ABANDON, abandonuri, s. n. 1. Părăsire împotriva regulilor morale și a obligațiilor materiale a copiilor, a familiei etc. 2. Părăsire a unui bun sau renunțare la un drept. 3. Renunțare la continuarea participării într-o probă sportivă. – Din fr. abandon.

abandon s. n. părăsire, renunțare. ◊ ~ familial = părăsire a copiilor, a familiei. ♦ (sport) retragere dintr-o competiție. (< fr. abandon)

ABANDONAT, -Ă, abandonați, -te, adj. Care a fost părăsit. ♦ Spec. (Despre copii nou-născuți) Lepădat². – V. abandona.

ADENOIDITĂ, adenoidite, s. f. Afecțiune frecventă mai ales la copii (putând apărea excepțional și la adulți), provocată de o infecție microbiană sau virotică a țesutului glandular din regiunea nazo-faringiană. [Pr.: -no-i-] – Din fr. adénoïdite.

ADOPTA, adopt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-și însuși felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.

ADOPTATOR, -OARE, adoptatori, -oare, s. m. și f. Persoană care adoptă un copil. – Adopta + suf. -tor.

ADOPTIV, -Ă, adoptivi, -e, adj. (Despre copii) Primit în familie cu drepturi și obligații de copil propriu; (despre părinții) care au adoptat un copil. – Din fr. adoptif, lat. adoptivus.

AFURISIT, -Ă, afurisiți, -te, s. m. și f., adj. (Om) rău, ticălos, blestemat. ♦ (Fam.) (Copil) ștrengar, poznaș. – V. afurisi.

ALA-BALA s. f. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discuție (inutilă)? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formație onomatopeică.

ALINTĂTURĂ, alintături, s. f. Alintare. ♦ (Concr.) Copil alintat. – Alinta + suf. -ătură.

ALTO s. m. 1. Voce (de femeie sau de copil) cu timbru grav, situată ca registru între sopran și tenor. 2. Instrument de suflat a cărui scară corespunde vocii de mai sus. 3. Violă¹. – Din it., fr. alto.

AMORAȘ, amorași, s. m. Diminutiv al lui amor; reprezentare, în artele plastice, a zeului amorului ca un copil gol cu aripi. – Amor + suf. -aș.

AN², ani, s. m. 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluții a Pământului în jurul Soarelui și care cuprinde 12 luni. ◊ Anul nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an). ◊ Loc. adv. În anul... = în cursul anului... La anul = în cursul anului viitor. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi etc.) în urmă. De ani și ani = de mulți ani, de multă vreme. An de (sau cu) an = în fiecare an, mereu. Cu anii = ani întregi, ani îndelungați. La (sau intr-) un an o dată = o singură dată într-un an; rar. 2. (Astron.; în sintagma) An-lumină = unitate de lungime pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. 3. Stadiu de studiu în unele forme de învățământ. ◊ (Urmat de determinări) Anii de studenție. Anii de ucenicie. 4. Măsură a vârstei unei ființe sau a vechimii unui lucru. Copil de cinci ani. 5. (La pl.) Epocă din viață; vreme. Anii copilăriei. – Lat. annus.

APUCAT², -Ă, apucați, -te, adj. (În superstiții; adesea substantivat) (Om) chinuit de diavol; p. ext. (persoană) care se enervează repede, care se manifestă cu violență. ♦ (Pop.; despre copii) Bolnav de colici. – V. apuca.

ARMAȘ, armași, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.

ARȘIC, arșice, s. n. 1. Os al articulației piciorului, deasupra copitelor, la vite; os al articulației genunchiului, la picioarele (de dinapoi ale) mieilor și caprelor, folosit la un joc de copii. 2. (La pl.) Numele unui joc de copii la care se folosesc arșice (1). [Var.: arșică s. f.] – Din tc. așık.

ASCUNS¹ s. n. Faptul de a (se) ascunde. ◊ De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. ◊ Loc. adv. În sau pe (sub) ascuns = tainic, pe furiș. – V. ascunde.

AZIL, aziluri, s. n. 1. Loc unde cineva găsește ocrotire, adăpost, refugiu. ◊ Drept de azil = drept de a se stabili pe teritoriul altei țări, de care se bucură în virtutea legii un refugiat politic. 2. Instituție de asistență socială pentru întreținerea bătrânilor, infirmilor, copiilor orfani etc. – Din fr. asile, lat. asylum.

AZVÂRLITĂ, azvârlite, s. f. (Pop.) Azvârlitură. ◊ De-a azvârlita = numele unui joc de copii, care constă în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui băț etc. ◊ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.

BABĂ, babe, s. f. I. Femeie în vârstă înaintată; femeie trecută de tinerețe; băbătie, babetă¹. ♦ Spec. Femeie bătrână care vindecă bolile prin mijloace empirice, prin vrăji, prin descântece etc. ◊ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbătoare. ♦ (Fam. și glumeț) Soție. ♦ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearcă să-i prindă pe ceilalți. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe cloșca, își apără „puii” înșirați, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe „gaia”; de-a puia-gaia. II. 1. Bârnă de sprijinire a unui acoperiș sau a unui planșeu de lemn. 2. Parte a unei copci în formă de toartă (numită și femeiușcă), în care se prinde cealaltă parte a copcii, în formă de cârlig (numită și moș). 3. (Iht.) Zglăvoacă. 4. (Reg.) Ciupercă roșie, comestibilă, care crește pe crăci uscate și putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.

BAR², baruri, s. n. (La unele jocuri de copii) Spațiu, loc de odihnă și de refugiu dinainte stabilit de jucători (la „ulii și porumbeii”, „leapșa” etc.) – et. nec.

BASTARD, -Ă, bastarzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Copil nelegitim; bitang. 2. S. m. și f. Plantă sau animal rezultat din încrucișarea a două specii deosebite; corcitură. 3. Adj. Batard. Scriere bastardă. – Din it. bastardo.

BAU interj. Cuvânt cu care se sperie, de obicei în glumă, copiii. – Onomatopee.

BAUBAU s. m. invar. Personaj imaginar cu care se sperie copiii mici. [Var.: babau s. m. invar., babaua s. f. invar.] – Din bau (repetat).

BĂIAT, băieți, s. m. 1. Copil de sex bărbătesc. ◊ (Reg.; la pl.) Copii (indiferent de sex). 2. Persoană de sex bărbătesc ieșită nu de mult din vârsta copilăriei; p. ext. adolescent, flăcău. ◊ (Cu nuanță afectivă, despre bărbați mai în vârstă) Bun băiat! 3. Fiu, fecior (al cuiva). 4. (Rar) Servitor, slugă. Băiat la vite. ◊ Băiat de prăvălie = adolescent care învăța negoțul, lucrând într-un magazin; p. ext. vânzător comercial. [Var.: (reg.) băiet s. m.] – Et. nec.

BĂRBIȚĂ, bărbițe, s. f. 1. Șervețel de pânză sau de mușama care se leagă la gâtul copiilor mici când mănâncă; bavetă. 2. (Rar) Bărbuță. – Barbă + suf. -iță.

BĂUNI, băun, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre lupi și câini) A urla; (despre vite) a mugi; (despre copii) a țipa tare; p. ext. a se văita. [Pr.: bă-u-] – Cf. bau.

BÂZĂ, bâze, s. f. Joc de copii în care partenerii lovesc pe la spate, pe rând, cu palma în palma așezată la subsuoara brațului opus a celui care se pune „bâză” și care trebuie să ghicească cine l-a lovit, în timp ce partenerii de joc strigă „bâzzz!”. – Bâz + suf. -ă.

BÂZÂI, bâzâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre insectele care zboară) A produce zgomotul caracteristic zborului; a zumzăi, a zâzâi, a zumbăi. 2. Intranz. (Mai ales despre copii; fam.) A plânge, a scânci. 3. Tranz. (Fam.) A sâcâi, a cicăli; a bârfi. – Bâz + suf. -âi.

BÂZÂITOR, -OARE, bâzâitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care bâzâie. 2. S. f. Jucărie de copii care produce zgomote asemănătoare unui bâzâit; sfârâitoare, zbârnâitoare. [Pr.: -zâ-i-] – Bâzâi + suf. -tor.

BEBE s. m. Copil în primele luni sau în primii ani ai vieții. [Acc. și: bebe] – Din fr. bébé.

BEBELUȘ, bebeluși, s. m. Copil mic în primele luni de viață. – Bebe + suf. -ăluș.

BENJAMIN s. m. (Rar) Cel mai mic copil al unei familii; cel mai tânăr membru al unui grup. – Din fr. benjamin.

BILĂ², bile, s. f. Sferă (de mici dimensiuni) fabricată din diferite materiale și întrebuințată în diverse scopuri (ca rulmenți, la unele jocuri de copii, la jocul de popice, ca modalitate de vot etc.). ◊ Bilă albă = expresie a votului pozitiv. Bilă neagră = expresie a votului negativ. (La notarea răspunsurilor studenților; în trecut) Bilă albă = calificativ între „foarte bine” și „bine”. Bilă roșie = calificativ între „bine” și „suficient”. Bilă neagră = calificativul „insuficient”. – Din fr. bille.

BIRLIC, (1) birlici, s. m., (2) birlicuri, s. n. 1. S. m. As (2). 2. S. n. Spetează verticală la zmeul cu care se joacă copiii. – Din tc. birlik.

BITANG, -Ă, bitangi, -ge, s. m. și f. (Reg.; adesea adjectival) Copil nelegitim; bastard. – Din magh. bitang.

BOALĂ, boli, s. f. 1. (La om și la animale) Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug. ◊ Boala somnului = boală infecțioasă gravă transmisibilă prin înțepătura muștei țețe. Boala papagalilor = psitacoză. ◊ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boală lungă (sau mare) = febră tifoidă. Boală seacă = tuberculoză pulmonară. Boală de zahăr = diabet. ◊ Expr. A băga pe cineva în (toate) boale(le) = a supăra, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva să sufere din punct de vedere moral, a-l face să se simtă prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organică, patologică sau biochimică. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, leneșe, nărăvașe. 3. (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ◊ Expr. A avea boală pe cineva = a avea ciudă, necaz, pică, invidie pe cineva. [Pl. și: boale] – Din sl. bolĭ.

BOGDAPROSTE interj. (Pop.; adesea substantivat) Cuvânt de mulțumire adresat celui care dă ceva de pomană. ◊ Loc. adj. De bogdaproste = de pomană. ◊ Expr. Ca un pui de bogdaproste = (despre copii) nenorocit, prăpădit. (Fam.) A umple de bogdaproste = a ocărî (2). [Var.: bodaproste interj.] – Din bg. bog da prosti.

BOMBĂNI, bombănesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi pentru sine, încet și fără a articula răspicat sunetele. ♦ Tranz. A sâcâi pe cineva, arătându-i nemulțumirea prin vorbe spuse parcă pentru sine. 2. (Despre copiii mici) A produce sunete nearticulate. – Formație onomatopeică.

BONĂ, bone, s. f. Îngrijitoare angajată într-o familie pentru a crește copiii și a-i învăța o limbă străină. – Din fr. bonne, germ. Bonne.

BONETĂ, bonete, s. f. 1. Acoperământ de cap confecționat din pânză sau din stofă, fără boruri sau cozoroc, purtat de femei, de copii, de bucătari, medici, laboranți, militari etc. 2. (În sintagma) Bonetă frigiană = un fel de căciuliță de lână cu vârful îndoit înainte, devenită în timpul Revoluției Franceze (1789-1794) simbol al libertății. – Din fr. bonnet.

BOTINĂ, botine, s. f. (Reg.) Gheată (de damă sau de copil). ♦ Cizmuliță. – Din fr. botine.

BRASIERĂ, brasiere, s. f. Obiect de lenjerie de copil sau de femeie, fără mâneci, care acoperă pieptul. [Pr.: -si-e-] – Din fr. brassière.

BROSCOI, broscoi, s. m. 1. Augmentativ al lui broască (1). 2. Masculul broaștei (1). 3. (Glumeț) Epitet dat unui copil mic. – Broască + suf. -oi.

BUBĂ, bube, s. f. 1. Nume generic dat umflăturilor cu caracter purulent ale țesutului celular de sub piele. ◊ Expr. A umbla cu cineva ca cu o bubă coaptă = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe față; s-a dezvăluit totul. ◊ Compuse: (pop.) bubă-neagră = dalac; bube-dulci = bubulițe dese, de natură infecțioasă, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.; buba-mânzului = gurmă. ♦ Rană. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicată, dificilă a unei probleme. ♦ Defect, defecțiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. buba.

BUFLEI, buflei, s. m. (Fam. și glumeț) Copil sau pui de animal gras, dolofan. – Et. nec.

BUFTEA s. m. invar. (Fam. și glumeț) Om sau copil gras. – Buft + suf. -ea.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

BURSUC, bursuci, s. m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; viezure. ♦ Fig. Om sau copil mic, îndesat și greoi; om retras, izolat, ursuz. – Din tc. borsuk.

BUZĂ, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc gura și acoperă dinții. ◊ Buză de iepure = anomalie congenitală care constă în faptul că buza este ușor despicată (ca la iepure). ◊ Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate = a rămâne înșelat, dezamăgit în așteptările sale. A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a rămâne păgubaș; a fluiera a pagubă. A se șterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-și linge buzele (după ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copii) a fi gata să izbucnească în plâns. ♦ Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adâncă. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza străchinii. ◊ Expr. (Rar) Plin (până în) buză = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui șanț, a unei păduri etc. 4. Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. 5. (În sintagma) Buză de bandaj = partea proeminentă a bandajului montat pe roțile autovehiculelor de cale ferată, care servește la menținerea și la conducerea vehiculului respectiv pe șină. – Cf. alb. buzë.

CACA subst. (În limbajul copiilor) 1. Materii fecale, excremente. 2. Lucru murdar, respingător. – Cf. fr. caca.

CALISTENIE, calistenii, s. f. Program de exerciții fizice pentru copii sau, p. ext., de întreținere executate rapid (în ritmul muzicii). – Din fr. callisthénie.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CARABĂ, carabe, s. f. 1. (Reg.) Fluier primitiv pe care și-l fac copiii dintr-o țeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pană de gâscă etc. 2. Tubul cimpoiului asemănător cu fluierul, la care se execută melodia. 3. (Arg.) Palmă (2). – Din scr. karabe.

CARBON s. n. Element chimic, metaloid foarte răspândit în natură, component de bază al tuturor substanțelor organice, care se găsește în cărbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementară în diamant, în grafit și în cărbunele negru. ◊ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia naștere în atmosferă și care servește la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subțire acoperită pe una dintre fețe cu o substanță chimică de culoare închisă, întrebuințată în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagină. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.

CART², carturi, s. n. Automobil de curse mic, cu caroseria și partea mecanică simplificate și viteza redusă; automobil de acest tip folosit de copii în unele jocuri sportive. [Scris și: kart] – Din engl., fr. kart.

CASĂ¹, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă¹. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, (nici) masă = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire care adăpostește o scară. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație = construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

CATIHET, catiheți, s. m. Persoană care preda copiilor catehismul, dogmele religiei; profesor de religie. – Din ngr. katihitís.

CAUĂ s. f. (Reg.) Ființă imaginară, înspăimântătoare, cu care sunt speriați copiii. [Pr.: -ca-uă] – Cf. ucr. kava.

CĂCIULIȚĂ, căciulițe, s. f. 1. Diminutiv al lui căciulă (1). 2. Un fel de bonetă purtată de femei și de copii. – Căciulă + suf. -iță.

CĂIȚĂ, căițe, s. f. (Reg.) 1. Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). – Din scr. kaica.

CĂLUȘEL, călușei, s. m. 1. Căluț (1). 2. (La pl.) Instalație alcătuită din mai mulți căișori de lemn pe care încalecă copiii și care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendați de niște bârne transversale; carusel, căișori. 3. Căluț (3). 4. Căluș (6). – Cal + suf. -ușel.

CĂMIN, (1, 4, 6) căminuri, (2, 3, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural; cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.

CĂRUCIOR, cărucioare, s. n. 1. Trăsurică în care sunt plimbați copiii mici; căruț (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roți de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obișnuite și care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distanțe scurte; căruț (2). 3. Subansamblu al unei mașini-unelte, al unei mașini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Căruț + suf. -ior.

CÂND adv., conj. I. Adv. (În propoziții interogative) În ce moment? în care perioadă de timp? Când a sosit? ◊ Expr. Când și când sau din când în când = câteodată, uneori. Când..., când... = câteodată..., altă dată...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propoziție temporală) a) În momentul sau în vremea în care... Când a văzut-o, s-a bucurat. b) După ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., până (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Deși; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu ești nepăsător. e) Și (deodată). Au ajuns, când, ce să vezi? 2. (Introduce o propoziție atributivă în legătură cu noțiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii. ◊ Expr. A (nu) avea când să... = a (nu) avea timpul material necesar să... 3. (Introduce o propoziție cauzală cu nuanță temporală) Fiindcă, deoarece, odată ce. Când știa că trebuie să plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, de. Ce să spui când nu ai nimic de spus? ◊ Expr. Ca și când = parcă. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Spune-mi când să vin. – Lat. quando.

CÂNTEC, cântece, s. n. 1. Șir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete plăcute, melodioase emise de unele păsări; zumzetul plăcut al unor insecte. ◊ Cântecul lebedei = ultima operă sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compoziție literară în versuri, adesea însoțită de melodie. ◊ Cântec bătrânesc = baladă populară veche. Cântec de dor = poezie populară cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirică cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu conținut patriotic, revoluționar, care are un caracter mobilizator și exprimă năzuințe de libertate, de pace etc. Cântec de leagăn = cântec liric cu care sunt adormiți copiii mici. ◊ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Așa-i cântecul = asta e situația. A fi cu cântec sau a-și avea cântecul său = (despre lucruri, întâmplări, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul său (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cântic s. n.] – Lat. canticum.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjură un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și pentru a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice după fr. cercle).

CHEAG, cheaguri, s. n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegătoarelor tinere și al copilului, care are proprietatea de a închega cazeina din lapte; chimozină, lactoferment. 2. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului rumegătoarelor, din care se extrage cheagul (1). 3. (În sintagma) Cheag sangvin = masă gelatinoasă roșie care se formează prin închegarea sângelui; coagul. 4. Fig. Fond inițial al unei averi mai mari. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se îmbogățească, a se îmbogăți. A avea cheag = a fi bogat – Lat. *clagum (= coagulum).

CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Pornește chiar acum. ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Până și, încă și. Chiar prin somn tot simțea. ♦ Încă; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de „nici”) Măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și în cazul. Mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. 3. În realitate, cu adevărat, într-adevăr. Iată că chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lămurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.

CHIȘTOC, -OACĂ, chiștoci, -oace, subst. 1. S. n. Muc de țigară. 2. S. m. și f. Fig. Copil mic de statură și îndesat. [Pl. și: (1) chiștocuri. – Var.: chiostec s. n.] – Et. nec.

CHIVĂRĂ, chivere, s. f. Acoperământ de cap în formă de chipiu înalt, folosit în trecut de ostașii unor unități militare. ♦ Acoperământ de cap în formă triunghiulară, confecționat sumar din hârtie și folosit pentru a feri capul de soare, în jocul copiilor de-a soldații; coif. [Var.: chiveră s. f.] – Din rus. kiver.

COPIL¹, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugaci. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. – Cf. alb. kopil.

COPIL², copili, s. m. 1. Lăstar crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod. 2. Cui de lemn sau de metal care se înfige în ochiul țâțânii, la stâlpul ușii sau al porții. – Cf. copil¹.

CREȘĂ, creșe, s. f. Instituție care asigură îngrijirea copiilor până la vârsta de trei ani, un număr de ore sau de zile, pe săptămână. – Din fr. crèche.

DANCI, danci, s. m. Copil de țigan. – Din țig. den ci „dă-mi ceva”.

DĂDACĂ, dădace, s. f. Femeie angajată pentru creșterea și îngrijirea copiilor mici. ◊ Expr. A face pe dădaca = a-și asuma rolul de a asista, de a îndruma și de a îngriji pe cineva, în special pe un copil. – Din ngr. dadá, tc. dadı (influențat de neneacă, babacă, duducă etc.).

DĂDĂCI, dădăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A fi dădaca unui copil, a-l îngriji în calitate de dădacă. 2. (Fam.) A servi, a îngriji pe cineva ca pe un copil, a-l asista în orice acțiune. – Din dădacă.

DOBÂNDI, dobândesc, vb. IV. Tranz. 1. A obține ceva prin muncă, eforturi, perseverență; a câștiga, a realiza; a face rost de ceva, a găsi, a procura ceva. ♦ A primi, a căpăta. ◊ Expr. A dobândi un copil = a i se naște cuiva un copil. 2. (Înv.) A cuceri un oraș, o cetate etc. – Din sl. dobyti (dobondon).

EDUCA, educ, vb. I. Tranz. A forma pe cineva prin educație; a influența în mod intenționat, sistematic și organizat dezvoltarea intelectuală, morală și fizică a copiilor și tineretului sau, p. ext., a oamenilor, a societății etc. – Din fr. éduquer, lat. educare.

EDUCATOR, -OARE, educatori, -oare, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care educă copiii, tineretul (în școli); profesor, învățător. 2. S. f. Persoană cu o pregătire specială care se ocupă de educația copiilor preșcolari (în cămine și în grădinițe). – Din fr. éducateur, lat. educator, -oris.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

FĂLCARIȚĂ s. f. (Med.; pop.) Tetanos (la copii). – Falcă + suf. -ariță.

FOARTE adv. 1. (Ca determinativ pe lângă un adjectiv sau un adverb; ajută la formarea superlativului absolut) Foarte frumos. Foarte bine. ◊ (Așezat după adjectiv, înv. și arh.) Supărat foarte. ◊ (Ca determinativ pe lângă o locuțiune adjectivală sau adverbială) Foarte de dimineață. ◊ (Ca determinativ pe lângă un substantiv care exprimă o însușire) E foarte copil pentru vârsta lui. 2. (Pop.; ca determinativ pe lângă un verb și așezat înaintea lui) Mult, tare. Prăjiturile foarte îi plăceau. ◊ (În legătură cu „a mulțumi”, azi mai ales ir.) Îți foarte mulțumesc de așa serviciu. ◊ (Pop.; așezat după verb) Se mânie foarte. ◊ (Pop.; așezat între auxiliar și participiu) Băile de nămol mi-au foarte priit. – Lat. forte.

FORCEPS, forcepsuri, s. n. Instrument de obstetrică în formă de clește, care servește, în cazul nașterilor grele, la scoaterea copilului viu din pântecele mamei. – Din fr. forceps.

FOTOCOPIER, fotocopiere, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se efectuează copii fotografice [Pr.: -pi-er-] – Din germ. Photokopier.

FRATE, frați, s. m. 1. Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană (indiferent de sex), născută din aceiași părinți sau din același tată ori din aceeași mamă; frățâne. ◊ Frate bun (sau adevărat, drept sau, reg., dulce) = fiecare dintre frații născuți din același tată și din aceeași mamă în raport unii cu alții. Frați de lapte = copii care au supt la aceeași doică. Frate de mână = băiat care servește mireasa în timpul nunții. Frate de cruce = fârtat. ♦ (La pl.) Nume dat copiilor (în cazul când se află între ei și băieți) născuți din aceiași părinți sau numai din același tată ori din aceeași mamă. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care cineva se adresează unei persoane (indiferent de sex). 3. Grad în ierarhia călugărească dat unui călugăr care nu este cleric și care ajută la treburile gospodărești; călugăr care are acest grad. 4. Lăstar care se formează la subsuoara frunzelor cerealelor păioase din nodurile de la baza tulpinii. 5. (Bot.; în compusul) Fratele-priboiului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori purpurii-violacee, care crește prin păduri sau locuri pietroase, umede și umbroase (Gerranium silvaticum). – Din lat. frater, -tris.

FRIPT, -Ă, fripți, -te, adj., s. f. art. 1. Adj. (Despre alimente) Care a fost gătit prin expunere directă la acțiunea focului; p. ext. prăjit. ◊ Expr. A mânca (pe cineva) fript = a distruge, a da gata (pe cineva). A face (cuiva) zile fripte = a necăji pe cineva (zi de zi); a hărțui, a șicana. 2. Adj. (Despre ființe) Ars, rănit prin acțiunea focului sau a unui obiect fierbinte. ♦ Fig. Chinuit. 3. S. f. art. Numele unui joc de copii în care unul dintre jucători încearcă să lovească peste palme pe celălalt, iar acesta și le ferește în ultimul moment. – V. frige.

GAIE, găi, s. f. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). ◊ Expr. Se ține gaie după (sau de) cineva, se zice despre o persoană de care nu poți scăpa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) pățit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia] – Et. nec.

GÂNGURI, gânguresc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. (Despre copiii mici) A scoate sunete disparate, încă nearticulate în cuvinte. 2. Intranz. (Despre porumbei și turturele; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice speciei. [Var.: (2) gunguni, gunguri vb. IV] – Formație onomatopeică.

GÂNGURIT s. n. Sunete disparate, nearticulate în cuvinte, scoase de copiii mici; sunete caracteristice scoase de porumbei și de turturele, gângurire. – V. gânguri.

GERILĂ s. m. (În expr.) Moș Gerilă = personaj legendar despre care copiii mici cred că le aduce daruri pentru pomul de iarnă. – Din ger + suf. -ilă.

GHEȚUȘ, ghețușuri, s. n. Polei¹. ♦ Loc acoperit cu un strat de gheață alunecos, pe care se dau copiii iarna. – Gheață + suf. -uș.

GHIBIRDIC, ghibirdici, s. m. (Reg.) Copil sau om scund. – Et. nec.

GIGEA adj. invar. (Fam.; în limbajul copiilor) Frumos, drăguț. – Din tc. cici.

GLĂSCIOR, glăscioare, s. n. Diminutiv al lui glas (1); spec. glas (1) de copil; glăsuț. – Glas + suf. -cior.

GOGORIȚĂ, gogorițe, s. f. Ființă imaginară cu care se sperie copiii. ♦ Fig. Amenințare mincinoasă, neîntemeiată (care încearcă să sperie, să intimideze pe cineva). [Acc. și gogoriță] – Et. nec.

GRĂDINĂ, grădini, s. f. 1. Suprafață de teren arabil, de obicei îngrădită, pe care se cultivă legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obținerii unor produse; grădinărie. ◊ Expr. O grădină de om = om plăcut, simpatic. 2. Suprafață de teren plantată (și amenajată cu alei, bănci etc.) care servește ca loc de agrement sau care are rol decorativ. ◊ Grădină botanică = instituție științifică dotată cu o suprafață de teren pe care sunt cultivate (în scopul prezentării și studierii) colecții de plante vii. Grădină zoologică = instituție științifică dotată cu o suprafață de teren pe care sunt crescute (spre a fi expuse publicului sau studiate) animale vii din diverse regiuni ale pământului. ♦ Grădină de vară = restaurant amenajat în timpul verii în aer liber. 3. (În sintagmele) Grădină de copii = grădiniță (de copii). Grădină sezonieră = grădină de copii care funcționează în mediul rural în timpul muncilor agricole. – Din bg., scr. gradina.

GRĂDINIȚĂ, grădinițe, s. f. Diminutiv al lui grădină; grădinuță. ◊ Grădiniță (de copii) = instituție pentru educarea și instruirea copiilor între 3 și 6 ani; grădină de copii. – Grădină + suf. -iță.

GUVERNANT, -Ă, guvernanți, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea substantivat, m. pl.) Care guvernează. 2. S. f. Femeie angajată pentru creșterea și educarea în familie a copiilor (mai ales pentru învățarea unei limbi străine). – Din fr. gouvernant.

HALEA-MALEA s. f. Numele unui joc de copii cu mingea, în care se recită aceste cuvinte.

HĂRĂBOR, -OARĂ, hărăbori, -oare, adj. (Reg., despre copii) Vioi, voinic. – Slav (v. sl. hrabrŭ).

HELMINTIAZĂ, helmintiaze, s. f. Infestare cu viermi paraziți intestinali, întâlnită mai ales la copii. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. helminthiase.

HIDROCEFALIE, hidrocefalii, s. f. Afecțiune caracterizată prin acumularea excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului, însoțită de atrofia acestuia, iar la copii și de creșterea progresivă a cutiei craniene, incomplet osificată. – Din fr. hydrocéphalie.

HIPOTIROIDIE, hipotiroidii, s. f. Stare patologică datorită reducerii secreției tiroide și manifestată clinic prin mixedem la adulți și cretinism la copii; hipotiroidism. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hypothyroïdie.

HUȚUȚA, huțuț, vb. I. Tranz. (Reg.) A legăna (un copil mic). – Din huța.

IBUM s. n. Dispoziție a legilor vechilor evrei, potrivit căreia văduva fără copii trebuia să se căsătorească cu fratele bărbatului ei. – Din fr. ibum.

ICIOGLAN, icioglani, s. m. (Înv.) Copil de casă, paj (la sultani și la domnii români). [Var.: iciolan s. m.] – Din tc. içoğlan.

IDIOȚIE, idioții, s. f. 1. Debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însușirii vorbirii și a deprinderilor elementare, nivelul intelectual neatingând pe cel al unui copil normal, de doi ani; idioțenie (2). 2. Idioțenie (1). [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotie.

IENICER, ieniceri, s. m. Soldat din corpul de elită al vechii infanterii turcești, recrutat la început dintre prizonierii de război, iar mai târziu dintre copiii turciți ai populațiilor creștine. [Var.: (înv.) ianicer s. m.] – Din tc. yeniçeri.

INCEST, incesturi, s. n. Legătură sexuală, oprită de legile juridice și morale, între părinți și copii sau între frați și surori. – Din fr. inceste, lat. incestus.

INCUBATOR, incubatoare, s. n. Instalație special amenajată, de clocire artificială, pentru asigurarea condițiilor de temperatură, umiditate, ventilație, întoarcerea ouălor, securitate etc., necesare dezvoltării normale a embrionului de ou; cloșcă artificială. ♦ Cameră special amenajată în care se poate asigura dezvoltarea, în condiții optime, a copiilor născuți prematur. – Din fr. incubateur.

INFANTE, -Ă, infanți, -te, s. m. și f. Titlu dat copiilor regelui Spaniei (și al Portugaliei), în afară de primul născut; persoană care poartă acest titlu. – Din sp. infante. Cf. it. infante.

INFANTICID, infanticiduri, s. n. (Jur.) Ucidere a propriului copil; pruncucidere. ♦ Ucidere a unui copil. – Din fr. infanticide, lat. infanticidium.

INFANTIL, -Ă, infantili, -e, adj. De copii, pentru copii, referitor la copii, al copiilor. ◊ Paralizie infantilă = poliomielită. ◊ Fig. Copilăresc, pueril, neserios. – Din fr. infantile, lat. infantilis.

ISTORIOARĂ, istorioare, s. f. Scurtă povestire distractivă, moralizatoare, de obicei pentru copii. [Pr.: -ri-oa-] – Istorie + suf. -ioară.

IȚII interj. (Rar; în expr.) A face iții, se zice despre cel care, într-un joc de copii, scoate puțin capul afară din locul unde s-a ascuns, pentru a da un semnal convențional. [Var.: ițiiu interj.] – Onomatopee.

ÎMPELIȚAT, -Ă, împelițați, -te, adj. Afurisit, blestemat. ◊ Expr. Drac împelițat, se spune despre un copil neastâmpărat, poznaș, obraznic. ♦ (Substantivat, m.; art.) Dracul. [Var.: împielițat, -ă adj.] – V. împelița.

ÎNCĂLȚA, încalț, vb. I. 1. Refl. A-și trage ghetele, a-și pune încălțămintea. ◊ Tranz. Încalță copilul. 2. Tranz. A monta șine de fier pe obada roților unei căruțe, pe tălpile unei sănii etc. 3. Tranz. Fig. A înșela, a păcăli. – Lat. incalceare.

ÎNFĂȘA, înfăș, vb. I. Tranz. A înfășura un copil în scutece (și în feși); p. ext. a înfășura corpul sau o parte a corpului cu o legătură, un bandaj sau o cataplasmă. – Lat. infasciare.

ÎNFIA, înfiez, vb. I. Tranz. A adopta (cu forme legale) un copil. [Pr.: -fi-a] – În + fiu.

ÎNFIETOR, -OARE, înfietori, -oare, s. m. și f. Persoană care, printr-un act juridic, devine părintele unui copil care nu a fost al lui; adoptator. [Pr.: -fi-e-] – Înfia + suf. -tor.

ÎNȚĂRCA, înțarc, vb. I. 1. Tranz. A înceta alăptarea copiilor sau puilor de mamifere, a dezvăța de supt. ◊ Expr. L-a înțărcat dracul, se spune despre un om foarte șiret. 2. Intranz. (Despre mamifere) A pierde laptele, a nu mai avea lapte. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A dezobișnui, a dezvăța, a lipsi pe cineva de ceva. – În + țarc.

ÎNȚĂRCAT², -Ă, înțărcați, -te, adj. (Despre copii sau pui de mamifere) Care nu mai suge. – V. înțărca.

ÎNVĂȚĂTOR, -OARE, învățători, -oare, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care predă cunoștințe și face educația civică a copiilor în primele clase de școală; institutor. ♦ Persoană care învață sau instruiește pe cineva; maestru, preceptor, dascăl. 2. Inițiator, autor sau propagator al unei doctrine; îndrumător, sfătuitor, povățuitor. II. Adj. (Înv.) Care învață, care sfătuiește. – Învăța + suf. -ător.

ÎNVÂRTECUȘ, (2) învârtecușuri, s. n. 1. (În sintagma) Ineluș-învârtecuș = numele unui joc de copii în care unul dintre jucători trebuie să ghicească la cine se găsește un inel care trece din mână în mână. 2. (Rar) Întortochetură. [Var.: (reg.) învârticuș s. n.] – Învârteci (înv. „a învârti” < învârti) + suf. -uș.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

JUCĂRIE, jucării, s. f. 1. Obiect cu care se joacă copiii. ♦ Fig. Persoană sau lucru ajuns la discreția cuiva; păpușă, marionetă. 2. Fig. Lucru neînsemnat; fleac, bagatelă, nimic. – Juca + suf. -ărie.

LACTAȚIE s. f. 1. Proces de formare și de secreție a laptelui prin glandele mamare ale femelelor mamiferelor. 2. Acțiunea de a alăpta un copil; perioadă cât o mamă își poate alăpta copilul. [Var.: lactațiune s. f.] – Din fr. lactation.

LEGĂNA, leagăn, vb. I. 1. Tranz. A mișca lin într-o parte și în alta un copil (cu leagănul sau cu brațele) pentru a-l adormi. ♦ Refl. Fig. A se lăsa purtat, amăgit de speranțe deșarte. 2. Tranz. și refl. A (se) mișca într-o parte și în alta; a (se) clătina, a (se) balansa. ♦ Refl. A se da în leagăn (4). 3. Refl. (Despre oameni) A mișca ritmic (în mers, în pas de dans etc.). – Probabil lat. *liginare (< ligare „a lega”).

LEGITIM, -Ă, legitimi, -e, adj. 1. Care este întemeiat pe lege, care se justifică prin lege. ◊ Legitimă apărare = situație în care cineva comite un act de violență pedepsit de lege, dar justificat ca un act de apărare împotriva unei agresiuni imediate și injuste. ♦ (Despre căsătorie) Făcut cu îndeplinirea formelor legale; (despre soți) căsătorit legal; (despre copii) născut din părinți căsătoriți sau recunoscut de tată. 2. Care este justificat, îndreptățit; just, echitabil. [Acc. și: legitim] – Din fr. légitime, lat. legitimus.

LIGHIOANĂ, lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦ Spec. Pasăre de curte; orătanie. ♦ Spec. Insectă, gâză (vătămătoare). 2. Fig. Termen injurios dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau unui om matur. [Var.: lighioaie s. f.] – Din sl. legeonŭ.

LIMFATISM s. n. Stare patologică (frecventă la copii) caracterizată prin mărirea volumului organelor limfatice și însoțită de paloare, lipsă de energie, slabă rezistență la infecții. – Din fr. lymphatisme.

MAI¹ adv. I. 1. (Servește la formarea gradului comparativ) Mai bun. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Mai întâi (și-ntâi). Mai apoi. Mai înainte. 2. (Servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ◊ (Înaintea unui substantiv) Te comporți ca cel mai copil dintre copii. ◊ (Precedat de „ce” în construcții exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de fată! ◊ Expr. Mai rar = întâlnit extrem de rar. Așa om mai rar! II. (Atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucâtva. Copii și mai cuminți, și mai obraznici. Ploaia mai încetase. III. (Exprimă ideea de aproximație) Aproape; aproximativ, cam. Mai îmi vine a crede. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. „că” sau „să”) Gata să..., cât pe-aci. Cetina mai că-i ajunge la pământ. ◊ Mai-mai = cât pe-aci, gata-gata. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată că acțiunea verbului durează) Și acum, în continuare, încă. Mai vine la noi. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur! neapărat! nu încape discuție! sigur! ♦ (În formule interogative, cu referire la o situație nouă) Ce mai faci? 2. (Arată repetarea acțiunii verbului) Din nou, încă o dată, iar. Poate să ne mai întâlnim. 3. (Exprimă nedumerire) Nu se știe ce s-a mai făcut. V. (Arată că, pe lângă lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (În enumerări) În afară de aceasta, în plus, pe deasupra. Avea casă, mai ceva bani. ◊ Expr. Ce mai atâta vorbă sau ce mai încoace-ncolo, se zice când vrem să punem capăt unei discuții. 2. (Corelativ) Când..., când; ba..., ba; parte..., parte. Mai una, mai alta. VI. (În propoziții și construcții exclamative, intensifică ideea din frază) Ce mai zgomot, ce mai freamăt! – Lat. magis.

MAICĂ, maici, s. f. I. 1. (Pop.) Mamă. ♦ Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (mai) în vârstă; termen afectiv cu care o femeie se adresează copiilor ei sau unei persoane mai tinere. 2. Călugăriță; termen cu care cineva se adresează unei călugărițe. II. Fig. (Pop.) Izvor, cauză, origine. – Din bg., scr. majka.

MAMĂ, mame, s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ◊ Mamă eroină = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel puțin zece copii în viață. ◊ Loc. adj. De mamă = (despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. ◊ Expr. Vai de mama mea (sau ta, lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut = de când sunt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (Pop.) A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. ext., unei persoane mai tinere. Florico, mamă, să ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mamă mare (sau, pop., bătrână, bună) = bunică. Mamă soacră = soacră. 4. Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 5. Compus: mama (sau muma)-pădurii (sau -pădurilor) = a) personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi și cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauză. [Var.: (reg.) mumă s. f.] – Lat. mamma.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MĂMOS, -OASĂ, mămoși, -oase, adj. (Fam.) 1. (Despre copii) Care este extrem (sau excesiv) de atașat de mamă. 2. (Despre oameni) Care este extrem (sau excesiv) de atașat de copiii săi; ocrotitor. – Mamă + suf. -os.

MOȘTENITOR, -OARE, moștenitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care moștenește bunuri materiale sau care devine, prin succesiune, beneficiarul unui drept; persoană care urmează pe cineva într-un post, într-o demnitate; succesor, urmaș. ◊ (Și adjectival) Prinț moștenitor sau moștenitorul tronului = prinț care urmează să se urce pe tron după moartea suveranului. 2. Fiu, copil (în raport cu părinții săi). – Moșteni + suf. -tor.

NA interj. 1. (Fam., cu valoare verbală) Poftim! ia! ține! ◊ Expr. Na-ți-o (bună) sau na-ți-o frântă (că ți-am dres-o), se spune pentru a arăta contrarietate, surpriză, decepție sau pentru a marca lipsa de acord cu cele spuse de cineva. ♦ Exclamație care însoțește gestul unei lovituri; p. ext. (în limbajul copiilor, de obicei repetat, cu valoare de substantiv) bătaie. 2. (Exprimă nerăbdare, nemulțumire, surprindere față de un lucru neplăcut) Iată! uite! ei! 3. Strigăt cu care se cheamă sau se gonesc unele animale domestice. 4. (Adesea repetat) Strigăt de voie bună folosit ca refren în unele jocuri și cântece populare. – Cf. alb., bg., ngr., magh. na.

NANI interj. (Adesea repetat; mai ales în cântece de leagăn) Cuvânt cu care se îndeamnă copiii la somn. ◊ Expr. (În limbajul copiilor; substantivat) A face nani = a se culca, a adormi; a dormi. – Cf. ngr. náni, náni, bg. nani.

NĂSCĂTOARE, născătoare, adj., s. f. 1. Adj., s. f. (Înv. și pop.) (Femeie) care naște sau a născut unul sau mai mulți copii. 2. S. f. (În Biserica creștină) Fecioara Maria, mama lui Isus. – Naște + suf. -ătoare.

NĂSCUT², -Ă, născuți, -te, s. m. și f., adj. (Cel) care a căpătat viață, a luat ființă, a venit pe lume. ◊ Întâiul (sau primul, al doilea, al treilea etc.) născut = copilul cel mai mare (sau al doilea, al treilea etc. copil) dintr-o familie. Nou-născut = a) copil care abia s-a născut; sugaci; b) fig. renăscut. – V. naște.

NENE s. m. 1. (Pop. și fam.) Termen de respect cu care se adresează un copil sau o persoană mai tânără unui bărbat mai în vârstă sau unui frate mai mare; neică. ♦ (Reg.) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. 2. (Fam.) Termen de adresare prin care se exprimă o dezaprobare, o surprindere plăcută. 3. (Fam.) Termen întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat unei persoane anumite, exprimă mirare, satisfacție etc. [Var.: nea s. m.] – Cf. bg. nenja, scr. nena.

NUME, nume, s. n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. și prin care acestea se individualizează. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poartă toți membrii aceleiași familii și care se transmite de la părinți la copii. Ziua numelui = zi în care cineva își sărbătorește onomastica. ◊ Loc. adj. Fără (de) nume = a) care nu este știut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresionează puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, răspicat. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din însărcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ți amintești momentan numele unui obiect, al unei ființe. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă desconsideri dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... A cunoaște (pe cineva) numai după (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaște (pe cineva) din auzite, fără să-l fi văzut vreodată. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai ști nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rău = a (nu) se supăra, a (nu) interpreta în mod greșit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a ține (la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formulă exclamativă care însoțește o rugăminte sau care exprimă iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legală (a cuiva). (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo sa-ți rămână numele, se spune cuiva pe care nu-l poți suferi, pe care dorești să nu-l mai vezi niciodată, a cărui moarte o dorești. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; poreclă; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de... = a) cu titlul de..., sub formă de..., în chip de...; b) sub pretext că..., pe motiv că..., spunând că...; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de formă, fără să corespundă realității. 3. Reputație, faimă. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși, a scorni etc. cuiva) nume (rău) = a face cuiva sau a căpăta faimă, reputație rea, a (se) vorbi de rău despre cineva. A-și face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin acțiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele că... = a se spune despre cineva că... 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru părțile de vorbire care se declină; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care derivă dintr-un verb și care denumește pe cel ce săvârșește acțiunea, pe autorul acțiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. – Lat. nomen.

OPĂREALĂ, opăreli, s. f. 1. Opărire. 2. (Pop.) Iritație a pielii, care se ivește (mai ales la copiii mici) la încheieturi și între coapse, provocând usturimi; opăritură. – Opări + suf. -eală.

ORFELIN, -Ă, orfelini, -e, s. m. și f., adj. (Rar) (Copil) orfan. – Din fr. orphelin.

OROPSIT, -Ă, oropsiți, -te, adj. (Adesea substantivat) Asuprit, prigonit, urgisit; chinuit. ♦ Sărman; prăpădit, nenorocit; (despre copii) fără familie, părăsit. ♦ Lăsat la voia întâmplării, neîngrijit; uitat, părăsit. [Var.: (reg.) horopsit, -ă adj.] – V. oropsi.

PA interj. Termen de salut folosit mai ales la despărțire de către copii și în vorbirea cu copiii sau, familiar, între adulți; la revedere! – Cf. germ. pa, magh. pá.

PAJ, (1) paji, s. m. 1. (În evul mediu, mai ales în Europa apuseană) Tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior, al unui rege, al unui principe etc. pentru a învăța meșteșugul armelor și pentru a se deprinde cu manierele de la curte; p. ext. copil de casă. 2. Pieptănătură feminină în care părul, lăsat lung pe umeri, este rulat la capete spre partea dinăuntru, imitând pieptănătura pajilor (1). [Var.: (înv.) pag s. m.] – Din fr. page, germ. Page.

PANTALONAȘ, pantalonași, s. m. (Mai ales la pl.) Diminutiv al lui pantalon. ♦ Spec. Pantalon scurt pentru copii. ♦ Spec. Chilot lung până la gleznă, împodobit cu volane de dantelă, pe care îl purtau femeile. – Pantalon + suf. -aș.

PAPĂ¹ s. f. 1. (În graiul copiilor sau al maturilor care vorbesc cu copiii) Mâncare. ◊ Compus: (reg.) papa-găini = păpădie. 2. (Reg.) Omletă (din ouă). – Lat. pappa.

PAS³, (I) pași, s. m., (II) pasuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre mișcările alternative pe care le fac picioarele în mers obișnuit; p. ext. distanță astfel parcursă; p. gener. distanță mică. ◊ Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice mișcare; pretutindeni, necontenit. Nici (un) pas = deloc, nicidecum. ◊ Expr. (A face) primul pas = (a face) începutul, primele încercări; (a avea) inițiativa. A avea (sau a da cuiva) pas (să...) = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea, îngăduința să facă ceva. A face un pas greșit = a) a se poticni în mers; b) a săvârși o greșeală. A ceda pasul = a lăsa pe altul să treacă înainte; a se lăsa depășit (în mers, în acțiuni, în realizări). ♦ Zgomot produs de cel care merge pe jos. Se aud pași. ♦ Fig. Stadiu, etapă. ♦ Fig. Înaintare, propășire, progres. ♦ Fig. Acțiune, act, faptă; hotărâre. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, călcătură. ◊ Pas alergător = mers în fugă. Pas de front (sau de defilare) = mers ostășesc de paradă, cu cadență bine marcată. Pas de marș (sau de voie, de manevră) = mers ostășesc obișnuit, fără efortul de a păși energic. ◊ Loc. adv. În pasul calului sau la pas = în ritm de mers obișnuit; fără să fugă. ◊ Expr. A ține pasul = a) a păstra cadența, ritmul de mers cu cineva; b) a se menține la același nivel cu cineva sau cu ceva. A merge în pas (cu cineva) = a avea aceeași cadență (cu cineva). (Rar) A se ține de pasul cuiva = a urmări pe cineva. (Rar) A da pas = a se grăbi. A-și iuți pasul = a-și mări viteza de deplasare pe jos; a fugi. ♦ Mișcare ritmică a picioarelor, caracteristică pentru fiecare dans. 3. Unitate de măsură de lungime egală cu distanța dintre cele două picioare ale omului depărtate în cursul mersului obișnuit; p. ext. distanță reprezentată de această unitate de măsură. 4. Urma lăsată de talpa piciorului sau a încălțămintei în mers. ◊ Expr. (Înv.) A călca (sau a urma, a merge) pe pașii cuiva = a urma exemplul cuiva, a continua activitatea cuiva. 5. (Biol.; în sintagma) Pas genetic = distanță creată între unul dintre părinți și unul dintre copiii lui, astfel încât posibilitatea acestuia de a primi o genă oarecare se înjumătățește datorită meiozei. II. S. n. 1. Distanță între două elemente alăturate identice ale unui sistem tehnic, măsurată în direcția în care se repetă elementele. ◊ Pas de filet sau pasul filetului = distanța dintre laturile paralele a două spire consecutive, măsurată de-a lungul axei filetului. ♦ Distanță dintre doi dinți consecutivi ai unei roți dințate. 2. (Înv. și reg.) Unealtă de lemn asemănătoare cu un compas, folosită în dulgherie, dogărie etc. – Lat. passus.

PASĂRE, păsări, s. f. 1. (La pl.) Clasă de vertebrate ovipare, cu corpul acoperit cu pene, cu aripi pentru zbor și cu fălcile acoperite cu formații cornoase; (și la sg.) animal din această clasă. ◊ (De-a) pasărea zboară = joc de copii în care jucătorii imită zborul unei păsări. ♦ Fig. Avion. 2. Spec. Nume generic pentru păsările (1) domestice crescute pe lângă casa omului în scop economic; orătanie; spec. găină. ♦ Carne de pasăre (2), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. 3. (Reg.) Vrabie. 4. Compuse: pasărea-muscă = colibri; pasărea-liră = pasăre australiană la care masculul are coada în forma unei lire, viu colorată (Menura superba); pasărea-omătului = pasăre mică cu penele de diferite culori în care predomină culoarea albă (Plectrophenax nivalis); pasărea-cânepii = cânepar; pasărea-paradisului = pasăre exotică cu pene bogate și frumos colorate (Paradisea apoda). [Var.: (înv. și pop.) pasere s. f.] – Lat. passer.

PATERNITATE s. f. 1. Starea, calitatea de tată; rudenie de sânge între părinte și copilul său, faptul de a fi tată. ♦ (Jur.) Legătură, filiație pe linia tatălui. 2. Fig. Calitatea de autor al unei lucrări, al unei metode etc. – Din fr. paternité.

PĂCĂLICI, păcălici, s. m. Persoană care are obiceiul să păcălească, să facă farse. ♦ Numele unui joc de copii care se joacă cu un set de cărți de joc speciale, în care pierde cel care rămâne cu singura carte fără pereche. – Păcăli + suf. -ici.

PĂPA, pap, vb. I. Tranz. 1. (În graiul copiilor) A mânca. ◊ Compus: papă-lapte s. m. invar. = persoană lipsită de energie, de inițiativă; om bleg, nătăfleț. 2. Fig. (Fam.) A irosi, a risipi, a toca (bani, avere etc.). – Lat. pappare.

PĂPICĂ s. f. (Mai ales în limbajul copiilor) Diminutiv al lui papă¹; p. ext. (fam.) hrană. – Papă¹ + suf. -ică.

PĂPUȘĂ, păpuși, s. f. I. 1. Jucărie care reprezintă de obicei un copil, făcută din carton, din celuloid, din lemn etc.; p. ext. figurină cu chip de om. ♦ Epitet dat unei fetițe (sau unei femei) frumoase. 2. Personaj din teatrul de păpuși, alcătuit dintr-un cap și două brațe, confecționat din pânză, lemn etc., care se îmbracă pe mână de către mânuitor. ◊ Teatru de păpuși = spectacol în care personajele sunt reprezentate prin păpuși manevrate de păpușari. ◊ Expr. A fi păpușa cuiva = a se lăsa condus, dirijat de cineva, a fi la discreția cuiva. ♦ Fig. Om lipsit de personalitate, de voință; marionetă. II. 1. Mănunchi de fire, de frunze etc., legătură (de obiecte de același fel) făcută într-un anumit mod. 2. Bucată de brânză sau de caș așezată în tipare de o anumită formă. 3. Rodul tânăr al porumbului în timpul formării știuletelui, înainte de apariția mătăsii și a boabelor. 4. Nimfa insectelor. 5. Parte a unor mașini-unelte care servește la prinderea sau la susținerea pieselor de prelucrat sau a sculei cu care se prelucrează. 6. Unealtă de dogărie folosită la fixarea cercurilor la vase. – Cf. lat. pupa.

PĂRĂSITURĂ, părăsituri, s. f. (Pop.) Ou de găină neajuns la dezvoltare deplină, mic (și cu coaja moale). ♦ Epitet dat unui copil degenerat, mic și sfrijit. – Părăsi + suf. -tură.

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). 4. Fig. (În limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor).** Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.

PĂTUȚ, pătuțuri, s. n. Diminutiv al lui pat¹; spec. pat¹ de copil; pătișor, pătuc, pătucean. – Pat¹ + suf. -uț.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

PEDAGOG, -Ă, pedagogi, -ge, s. m. și f. 1. Persoană cu pregătire specială, care se ocupă, teoretic și practic, cu munca didactică și educativă; educator. 2. Persoană care supraveghează și ajută pe elevi la pregătirea lecțiilor în anumite școli sau în internate. 3. (În antichitate) Sclav instruit care însoțea pe copiii stăpânului la școală și îi ajuta la învățătură. – Din fr. pédagogue, ngr. pedhagogós, lat. paedagogus, germ. Pädagog.

PEDIATRIE s. f. Ramură a medicinei care se ocupă cu studiul fiziologiei și patologiei copilului. [Pr.: -di-a-] – Din fr. pédiatrie.

PEDIATRU, -Ă, pediatri, -e, s. m. și f. Medic specialist în pediatrie; medic de copii. ◊ (Adjectival) Medic pediatru. [Pr.: -di-a-] – Din fr. pédiatre.

PEDIOMETRIE s. f. (Med.) Măsurare a lungimii și a greutății copiilor mici. [Pr.: -di-o-] – Din fr. pédiométrie.

PEDIOMETRU, pediometre, s. n. Aparat cu care se măsoară înălțimea și greutatea copiilor mici. [Pr.: -di-o-] – Din fr. pédiomètre.

PEDOFILIE, pedofilii, s. f. (Med.) Atracție sexuală față de copii. – Din fr. pédophilie.

PEDOLOGIE² s. f. 1. Curent pedagogic care susține că dezvoltarea copilului ar fi determinată fatal de ereditate și de mediul său social (conceput ca invariabil). 2. (Biol.) Studiul caracterelor somatice determinate de factorii biologici, de ereditate etc. – Din fr. pédologie.

PEDOPSIHIATRIE s. f. Disciplină medicală care studiază bolile psihice ale copilului. [Pr.: -hi-a-] – Din fr. pédopsychiatrie.

PELUR adj. invar. (În sintagma) Hârtie pelur = hârtie foarte subțire, puțin translucidă, folosită pentru copii la mașina de scris. – Din fr. pélure.

PIȚIGOI, pițigoi, s. m. Pasăre mică și vioaie, cu pene negre pe piept, albastru-verzui și cenușii pe spate, galbene pe pântece; pițiguș (Parus major). ♦ Epitet dat copiilor. – Et. nec.

PUIA-GAIA s. f. art. (În sintagma) De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia] – Pui¹ + gaie.

PUȘTI, puști, s. m. (Fam.) Băiat tânăr, băiețaș, copil; copil ștrengar. – Cf. tc. pușt „desfrânat”.

RĂSFĂȚA, răsfăț, vb. I. 1. Tranz. A înconjura pe cineva cu dragoste, cu tandrețe exagerată; a alinta; a răzgâia. ♦ Refl. A se purta ca un copil alintat, dezmierdat exagerat; a face fasoane, mofturi; a se răzgâia. 2. Tranz. și refl. A (se) înveseli, a (se) desfăta, a (se) delecta. 3. Refl. A ocupa un spațiu mare, a se întinde. – Răs- + față.

ROD, roade, s. n. 1. Nume generic dat produselor vegetale obținute de la plantele cultivate, în special fructelor; fruct. ◊ Loc. adj. Cu rod = roditor, fructifer. ◊ Compuse: rodul-pământului = plantă erbacee veninoasă, cu frunze mari, late și lucioase, după a cărei dezvoltare florală poporul apreciază recolta anului (Arum maculatum); (înv.) rod-de-zahăr = dulceață de trandafiri; rodozahar. 2. Fig. Urmare, rezultat, efect (al unei acțiuni). ♦ Folos, avantaj. 3. (Pop.) Copil, prunc, vlăstar, odraslă. [Var.: (rar) roadă s. f.] – Din sl. rodŭ.

ROFII s. f. pl. (Pop.) Nume dat unor bube care apar uneori la copii, pe cap sau pe față, îndată după naștere. – Cf. scr. rohav „ciupit de vărsat”.

SĂLTAT, -Ă, săltați, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Sprinten, vioi, săltăreț. 2. Care se află (mai) sus. 3. (Fam.; despre copii și plante) Crescut, înalt, măricel. – V. sălta.

SĂNIUȚĂ, săniuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui sanie. 2. Sanie mică cu care se dau copiii pe săniuș sau se trag pe zăpadă. [Pr.: -ni-u-] – Sanie + suf. -uță.

SCARLATINĂ, scarlatine, s. f. Boală infecțioasă, contagioasă și epidemică (mai ales la copii), care se manifestă prin febră, dureri de gât și o erupție roșie pe tot corpul, urmată de descuamare. – Din fr. scarlatine.

TABĂRĂ, tabere, s. f. 1. Loc (întărit) unde staționează trupele un timp mai îndelungat în vederea efectuării de exerciții practice pe teren cu efective de mari unități; tabie (2). ♦ Popas; etapă. 2. Așezare vremelnică în corturi. ♦ Așezare (în aer liber) pentru adăpostirea copiilor, a elevilor, a muncitorilor etc. aflați la odihnă sau a sportivilor în timpul antrenamentelor. ♦ (Sport) Cantonament. 3. Grup de care în mers sau în popas; convoi. 4. (Înv.) Oaste; p. ext. mulțime, gloată. 5. Grup de oameni opus altui grup; grupare, asociație care luptă pentru o anumită cauză. – Din sl. taborŭ.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol. 2. Îngrăditură, gard de nuiele, spini, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită de acest gard. 3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 4. Numele unui joc de copii. – Cf. alb. cark, gr. tsárkos.

ȚĂNDĂRICĂ, țăndărele, s. f. Diminutiv al lui țandără; așchiuță, surcică. ♦ Fig. (și s. m.) Om mic de statură; copil. [Var.: (reg.) țăndurică s. f.] – Țandără + suf. -ică.

ȚÂȚĂ, țâțe, s. f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ◊ Loc. adj. De țâță = (despre copii) sugar. ◊ Loc. adv. La țâță = la sân, la piept. ◊ Expr. A da țâța = a da să sugă, a alăpta. A avea țâță = a avea lapte suficient pentru a-și alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) țâța-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); țâța-oii = a) degetar; b) ciuboțica-cucului; țâța-vacii = a) varietate de viță de vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboțica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu florile galbene, așezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); țâța-fiului = plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii (Polygonum bistorca); țâța-mielului = urechelniță; țâța-oilor = arnică. – Lat. *titia.

ȚICĂ s. m. (Fam.) Termen de adresare pentru un copil. – Din [băie]țică.

ȚINCAR, țincari, s. m. (Reg.; depr.) Copil, țânc. – Ținc² + suf. -ar.

ȚOCĂI, țocăi, vb. IV. (Fam.) 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) săruta (cu zgomot). 2. Intranz. (Despre copii) A mișca buzele prin somn ca și când ar suge. – Țoc + suf. -ăi.

ȚOCĂIT, țocăituri, s. n. (Fam.) Faptul de a (se) țocăi; sărut zgomotos, pupătură. ♦ Zgomot făcut de copii când sug. – V. țocăi.

ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

UD, -Ă, uzi, -de, adj., s. n. 1. Adj. Pătruns, îmbibat de apă sau de alt lichid; îmbibat de umezeală, foarte umed; murat (3). ♦ (Despre ochi) Plin de lacrimi; înlăcrimat. ♦ Plin de nădușeală; transpirat, asudat. ♦ (Despre copiii mici) Care a urinat pe el. 2. S. n. Urină. Bășica udului. – Lat. udus.

UNCHI, unchi, s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii fraților și surorilor sale, în raport cu copiii fraților și surorilor soției sale sau în raport cu copiii verilor și verișoarelor sale; termen cu care se adresează acestui bărbat nepoții; grad de rudenie astfel stabilit; unchiaș. 2. Termen de respect cu care o persoană mai tânără se adresează unui bărbat mai în vârstă. – Lat. avunculus.

URECHEA, urechez, vb. I. Tranz. A trage pe cineva de urechi (pentru a-l pedepsi); p. gener. a bate (un copil). – Din ureche.

URECHEALĂ, urecheli, s. f. Faptul de a urechea; pedeapsă aplicată cuiva prin tragere de urechi; p. gener. bătaie (dată unui copil). – Urechea + suf. -eală.

VARICELĂ, varicele, s. f. Boală infecțioasă și contagioasă benignă, de natură virotică, care apare mai ales la copii și care se caracterizează prin apariția pe piele a unor bășicuțe care nu lasă cicatrice; vărsat de vânt. – Din fr. varicelle.

VĂR, VARĂ, veri, vere, s. m. și f. 1. Grad de rudenie între copiii sau descendenții persoanelor care sunt frați sau surori; persoană care se află cu alta într-o asemenea relație de rudenie, considerată în raport cu aceasta. 2. (La voc. m.) Termen familiar de adresare către un prieten, un cunoscut. – Lat. [consobrinus] verus, [consobrina] vera.

VÂJÂITOR, -OARE, vâjâitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care vâjâie. 2. S. f. Zbârnâitoare (la zmeul cu care se joacă copiii). [Pr.: -jâ-i-. – Var.: (reg.) vâjiitor, -oare adj.] – Vâjâi + suf. -tor.

ZBURĂTĂCI, zburătăcesc, vb. IV. 1. Tranz. A arunca cu ceva (într-o pasăre, într-un pom etc.); a zburătui (1). 2. Intranz. și refl. (Despre stoluri de păsări) A se risipi bătând din aripi și înălțându-se de la pământ; a face zboruri scurte, aproape de pământ. ♦ Tranz. A face să se împrăștie; a spulbera. Vântul zburătăcește frunzele. 3. Intranz. și refl. (Despre pui; p. ext. despre copii) A se dezvolta, a crește; a căpăta independență; a se răzleți. ♦ Tranz. Fig. A ajuta pe cineva să-și facă un rost în viață. – Din zbura.

ZBURĂTĂCIT, -Ă, zburătăciți, -te, adj. (Regional; despre pui; p. ext. despre copii) Crescut mare; mărișor. – V. zburătăci.

ZGÂMBOI¹, zgâmboi, s. m. (Fam.) Copil (mic), puști, pici. – Et. nec.