adj. 1. Care răspunde pentru faptele sale, responsabil; care poartă răspunderea; care trebuie tras la răspundere. Ești răspunzător de moartea mătușe-mi. DUMITRIU, N. 123. Critica literară este în mare măsură răspunzătoare pentru neajunsurile poeziei. BENIUC, P. 119. 2. (Învechit) Care corespunde; corespunzător. Asemenea preliminări urmează a se face într-un mod răspunzător scopului. GHICA, A. 148.

PSEUDONIM s. n. (< fr. pseudonyme, cf. gr. pseudos „mincinos”, „fals” + onoma „nume”): nume creat sau adoptat, sub care cineva își ascunde adevărata identitate. Este folosit mai ales de scriitori, de ziariști, de critici literari și de artiști, ca de exemplu Tradem (Traian Demetrescu), Tudor Arghezi (Ion Teodorescu), Gala Galaction (Grigore Pișculescu), Perpessicius (Petre Panaitescu), Radu Tudoran (Nicolae Bogza), Paul Everac (Petre Constantinescu) etc.

ȘABLON (CLIȘEU LEXICAL) s. n. (cf. germ. Schablone, rus. șablon): cuvânt sau construcție lexicală (formulă, expresie stereotipă) care revine insistent în vorbirea sau în scrisul unui om sau al mai multor oameni și de care nu este nevoie, el (ea) putând fi înlocuit(ă) printr-un alt cuvânt sau printr-o altă construcție lexicală sinonimică. Ș. este un element lexical banalizat, tocit, uzat prin repetare excesivă în aceleași împrejurări. El apare mai ales în limbajul criticii literare (stilul publicistic) și în stilul administrativ. Astfel: notabil în „meditații notabile”, „creație notabilă”, „cupluri notabile”, „momente notabile” etc. (în loc de remarcabil); definitoriu în „formulă definitorie”, „semnificație definitorie”, „fapt definitoriu”, „gesturi definitorii”, „linii definitorii”, „culoare definitorie”, „trăsătură definitorie”, etc. (în loc de esențial, caracteristic sau determinant); memorabil în „imagini memorabile”, „piese memorabile”, „perle memorabile” etc. Ș. uniformizează vorbirea și scrisul, răpindu-le strălucirea originalității.

INTERPRETARE. Subst. Interpretare, interpretațiune (înv.), explicație, explicare, tălmăcire, tîlcuire (pop.), lămurire, precizare, clarificare, determinare, deslușire, limpezire (fig.), elucidare, edificare. Ilustrare, exemplificare, demonstrație, demonstrare, dovedire, argumentare, argumentație. Definiție, definire; conturare (fig.), precizare. Comentariu, comentare, parafrazare, descifrare, decodare, decodaj; glosare. Traducere, traducție (înv.), tălmăcire. Adaptare, adaptație, versiune. Note; indice interpretativ; ediție critică. Exegeză; textologie; hermeneutică; paleografie; critică; critică literară (de texte). Interpret, exeget, critic, comentator, traducător, translator, dragoman, tălmaci, tălmăcitor, tîlcuitor (pop.); textolog; paleograf. Adj. Explicativ, explicator (înv.), lămuritor, claridicator (rar), deslușitor (înv.), edificator. Definit, conturat (fig.). Adnotat. Interpretativ, ilustrativ, demonstrativ, definitoriu. Descifrabil, decodabil, interpretabil, traductibil, adaptabil. Critic, exegetic; textologic; paleografic. Vb. A interpreta, a explica, a tălmăci, a tîlcui (pop.), a lămuri, a preciza, a clarifica, a desluși, a limpezi, a elucida, a edifica. A ilustra, a exemplifica, a demonstra, a argumenta. A defini, a glosa, a contura (fig.). A comenta, a face un comentariu, a face observații, a parafraza. A descifra, a decoda, a decodifica, a dezlega, a descîlci (fig.), a descurca, a găsi cheia (fig.), a găsi tîlcul. A adnota; a adapta (un text). V. claritate, clasificare, cunoaștere, descoperire, descriere, inteligibilitate, semnificație.

LITERATURĂ. Subst. Literatură, arta cuvîntului, litere. Literatură populară, folclor, literatură orală, literatură anonimă; literatură scrisă, literatură cultă. Literatură beletristică, literatură artistică, beletristică. Literatură națională; literatură străină; literatură universală. Literatură veche; literatură antică; literatură clasică; literatură premodernă; literatură modernă; literatură contemporană. Literatură religioasă; literatură laică. Literatură științifico-fantastică; literatură didactică. Literatură pentru copii. Literatură epică; literatură lirică, lirică; literatură dramatică, dramaturgie, teatru. Proză; gen epic; poezie, gen liric; gen dramatic. Operă literară. Roman, povestire, nuvelă, nuveletă (rar), schiță; poveste; basm; snoavă. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.), vers; poem, epopee, epos (livr.). Piesă, piesetă, scenetă; dramă; tragedie; tragicomedie, melodramă; comedie, comedioară (dim., depr.). Gen satiric; satiră; parodie. Teorie literară, teoria literaturii; critică literară, critică; istorie literară; estetică literară. Publicistică, ziaristică, jurnalistică, presă. Stilistică literară; poetică; retorică. Textologie. Bibliografie. Literat, om de litere, literator (înv.); scriitor, poet; prozator, romancier; povestitor; narator; nuvelist; dramaturg; scenarist; publicist, ziarist, jurnalist; redactor. Adj. Literar, artistic, beletristic, poetic; literaturizat, poetizat; epic; prozaic; romanesc; nuvelistic; liric; dramatic; tragic; melodramatic; satiric, comic, grotesc; publicistic, ziaristic, jurnalistic; stilistic; retoric. Vb. A literariza, a literaturiza; a poetiza; a crea, a scrie, a compune, a redacta. V. artă, artist, autor, cîntăreț, curente literare, dramaturgie, folclor, poezie, proză, teatru.

PROZĂ. Subst. Proză literară, proză artistică; proză epică, proză narativă; proză lirică. Proză populară. Basm; poveste, povestioară (dim.); istorioară; legendă; mit; snoavă; proverb; zicătoare. Schiță; nuvelă, nuvelică (dim.), nuveletă; povestire; roman, roman-fluviu. Memorialistică; amintiri; memorii; însemnări de călătorie, memorial de călătorie, jurnal de călătorie; jurnal intim; antijurnal; corespondență literară. Autobiografie, confesiune. Biografie. Critică literară; recenzie; articol, articolaș (dim.); medalion literar; eseu; studiu; monografie literară; micromonografie. Autor, prozator; narator (livr.); povestitor, povestar (reg.), povestaș (reg.); nuvelist; romancier; memorialist; hageograf; biograf; critic literar; recenzent; eseist. Adj. Nuvelistic; romancier. Memorialistic. Eseistic. Epic. Vb. A scrie, a nara, a istorisi, a descrie, a povesti. V. autor, carte, curente literare, literatură.

descriptivism sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: descriptiv + -ism] 1 Curent lingvistic care folosește metode mecaniciste de descriere a limbilor din punct de vedere formal și fiziologic, fără cercetarea dezvoltării lor istorice. 2 Manierism literar care acordă o importanță exagerată amănuntelor descriptive, nesugestive. 3 Sistem de critică literară care, în loc de a se pronunța asupra semnificațiilor și valorii operelor, se mărginește la o descriere a acestora.

mit (gr. mythos „poveste”, „legendă”), figură de compoziție care constă într-o narațiune alegorică, de obicei anonimă și colectivă, menită să reflecte concepția asupra vieții și lumii proprie unui popor (A). M. este un fenomen de gândire și ficțiune colectivă, care constă în reprezentarea alegorică și narativă a unor fenomene originare, cum ar fi cele legate de crearea lumii (ex. m. zeilor și semizeilor), de etapele evolutive ale omenirii în luptă cu natura (ex. m. lui Prometeu și al lui Icar) etc. M. sunt reprezentări primitive ale unor fenomene, generate în mintea popoarelor de propriile lor aspirații, în esență de nevoia de fericire și de credința în realizarea ei. M. este și personificare și narațiune. Esența originară a m. este religioasă. De aceea o caracteristică a lui este perimarea, dispariția lui, datorită progresului științific în cunoaștere al omenirii. Cu timpul, pe măsură ce a început să se perimeze esența lui religioasă, a trecut în folclor și în artă în general, ca sursă de inspirație, iar critica literară îl descoperă totdeauna acolo unde ficțiunea, narațiunea alegorică, oglindește viziunea asupra lumii (Weltanschauung) caracteristică unui popor.

genetic, ~ă [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr génétique] 1 sf Ramură a biologiei care studiază fenomenele și legile eredității și ale variabilității organismelor Si: (rar) genezic (1). 2-3 a Care aparține geneticii (1) sau genezei Si: (rar) genezic (2-3). 4-5 a Privitor la genetică sau la geneză Si: (rar) genezic (4-5). 6-7 a Specific geneticii sau genezei Si: (rar) genezic (6-7). 8 a (Îs) Critică ~ă Tendință în critica literară care susține că o operă literară poate fi explicată urmărindu-se procesul elaborării ei în conștiința creatorului (pe baza documentelor, schițelor etc.) Si: (rar) genezic (8).

formalism sn [At: MAIORESCU, CR. 1, 385 / Pl: ~e / E: fr formalisme] 1 Orientare în artă, estetică, muzică, literatură care are tendința să supraaprecieze forma operei de artă în dauna conținutului, să considere forma un scop în sine. 2 (Flz) Doctrină care susține că adevărurile științifice sunt pur formale și bazate pe convenții. 3 (Îs) ~ul rus Curent în critica literară rusă din prima jumătate a sec. XX, al cărui obiect era definirea caracterelor specifice ale unei opere, din punctul de vedere strict al textului, în afara oricărei referințe istorice, biografice etc. 4 Atitudine caracterizată prin respectarea strictă a formei în dauna fondului problemelor. 5 Atitudine conformistă. 6 Atitudine exagerat de protocolară. 7 (Îs) ~ etic Respectarea pur formală a preceptelor și a normelor morale.

SOYINKA, Wole (pe numele adevărat Akinwande Oluwole S.) (n. 1934) , scriitor nigerian de expresie engleză. Autor dramatic fecund, reînvie în piesele sale miturile africane sau dezbate rolul artistului în societate („Dansul în pădure”, „Joc de giganți”, „Moartea și călărețul regelui”). Versuri („Poame pentru închisoare”, „Pământul lui Mandela”, „Idanre și alte poeme”). Romane („Interpreții”, „Un anotimp aberant”) și o autobiografie („Aké, anii copilăriei”) oferind o viziune critică asupra Nigeriei contemporane și asupra Africii negre. Critică literară („Mit, literatură și lumea africană”). Memorii. Opozant al regimului militar, s-a exilat (1994) în Franța. Premiul Nobel pentru literatură (1986).