(explicație)
769 definiții cuprind toate cuvintele căutate (maxim 200 afișate)  
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: ca

MẤNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘADÁR adv. Prin urmare, va să zică; astfel. – Așa + dar.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁLE s. 1. drum, (înv. și reg.) potecă. (Îi stă în ~.) 2. cale ferată = drum-de-fier, linie-ferată, (pop.) șină, (Transilv., Bucov. și Ban.) ștrec. (Se deplasează pe ~.) 3. (ANAT.) cale aferentă v. cale motoare; cale motoare = cale aferentă. 4. direcție, linie, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 5. v. mod. 6. filieră, intermediu, mijlocire. 7. (ASTRON.) calea lactee = calea-laptelui, (pop.) calea-robilor, drumul-robilor, (reg.) brâul-Cosânzenii, brâul-lui-Dumnezeu, brâul-popii, calea-lui-Troian, calea-orbilor, calea-șchiopilor, calea-țiganului, drumul-laptelui, paiele-țiganului; Calea-Laptelui v. Calea Lactee.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ORIÎNCOTRÓ adv. 1. orișiunde, oriunde, pretutindeni, (rar) fieunde, (înv.) oareunde, tutindeni. (~ te voi urma.) 2. v. oriunde.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ORIÚNDE adv. 1. oriîncotro, orișiunde, pretutindeni, (rar) fieunde, (înv.) oareunde, tutindeni. (~ te voi urma.) 2. încotro, oriîncotro, orișiunde. (Du-te ~ vezi cu ochii.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SENS s. I. 1. (LINGV.) accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tâlc. (~ul unui cuvânt.) 2. v. semnificație. 3. coerență, logică, noimă, șir. (Vorbește fără ~.) 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, temei. (Nu văd ~ul acestei decizii.) 5. înțeles, mesaj, semnificație, tâlc, (înv.) socoteală. (~ul adânc al unei poezii.) 6. semnificație, tâlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanță, însemnătate, semnificație, valoare, (fig.) preț. (~ul actului Unirii.) II. 1. direcție, parte. (În ce ~ o iei?) 2. direcție, latură, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, direcție, linie. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. direcție, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, manieră, mod, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în același ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DEPÁRTE adv. 1) La mare distanță; într-un loc îndepărtat. ◊ De ~ din depărtare. Mai ~ mai încolo, mai la distanță. Nici pe ~ câtuși de puțin; deloc. Pe ~ pe ocolite; indirect. A ajunge ~ a) a dobândi succes; b) a trece granițele permise. 2) Într-un moment care a precedat cu mult sau va urma. ◊ Mai ~ în continuare. /de + parte
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

POSTERIÓR ~oáră (~óri, ~oáre) 1) și adverbial Care se va petrece mai târziu; care va urma mai târziu; ulterior. Acțiune ~oară. 2) Care se află în spate; din spate; de dinapoi. 3) (despre sunete vocale) Care se articulează în partea de dinapoi a cavității bucale. [Sil. -ri-or] /<fr. postérieur, lat. posterior
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ULTERIÓR ~oáră (~óri, ~oáre) și adverbial Care va urma sau se va petrece în viitor; care urmează după ceva sau cineva; posterior. [Sil. -ri-or] /<fr. ultérieur, lat. ulterior
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A URMÁ ~éz 1. tranz. 1) și fig. (ființe) A însoți mergând în urmă. 2) (indici ai direcției) A ține fără abatere. ~ drumul. 3) (indicații, recomandări, sfaturi) A respecta, având ca orientare. 4) (în îmbinări cu substantive care indică un domeniu sau o formă de învățământ) A frecventa făcând studii. ~ cursuri de filologie. 5) (acțiuni începute mai înainte) A desfășura în continuare; a continua. 6) (urmat, mai ales, de propoziții completive) A decurge în mod firesc; a reieși; a rezulta. 7) (urmat, mai ales, de propoziții subiective) A impune ca ceva necesar (rezultând din anumite premise). ~ează să susțină examenele. 8) A succeda, luând locul. L-a ~at în postul de prim-ministru. 2. intranz. 1) A merge din urmă (după cineva sau după ceva). ~ după trăsură. 2) (construit cu dativul) A succeda într-o funcție (cuiva). A-i ~ unui șef de secție. 3) A succeda în timp sau în spațiu. După sâmbătă ~ează duminică. ◊ Va urma formulă care se scrie la sfârșitul unui fragment dintr-un text pentru a indica că va fi continuat de alte fragmente. 4) A fi dator; a avea obligația; a trebui. ~ează să plece. /Din urmă
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VIITÓR1 viitoáre (viitóri, viitoáre) Care ține de perioade ce urmează să vină; care va urma după prezent. Anul viitor. Generațiile viitoare. ◊ Viața viitoare viața care ar urma după moarte în lumea de apoi. Timp viitor timp verbal care exprimă o acțiune sau o stare ce urmează să se realizeze după momentul vorbirii. [Sil. vi-i-] /a veni + suf. ~tor
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘADÁR adv. Prin urmare, va să zică; deci. – Din așa + dar.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ifés subst. Semn de modulație sau de alterare în muzica bisericească psaltică, facând parte din grupa ftoralelor ajutătoare (alături de diez), care se scrie deasupra unei note, coborându-i intonația cu un semiton. ◊ General ifes = una dintre ftoralele enarmonice din muzica psaltică (alături de agem, nisabur, hisar și general diez), care se scrie, de regulă, pe nota „ke”, coborând cu un semiton intonația tuturor notelor „zo” care vor urma. – Din gr. ifes.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

biomatemátică s.f. ◊ Biomatematica – tânără știință de contact născută din asocierea biologiei cu matematica – cunoaște de pe acum o serie de realizări interesante.” Cont. 18 III 66 p. 8. ◊ „Dr. T.P., cercetător la Institutul de statistică matematică, a plecat în Anglia unde va urma, timp de 6 luni, un program de specializare în domeniul biomatematicii. I.B. 22 I 72 p. 3; v. și interdisciplinaritate (din fr. biomathématique; Th. Hristea în R.lit. 11 XI 76 p. 9; DM; DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

denicotinizáre s.f. Acțiunea de a dezvăța de fumat ◊ A fost surprins în timp ce se introdusese prin efracție într-un debit de tutun de unde încercase să sustragă sumele provenite din încasări. Va urma, evident, o cură de «denicotinizare». I.B. 31 VII 74 p. 7 (din denicotiniza; DEX, DN3 – alt sens)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

férmă (experimentálă)-pilót s.f. Fermă model ◊ „Cercetătorii de la stațiunea experimentală agricolă din Geoagiu au conceput și organizat ferme experimentale pilot în unele cooperative agricole și întreprinderi de stat. Pe parcursul a câtorva ani, specialiștii stațiunii vor urmări în aceste ferme pilot aplicarea tehnologiilor moderne de lucrare a pământului și rezultatele obținute.” R.l. 3 III 75 p. 2. ◊ „[...] la grădina zoologică din Abidjan funcționează, încă din 1982, o fermă-pilot pentru creșterea crocodililor.” Sc. 15 III 86 p. 5 (din fermă [experimentală] + pilot, după fr. ferme-pilote; DMN 1962)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

indexá vb. I (ec.) A modifica salariile, pensiile etc. în funcție de un indice economic sau monetar; a compensa ◊ „În ultimul moment suntem informați de la Oficiul Central de plată a Pensiilor că atât indemnizațiile și sporurile IOVR, cât și pensiile nu vor putea fi indexate decât în decembrie. a.c.” R.l. 20 XI 91 p. 2. ◊ Vor urma alte taxe. Și aceeași sărăcie. Ambele indexate – adică amplificate – corespunzător.” R.l. internaț. 19 VII 95 p. 2 (din fr. indexer; PR 1948)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

stereofónic, -ă adj. Care folosește două difuzoare distincte, pentru a crea impresia de reflief acustic ◊ O bancă din S.U.A. a cumpărat de la o companie de radio 48 de ore de emisie, dar în acest timp nu s-a transmis nici un singur sunet. «Antiemisiunea» a fost precedată de următorul anunț: «Cele 48 de ore de liniște stereofonică destinată dv., care vor urma după acest anunț, au fost plătite de banca X».” Cont. 19 VII 68 p. 10; v. și bar-discotecă (din fr. stéreóphonie; PR 1949; DEX, DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

așá și (maĭ vechĭ) așí adv. (lat. eccum sic, ĭaca așa. V. și). Ast-fel, în acest fel: cum îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormi. Asemenea, ast-fel de: la așa oamenĭ (unor așa oamenĭ) nu le daŭ voĭe. Așa de, ast-fel de, atîta de: era așa de întuneric, în cît nu se vedea nimic. (Maĭ puțin bine fără de: așa prost mă crezi?). Așa și așa saŭ nicĭ așa, nicĭ așa (fam.), potrivit, modest: o casă așa și așa. Cam așa, aproape așa: cam așa s´a întîmplat. Ĭaca așa (fam.), formulă de încheĭere a uneĭ povestirĭ: ĭaca așa, măĭ băĭețĭ! Așa dar, deci, pin [!] urmare, vrea să zică: așa dar, ne-am înțeles. Azĭ așa, mînĭ [!] așa, se zice cînd povesteștĭ despre un fapt repetat: azĭ așa, mînĭ așa (de ex., fura), pînă cînd a fost prins. Se întrebuințează și cînd nu vreĭ saŭ nu poțĭ da un răspuns precis: De ce nu vreĭ să mergĭ? – Așa! – În nord. barb. după germ. so ein: așa un om, așa o casă. Rom. corect așa om, asemenea om, ast-fel de om.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cneaz m., pl. cnejĭ (vsl. knenzĭ, hŭnenzĭ și kunengĭ, rus. knĕazĭ, d. vgerm. kuning, care vine d. kuni, neam, rasă: ngerm. könig, ol. koning, engl. king, rege. V. și chinez 1). Numaĭ în doc. slavoneștĭ. Moșnean, maĭ ales în actele în care el se vinde ca „rumân [!]”, pin [!] urmare, om liber, megiaș, (Gĭur. 74). Nu exista nicĭ o relațiune între denumirea de „cneaz” și calitatea de judecător orĭ întinderea proprietățiĭ și un anumit fel de proprietate. Cnejĭ îs de o potrivă [!] atît proprietariĭ marĭ, cît și ceĭ micĭ. Cneaz înseamnă „stăpîn de rumân” (Gĭur. 77-77). Cneaz e omu liber fără dregătorie (89). Cnejiĭ reprezentă [!] clasa stăpînitoare și-s maĭ vechĭ în Țara Românească de cît ceĭ cu acelașĭ nume în Ungaria și Polonia, unde înțelesu acestuĭ cuvînt a suferit schimbărĭ însemnate. În Ungaria, cnejiĭ au fost înlocuiți în stăpînirea satelor și moșiilor lor de către cuceritoriĭ Ungurĭ. După deposedare, numele lor a continuat însă a se da celor însărcinațĭ de noiĭ stăpînĭ cu administrarea satelor româneștĭ (Gĭur. 91-92). Azĭ. Principe rusesc și titlu de nobleță. V. judec 1.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*coadjutór (oa 2 silabe), s. (lat. coadjútor, -óris. V. ajutor). La catolicĭ, adjunctu unuĭ prelat căruĭava urma.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

2) dar saŭ dáră și (fam.) da conj. adversativă (sîrb. dar „dar”, dial. „cel puțin”, da, dar. Cp. cu da 2 și ĭar). 1) Însă: Pot da nu vreaŭ. Vreaŭ, da nu pot. Mulțĭ, da proștĭ. Da tu cine eștĭ? D’apoi (îld. da apoi) cum crezĭ? Da lasă-mă’n pace! Da ducăse draculuĭ! 2) Decĭ, așa dar (pus la urmă): Vom pleca dar! Rămîĭ dar aicĭ? Rămîĭ aicĭ dar? (pe cînd dar rămîĭ aicĭ ar însemna „însă rămîĭ aicĭ”). 3) Apoĭ dar, poĭ dar (Munt.) se’nțelege, de sigur: Aĭ fost? Poĭ dar! Dă-mĭ o sută de francĭ! Poĭ dar (mold. poĭ cum nu saŭ d’apoĭ cum nu! ironic). Barb. nu numaĭ, dar și (după fr. non seulement, mais aussi), corect rom.: nu numaĭ ci și (ca și germ. nicht nur, sondern auch).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

decĭ conj. concluzivă (d. de și icĭ). Așa dar, pin urmare, vrea să zică: cuget: decĭ exist saŭ cuget, decĭ exist (O vorbă a luĭ Decartes).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MURNAU, Friedrich Wilhelm (pe numele adevărat Friedrich Wilhelm Plumpe) (1889-1931), cineast german. Stabilit în S.U.A. (1927). Unul din marii maeștri ai cinematografului, a realizat filme de viziune expresionistă („Nosferatu, simfonia groazei”, „Faust”), de analiză psihologică și de critică socială („Cel din urmă om”, „Aurora”, „Pâinea noastră cea de toate zilele”, „Tabu”).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

IOACHIM DE FLORA (Gioacchino da Fióre) (c. 1130-1202), călugăr și teolog italian. Membru al Ordinului Cistercienilor. A susținut că domnia Sfântului Duh va urma celei a Fiului, care, la rându-i, i-a succedat Tatălui. Doctrina sa a folosit celor ce luptau contra abuzurilor Bisericii („Liber Concordiae Veteris et Novi Testamenti”, „Expositio in Apocalypsim”).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNVESTITÚRĂ (‹ fr., o cifră) latitudine">lat.) s. f. (În Ev. med.) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu sau un feud. ♦ Actul de numire și de confirmare în funcție a unui prelat. Până la sfârșitul sec. 11, dreptul de î. a aparținut, de fapt, puterii laice (regelui, în Anglia; împăratului, în Germania). Ca urmare va interzicerii (1075), de către papa Grigore al VII-lea, împăratului german Henric al IV-lea să numească și să confirme clerul înalt în funcții bisericești, se accentuează lupta dintre puterea laică și cea papală (numită lupta pentru î.), care se va încheia în 1122 printr-un compromis, cunoscut sub numele de Concordatul de la Worms.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

úrmă f., pl. e (d. urmez, ca și mrom. ulmă, urmă, it. log. orma, urmă, Brescia üzma, miros, Bérgamo uzma, putoare, sp. husma, husmo, urmă. V. urmez). Întipărire lăsată pe pămînt de un picĭor, de o roată: urma căruțeĭ. Suită, ceată: Cĭubăr și urma sa (Al.). Impresiune, amintire: nicĭ o urmă din cele învățate nu ĭ-a maĭ rămas în cap. Pl. Rămășițe, resturĭ: urmele uneĭ crime, uneĭ civilizațiunĭ. Cel din urmă, ultimu, care e după toțĭ: cel din urmă pas, cel din urmă franc. În urmă, 1. apoĭ, după, pe urmă: în urmă a cedat; 2. după, din pricina: a murit în urma uneĭ boale. La urma urmeĭ, în cele din urmă, în ultimu moment, ca ultimă concluziune, ca ultim fapt: la urma urmeĭ, e maĭ bine așa. În cele din urmă, s´a supus. Pe urmă (maĭ rar în urmă): a mîncat, pe urmăa culcat. A călca pe urmele cuĭva, aurma exemplele. A da de urma cuĭva, a-ĭ da de urmă, a descoperi pe unde a trecut saŭ pe unde se află. A lua cuĭva urma, a-ĭ descoperi urma și a-l urmări. A trimete la urma luĭ (un vagabond), a-l trimete [!] la locu originar. A rămînea în urmă, a fi întrecut de alțiĭ, a fi înapoĭat: un popor rămas în urmă. Urma alege, sfîrșitu arată rezultatu.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

regină f. 1. soția regelui sau principesă suverană a unui Stat; 2. fig. prima, cea mai frumoasă: roza e regina florilor, regina balului; 3. se zice de ceeace exercită o domnie comparată cu a reginelor: opiniunea e regina lumii; 4. a doua piesă în jocul de șah. ║ a. suveran: voi urmați cu repegiune cugetările regine EM.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘADÁR adv. Prin urmare, va să zică; astfel. – Așa + dar.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MẤNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără niciun rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate de a acționa. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = forță de muncă. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca utilizare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tr a n z. A opta pentru unul sau mai multe obiecte, ființe, situații sau soluții care stau în față, a-și fixa preferința (după criterii obiec¬tive ori subiective). Scoase... o cutie de piele și alese o țigară. DUMITRIU, B. F. 35. Ți-am adus... un cățelandru pe care l-am ales dintre puii de ast' toamnă ai Vidrei. SADOVEANU, N. F. 14. Alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdu¬gane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. ◊ E x p r. A alege pe sprînceană v. s p r î n c e a n ă. A ales pînă a cules = s-a păcălit din dorința de a apuca ceva mai bun. ♦ A decide, a tranșa. (A b s o l. f i g.) Numai sabia va alege. TEODORESCU, P. P. 110. * E x p r. Urma alege = sfîrșitul decide, este hotărîtor. M-am luat cu muntele pieptiș, Cu pădurosul acesta... Rîzi tu, rîzi... Dar urma va alege. BENIUC, A. R. 22. Auzind Fătul-babei cuvintele fetei, au chitit în sine: Bine, bine! Om vedea! Urma va alege! SBIERA, P. 142. ◊ R e f l. i m p e r s. Eu am stat în preajma, cancelariei, ca să aflu ce s-alege cu tine. SADOVEANU, N. F. 149. Astfel luai hotărîrea să mă astîmpăr locului, pînă se va alege la o parte. HOGAȘ, M. N. 170. Arde-mi-te-ai codru des! Văd bine că s-au ales Din tine să nu mai ies! ALECSANDRI, P. P. 252. 2. T r a n z. A desemna (pe cineva) prin vot, a vota; a delega (pentru îndeplinirea unei sarcini). Dacă tu nu vrei să sprijini pe Cațavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi... îl sprijin eu, îl aleg eu. CARAGIALE, O. I 132. Cu cîtă înțelegere și rînduială... alegeau [revoluționarii] guvernul în Cîmpul Libertății. BĂLCESCU, O. I 352. 3. T r a n z. A deosebi dintre alții, a distinge, a recunoaște dintre mai mulți (de același fel). Calul ai să-l poți alege punînd în mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratec, și care dintre cai a veni la jăratec să mănînce... acela are să te scape. CREANGĂ, P. 192. ♦ Refl. A se despărți dintre alții, a ieși la iveală dintr-o mulțime. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului. CREANGĂ, P. 329. ◊ T r a n z. (Complementul indică un tot) A despărți, a împărți (după anumite criterii) formînd mai multe grupe, mai multe tabere; a separa. Soarele dorind să vază... Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. Aleg steava (= herghelia)-n giumătate Și mă duc... Drept la tîrg „la Brancoveț, Unde-s caii mai cu preț. ALECSANDRI, P. P. 314. ◊ Expr. A alege cărare = a despărți părul în două printr-o linie dreaptă trasă cu pieptenele. Acu mă uit în oglindă și, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, joarte dreaptă. SADOVEANU, M. 194. ◊ Refl. După ce s-au ales unii de alții, Ion-vodă s-a văzut mai slăbit, dar i-a crescut îndîrjirea. SADOVEANU, O. I 5. ◊ R e f l. A ieși în evidență (dintre alții). Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar lima plină printre ele S-alege albă și scînteie. ANGHEL, I. G. 37. ♦ Refl. impers. (Cu dativul pronumelui personal) A apărea clar, limpede. Mi se alicește albind ceva; dară nu știu ce este, că nu mi s-alege, fiind prea departe. ISPIRESCU, L. 336. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A rămîne cu ceva (folositor sau păgubitor) de pe urma unei acțiuni, a unei situații, a unei împrejurări. Domnul Marinică voia să te convingă că trebuie să rămîi lîngă el... dacă vrei să te alegi cu ceva. PAS, Z. I 312. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. 5. T r a n z. (Complementul este un substantiv colectiv sau un nume de materie) A despărți partea bună de partea nefolositoare, a curăța prin selecție. Curăță cartofii, ori aleg fasolea. PAS, L. I 81. Să-mi alegeți macul deoparte, fir de fir, și nisipul de altă parte. CREANGĂ, P. 262. ◊ F i g. A înțelege clar spusele cuiva. Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. Nu putură vorba-i să-nțeleagă, Ce răspuns le dete, nu pot să-i aleagă. PANN, P. V. II 140. 6. T r a n z. (Complementul arată o substanță amestecată cu alta, de densitate diferită) A deosebi de rest (fâcînd să se ridice la suprafață, să cadă la fund etc.). Vei bate și putineiul, ca să alegi untul. ȘEZ. V 131. ◊ Refl. Zărul se fierbe și se alege din el urdă dulce. La HEM. ◊ F i g. Nu să alege cîștigul din pagubă. PANN, P. V. II 85. 7. R e f l. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge într-o situație neașteptată (de obicei rea). Nedelcu s-a ales un pungaș de rînd. VLAHUȚĂ, O. A. III 68. ◊ (În construcții impersonale, urmat de determinări introduse prin prep. « din » sau « de ») Ce s-a ales din toată familia lui... nu mai știe nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Dacă nu era el... cine știe ce se alegea de capul meu. ISPIRESCU, L. 301. Aș transcrie aci cu plăcere toată acea incîntătoare descripțiune [a lui Gogol]... dar atunci ce s-or mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu romînește? ODOBESCU, S. III 20. ◊ E x p r. A se alege praf și pulbere de cineva (sau de ceva) sau (eliptic) a se alege praful = a se distruge complet, a nu mai rămîne nimic. Un mitocan, mă rog! Zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CARAGIALE, O. I 50. – Forme gramaticale; perf. s. alesei, part. ales.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁSTĂZI adv. (Uneori, pentru întărire, precedat de « ziua de ») 1. Azi, în ziua în care ne aflăm în momentul vorbirii (între « ieri » și « mîine »). Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46. Astăzi nu sîntem atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Astăzi îi o săptămină De cînd umblam prin grădină Cu iubita mea de mînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 2. Acum, în vremea actuală, în vremea noastră. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă. DEȘLIU, G. 19. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. ◊ L o c. adv. De astăzi (înainte) = de acum (încolo sau înainte). Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. De astăzi în (atîta timp) = exact după trecerea timpului indicat. De astăzi în două săptămîni. Pînă (în ziua sau în ziulica de) astăzi = pînă acum, pînă în vremea actuală, pînă azi. Poate acuma a fi oale și ulcioare, și tot « Nichifor Coțcariul » i-a rămas numele și pînă în ziulica de astăzi. CREANGĂ, P. 136. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. De ieri pînă astăzi = de la o zi la alta, pripit, neașteptat. Ți-ai schimbat fără motiv părerea de ieri pînă astăzi. Astăzi-mîine = (într-una din) zilele astea, în curînd. Eu nu cînt în a pofidă. Că sînt fată logodită: Astăzi-mîine nunta-mi vine. TEODORESCU, P. P. 83. ♦ (în corelație cu « mîine » sau cu «ieri ») a) (Exprimă continuitate sau durată lungă) Zi cu zi, zi după zi, zi de zi. Ieri ploaie, astăzi ploaie, nu mai scăpăm de umezeală!Astăzi bură, mîine bură... La Domnica-n bătătură. ALECSANDRI, P. P. 349. b) (Exprimă ideea de nestatornicie, de progres sau de contrast) Cînd... cînd... Astăzi ici, mîine colea... La Țarigrad ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ♦ (Familiar, în construcții imperative și exclamative care exprimă graba sau nerăbdarea vorbitorului) Acum, mai repede. Ai de gînd să pleci astăzi?
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘADÁR adv. Deci, prin urmare, va să zică. Așa dar nu mă poți suferi. CAMIL PETRESCU, T. II 18. Așadar dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pîne ai avut. CREANGĂ, P. 149. Noi cu toții adormisem și horăiam. Așadar făcu și el ca noi. NEGRUZZI, S. I 252.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

VÂNÁ, vânez, vb. I. Tranz. 1. A pândi, a urmări și a prinde sau ucide animale sau păsări sălbatice. ♦ A pescui (mai ales pești mari). ♦ Fig. A urmări un om pentru a-l prinde; a hăitui. 2. Fig. (Adesea peior.) A urmări cu aviditate, cu stăruință. ♦ (Fam.) A pune mâna pe...; a face rost. – Lat. venare (=venari).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de bogdanrsb | Semnalează o greșeală | Permalink

OTRĂVÍT adj. 1. înveninat, (înv. și reg.) topsicat. (Om ~ în urma mușcăturii unui șarpe.) 2. intoxicat. (Om ~ într-un mediu nociv.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TREBUÍ vb. 1. v. cuveni. 2. a se cădea, a se cere, a se cuveni, a se impune, (înv. și pop.) a căuta. (~ să procedăm astfel ...) 3. a fi, a urma. (Când va ~ să plec ...) 4. a avea. (~ să mai fac un singur pas.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

NEVÓIE nevói f. 1) Ceea ce este (absolut) trebuincios; trebuință; necesitate. ◊ La ~ (sau în caz de ~) când trebuie ceva; la o adică. Fără nici o ~ fără să fie necesar. (Nu) este ~ (nu) trebuie. A avea (sau a fi) ~ a fi necesar; a trebui. Mare ~! puțin îmi pasă. Nu-i (sau n-are) ~ nu e nimic; nu importă. 2) Lucru care trebuie îndeplinit neapărat. 3) Stare a celui sărac; lipsă a mijloacelor materiale (strict) necesare; sărăcie. ◊ La (vreme de) ~ a) în caz de mare lipsă; b) la necaz; la nenorocire. A duce ~ de ceva a nu avea ceva. A trăi în (mare) ~ a trăi în (mare) sărăcie. A fi mâncat de ~ a îndura multe lipsuri, necazuri. A-l paște pe cineva ~ia a-l amenința pe cineva lipsurile, nenorocirea. A scăpa de (sau a ieși din) ~, a încăleca pe ~ a scăpa de lipsuri, de griji, de necazuri; a ieși din sărăcie. ~ia îl învață pe om (sau ~ia te învață minte) lipsurile și necazurile îl fac pe om să tragă învățăminte folositoare. 4) Situație (materială) dificilă; strâmtoare; ananghie. A ajuta la ~. ◊ De ~ forțat de împrejurări. De voie, de ~ mai mult silit; vrând-nevrând. Cu (mare) ~ cu (mare) greu. Ia, ~! ia, încurcătură! La mare ~ într-o situație extrem de grea; la mare cumpănă. A fi la (mare) ~ (sau a fi în ~) a) a se pomeni într-o (mare) încurcătură; b) a fi (foarte) strâmtorat. A scoate pe cineva din ~ a scăpa pe cineva dintr-o situație grea. 5) la pl. Treburi pe care le îndeplinește cineva; preocupări.A-și vedea (sau a-și căuta) de nevoi a-și face lucrul de fiecare zi; a fi preocupat de propriile sale interese. 6) Fapt cu care cineva este obligat să se împace din neputința de a se împotrivi.A se ține ca ~ia de om a urmări permanent și insistent pe cineva, cauzându-i neplăceri; a se ține scai de cineva. 7) Ființă slabă și neputincioasă, care pricinuiește cuiva multe necazuri. 8) fam. Întruchipare imaginară a spiritului rău; necuratul; naiba. ~ia să-l știe. 9): Frumos (sau harnic) ~ mare foarte frumos (sau foarte harnic). [G.-D. nevoii] /<sl. nevolja
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SANCTITÁTE ~ăți f. (urmat de un pronume posesiv constituie o formulă de adresare către papi și patriarhi ortodocși) Sfințenie. ~atea voastră. [G.-D. Sanctității] /<lat. sanctitas, ~atis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DECADENTÍSM s.n. 1. Denumire generală pentru curentele antirealiste apărute în literatura și arta claselor pe cale de dispariție, caracterizate prin involuție, regres sau disoluție a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori. 2. Curent, născut în Franța la sfârșitul sec. XIX, care se supune rigidităților școlii parnasiene și în bună măsură naturalismului, apropiat ca formulă artistică de simbolism, în care, până la urmă, se va dizolva. [Cf. fr. décadentisme, it. decadentismo].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CISTICERCÓZĂ (‹ fr.) s. f. Grup de boli parazitare întîlnite la animale (și rareori la om), ca urmare a localizării în mușchi, membrane seroase, creier etc., a formelor larvare ale unor tenii. Carnea animalelor bolnave de c. este improprie pentru consum.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

masterát s.n. (înv.) Perioada studiilor pentru obținerea titlului de master ◊ „Câți dintre acești studenți vor putea urma și cursurile celui de-al treilea modul, masteratul?” R.l. 26 V 94 p. 2. ◊ „La sfârșitul celor 2 ani de masterat sau 3 ani de doctorat [ne vom forma] o imagine clară asupra valorii și competenței lor [a centrelor de cercetare].” ◊ „22” 38/94 p. 8; v. și R.l. 1 IX 94 p. 2 (din master, după doctorat)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*afíx n., pl. e (lat. af-fixus, înfipt. V. fix, înfig). Gram. Particula care se pune la începutu cuvîntuluĭ (prefix) orĭ la urmă (sufix) ca să-i schimbe înțelesu. De ex.: în a-prind-ere a și ere îs afixe la rădăcina prind.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

apóĭ adv. (lat. ad, la, și post, pe urmă, după. V. poĭ). Pe urmă, după aceĭa: a venit, și apoi s' a dus. Din apoĭ, de dinapoĭ, posterior: partea din apoĭ, partea din apoĭa caseĭ. V. ainte). De apoĭ, ultim: ziŭa, vremea, judecata de apoĭ. În cea de apoĭ (Let.), în cele din urmă, în sfîrșit. Ș' ápoĭ (din și apoĭ), și dacă, chear așa să fie, nu-mĭ pasă, și ce e cu asta? De ex.: Te va prinde! Ș' apoĭ! Apoĭ de! Apoĭ dă! loc. care arată încurcătura saŭ ironia: Te-am prins, hoțule! Apoĭ dă! Ĭartă-mă și dumneata! D' apoĭ cum (din da, dar apoĭ cum), dar cum, poĭ dar, poĭ cum alt-fel? De ex.: Te ducĭ și tu? D' apoĭ cum?! (adică: „se' nțelege că mă duc!”). D' apoĭ cum nu?! dar cum nu, poĭ cum alt-fel (ironic orĭ serios): L-aĭ prins? D' apoĭ cum nu?! (adică: se' nțelege!„). Maĭ apoĭ, maĭ pe urmă. Adj. Cel din urmă: mulțĭ vor fi întîiĭ și apoiĭ întîiĭ (Cor.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Electra 1. Una dintre fiicele lui Oceanus și ale lui Tethys și mama lui Iris – mesagera zeilor – și a harpiilor. 2. Una dintre cele șapte pleiade, fiicele lui Atlas și ale Pleionei, denumite după tatăl lor și atlantide (v. și Atlantides). Din unirea ei cu Zeus s-au născut Fardanus, Iasion și – după o versiune – Harmonia. 3. Fiica lui Agamemnon (v. și Agamemnon) și a Clytaemnestrei. După uciderea lui Agamemnon, numai mila Clytaemnestrei o scapă pe Electra de mînia lui Aegisthus și de moarte. Aegisthus o zăvorăște însă pe Electra în palatul lui din Mycenae. Apoi, temîndu-se că va naște urmași care-i vor lua tronul, el o căsătorește cu sila cu un țăran. La întoarcerea lui Orestes (v. și Orestes), Electra își îndeamnă și-și ajută fratele să-i omoare, la rîndul lui, pe cei doi ucigași. Cînd Orestes e urmărit de erinii, ea e alături de el, înconjurîndu-l cu dragostea și grija ei de soră. Mai tîrziu, Orestes pleacă împreună cu prietenul său Pylades în Taurida. În lipsa lui, zvonindu-se că ar fi mort, Aletes, fiul lui Aegisthus, uzurpă tronul cetății Mycenae. Electra pleacă atunci la Delphi, unde îl întîlnește pe Orestes, se întorc împreună acasă și-l detronează pe Aletes. Electra se căsătorește apoi cu Pylades, prietenul fratelui ei, cu care are mai tîrziu un fiu, pe nume Strophius.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cuvî́nt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n´aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte [!] de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea [!] de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, aurma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într´un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într´un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire [!], perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt [!] cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*descendént, -ă adj. (lat. descéndens -éntis). Care descinde, scoborîtor: mers descendent. Linie descendentă (în rudenie), posteritate, urmașiĭ cuĭva. Subst. Urmaș, care-șĭ trage originea din cineva: Româniĭ îs descendențĭ aĭ Romanilor.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

îngróp, a v. tr. (d. groapă.Îngroápă, să îngroape). Pun în groapă și acoper [!] cu pămînt (nisip ș. a.): a îngropa un sîmbure, o comoară, un mort (a-l înmormînta). Mor în urma cuĭva (decĭ îl îngrop eŭ pe el): de ordinar, copiiĭ îĭ îngroapă pe părințĭ. V. refl. Vechĭ. Intru în șanțurĭ (în tranșeĭ). Azĭ. Fig. Mă îngrop în cărțĭ, mă adîncesc în studiŭ, în știință. – Vechĭ și a îngrupa, -upat (u fără acc.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*últim, -ă adj. (lat. últimus, superlativu d. ultra, dincolo). Cel din urmă (rămas orĭ sosit): ultimu gologan, ultima vorbă. V. penultim.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

speranță f. 1. nădejde, așteptarea unui bine: speranța piere cea din urmă în om; 2. ființă sau lucru în care se speră: e unica mea speranță.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

VÂNÁ, vânez, vb. I. Tranz. 1. A pândi, a urmări și a prinde sau ucide animale sau păsări sălbatice. ♦ A pescui (mai ales pești mari). ♦ Fig. A urmări un om pentru a-l prinde; a hăitui. 2. Fig. (Adesea peior.) A urmări cu aviditate, cu stăruință. ♦ (Fam.) A pune mâna pe...; a face rost. – Lat. *venare (= venari).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, foarte maleabil, bun conducător de căldură și de electricitate, folosit în cazangerie, în galvanizare, la confecționarea firelor electrice și în aliaje; cupru. Vocile noastre... Vor despica țările albastre Cu cîntece noi Ca niște goarne de aramă. BENIUC, V. 128. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă. EMINESCU, O. I 203. ◊ F i g. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ E x p r. A-și da arama pe față sau a-și arăta arama = a-și arăta fondul ascuns al firii sale. Lasă-l să vie, să-și arate arama, și pe urmă i-om zice-o. PAS, L. I 50. [Zeul] își dete arama pe față, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. ISPIRESCU, U. 87. ◊ Fig. (În metonimii) a) Clopot. Lung intonă arama cobitoare Sonorul imn funebru al celor care mor. MACEDONSKI, O. I 254. b) Tun. Și cînd auzii glasul aramei tunătoare. Și cînd văzui silitra defulger purtătoare... Electrică schinteie simții. ALEXANDRESCU, P. 144. e) (Cu sens colectiv) Monede. Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. 2. (La pl.) Obiecte, mai ales vase, făcute din aramă (1). Zgomotul sec al roatelor fără șini, bălăngăitul arămurilor ca niște clopote dogite împrăștie deznădăjduirea în lungul ținuturilor [la venirea turcilor]. DELAVRANCEA, S. 202. Șaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir... căzură în stăpînirea oștirilor lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 15.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DAR3 conj. (Și în forma dară sau da) I. (Leagă propoziții sau părți de propoziții adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, însă. Împărăția persienilor a slăbit... dar huzurul vieții și ascuțișul minții au sporit. SADOVEANU, D. P. 7. E foarte tînăr, dar e pe cale să devie celebru. CAMIL PETRESCU, T. II 9. Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. De-aceea zilele îmi sînt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de «însă»; învechit, azi considerat pleonastic) Sîngele de martiri e plantă ce rodește, Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. ALEXANDRESCU, P. 141. Potera l-a-ncunjurat. Și burduf mi l-a legat, Dar, lui însă, nu-i păsa Ci mustața-și răsucea. ȘEZ. V 94. ◊ (Cu nuanță concesivă) Mai știi păcatul, poate... m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. ◊ (Întăeit prin «totuși») D-ta... știi mai bine decît mine; dar totuși te rog, să mîi cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 115. ◊ (Învechit; introduce regenta unei propoziții concesive, fiind corelativ al lui «deși») Deși sîngele apă nu se face... dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ (Întărit prin «dimpotrivă») Deși atunce după cîtă osteneală făcusă trebuie să aibă mare poftă de mîncare, dar dinprotivă lui îi lipsă. DRĂGHICI, R. 160. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul mieu n-a mîncat așa bucate. CREANGĂ, P. 9. ♦ Ci. Nu că zic eu, da chiar vine, iacă-tă-l-ăi. CREANGĂ, P. 121. 2. (Arată o piedică) Însă. Stăi puțin cu carul... – Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. ♦ (Împreună cu interjecția «aș») Însă nici vorbă, nici gînd. Aleodor voi să se codească... dară aș! unde vrea să știe pocitul de toate astea? ISPIRESCU, L. 43. 3. (Nuanța adversativă este mai slabă) Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos... Dar pe cînd se aflau la masă și se chefuiau... deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă. ISPIRESCU, L. 5. Mîncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului Roș nici nu gîndiți. CREANGĂ, P. 232. ◊ (Indică intervenția unui fapt nou, neașteptat). De uitat, n-am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ♦ (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decît atîta, cu atît mai mult. Cînd a văzut pa Malca, nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar cînd a auzit și despre întîmplarea ce au avut... nu știa cum să mulțămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «încă») Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. ◊ Loc. conj. D-apoi = darămite. Și-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii! ISPIRESCU, L. 111. Turturea, de-i turturea, Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ♦ (După o propoziție optativă) Cu atît mai mult (sau mai puțin). De-am avea pîne și sare pentru noi, da nu să-l mai îndop și pe dînsul cu bunătăți. CREANGĂ, P. 77. ◊ Loc. conj. Nici... dar nici... = nici... și cu atît mai puțin... Nici pe dracul să-l vezi, da nici cruce să-ți faci. CREANGĂ, P. 28. ♦ Altfel, altminteri. Lîna asta ne mînîncă, păcatele noastre, dar n-am mai veni noi! Căci, cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. II. (În propoziții conclusive) Deci, prin urmare, așadar. Vom spune dar cît de frumoasă-i lumea. BANUȘ, B. 90. Revin dar la primele idei. MACEDONSKI, O. IV 5. ◊ (Precedat de «apoi», «deci», «iată» sau «iacă») Apoi dar fă cum știi... numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Iaca dar, pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. id. ib. 102. Deci dar omule, cunoaște înțeleapta bunătate. CONACHI, P. 269. ◊ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) De-ai făcut cîndva bine, da fă acum și cu mine. RETEGANUL, P. III 15. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. Da deschide ușa, bre omule! ALECSANDRI, T. 198. III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Ia, ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine? CREANGĂ, P. 253. Da ce vrei, mări Cătălin? EMINESCU, O. I 174. Dar Sinziana ce a devenit? ALECSANDRI, T. I 458. Măi bădițo, bădișor, Dar de mine nu ți-i dor? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. IV. (Înaintea unui cuvînt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Să-i zic două vorbe... da vorbe! ALECSANDRI, T. 397. Acolo voi fi culcat, Dar culcat, și cum culcat?... Cu pușca la cap, Cu pistoale la picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 308. ◊ (Exprimă surprindere față de o acțiune neașteptat de bună, de intensivă etc.) Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Bună calea, Ivane, zise dumnezeu. Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299. – Variante: da, dáră conj.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNSOȚÍ vb. 1. a acompania, a conduce, a duce, a întovărăși, a petrece, (reg.) a întroloca. (L-a ~ până la poartă.) 2. a întovărăși, a urma. (Te ~ oriunde vei pleca.) 3. v. escorta. 4. v. asocia.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNTOVĂRĂȘÍ vb. 1. v. însoți. 2. a însoți, a urma. (Te ~ oriunde vei pleca.) 3. v. asocia.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A ALÉGE alég tranz. 1) (ființe, lucruri, situații) A considera ca fiind mai acceptabil (în raport cu altcineva sau cu altceva); a prefera. 2) (persoane) A desemna prin vot; a vota. 3) pop. A deosebi dintre alții; a distinge. 4) A separa de restul masei. ~ sămânța. ~ untul din zară. 5) A curăța prin selecție. 6) rar A admite cu fermitate; a hotărî; a decide. ◊ Urma alege (sau va alege) la sfârșit se va vedea rezultatul. 7) A face să se aleagă. /<lat. allegere
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

cît (cîtă; pl. cîți cîte), adj.1. În ce măsură, în ce grad, în ce durată de timp (adj. și adv. inter.) – Cît se poate.Nu știu cît, cine știe cît.Pe cît.2. Ca, precum (servește drept corelație în comparațiile de egalitate în care se ia în considerație aspectul cantitativ): mămîncă cît șapte și bea cît opt (Alecsandri). – Cît negru sub unghie.Cîtă frunză și iarbă.Cît colo.Cît colea.Cît de colo.Cît pe ce.Nici cît.3. În compararea retorică a doi termeni identici, indică ideea de „o vreme, un răstimp”: s-au luptat cît s-au luptat (I. Teodoreanu). – 4. În comparațiile al căror prim termen lipsește, îndică ideea de „cît mai mult posibil”: merinde cît a putut duce calul (Ispirescu); pîinea cît de proaspătă, vinul cît de vechi și nevasta cît de tînără (Alecsandri). – 5. În timpul în care, atîta timp, pînă cînd (indică limita duratei vb. care urmează): cît n-om avea drumuri de fier, tot de-acestea o să pățim (Alecsandri). – 6. Oricît de: marea cîtu-i de lată (Dosoftei). – 7. Enorm: cîtă căciula (Creangă), (rar cu această folosire, se preferă der. cîtămai). – 8. În corelație cu atît, indică o echivalență sau egalitate de cantități: cîți frăgari pe la Arad, atîtea gănduri mă bat (Popular, Trans.). – Cu cît... cu atît.Cît... cît.Cît de cît.Numai cît.Cît pentru, cît despre.9. Astfel încît: mulți au căzut, cît abia au scăpat (Ludescu). – 10. De cînd: cît ieșea omul din straja Bucureștilor (Ghica). – Cît ce.11. (Refl.) În ce număr? În ce cantitate? cu cîți te-ai sărutat? (Popular Trans.). – Cîte toate.Cîte și mai cîte.12. Cu forma art. al cîtelea (f. a cîta), introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un numeral ordinal. – 13. (S. n.) Numărul rezultat dintr-o împărțire. Mr. cît, megl. cǫt, istr. căt. Lat. quantus, contaminat cu lat. quotus (Procopovici, Dacor., I, 173; cf. Pușcariu, 378; Candrea-Dens., 361; DAR); cf. it., port. quanto, prov., v. fr. quant, sp. quant. Rezultatul normal al lui quantus ar fi *cînt; însă numai Procopovici s-a gîndit la posibilitatea de a explica rom. prin confuzia cu quot. DAR explică forma art. cîtelea prin quotus-libet, care nu este posibilă fonetic. Der. cîtime, cîtățime, s. f. (cantitate). Comp. cîtămai (var. cîtamai), adv. (enorm, foarte mare); cîtuși, adv. (înv., nu contează cît, păstrat în expresia cîtuși de puțin); cîtva, adj. (la sing., cu funcție adv., un timp, o vreme; la pl., cu funcție adj., unii, cîțiva); decît, conj. (corelație a comparațiilor de inegalitate; mai mult ca; numai că, dar); încît, conj. (atît de mult că); întrucît, conj. (deoarece, avînd în vedere că); oarecît (var. oarecîtva), adv. (într-un fel); oricît (var. vericît), adj. (în orice cantitate).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

va vb.A merge. Lat. vadĕre (Pușcariu 1847; REW 9117). Ca și în celalate idiomuri romanice este vb. defectiv, practic fără conjug. Se păstrează în expresia mai va „mai este mult” literalmente „merge mai mult”. Înv., în Trans., (sec. XVI) se citează formele de imperativ vă, pl. va(re)ți. Deși există părerea generală că viitorul rom. se formează cu auxiliarul a voi, probabil acest auxiliar este prezentul lui va, confundat pe urmă cu a voi (voi, vei, va, vom, veți, vor). Pentru această formare a viitorului, cf. fr. și sp. (voi cînta, cf. fr. je vais chanter, sp. voy a cantar) și Pușcariu, Dacor., VI, 387-93.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda. Am auzit că ai o furcă de aur (CREANGĂ). ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul este un abstract) Avea o părere proastă despre el (CAMIL PETRESCU). ◊ (În locuțiuni verbale) A avea asemănare = a se asemăna. A avea (de) bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. ◊ (Complementul indică un raport social) A avea un șef energic.A fi autorul a... Alecsandri are multe piese de teatru.A primi, a căpăta. Cine-o zice „Nițu vine” Are-un galben de la mine (TEODORESCU). 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit? (SADOVEANU). ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). ♦ A se folosi de serviciile cuiva sau de ceva. Are un doctor bun. 3. A fi compus din..., alcătuit din... Blocul are două corpuri.A fi înzestrat sau prevăzut cu ceva. Șapca are cozoroc. A avea talent.A conține, a cuprinde. Cartea are ilustrații. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe (COȘBUC). ◊ Expr. A avea pe cineva la mână = a avea pe cineva în puterea sa (știind despre el lucruri compromițătoare). A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) = a fi în legătură, în relații cu cineva (sau cu ceva). A avea drag pe cineva sau (refl.) a se avea drag cu cineva = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea palton de blană. 5. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 6. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) n-are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală}. 7. A-i trece ceva prin minte, a fi preocupat de... A avea o idee. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Să știi de la mine ce ai să faci când vei ajunge acolo! (CREANGĂ). b) (În formă negativă) A fi destul să... N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace (EMINESCU). ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decât! = fă cum vrei! treaba ta!; încearcă! c) (În formă negativă) A nu putea să... N-am a mă plânge de nimic (ISPIRESCU). d) (Rar) A fi în drept; a i se cuveni. Să faci tocmeală... să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu (CREANGĂ). 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Ea-i răspunde: n-am ce face (ALECSANDRI). ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să mă hrănească (ISPIRESCU). III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Bine ați venit sănătoși! (ISPIRESCU). 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut merge. 3. (Servește, urmat de conjunctiv, la formarea unui viitor popular și familiar) În van aveți să mă chemați (SADOVEANU). 4. (În construcții perifrastice) A urma să..., a fi pe punctul de a... Aici avea să se ridice o fabrică. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

zi, zile s. f. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui. ♦ Viață. ♦ (Bis.) Ziua Domnului (dies dominica) = a) duminică; b) ziua judecății din urmă, când morții vor învia cu trupurile lor, zi care va încheia acest veac și va începe veșnicia; ziua de apoi, parusie. ◊ Ziua domnească, cea dintâi a sâmbetelor, a soarelui (dies solis), a pâinii, împărăteasa zilelor = duminica. ◊ Ziua Învierii = Paștile. ◊ Zi liturgică = (în cultul creștin) intervalul de timp dintre două seri consecutive, începând seara cu vercernia din ajunul serii respective (care este cea dintâi dintre cele șapte Laude bisericești dintr-o zi). ◊ Zilele morților = zilele când se face pomenirea morților; a treia, a noua, a patruzecea și apoi la trei, șase și nouă luni, precum și la un an de la deces. ◊ Ziua de apoi = momentul când viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu [Var.: zíuă s. f.] – Din lat. dies.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

eféct s.n. în sintagmele: ♦ efect de tunel Trecerea unei particule printr-o barieră de potențial ◊ „Aplicare practică a așa-numitului «efect de tunel», aparatul [...] este capabil să pună în evidență [...] asperități de dimensiuni infinitezimale.” Sc. 22 XII 82 p. 5 ♦ efect de seră„[...] noile cercetări confirmă teoria «efectului de seră» potrivit căreia temperatura atmosferei va crește, ca urmare a acumulării bioxidului de carbon, care captează razele solare, păstrând căldura ca într-o seră.” Sc. 24 I 84 p. 7. ◊ „Activitatea omului [...] va determina creșterea conținutului de bioxid de carbon din atmosferă, producând așa-numitul «efect de seră», ce va provoca o încălzire.” I.B. 6 II 84 p. 8; v. și R.l. 11 I 85 p. 6 (efect de tunel din fr. effet tunnel; DN3; efect de seră din fr. effet de serre)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

lácto-bar s.n. Local de consum public cu specific lactat ◊ „În săptămânile care urmează, alte bufete vor fi amenajate în unități lacto-bar și cofetării, iar un bufet «Expres» cu autoservire va fi lărgit cu o secție «Gospodina».” Sc. 15 VI 74 p. 2 (din lacto- + bar; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerândo concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Palamedes, erou grec care a participat la războiul troian. Palamedes era fiul lui Nauplius și al Clymenei și unul dintre oamenii de încredere ai lui Menelaus. Cu ocazia războiului a făcut parte din mai multe solii: una care avea menirea s-o ceară pe Helena de la troieni, alta care avea drept scop să-l aducă pe Odysseus pe cîmpul de luptă. Cu această ocazie Palamedes a dat în vileag nebunia simulată de Odysseus ca să nu participe la război, fapt pentru care acesta din urmă nu-l va ierta niciodată. Într-adevăr, răzbunarea lui Odysseus atrage moartea lei Palamedes. Odysseus ticluiește o scrisoare, din care reieșea că Palamedes s-ar fi pregătit să-i trădeze pe greci și să treacă de partea lui Priamus. El aranjează ca această scrisoare să cadă în mîinile lui Agamemnon. Planul său perfid izbutește: Palamedes este lapidat de către greci. Moartea sa constituie un exemplu de moarte injustă, iar el însuși e prototipul omului integru care cade victimă uneltirilor mîrșave. Mai tîrziu, uciderea lui Palamedes a fost răzbunată, în parte, de către tatăl său (v. Nauplius).
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

déspre prep. (de și spre [lat. dé-super, de deasupra deasupra]). Relativ la, în privința unuĭ lucru, de: vorbim despre tine, despre cucerirea Daciiĭ. Din spre (și în acest caz se poate scrie și de spre): bate vîntu de spre mează noapte. Spre, în spre, la (Rar): a început să ploaĭe de spre ziŭă, România se mărginește de spre răsărit cu Rusia și Marea Neagră. Cît despre, în ceĭa ce privește (fr. quant à): cît despre altele, vom vorbi pe urmă. Nu zice asupra stiluluĭ (fr. sur le stylé), ci despre stil!
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Polyphemus, ciclop din insula Sicilia și fiul zeului Poseidon. Polyphemus locuia într-o peșteră, în apropiere de muntele Aetna și se îndeletnicea cu păstoritul. Cînd Odysseus a ajuns în Sicilia (v. și Odysseus), el a fost prins împreună cu doisprezece dintre însoțitorii săi de către ciclop și închis în peștera lui. Polyphemus a început prin a-i devora însoțitorii – doi cîte doi – zilnic. El i-a făgăduit lui Odysseus că-l va lăsa la urmă, drept mulțumire pentru faptul că-i dăruise un burduf cu vin. Îngrozit la vederea cruntei morți la care erau supuși ceilalți, Odysseus, împreună cu cei rămași în viață, îi iau vederea ciclopului, orbindu-l cu un par înroșit în foc pe care, în timpul somnului, i-l înfig în unicul ochi. Apoi, cum ciclopul nebun de durere și de furie caută să-i prindă bîjbîind cu mîinile la întîmplare, ei reușesc să iasă din peșteră, ascunși fiecare sub pîntecul cîte unui berbec din turma lui Polyphemus. Ajunși la lumină, aleargă pe țărm, se urcă în corăbii și vîslesc din toate puterile spre larg, în timp ce Polyphemus își strigă în van deznădejdea, neputincios, pe țărm și aruncă în mare cu bolovani uriași, care însă nu-și mai ating ținta. Un alt episod legat de numele lui Polyphemus este cel al dragostei sale nefericite pentru Galatea (v. și Acis).
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

gîndésc v. intr. (d. gînd). Cuget, socotesc, cred: ce gîndeștĭ despre lumea asta? Am de gînd, am intențiune: gîndesc să plec mîne [!]. V. refl. Cuget, îmĭ trimet [!] gîndu la: mă gîndesc la tine. Am de gînd: mă gîndesc să plec. Hotărăsc ceva relativ la ceva: acuma facem asta, ĭar la cele-lalte ne vom gîndi pe urmă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*parentéză f., pl. e (vgr. parénthesis, d. parà, alăturea, și énthesis, punere. V. teză). Gram. Vorbă orĭ propozițiune explicativă intercalată într´o frază orĭ alipită la urmă și închisă între doŭă liniĭ curbe: a deschide o parenteză [!]. Cele doŭă liniĭ curbe care arată asta, numite și semnele parentezeĭ. Fig. Fam. Digresiune: A deschide o parenteză, a face o digresiune. În parenteză, subînțelegînd, subînțeles. – Fals parantéză orĭ -téz. – V. scoabă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*posteriór, -oáră adj. (lat. postérior, -óris, comparativu d. pósterus, posterior, și post, după. V. postum). Care e pe urmă în timp orĭ loc: un testament anterior anulat de altu posterior (saŭ ulterior), osu occipital e în partea posterioară (saŭ din apoĭ) a capuluĭ. S. n., pl. urĭ (Eŭf. iron. saŭ fam.). Partea posterioară a corpuluĭ, șezutu. Adv. Pe urmă, după: e scrisă posterior.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*remórcă f., pl. e, ĭ (fr. remorque, d. remorquer, a remorca). Acțiunea de a remorca: a lua în saŭ la remorcă. Fig. A te pune în remorca cuĭva, a-l urma orbește. V. ĭedec.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

urméz v. tr. (lat. *osmare, d. vgr. osmé, odmé, miros, odoare, rudă cu lat. odor, și olor, miros, olére, a mirosi [intr.]; it. ormare, a adulmeca, ven. pg. usmar, vsp. osmar, nsp. husmear. V. urmă, olm și adulmec). Merg orĭ vin după, mă țin saŭ mă ĭaŭ după, escortez, conduc, (fig.) admit părerea cuĭva, fac ce recomandă cineva, mă conformez vorbelor saŭ faptelor cuĭva: apostoliĭ îl urmaŭ pe Hristos pin [!] oraș, a-l urma pe Aristotele, a urma obiceĭurile loculuĭ. Continuŭ: a-țĭ urma drumu, discursu, citirea. Frecŭentez, învăț, mă apuc de: a urma un curs la universitate (și intr. a urma la universitate), a urma cariera armelor. V. intr. Vin să mă aflu după în loc, timp orĭ rang: după ofițer urma trupa, după Grecĭ aŭ urmat Romaniĭ, după general colonelu. Succed, ocup locu: fiu luĭ îi urmă la (saŭ pe) tron. Vin la rînd: să citească elevu care urmează. Rezult: de aicĭ urmează că e așa cum am spus.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

venitúră f., pl. ĭ (V. viitură). Iron. Om venit pe urmă (venetic), și decĭ cu maĭ puține drepturĭ de cît [!] precedențiĭ. V. căzătură, slăbitură.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DEBUTÁNT, -Ă, debutanți, -te, s. m. și f. Persoană care face primele încercări într-o carieră, mai ales literară sau artistică; persoană fără experiență; începător, novice. Criticul are bucuria creatorului atunci cînd poemul, prezentat de un debutant la redacție, va cîștiga în urma sugestiilor sale. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 4/1. Ar fi trebuit să-mi aleg un subiect mai puțin greu de tratat pentru ca... să pot obține măcar umbra unui succes, atît de trebuincios debutantului. MACEDONSKI, O. IV 3.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ENÉRGIC, -Ă, energici, -e, adj. (Despre persoane și despre manifestările lor) Plin de vigoare, de energie; care dovedește forță și stăruință în acțiuni; hotărît, viguros. Om energic.Au urmat amenințări energice, amenzi. SAHIA, N. 41. Pînă să se hotărască să deschidă gura, se auzi un ciocănit energic în ușă. REBREANU, P. S. 134. ◊ (Adverbial) Prietenii de literatură găseau în el un scriitor format, pornit să muncească intens și energic. SADOVEANU, E. 172. ♦ Care oglindește energie (2). Pe fruntea sa energică, Un tainic foc străluce. ALECSANDRI, P. II 157. ♦ (Despre medicamente) Cu acțiune promptă, eficace.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FATÁL, -Ă, fatali, -e, adj. 1. Care are urmări neno­rocite. Vei vedea cît de fatală-i dușmănia celorlalți Cînd deasupra lor talentul ți-a dat aripi să te-nalți. VLAHUȚĂ, O. A. 75. O, noapte fatală! O, noapte cumplită! ALEXANDRESCU, M. 40. ♦ Care pricinuiește moartea. După un fatal duel, A. Pușkin, poetul rus, a murit. NEGRUZZI, S. I 336. ♦ Nefericit, nenorocit. Sfîrșit fatal. 2. De neînlăturat, inevitabil. Lumea trecutului de prejudecăți... a ajuns la finele evoluției ei fatale, ca toate alcătuirile omenești. SADOVEANU, E. 18. Toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt... Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I 136.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁRE2 pron. rel. (se folosește pentru a indica un obiect neidentificat) Ce. Câinele ~ latră nu mușcă. ◊ ~ va să zică prin urmare. Să nu ~ cumva nu cumva să. /<lat. qualis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DOÁR adv. 1) Numai. ~ tu ai venit. 2) Cum se știe. ~ n-ai plecat! 3) După cum se pare; poate; probabil. Va reuși ~ până la urmă!Fără ~ și poate fără nici o îndoială; numaidecât; neapărat. Într-o la întâmplare. [Monosilabic] /<lat. de-hora
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

OWENÍSM s.n. Doctrină socială a lui Robert Owen, care vedea principala cauză a răului social în ignoranța oamenilor, socotind că societatea socialistă va lua naștere ca urmare a cunoașterii adevărului, și nu a luptei de clasă împotriva capitalismului. [Pron. o-ue-nism. / < fr. owénisme, cf. Owen – socialist utopic englez].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

al adj. și pron.1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

urmărétic, urmărétică, adj. (înv. și reg.; despre oi) care merge în urmă.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AGRICOLA (Iulius Agricola, Cneus) (40-93), general și om politic roman. În urma unor campanii grele a învins triburile băștinașe ale Britanniei al cărei guvernator a devenit (78-84). Socrul istoricului Tacitus, care-i dedică o biografie.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, dar. ♢ Expr. (Substantivat) La o adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: ádică.Var.: (reg.) adécă, dícă adv.] – Lat. adde... quod.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

priveghi (în folc. rom.), cântec ceremonial funebru, cu arie de răspândire redusă la Transilvania de S, întâlnit sporadic în jud. Năsăud și Cluj, parțial în N Moldovei. Este executat în grup, de femei „numite” (care nu sunt rude ale mortului), la miezul nopții. Moștenire a unei străvechi culturi autohtone (probabil geto-dace) p. are o tematică profană, exprimată în versuri de o mare expresivitate și frumusețe. Temele poetice sunt variate dar perfect cristalizate, intervențiile interpretelor fiind minime: cearta cucului cu moartea, rămasul bun de la rude („strigă moartea la fereastră”), vama, cocoșdaiul (unele cântece poartă acest din urmă nume sau „cântecul ăl mare”). Maica Domnului scrie morții cu cerneală, plecarea rudelor după carul funebru pentru a ruga mortul să mai rămână. Din punct de vedere structural, cântecele aparțin unui strat arhaic: melodii silabice (rareori folosesc melisme*), material sonor redus la pentacordie (v. pentacord) minoră, formă de două, rar trei rânduri melodice*, cu cadență (1) interioară pe 1 sau 2 (A2 BI Ac; AI B2 etc.); în formele contaminate cu melodica altor genuri (de ex. în ținutul Pădurenilor, Hunedoara), forma este mai amplă. Unele teme sau motive poetice („călătoare”) se întâlnesc, puțin modificate, și în alte cântece ceremoniale funebre. V. bocet; cântecul bradului; Zori.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cuptór-tunél s.n. (tehn.) Cuptor continuu construit dintr-un tunel ◊ „Alături, la celălalt cuptor-tunel lucra F.T. Echipele celor două cuptoare erau în întrecere.” Sc. 3 VIII 62 p. 2. ◊ „Acestea vor fi realizate în urma solicitării consumatorilor și ca urmare a intrării în funcțiune la întreprinderea amintită a trei noi cuptoare-tunel de capacitate sporită, cu un înalt grad de mecanizare, în care produsele de patiserie se coc în câteva minute.” Fl. 1 I 74 p. 25. ◊ „Cuptortunel pentru ceramică. Un colectiv de la întreprinderea «Electroceramica» a conceput un cuptortunel pentru produse ceramice și toată tehnologia de fabricație a acestora în noile condiții.» R.l. 15 I 82 p. 5; v. și cuptorar (din cuptor + tunel; LTR)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

coádă f., pl. e și cozĭ (lat. cauda și côda, it. coda, pv. coza, fr. queue, cat. coa, sp. cola). Prelungirea spinăriĭ (a coloaneĭ vertebrale) la multe cŭadrupede. La păsărĭ, penele cele marĭ din apoĭa [!] corpuluĭ. La peștĭ, reptile și insecte, extremitatea din apoĭ opusă capuluĭ. La plante, ceĭa ce susține frunzele, florile și fructele pe ramurĭ. Păru capuluĭ împletit, cum poartă femeile, Chinejiĭ, preuțiĭ [!] ortodocși de moda veche ș. a. Mîner: coada toporuluĭ, a lopețiĭ. Partea din urmă a unuĭ lucru: coada ochĭuluĭ (spre tîmplă), coada armateĭ (ariergarda), coada coloaneĭ, coada căruțeĭ, coada rochiiĭ. Șir de persoane care așteaptă să intre undeva pe rînd în ordinea sosiriĭ. Stea cu coadă, cometă. Coadă de topor (fig.), trădător, (fiind-că coada, care e de lemn, ajută să se taĭe lemnu). A face (subînț. semn) cu coada ochĭuluĭ, a face semn din ochĭ fără să observe alțiĭ. A se pune la coadă saŭ în coadă, a lua loc la urmă. A lega cuĭva tinicheaŭa de coadă, a-l face să fugă (ca cînele [!] cînd i se leagă tinicheaŭa de coadă, cum obișnuĭesc uniĭ oamenĭ bárbarĭ). A trage mîța de coadă (pe rogojină) saŭ (barb. fr.) a-l trage pe dracu de coadă (Iron.), a´ndura mare sărăcie. Cu coada´ntre picĭoare, umilit, rușinat (ca cînele [!] bătut). A´ncepe de la coadă, a´ncepe pe dos, jidănește (ca alfabetu lor). A-țĭ vîrî coada´n ceva, a te amesteca ca să stricĭ, ca să´ncurcĭ (cum crede poporu că face dracu). A scăpa scurt de coadă saŭ cu coada retezată, a scăpa cu perderĭ [!]. A călca pe cineva pe coadă, a-l provoca: șarpele, pînă nu-l calcĭ pe coadă, nu se´ntoarce să te muște (Prov.). A pune coada pe spinare, a o rupe de fugă, ca boiĭ speriațĭ. Dacă munceștĭ, nu-țĭ cade coada, nu perzi [!] boĭeria, nu te înjoseștĭ muncind. A lua litra (saŭ și purcica) de coadă, a te face bețiv (Fam.). A împleti coadă albă, a rămînea nemăritată (împletindu-țĭ păru, care ți s´a albit așteptînd măritișu). A pune coadă cuĭva, a scorni o mincĭună despre el. A pune coadă unuĭ lucru, a-l amplifica cu mincĭunĭ. Mincĭună cu coadă, mincĭună gogonată (mare). Numele multor plante: coada bouluĭ saŭ a vaciĭ, lumînărică, corovatică; coada caluluĭ saŭ a mînzuluĭ, o plantă acŭatică (hippúris vulgaris) și alta echisetacee, numită și barba Sasuluĭ (equisetum [arvense și silvaticum]); fasole coada caluluĭ, V. obedez; coada cocoșuluĭ, o plantă liliacee (polygonatum officinale); coada lupuluĭ saŭ a meluluĭ, lumînărică; coada raculuĭ, scrîntitoare; coada pricolicilor, barba popiĭ, o buruĭană rozacee care crește pin [!] pădurile umbroase (spiraea aruncus orĭ aruncus silvester); coada șoriceluluĭ, achilee; coada vaciĭ, 1) lumînărică, 2) o plantă boraginee (échium altissimum), și 3) alta labiată, (salvia silvestris); coada vulpiĭ, codină, o plantă graminee foarte bună p. nutreț (alopecurus pratensis) și o varietate de poamă, de strugurĭ; coada zmeuluĭ, un fel de cactus cu florĭ roșiĭ și cu tulpina tîrîtoare; cincĭ coade (Trans.), căldărușă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SALEH (SALIH), Ali Abdallah (urmat de o cifră sau de un nume de localitate) născut">n. 1942), ofițer și om politic yemenit. În urma unei lovituri de stat a devenit șeful statului Yemenul de Nord (1978), apoi (din 1990) al Republicii arabe Yemen (stat realizat prin unificarea celor două Yemenuri).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

dúpă și (Munt. Pop.) dépă (lat. pe-post, după, apoĭ; it. dopo, pv. depos, fr. depuis, pd. depois). Pe urmă, înapoĭa cuĭva: venițĭ după mine, venițĭ de după zid, stațĭ după zid. Peste: după zece anĭ. Conform formeĭ, vorbeĭ, păreriĭ, științeĭ, gustuluĭ cuĭva: după scripturĭ, poezie imitată după cutare; pictură după natură, după fantezie (V. de 1); după mine, e maĭ bine să nu vă ducețĭ; lumea se îmbracă după Paris. În proporțiune, în raport: după cum (saŭ numaĭ: cum) îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormĭ (Prov); după lucru (adică: după cum e lucru), și plata. Pentru: om vițios moare (adică de dor, de poftă) după o țigară. A te uĭta după cineva, a te uĭta la ceva care se mișcă. A alerga după ceva, a urmărĭ ceva: alerg și eŭ după o pîne (ca să cîștig o pîne). Munt. De pe: dă-mĭ paharu după masă. A-țĭ da fata după cineva, a o mărita cu cineva. A te lua după cineva, a merge după el și (fig.) a-l imita, a face ce zice el. După ce e slută, o maĭ cheamă și Vlada, fiind slută, maĭ are și un nume urît; avînd deja un deferct, i s’a adăugat și altu. – În vest (Ban. Olt.) dupe, vechĭ dupre (din de și pe), de pe: dupe fața pămîntuluĭ; după: dupe cum s’a văzut.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

pî́nză f., pl. e (d. lat. *pandia, care ar veni d. pándere, a întinde. V. ex-pansiune). Țesătură făcută din fire de in, cînepă, matasă [!], bumbac (saŭ chear [!] și sîrmă supțire [!]) și întrebuințată la făcut albiturĭ, cearșafurĭ, haĭne de vară, corturĭ, vele ș. a. Țesătura pe care șĭ-o face painjinu [!] ca să prindă muște: pînză de painjin. Gĭulgĭ. Velă, țesătură întinsă pe catarge ca s´o unfle vîntu și să meargă corabia: corabie cu pînze. (V. vapor, probelă). Tabloŭ pictat pe pînză: pînzele unuĭ pictor. Lamă de ferăstrăŭ: pînză de ferăstrăŭ. Ceată armată, detașament (Vechĭ). Fig. Lucru întins ca o pînză, ca o fășie [!] de lumină, o întindere de apă, o mare mulțime de oamenĭ ș. a.: pînză de foc (salvă), pînză de oștĭ. A se întinde pînză, a se întinde ca o pînză, pe o mare întindere și fără întrerupere. Pînă în pînzele albe, pînă unde te va duce furia: a urmări pe cineva pînă în pînzele albe. Ține-te, pînză, să nu te rupĭ (iron.), fă-țĭ curaj și pregătește-te de rezistență. V. pîrlea și teară.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PÉREZ JIMÉNES, Marcos (1914-2001), militar și om politic venezuelan. În urma loviturii de stat din nov. 1952 a condus junta militară din fruntea țării (între dec. 1952 și apr. 1953 a fost președinte provizoriu). Înlăturat de la putere în ian. 1958, în urma unei lovituri de stat și silit să plece în exil (Miami, S.U.A., până în 1963 când a fost retrimis în Venezuela). A patronat un regim corupt, fiind judecat în 1963 și închis până în 1968; reîncarcerat în mai 1994.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

șárpe m., pl. șerpĭ (mlat. sĕrpes, format din nom. cl. sĕrpens, gen. -éntis, vrom. șearpe, de unde și mold. lit. șerpe; vgr. ῾erpetón, tîrîtor, scr. sarpa-s, șarpe; it. pg. serpe, serpente, pv. cat. serp, fr. serpent, sp. sierpe, serpiente. Cp. cu rece). Un reptil fără picĭoare (lung ca un cilindru care se supțiază spre coadă) și care înaintează tîrîndu-se, ca: năpîrca saŭ vipera, culubru, naja saŭ cobra, crotalu, boa ș. a. (V. ofidian). Pin [!] anal. Lucru în formă de șarpe, cum îs limbile de foc, flacările. Fig. Om perfid, ingrat și răŭ. Limbă de șarpe, om foarte bîrfitor. Ochĭ de șarpe, ochĭ viĭ, pătrunzătorĭ și iscoditorĭ. A încălzi șarpele la sîn, a face bine unuĭa care-țĭ va face răŭ pe urmă. Șarpele luĭ Faraon, mic cilindru de sulfo-cianură de mercur care, aprins, se desfășoară ca un șarpe. A te mușca de inimă șarpele ambițiuniĭ, a începe să simțĭ ambițiune. – În est lit. șerpe, pop. șărpĭ. V. gîndac.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

urmáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a urma: urmarea cursurilor universitare. Continuare: urmarea la acest articul va apărea mîne [!] în jurnal. Consecŭență, rezultat: urmările bețiiĭ îs funeste, acțiunea luĭ n´a avut nicĭ o urmare. Pin [!] urmare, decĭ, așa dar: cuget: pin urmare, exist.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

pârtie f. 1. cărare făcută prin zăpadă: a-și deschide o pârtie; 2. cărare în genere: o luară apoi pe pârtie ISP.; a-și da în pârtie, a se face om de treabă (în urma unei pedepse); 3. fig. răritură, gol: lehimea cruntă făcea pârtii grozave´n cetele române AL. [Serb. PRT].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

urmă f. 1. loc călcat cu piciorul (de om sau de animale): urmă de vânat; a da de urmă, a descoperi; a călca pe urmele cuiva, a urma exemplul său; 2. semn în pământ ce lasă carul: urme de roate; 3. fig. impresiune ce obiectele fac minții sau memoriei; 4. pl. rămășițe de monumente: urmele unei vechi civilizatiuni; 5.. fig. rezultat, sfârșit: urma alege, a rămas la urmă; la urma urmei, în cele din urmă; pe urmă, după aceea; cel din urmă, ultim: 6. consecvență, cauză finală: a murit în urma unei boale; în urmă, înapoi: a rămas în urmă. [Lat. vulg. ORMA (= VESTIGIUM)].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ANARHÍST, -Ă, anarhiști, -ste, s. m. și f. Partizan al anarhismului, membru al unei organizații care susține anarhismul. Anarhiștii, apărînd ideea distrugerii mașinii de stat, își reprezintă în mod cu totul neclar cu ce va fi aceasta înlocuită de proletariat și cum se va servi acesta din urmă de puterea revoluționară; ei neagă chiar necesitatea întrebuințării puterii de stat de către proletariatul revoluționar, neagă dictatura revoluționară a acestuia. LENIN, STAT. REV. 130. Noi vedem în anarhiști adevărați dușmani ai marxismului. STALIN, O. I 301. ♦ (Adjectival) Propriu anarhiștilor, caracteristic anarhismului. Noi nu sîntem utopiști, noi nu « visăm » să ne lipsim dintr-o dată de orice cîrmuire, de orice subordonare; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînțelegerea sarcinilor dictaturii proletariatului, sînt absolut străine de marxism, servind de fapt numai pentru amînarea revoluției socialiste pînă in ziua în care oamenii se vor fi schimbat. LENIN, STAT. REV. 58. Lenin pornea tocmai de la teoria marxistă a « sfărîmării » mașinii de stat burgheze și a « dispariției treptate » a statului proletar, atunci cînd critica teoria anarhistă a « aruncării în aer » și a « suprimării » statului în general. STALIN, O. XII 79.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ARCÁN2, arcane, s. n. (Franțuzism învechit; mai ales la pl.) Taină, secret. Această argumentație păcătuiește mai întîi prin faptul că, numai străbătînd în arcanele cele mai de pe urmă ale naturii, se va putea să i se smulgă de om toate bucuriile sufletești. MACEDONSKI, O. IV 129. Abia unul dintre corifeii științei romînești, veneratul părinte Timotei Cipariu, a reușit... să pătrunză în arcanele străvechii literaturi naționale. ODOBESCU, S. II 400. ♦ F i g. Loc ascuns, tainic. În arcane de pădure întuneric ce spăimîntă. Frunza trece lîngă frunză și copac lîngă copac. MACEDONSKI, O. I 115.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DÁCĂ1 conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunînd că..., de cumva..., de... Dacă nu fugeam, îmi crăpa țeasta. STANCU, D. 28. Dacă mărturisești, scapi cu mai puțină pedeapsă. SADOVEANU, M. C. 39. Dacă îl întîlnești pe Pirgu... spune-i că am făcut cum am crezut mai bine și că în noaptea asta plec. M. I. CARAGIALE, C. 109. Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai [cele făgăduite], apoi sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Loc. conj. Doar dacă. Îl pot vedea doar dacă o veni mîine. Numai dacă. Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, O. I 54. ◊ (Cu elipsa propoziției principale) Dacă aș muri, Șerbane? CAMIL PETRESCU. T. I 241. Dac-a afla tată-meu? ALECSANDRI, T. I 77. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă nu m-ar simți nimeni cînd voi fugi. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. (Introduce o propoziție temporală) Cînd, în (sau din) momentul cînd, de îndată ce, după ce. Nu durmi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă... merse-n pădure. RETEGANUL, P. I 45. ◊ (Adesea cuprinzînd și o nuanță condițională) Dacă va fi trebuință de tine, vei fi chemat. DAVIDOGLU, M. 57. ◊ (Cuprinzînd și o nuanță cauzală) Trăsnea, fiind... mai tare de cap, rabdă el cît rabdă și, dacă vede că-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă. CREANGĂ, A. 102. Se întoarse la sora sa, care, dacă îl văzu, i se făcu frică. ȘEZ. I 162. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu știa scrie, umbla de la unul la altul. CAMILAR, N. I 254. Dacă eu sînt tînăr și sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiți niște hoți? PREDA, Î. 9. ♦ De vreme ce. De ce nu m-aș legăna Dacă trece vremea mea. EMINESCU, O. I 214. 5. (Introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul... și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ (În corelație cu «tot», «totuși») Sfîntul soare, dacă-i soare, Și tot după tine moare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Întărit prin «chiar») În casa unui prietin au am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. 6. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Că, de... (Propoziția este subiectivă) Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles. COȘBUC, P. I 54. ȘI dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Tot una-i dacă astăzi sau mîne o să mor, Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor. EMINESCU, O. I 127. ◊ (Propoziția este completivă directă) A îmblat pe la vraci și filozofi... să le ghicească dacă or sp facă copii. ISPIRESCU, L. 1. Mam'mare așază frumușel beretul lui Goe... îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce. CARAGIALE, O. II 163. Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. CREANGĂ, P. 313. ◊ (Propoziția este completivă indirectă) După ce-l văzu pe Ionuț trecut la hodină în chilioara lui, stătu gîndindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. SADOVEANU, F. I. 62. 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. Ce-i un pol de bani? Dacă mi-oi cumpăra pe ei o mînă de cuie. CAMILAR, N. I 166. ◊ Loc. adv. Abia dacă = cu greu. 8. (În expr.) Las' dacă... v. lăsa.. Variante: dáca (ISPIRESCU, L. 6), deácă (ISPIRESCU, L. 12, ODOBESCU, S. III 10, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277) conj.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie, vb. IV. Intranz. (Despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ibogdank | Semnalează o greșeală | Permalink

DOÁR adv. 1. (Exprimă ideea unei delimitări sau restricții) Numai. Stai doar o clipă!Expr. Doar că nu... = aproape că..., puțin a lipsit să nu... 2. Vezi bine, cum se știe; desigur. Doar nu m-ai căutat! 3. Poate; probabil. Va reuși doar până la urmă!Expr. Fără doar și poate = fără nici o îndoială; neapărat. ♦ În speranța că... L-a întrebat, doar va afla ce să facă.Expr. Într-o doară = la noroc, la întâmplare, pe nimerite. 4. (Reg., la începutul unei propoziții interogative) Oare? [Var.: doáră adv.] – Lat. de-hora.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DINAPÓI adv. 1. În partea din urmă; în spate, înapoi, dindărăt. ♦ (Adjectival) Care se află în spate; posterior. ♦ (Substantivat; în forma dinapoia) Jumătatea din spate a corpului unui animal sau al unui om. 2. De la spate, din urmă, dindărăt. – De4 + înapoi.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

POSTERITÁTE s. 1. descendenți (pl.), urmași (pl.), (înv.) mărădic. (Ce va zice ~?) 2. viitor, viitorime, (înv.) viitorie. (~ va aprecia eforturile noastre.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A ZÍCE zic 1. tranz. 1) A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a spune. ◊ Ce mai zici? ce mai faci? Va să zică adică; prin urmare. 2) A enunța cu fermitate; a afirma. 3) A aduce ca obiecție; a obiecta. Ai ce zice? 4) A găsi de cuviință; a crede; a considera; a socoti. ◊ Să zicem a) să admitem; b) de exemplu. 5) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a cânta, a interpreta; a executa. 2. intranz. A purta numele; a se numi; a se chema. /<lat. dicere
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CAVALÉR s.m. I. (Ist.) Membru al ordinului ecvestru din vechea Romă, format din cetățeni bogați. ♦ Nobil feudal admis într-un ordin militar în cadrul unei ceremonii speciale; (și astăzi în unele țări) membru al unui ordin militar religios. ♦ Membru al unui ordin onorific; posesor al unor decorații. ♦ Cavaler de industrie = îmbogățit în urma speculațiilor, șarlatan, escroc. II. 1. Om generos, nobil, plin de abnegație; om cu purtări alese. 2. Bărbat care însoțește o femeie în societate. 3. Bărbat necăsătorit; holtei, burlac. [< it. cavaliere, fr. chevalier].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CAVALÉR s. m. I. 1. membru al ordinului ecvestru din vechea Romă, din cetățenii bogați. 2. nobil feudal admis într-un ordin militar în cadrul unei ceremonii speciale; (astăzi) membru al unui ordin militar religios. 3. membru al unui ordin onorific; posesor al unor decorații. 4. ~ de industrie = îmbogățit în urma speculațiilor; șarlatan, escroc. II. 1. om generos, nobil, plin de abnegație; om cu purtări alese. 2. bărbat care însoțește o femeie în societate. 3. bărbat necăsătorit; holtei, burlac. ♦ ~ de onoare = tânăr necăsătorit care-i însoțește pe miri la cununie. (< rus. kavaler, it. cavaliere, fr. cavalier)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

amartizáre s.f. Acțiunea de a lua contact cu planeta Marte venind de pe Pământ ◊ „Amânarea amartizării sondei spațiale «Viking-1»” R.l. 28 VI 76 p. 6. ◊ „Experții NASA urmează să decidă miercuri dacă vor utiliza sau nu a doua zonă de amartizare pe planeta Marte [...]” R.l. 30 VI 76 p. 6; v. și amartiza (din amartiza)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*anevrízm n., pl. e (fr. anévrisme, d. vgr. [după pronunțarea ngr.] aneúrisma, dilatare). Med. Unflătură [!] a uneĭ artere într' un punct oare-care. (Această unflătură se umple de sînge lichid orĭ coagulat, ĭar dacă, în urma uneĭ emoțiunĭ saŭ încordărĭ, se rupe, moartea se produce fulgerător). – Maĭ bine ar fi anevrizmă, ca prizmă, sofizmă, agheazmă ș. a.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*cártă f., pl. cărțĭ și carte (fr. carte, lat. charta, d. vgr. hártes, hîrtie. V. carte, carton, hartă, hîrtie). Foaĭe de carton p. scris. Lege fundamentală, constituțiune: carta cea mare a libertăților (magna charta libertatum) de la 1215 a devenit baza legilor Anglieĭ. Cartă de vizită saŭ bilet de vizită, mic carton pe care e scris numele uneĭ persoane care, cînd nu te găsește acasă, țĭ-o lasă ca să știĭ cine a fost. Cartă de student, de alegător, hîrtie, bilet, condicuță care arată că eștĭ student, alegător. Cartă de bucate, listă de bucate (listă e maĭ uzitat). Cartă albă (tradus după fr. carte blanche), bilet pe care ți-l dă altu ca să scriĭ în numele luĭ orĭ-ce vreĭ și pin [!] urmare să facĭ ce vreĭ într´un domeniŭ oare-care. Fig. A da cuĭva cartă albă, a lăsa în voĭa luĭ să facă orĭ-ce vrea într´o afacere a ta. Cartă poștală, carton tipărit eliberat de serviciu poștal și care are o față liberă p. corespondență. (La 27 Ĭanuariŭ 1869, doctoru E. Hermann publică în ziaru Neue Freie Presse din Viena un articul [!] în care propunea acest noŭ fel de corespondență în locul scrisorilor în plicurĭ. La 10 Octobre apăru întîĭa serie de cărțĭ poștale în Austro-Ungaria, de la care această practică sistemă de corespondență trecu la cele-lalte state). – Și carte poștală.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

gĭolár m. (d. gĭol). Vest. Acela care joacă foarte bine la arșice orĭ la bile și, pin [!] urmare, ĭa toate arșicele saŭ bilele adversaruluĭ. – În est cĭolar. V. nucar și as.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

dî́ră f., pl. e și î́ (sîrb. dira, gaură, zgîrietură, drum, trecere a uneĭ armate; bg. dirĕa, d. vsl. dira, despicătură, d. drati-deron, a zgîria, a despica. V. draniță, dîrăsc, odor, puzdere, zdreanță). Urmă continuă: corabia mergînd lasă (orĭ face) o dîră pe apă, în urma animaluluĭ rănit a rămas o dîră de sînge. Fig. A face dîră (pin barbă), a crea un precedent, a începe un lucru.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

dulámă f., pl. e și ămĭ (turc. dolomá, manta de ceremonie a ĭenicerilor; ngr. dolomás, sîrb. doloma, rus. pol. dolman. Cp. cu lat. dalmatica [vestis], manta cu mînecĭ lungĭ. V. dolman). Vechĭ. Un fel de redingotă de ceremonie, une-orĭ de catifea. Maĭ pe urmă, un fel de manta lungă pe care o purtaŭ negustoriĭ, preuțiĭ și lăutariĭ. Azĭ. Olt. Un fel de pardesiŭ țărănesc lung de dimie albă ornat cu ceaprazurĭ și găitane negre. V. contuș, ipingea.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

* scarlatínă f., pl. e (din latina medicală scarlatina [febris, friguri], it. scarlatto, fr. écarlate, coloare de un roș aprins. V. schirlet). Med. O boală febrilă contagioasă caracterizată pin pete roșiĭ pe pele și pe mucoase. – Scarlatina atacă maĭ ales copiiĭ maĭ micĭ de 15 anĭ și începe cu ferbințeală mare și durere în gît (angină). Incubația e răpede și durează abea patru zile, după care urmează o angină maĭ slabă orĭ maĭ puternică, și peste 24 de ore ĭeșirea petelor roșiĭ netede. Une-orĭ ucide bolnavu în 24 de ore în ferbințeală și aĭurare, alteorĭ în maĭ multe zile, ĭar cine scapă, se vindecă în vre-o patruzecĭ de zile de convalescență cu tot. Ia se termină c’o descuamațiune intensă, în timp e maĭ molipsitoare. Bolnavu de scarlatină trebuĭe să bea numaĭ lapte, maĭ tîrziŭ fertură de carne fără pîne, și să-șĭ ție gura, nasu și gîtu în mare curățenie. Dacă temperatura se ridică, se fac băĭ recĭ orĭ căldicele. Medicu trebuĭe să declare primaruluĭ cazurile de scarlatină și să vegheze la dezinfectarea caselor și haĭnelor. În România veche mureaŭ pe an 2000-4500 de bolnavĭ de scarlatină.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

spăl, a -á v. tr. (lat. *ex-péllavo, *-pellavare [ex-per-lavo]. – Spăl, spelĭ, spală: să spele. V. laŭ). Curăț cu un lichid: a spăla rufe, a spăla paharu, îmĭ spăl mînile. Fig. Șterg, fac să se uĭte: a spăla pin sînge o ofensă. V. refl. Mă curăț cu apă: cînd ne sculăm din somn, ne spălăm pe mînĭ și pe față. Fig. Nicĭ cu Dunărea nu te veĭ spăla. A-tĭ spăla mînile, a te descărca de răspundere, a fugi de responsabilitate (ca Pilat). Spală-te (saŭ freacă-te) pe cap cu acest lucru saŭ cu acest om, se zice ironic cînd unu cere cu insistență un lucru și, în sfirșit, i-l daĭ ca să scapi de el saŭ cînd îțĭ aduce pe cap un om importun cu care, la urma urmeĭ, tot el trebuĭe să se plictisească.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie, vb. IV. Intranz. (Pop.; despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DINAPÓI adv. 1. În partea din urmă; în spate, înapoi, dindărăt. ♦ (Adjectival) Care se află în spate; posterior. ♦ (Substantivat; în forma dinapoia) Jumătatea din spate a corpului unui animal sau al unui om. 2. De la spate, din urmă, dindărăt. – De4 + înapoi.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DOÁR adv. 1. (Exprimă ideea unei delimitări sau restricții) Numai. Stai doar o clipă!Expr. Doar că nu... = aproape că..., puțin a lipsit să nu... 2. Vezi bine, cum se știe; desigur. Doar nu m-ai căutat! 3. Poate; probabil. Va reuși doar până la urmă!Expr. Fără doar și poate = fără nicio îndoială; neapărat. ♦ În speranța că... L-a întrebat, doar va afla ce să facă.Expr. Într-o doară = la noroc, la întâmplare, pe nimerite. 4. (Reg.; la începutul unei propoziții interogative) Oare? [Var.: doáră adv.] – Lat. de-hora.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁPĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. ◊ Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. ◊ Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. « de ») Apă de Căciulata. Apă de Slănic.Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). ◊ E x p r. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU- ALDEA, U. P. 57. ◊ Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. ◊ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGA, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Ani mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. A. I 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). ◊ (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, riul șt fluviul sînt ape curgătoare. ◊ Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. ◊ Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele « a ști », «a vorbi », « a spune ») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a șe folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. ◊ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa in negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica in fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. ◊ I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală ◊ amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în e x p r.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. ◊ Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). ◊ E x p r. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: ádică.Var.: (reg.) adécă, dícă adv.] – Et. nec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

JUMULÍ, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge fulgi de pe o pasăre; a curăța de pene, de fulgi o pasăre tăiată. ◊ Expr. (Fam.) Gâscă (bună) de jumulit = om naiv și încrezător, de pe urma căruia se poate profita. ♦ P. ext. A smulge părul din rădăcină. 2. Fig. A estorca pe cineva (de bani); a jefui, a escroca. – Cf. bg. žmulja, magh. gyomlálni.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenționa. ◊ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de...; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde, a cere; a aștepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. ◊ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu, vrând-nevrând. ◊ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrând-nevrând = mai mult de silă decât de bună voie; constrâns de împrejurări. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să fie, să devină ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativa) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de... Când vru să moară își chemă feciorii. II. (Ca verb auxiliar, servește la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ◊ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va să vie.Expr. Va să fiu (sau să fii etc.) = trebuie să fiu (sau să fii etc.) [Prez. ind. și: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ăi, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veți (pop. ăți, eți, oți), vor (pop. or). – Var.: vroí vb. IV] – Lat. *volere.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

dans (dánsuri), s. n. – Joc, mișcări ritmice ale corpului omenesc. – Var. danț (înv.). Fr. danse; var. cu fonetismul it. danza, cf. germ. Tanz.Der. dansa, vb. din fr. danser; dansant, adj. (care poate fi dansat; urmat de dans); dansator, s. m. (om care dansează; balerin); dansatoare, s. f. (femeie care dansează; balerină); dănțui, vb. (a dansa); dănțuitor, s. m. (dansator; balerin); dănțuitoare, s. f. (dansatoare); dancing, s. n. (local unde se dansează), din engl. dancing, pronunțat dansing și vulg. danțing.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LÍTERĂ s. f. 1. semn grafic care corespunde, în general, unui fonem al limbii; semn din alfabet. 2. (fig.) înțelesul strict formal al unui text. ♦ ă legii = exact așa cum prevede legea; a rămâne ~ moartă = a rămâne fără nici o urmare. 3. (pl.) studiul literaturii; științele umaniste. ♦ om de ĕ = literat. (< lat. littera)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

gâscă bună de jumulit expr. om naiv și credul, de pe urma căruia se poate profita ușor.
Sursa: Argou (2007) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

juvete, juveți s. m. 1. (cart.) valet. 2. (peior.) om naiv și credul, de pe urma căruia se poate profita cu ușurință.
Sursa: Argou (2007) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

dans (‹ fr. danse, prin germ. Tanz), gen artistic constituit din mișcări variate, ritmice și expresive ale corpului omenesc, executate de regulă cu acompaniament* muzical. Originile d. coincid cu începuturile comunităților omenești, având funcții rituale (mistice, războinice), de invocare a forțelor divine, pentru reușita la vânătoare, confruntări tribale etc. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat, decantat și abstractizat, până în zilele noastre. La vechii greci d. făcea parte dintre disciplinele fundamentale ale educației, considerat eficient pentru sădirea, menținerea și întărirea sentimentelor de solidaritate socială: d. războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice) etc. La romani, d. ritual saltatio (degenerat odată cu decăderea Imperiului) avea de asemenea funcții invocatoare. În ev. med., cu toată tendința clerului de a menține funcția religioasă a d. influențele laice sunt din ce în ce mai puternice, accentuându-se în sec. 13, când se impun în practica socială genuri diverse [denumite chorea (2), charola, carole*, danse, estampie, ductia, pastourelle* ș.a.], în afara unor alegorii și simboluri, ca o expresie simplă și puternică a dragostei de viață a poporului. Renașterea* adâncește acest proces; pașii simpli de până acum se dezvoltă, se combină, gesturile și mișcările se individualizează, apar forme noi, se creează succesiuni tipice (un d. lent, binar*, urmat de altul rapid, ternar*) care vor genera suita*, cristalizată în patru părți fixe: allemanda*, couranta*, sarabanda*, giga*. În vremea lui Bach, suita se executa independent și a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii instr. Pe lângă cele patru d. de bază, se includ și altele – boureé*, gavota*, musette*, polacca*, menuetul* (foarte important, devenind parte constitutivă a simfoniei*), ciacona*, passacaglia* (variațiuni pe o temă* ostinato*, cu rol determinant în unele forme muzicale). Spre sfârșitul sec. 18, din Viena iradiază valsul*, d. derivat din Ländler*; tot atunci se impun d. ale altor popoare, ca mazurca*, polca*, boleroul*, jota*, fandango*, ceardașul* ș.a. care cuceresc toate mediile sociale, având rol de seamă în constituirea și afirmarea școlilor naționale. La hotarul dintre sec. 19 și 20, se răspândesc d. de origine amer. ca tango*, samba, habanera*, charlestonul*, foxtrotul* etc., care poartă amprenta muzicii de jazz*, influențând creația unor compozitori moderni. Poporul român are d. de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual, sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același d., ca și executarea pe aceeași melodie a mai multor d. Cele mai răspândite sunt hora (1), sârba, învârtita*, călușul* și multe altele, cu tendința de generalizare datorită activităților artistice de amatori și, îndeosebi, TV (v. joc). În creația muzicală românească, d. pop. au fost utilizate mai întâi în aranjamente*, rapsodii* instr., apoi au stat la baza unor prelucrări* mai complexe, mergând până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice. D. românesc a pătruns nu numai în muzica de balet* a lui M. Jora, P. Constantinescu, Z. Vancea ș.a., ci și în creația corală*, camerală* și simfonică* a lui G. Enescu, M. Jora, M. Andricu, M. Negrea, P. Constantinescu, Th. Rogalski ș.a.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

HOLOCAUST (‹ fr.; {s} gr. holo + gr. kaustos „de ars”) s. n. (REL.) Sacrificiu practicat în Antichitate de unele popoare (evrei, asirieni etc.), care consta în arderea integrală a animalelor pe altar. ♦ Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești (c. 6 mil.) din Europa (în Germania, precum și în terit. ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial) de către naziști și aliații lor. În prezent, se folosește tot mai frecvent, termenul de shoah (în ebraică „nimicire, distrugere”). ♦ (În prezent) Ucidere în masă datorată unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om (ex. h. ecologic, prin distrugerea mediului înconjurător sau h. atomic, prin consecințele nefaste ale unui război nuclear).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

romantism, termen care desemnează, ca și clasicismul*, o noțiune estetică și o epocă istorică în evoluția muzicii (artelor, literaturii). 1. Ca noțiune estetică muzicală, r. derivă din curentul omonim ivit în literatură, prefigurat de Victor Hugo în prefața la Cromwell (1827). Dacă în literatură r. presupune răsturnarea formelor clasice, „muzicalitatea” textului, plasticizarea sa, în muzica r. se indreaptă spre poetizare, literaturizarea materialului muzical, păstrând totuși eșafodajul formelor deja definite ale clasicismului. R. introduce în muzică trăirea umană, frământarea sentimentelor contradictorii și mai ales predispoziția pentru liric, fantastic, melancolic, pasional, zugrăvite cu o mare libertate de expresie. În ce privește forma*, r. nu inventează noi structuri ci le exacerbează pe cele existente, făcând ca materialul sonor să urmeze dramaturgia sentimentelor, a literaturii, care va forma „programul” multora din lucrările muzicale ale r. Astfel, dintru început, r. „nu se definește ca un stil ci ca o atitudine spirituală, ca o stare de spirit” (W.G. Berger). R. apare ca o reacție subiectivă față de obiectivismul clasic. Individualizarea este consecința acestui subiectivism, care determină stiluri foarte diferite de la compozitor la compozitor, în funcție de trăirile pe care le exteriorizează artistic (muzical) fiecare creator. Trăirea sentimentului romantic este dominanta caracteristicilor ce definesc r. Prin această înclinare spre sentimental, liric, r. poate apărea în muzica oricărei epoci creatoare din istoria muzicii. Și tot prin liric (componentă intrinsecă a muzicii), r. se relevă ca un dat al substanței muzicale, indisolubil legat de aceasta. 2. Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică, r. se plasează în istoria muzicii cu aproximație între anii 1830-1916. Elementele romantice apăruseră deja în lucrările lui L. van Beethoven, legătura și continuitatea clasicismului cu r. fiind prin acestea incontestabil. Cel care făcea exegeza lucrărilor lui Beethoven la începutul sec. 19, punând bazele terminologiei romantice în sfera muzicii era E.T.A. Hoffmann. El demonstra atât caracterul romantic al muzicii beethoveniene cât și caracterul romantic al muzicii în sine, al limbajului muzical. Pentru descrierea perioadei r. nu se poate urma alt drum decât acela al prezentării fiecărui compozitor care a îmbogățit paleta coloristică a sentimentului r. cu propria sa viață și creație. Franz Schubert (1797-1828) este poetul muzical al liedului*, gen pe care l-a cultivat cu precădere, gen prin excelență romantic. Legătura muzicii cu poezia, cu poeții romantici, se concretizează în aceste cântece (profunde, vesele sau grave, specifice poporului germ.), în care nuanțele sentimentelor și impresiilor sunt cizelate cu arta bijutierului. Schubert a scris lieduri pe versuri de Goethe, Schiller, Rückert, Heine, Uhland etc. Un alt compozitor care reprezintă r., și prin creația muzicală și prin cea muzicologică, este Robert Schumann (1810-1856). Caracterul său exaltat, viața dureroasă, dragostea pentru poezie, îl plasează în punctul cel mai adânc al r. Schumann a creat un un mod particular de expresie pianistică, lucrările sale capricioase, strălucitoare, amețitoare, sunt surprinzătoare în contrastele pe care le exprimă. Tot în domeniul lucrărilor pentru pian, Fréderic Chopin (1810-1849) introduce o ornamentație* abundentă, pasaje ample, mari acorduri* arpegiate*, o melodicitate și o fantezie improvizatorică* deosebită, ce subliniază spiritul r., melancolia, sensibilitatea și chiar grandoarea și forța ritmică a lucrărilor sale (Nocturne, Fantezii, Valsuri, Studii, Poloneze etc.). Muzica simf. se impregnează tot mai mult de spiritul r. în creația lui Hector Berlioz (1803-1869), Simfonia fantastică fiind un exemplu concludent al exacerbării formelor și al muzicii programatice*, care își înscrie actul de naștere cu această simf. R. lui Berlioz se plasează pe alte coordonate de forță, de idei revoluționare, de dorința de a epata. Caracterul său pasionat, debordant se relevă în grandoarea lucrărilor sale (Requiem, Harold în Italia, Romeo și Julieta, Damnațiunea lui Faust ș.a.) și în amplele desfășurări simf. cu orch. imense, efecte timbrale și contraste violente (orch. duble, coruri mari, soliști, chiar fanfare). Franz Listz (1811-1886) aduce r. poemelor* sale simf. programatice de un pronunțat dramatism (Preludiile, Faust, Dante) și tot el este primul care introduce în muzica pentru pian „programatismul” poemelor simf., prin resursele sale tehnice incomensurabile. Manifestat în miniatură vocală și instr., în simf. și poem* simf., r. avea să-și spună cuvântul și în genul operei*. În timp ce, în Franța, Meyerbeer (1791-1895) cucerea aplauzele publicului cu un melanj de operă germ., fr. și it. (Robert diavolul, Hughenoții, Africana etc.), iar în Italia, G. Verdi ridica bel-canto*-ulla nivele neatinse, prin căldura și frumusețea melodiilor (ariilor) sale, Richard Wagner (1813-1883) se străduia să realizeze spectacolul total, opera sinteză a tuturor artelor (v. sincretism), drama muzicală simbolică, filosofică, metafizică, revelatoare a marilor idei (Vasul fantomă, Tannhäuser, Tristan și Isolda, Maeștrii cântăreți, tetralogia Inelul Nibelungului, Parsifal), realizând totodată și conceptul melodiei infinite. Spre sfârșitul sec. 19 r. aduce ideea în desfășurarea evenimentelor muzicale, un nou sentiment al timpului (III) în dinamica sonoră (Listz, Wagner, Brahms). Principiul ciclic* se face simțit în construcția simf. (Brahms, C. Franck). Conceptul tonal specific clasicismului și r. începe să se dezvolte în substanța cromatismelor* (Wagner). Prima parte a sec. 20 delimitează clar începutul unei concepții muzicale noi: impresionismul, „noua obiectivitate și noua modernitate” (W.G. Berger). În afara personalităților evocate mai sus, se pot înscrie în orbita r. și alte nume care au făcut parte din epocă: Carl Maria von Weber (1786-1826), F. Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847), Hans von Bülow (1830-1894), G. Donizetti (1797-1848), V. Bellini (1802-1835), D. Fr. E. Auber (1782-1871), F. David (1810-1876), J. Offenbach (1819-1880), Ch. Gounod (1818-1890), Ed. Lalo (1830-1892), L. Delibes (1836-1891), G. Bizet (1838-1875), Em. Chabrier (1841-1894), Niels Gade (1817-1890), Ed. Grieg (1843-1904). Tot gândirii r. îi aparține interesul pe care compozitorii încep să-l manifeste față de folclor*, decurgând logic din mișcarea revoluționară de eliberare și emancipare națională a unor state mici europ. O dată cu dezideratele politice și sociale aparținând revoluțiilor naționale ale sec. 19, încep să se contureze și coordonatele culturilor naționale, determinând apariția școlilor muzicale naționale: rusă, cehă, ungară, norvegiană, spaniolă, românească etc.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

deltaplaníst, -ă s.m.f. (sport) Sportiv care zboară cu deltaplanul ◊ „La început a fost dorința – dorința de a cuceri înălțimile nesfârșite ale cerului. A urmat apoi speranța – speranța că deltaplanul [...] va reuși să-i poarte spre azurul cerului [...] Așa a luat ființă Clubul deltaplaniștilor [...] din Roman.” R.l. 24 V 84 p. 2 (din deltaplan + -ist)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

feméie-om de știínță s.f. Om de știință de sex feminin ◊ Urma de obicei un interviu cu o femeie-om de știință. R.lit. 2 X 69 p. 28 (din femeie + om de știință; Fl. Dimitrescu în SCL 3/70 p. 331)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*exáct, -ă adj. (lat. exactus, part. d. exĭgere, a termina. V. exíg). Just, conform reguleĭ saŭ adevăruluĭ: calcul exact, informațiune exactă. Riguros: a urma o dietă exactă. Regular, punctual: om exact. Științele exacte, matematica. Adv. În mod exact. – Ob. egz- (după fr.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

î́nsu, -a pron. personal de pers. III (lat. ĭpsus [îld. ĭpse], a, um, pop. isse, issu; it. esso, sard. isu și su, pv. eis, sp. [d. ĭpse] ese, vsp. eje, vpg. eiso. V. dînsu, adins, ins, însă). El, ĭa [!], dînsu, dînsa. Se întrebuințează numaĭ în unire cu prepozițiunile întru, dintru și pintru îld. în, din și pin, ca: într´însu, într´însa; dintr´însu, dintr´însa, pintr´însu, pintr´însa. Cele-lalte prepozițiunĭ se unesc cu dînsu orĭ cu el. (V. sprinsu). – Se maĭ întrebuințează în unire cu encliticele -mĭ, -țĭ, -șĭ, -ne, -vă, -ĭ saŭ -șĭ, ca: însumĭ, însamĭ; însuțĭ, însațĭ; însu, însa orĭ însușĭ, însașĭ; înșine, însene; înșivă, însevă; înșiĭ, însele orĭ înșișĭ, înseșĭ, înaintea saŭ în urma cărora se pune de ordinar eŭ, tu, el, ĭa [!], noĭ, voĭ, eĭ, ele. Aceste forme-s greoaĭe și învechite, ĭar cărturariĭ întrebuințează în scris, maĭ rar în vorbă, numaĭ pe însușĭ, dar precedat de toate pronumele personale, ca: eŭ însușĭ, voĭ însușĭ ș. a., ceĭa ce e urît și fals. În limba uzuală nu se maĭ zice de cît chear [!] eŭ (tu, el ș. a.) saŭ (tu, el ș. a.) singur îld. (tu, el ș. a.) însumĭ orĭ însumĭ eŭ (tu, el ș. a.). De ex.: chear eŭ am zis, ĭa [!] singură a zis, regele singur s´a mirat.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

mártur, -ă s. (lat. pop. mártur, márturis, cl. martyr, saŭ direct din vgr. mártyr și mártys, „martur”, apoĭ, la creștinĭ, „martur al divinitățiĭ luĭ Hristos, cel ce mărturisea că e creștin și era chinuit pentru aceasta”, adică „martir”; vit. mártore, martur. V. martir). Cel ce a văzut orĭ auzit ceva și declară pe urmă p. restabilirea adevăruluĭ. Cel ce e chemat să asiste la îndeplinirea unor acte: a fi martur la cununia cuĭva, la duel. Cel ce a văzut saŭ auzit ceva: a fi marturu uneĭ scene emoționante. Probă, semn: columna luĭ Traĭan e marturu cuceririĭ Daciiĭ. Martur ocular saŭ auricular, care a văzut chear [!] cu ochiĭ saŭ a auzit cu urechile luĭ. A lua pe cineva martur (de saŭ ca martur), a invoca mărturia luĭ. – Și mártor (vest).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*pozițiúne f. (lat. positio, -ónis, d. pónere, pósitum, a pune. V. post 2). Situațiune, modu cum e așezat: pozițiunea unuĭ oraș. Loc, regiune: un castel într´o pozițiune încîntătoare. Teren ocupat de trupe: o pozițiune tare, a recunoaște pozițiunile dușmanuluĭ. Fig. Rang, treaptă, condițiune, funcțiune: pozițiune socială. Situațiune, funcțiune: o pozițiune de 12,000 de francĭ pe an. Muz. La vioară, locu pe care țiĭ degetele pe coarde. (Prima e cea maĭ apropiată de prag, ca a începătorilor. Cele-lalte-s maĭ apropiate de căluș). Proz. Vocală lungă orĭ scurtă pin [!] pozițiune, lungă orĭ scurtă după sunetele care o urmează. A fi în pozițiune să (orĭ de a), a fi în stare, a putea: nu-s în pozițiune să știŭ (orĭ de a ști). A fi în pozițiune (interesantă), a fi gravidă. A-țĭ lua pozițiunea (vorbind de un soldat), a-țĭ lua atitudinea cuvenită prezențeĭ unuĭ superior. Ob. pozíție (rus. poziciĭa). V. teapă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

1) războí n., pl. oaĭe (vsl. razboĭ, tîlhărie, ucidere, d. boĭ, flagel, luptă, care vine d. biti, a bate, a lovi, de unde vine și rom. iz- și răz-besc; bg. razbóĭ, stativă; sîrb. rázboj, 1. tîlhărie, 2. loc de luptă, 3. stativă, mașină de țesut. V. războĭ 2, nă-, și priboĭ). Șir de lupte cu armele între popoare saŭ partide: lupta de la Grivița în războĭu de la 1877. Arta războĭuluĭ: a studia războĭu. A face războĭ cuĭva saŭ a duce războĭ cu cineva (saŭ: contra cuĭva), a-l combate, a-l urmări cu războĭ. Oamenĭ de războĭ, militarĭ. Războĭ sfînt, războĭ contra păgînilor, cruciată. Onorurile războĭiluĭ, condițiunĭ onorabile acordate uneĭ garnizoane asediate permițîndu-ĭ să ĭasă cu arme și bagaje. Nume de războĭ, nume fals uzitat în anumite împrejurărĭ ca să nu fiĭ recunoscut. Fulger de războĭ, general foarte priceput. – Fals rezbél (care, după uniĭ ignoranțĭ, ar veni d. lat. res, lucru și bellum, războĭ !).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*repét, a v. tr. (fr. répéter, d. lat. répeto, -pétere. V. pețesc). Spun ĭar: a repeta o întrebare. Spun ceĭa ce a maĭ zis altu: a repeta o calomnie. Citesc orĭ exercitez [!] de maĭ multe orĭ ca să știŭ bine pe urmă: a repeta lecțiunea, rolu. Fac ĭar, reproduc: a repeta o experiență. V. refl. Spun ĭar ceĭa ce a fost destul să se spună o dată: acest om se repetă pînă la plictiseală. – Rar a repeți (după pețesc).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ISLANDA 1. Republica ~ (Lýdveldid Island), stat în NV Europei, situat pe insula cu același nume, în partea de N a urmat de un nume propriu) ocean">Oc. Atlantic; 103 mii km2; 271 mii loc. (1996). Limba oficială: islandeza. Religia: creștină (protestanți 96,2%, catolici 1% ș.a.). Cap.: Reykjavik. Orașe pr.: Kópavogur, Hafnarfjördhur, Akureyri, Keflavík. Este împărțit în 8 regiuni, În afara insulei mari, țara mai cuprinde grupul Vestmannaeyjar (Heimaey, Surtsey ș.a.), alte insulițe și stânci. Relieful, de origine vulcanică, este format din podișuri înalte de lavă bazaltică, dominate de c. 100 vulcani, din care c. 30 sunt activi (Hekla – 1.491 m, Asjka – 1.510 m, Laki). Numeroase gheizere (între care Great Geysir, care a și dat numele acestui fenomen), solfatare și izvoare termale (utilizate pentru încălzit). urmat de un nume propriu) câmpie">C. 1/8 din supr. țării este acoperită de ghețari (cel mai mare, Vatnajökull, are 8.410 km2) ce coboară din masivul Oraefajökull (2.119 m alt max. din țară). Țărmurile au numeroase fiorduri însumând c. 6.000 km lungime. Climă temperat-oceanică, mai umedă pe litoralul sudic (până la 4.000 mm precipitații anual), în ciuda poziției latitudinale, în apropierea Cercului Polar de Nord, grație influenței curentului cald Golfstrom. Vegetație arborescentă aproape inexistentă. Economie dezvoltată, bazată în pr. pe pescuit (peste 1,5 mil t anual) și prelucr. peștelui, care reprezintă c. 75% din producția ind. și asigură 2/3 din exporturi (ocupă locul 1 pe glob la cantitatea pescuită/loc.). Expl. de diatomită, perlit, lignit, sulf și roci de construcție. Ind. produce energie electrică, cu o mare pondere a hidroenergiei și energiei geotermice (care asigură încălzirea locuințelor și apă caldă pentru 58% din populația țării), nave maritime de pescuit, ciment (80,9 mii t, 1994), aluminiu (99,3 mii t, 1994), îngrășăminte azotoase, produse textile și alim. (conserve de pește, carne, bere, tutun de pipă, ulei de balenă, făină de pește). Se cultivă (în mare parte în solarii încălzite cu ape geotermale) cartofi și tomate, apoi ricin, sfeclă de zahăr etc. 22,1% din supr. țării este ocupată de pășuni și fânețe pe baza cărora se cresc ovine (499,1 mii capete, 1995), bovine (71,9 mii capete. 1995) și cabaline. Animale pentru blană. Nu are c. f. Căi rutiere: 12,3 mii km (1995). Flota comercială maritimă: 177,3 mii t. r. b. (1994). Turism: 179,2 mii turiști străini (1994). Principalele obiective: capitala Reykjavik, orașul Akureyri și lacul Mývatn, parcul național Thingvellir, centrul turistic Langarvatn, grupul insulelor Vestmannaeyjar. Principalul punct de plecare pentru excursii sau expediții în Groenlanda. Moneda: 1 króna (plural krónur) = 100 aurar (singular eyrir). Export: pește și produse din pește, aluminiu, piei și blănuri, produse alim. Import: mașini, utilaje și echipament industrial, echipament de transport, petrol și produse petroliere, bunuri de larg consum, produse agricole. – Istoric. Menționată pentru prima dată de navigatorul Pitea di Marsiglia (sec. 4 î. Hr.), sub denumirea de Tule sau Thule (pe unele hărți Friesland), și considerată, potrivit legendei, limita nordică a lumii, I. a fost identificată inițial cu urmat de un nume propriu) insulă, insulele">ins. Shetland. Locuită probabil mai întâi de călugări irlandezi (sec. 8), I. a fost populată în sec. 9-10 de vikingi (care au numit-o „Pământul de gheață”), nobilul Ingólfr Amarson, de origine norvegiană, debarcând aici în 874. În câteva decenii în I. s-a constituit o societate formată din clanuri războinice, guvernarea aparținând unei adunări de oameni liberi, Althing. Pătrunderea creștinismului (sec. 10) a dus la formarea diocezelor, subordonate arhiepiscopiei norvegiene, prima episcopie autonomă fiind creată în 1056. În urma conflictelor interne, în 1262, a fost supusă de regele Kaakon IV al Norvegiei, iar din 1380, va trece, împreună cu aceasta din urmă, sub stăpânirea Danemarcii. Regele Christian III a impus reforma luterană (1550), iar monopolul comercial a fost conferit danezilor prin crearea (1730) a Companiei Daneze a Islandei. În sec. 18, populația a fost decimată de epidemia de variolă (1707-1709), erupțiile vulcanice (1765, 1783) și foametea din 1785. Constituția din 1903 a acordat I. autonomie, aceasta devenind, în 1918, regat independent, în uniunea personală cu Danemarca. Datorită importanței sale strategice, în timpul celui de-al doilea război mondial a fost ocupată de Aliați. La 23 dec. 1943, în urma unui referendum, a denunțat uniunea personală cu Danemarca, proclamându-se republică independentă (17 iun. 1944). După 1958, problema delimitării zonelor de pescuit a opus permanență I. Marea Britanie, I. extinzându-și limita apelor teritoriale la 200 de mile (1975). Având instituții democratice de veche tradiție (Althing-ul este considerat cel mai vechi parlament din lume) și o economie în continuă dezvoltare, I. a devenit o țară cu un nivel de trai foarte înalt. Între 1980 și 1996, timp de patru mandate, funcția supremă în stat a fost deținută de prima femeie din lume aleasă președinte, Vigdis Finnbogatóttin. I. este republică prezidențială, potrivit Constituției din 17 iun. 1944. Activitatea legislativă este exercitată de un președinte și de Althing, iar cea executivă, de președinte și un guvern numit de acesta. 2. Insulă în N urmat de un nume propriu) ocean">Oc. Atlantic, la c. 500 km SE de Groelanda; 102,8 mii km2. Țărmul de V, N și E este puternic fragmentat de fiorduri. În relief, predomină platourile vulcanice cu înălțimi ce ajung până la 2.119 m (urmat de un nume propriu) vârf">vf. Hvannadalshnúkur); 11,8 mii km2 din supr. urmat de un nume propriu) insulă, insulele">ins. este acoperită de ghețari. Vegetație de tundră.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*sigíl n., pl. e (lat. sigillum, dim. d. signum, semn). Peceată, bucată de metal orĭ de lemn în care-s săpate niște litere (o emblemă orĭ altceva) și care se aplică pe ceară (pe hîrtie orĭ pe tinichea) ca să lase urma acelor litere: sigilu statuluĭ. Urma sigiluluĭ saŭ ceara pe care s’a imprimat urma: a rupe sigilele. – Fals sigíliŭ. V. dangá, marcă, stampilă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. Var.: (reg.) adecă, dică adv.] – Et. nec.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VREÁ, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenționa. ◊ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de...; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde, a cere; a aștepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. ◊ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu, vrând-nevrând. ◊ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazma, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrând-nevrând = mai mult de silă decât de bunăvoie; constrâns de împrejurări. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să fie, să devină ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativă) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de a... Când vru să moară își chemă feciorii. II. (Ca verb auxiliar, servește la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ◊ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va să vie. ◊ Expr. Va să fiu (sau să fii etc.) = trebuie să fiu (sau să fii etc.) [Prez. ind. și: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ăi, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veți (pop. ăți, eți, oți), vor (pop. or). – Var.: vroí vb. IV] – Lat. *volere.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

JUMULÍ, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge fulgi de pe o pasăre; a curăța de pene, de fulgi o pasăre tăiată. ◊ Expr. (Fam.) Gâscă (bună) de jumulit = om naiv și încrezător, de pe urma căruia se poate profita. ♦ P. ext. A smulge părul din rădăcină. 2. Fig. A extorca pe cineva (de bani); a jefui, a escroca. – Cf. bg. žmulja, magh. gyomlálni.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

HOLOCÁUST, holocausturi, s. n. 1. (În Antichitate) Jertfă adusă zeilor, în care animalul sacrificat era ars în întregime. ♦ Fig. Ofrandă, sacrificiu. 2. Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești din Europa de către naziști și aliații lor. 3. (În prezent) Ucidere în masă din cauza unor motive politice, religioase sau ca urmare a unor cataclisme provocate de om. [Pr.: -ca-ust. – Var.: olocáust s. n.] – Din fr. olocauste.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FÉBRĂ s. f., 1. Temperatură ridicată a corpului ca simptom al unor boli; temperatură, căldură. Cu mîna dreaptă strîngea nervos faldurile păturii cu care era acoperit și-și trecea limba peste buzele arse de febră. JIANU, C. 520. După ce se trezea din acel vis de febră îi bătea inima. SADOVEANU, M. C. 54. Acuma sînt sigur că ai puțină febră, fiindcă prea îți sticlesc ochii. REBREANU, P. S. 138. ♦ (Urmat de determinări arătînd felul bolii) Nume dat mai multor boli care se manifestă printr-o temperatură ridicată. Febră aftoasă v. aftos. Febră tifoidă v. tifoidă. Febră recurentă v. recurent. Febră puerperală v. puerperală. 2. Fig. Emoție, neliniște, încordare. Febra așteptării.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRẤNTORIȚĂ, trântorițe, s. f. Femeie care nu vrea să muncească și trăiește de pe urma muncii altora. – Trântor + suf. -iță.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ATẤT2, adv. 1. În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de scump etc.). ◊ Expr. Atât..., cât... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atât... cât și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Tot atât = același lucru, tot una, egal; indiferent. Încă pe atât = (aproape) încă o dată aceeași măsură, sumă etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atât mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Atât mi-a (sau ți-a etc.) fost = până aici mi-a (sau ți-a etc.) fost viața, sănătatea etc.; cu asta s-a sfârșit. Atât (numai sau doar) că... = numai că..., doar că... Cu cât... cu atât sau cu atât... cu cât = pe măsură ce... tot mai mult... Atât... atât... = în măsura în care... Atât știu, atât spun. 3. Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. Eu atât îți spun. [Var.: atấta adv.] – Lat. eccum-tantum.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

café-bar s.n. Local unde se servesc cafele și băuturi alcoolice ◊ „Rețeaua comercială din cartierul Drumul Taberei se va mări cu încă patru unități ce urmează să se deschidă în complexele nr. 4 și 11. Este vorba de un cafe-bar, de magazinul universal «Favorit», de o cofetărie și de un bufet-braserie.” I.B. 3 VIII 67 p. 3. ◊ O scurtă escală la cafe-barul «Carpați». Și, pentru reconfortare, un «Sintonic» cu gheață.” I.B. 22 V 74 p. 6; v. și R.l. 17 X 70 p. 1, Sc. 25 III 74 p. 4 (din cafe[nea] + bar; M. Avram în SCL 3/72 p. 297; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

predezvoltáre s.f. (biol.) Dezvoltare prealabilă ◊ „Se aplică acum programul pentru reproducerea artificială a crapului din linia Frăsinet (cel mai bun material piscicol din țară) cu o viteză de creștere foarte mare și care se pretează deosebit de bine pentru industrializare. Se scontează pe 12 milioane de larve ce vor fi predezvoltate în bazine unde se va obține și puietul. O altă noutate, cu eficiență economică aparte, constă în faptul că predezvoltarea crapului din linia Frăsinet se va face direct în bazinele de prematurare, urmând ca din stație să se livreze puiet și nu larve, ceea ce înlătură pierderile.” R.l. 15 IV 83 p. 5 (din pre- + dezvoltare)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

vizioná vb. I ♦ 1. A vedea un spectacol înainte de premieră ◊ „Ziariștii au fost invitați să vizioneze filmul cu o zi înainte de premieră.” ♦ 2. (Prin ext., folosit impropriu ca sinonim mai ◊ „distins” al lui a vedea) A vedea (în general) un film, la cinematograf sau la televizor ◊ „Ieri am vizionat, la telecinematecă, un film cu Jean Gabin.”3. A vedea o piesă de teatru ◊ Vizionarea piesei le-a întregit elevilor imaginea pe care trebuie s-o aibă asupra dramaturgului Mihail Sebastian.”4. A asculta un recital ◊ „Am vizionat un recital sugestiv.”5. A urmări un meci, o partidă sportivă ◊ „Meciul va putea fi vizionat pe micul ecran.” I.B. 28 X 74 p. 7; v. și 20 IV 96 p. 3. ♦ 6. A vedea o expoziție ◊ „În 1967 C. Piliuță a vizionat numeroase expoziții din Italia.”7. A vedea (un obiect) ◊ „Cupa Davis va putea fi vizionată zilnic între orele 918.”8. A vizita un apartament, o casă etc. în vederea cumpărării ◊ „Azi vizionez, mâine sigur plătesc.” R.l. 28 VIII 94 p. 14 (formal din fr. visionner; V. Guțu Romalo C.G. 181, atestare din 1971, Th. Hristea în P.N. 3/76 p. 2122, de unde sunt citatele fără trimitere, C. Lupu în SCL 6/82 p. 504, Guția A. 29; DN, DEX, DN3 – sensuri foarte puține)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

clóșcă f., pl. ște, ștĭ și șcĭ (bg. kločka, kvačka, cloșcă; sîrb. rut. kvočka, rus. kluša, klúška; alb. klóčkă, kváčkă; turc. koločka, kulučka, ven. chioca, sp. clueca, pg. choca, germ. glucke ș. a. V. clocesc). Găină orĭ altă pasăre care clocește, și pe urmă, și crește puiĭ. Fig. Persoană foarte supărăcĭoasă. A te răpezi [!] ca o cloșcă, a te răpezi cu mare furie. Cloșca cu puiĭ, constelațiunea Pleĭadelor. – În Trans. și clocă, pl. ĭ (nsl. bg. vsl. kloka), în Ban. și Olt. (NPl. Ceaur, 143), cloță, pl. e (d. sîrb. kvocati, a cloncăni, klocati, a clămpăni).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOULOUQUE [sulúk], Faustin (1782-1867), general și om politic haitian. Sclav, a devenit în urma unei revolte populare conducător al unei facțiuni politice. Ales președinte al țării (1847), s-a proclamat împărat sub numele de Faustin I (1849-1859). Politică despotică; înlăturat în urma unei lovituri de stat.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PADOVA (PADUA), oraș în NE Italiei (Veneto), situat în Câmpia Padului (reg. Veneto), pe dr. văii Brenta, la 40 km V de Veneția; 204,8 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Constr. de mașini agricole, de motociclete, biciclete și aparataj electrotehnic; ind. chimică, poligrafică, a pielăriei, încălțămintei, textilă și alim. Fabrică de mobilă. Universitate (1222), a doua ca vechime din țară după Bologna. Grădină botanică (1545, cea mai veche din Europa) face parte (din 1997) din patrimoniul natural universal. Biblioteca Universității (1629). Teatrul Obizzi (1652). Muzeu de artă. Monumente: Baptisteriu (1171, reconstruit în 1260), Palazzo della Ragione (1218-1219, amplificat în 1306-1309), bazilica San Antonio (1232-1307), cu sculpturi de Donatello, Biserica eremiților (1276-1306), Capella degli Scrovegni (1303-1305, cu fresce de Giotto), castel (1242), Capella della Felice (1372-1377), bazilica San Giorgio (1377-1384), biserica Santa Giustina (1518-1587), Domul, în stil renascentist (1552), Palazzo del Capitanio (1532, amplificat în 1599-1605), cu orologiu, statuia ecvestră a lui Gattamelata, operă din 1453 a lui Donatello, piața Cavour, celebra cafenea Pedrocchi (1831, loc de întâlnire pentru scriitori, studenți, patrioți în perioada Risorgimentului). Centru turistic. Prima mențiune documentară (302 î. Hr.). Denumit Patavium sub romani, când a devenit municipium (49 î. Hr.). Distrus de longobarzi (601 d. Hr.). Reconstruit (1138), capătă statut de oraș. Între 1318 și 1405 este guvernat de familia Carrara, după care este ocupat de venețieni, pierzându-și independența (până în 1797, când este cedat Austriei, în urma Tratatului de la Campoformio). Până în 1813 va fi ocupat alternativ de francezi și austrieci. Unul dintre centrele Revoluției de la 1848. Vechea denumire: Padua.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PRIMO DE RIVERA Y ORBANEJA [orbanéha], marchiz de Estella 1. Miguel P. (1870-1930), general și om politic spaniol. Ajuns la putere în urma unei lovituri de stat (1923), a instaurat, cu sprijinul regelui și al armatei, un regim de dictatură militară (1923-1930). A dus o politică de redresare economică și financiară a țării. 2. José Antonio P. (1903-1936), om politic spaniol. Fiul lui P. (1). Fondatorul (1933) a partidului fascist Falanga Spaniolă. Închis și executat.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

albeáță, s.f. – (med. vet.) Boală care apare la oi sau la animalele mari, fie în urma unei lovituri, fie a unei afecțiuni. Pentru tratare se pisează zahăr sau sare care, printr-o țeavă, se suflă în ochi (Memoria 2004: 1072). – Din alb + -eață.
Sursa: DRAM (2011) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

posteritate f. 1. șir de urmași: posteritatea lui Iafet; 2. generațiunile viitoare: posteritatea va judeca.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRẤNTORIȚĂ, trântorițe, s. f. Femeie care nu vrea să muncească și trăiește de pe urma muncii altora. – Trântor + suf. -iță.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AI2 interj. Exclamație familiară care precedă sau urmează o întrebare, ori îi ține locul. Va să zică nu vrei să spui cu frumosul, ai ? continuă șeful cu un zîmbet acru. REBREANU, R. I 112. Te faci că nu înțelegi, ai? CARAGIALE, O. I 52. Un glas de femeie (de-afară): Dar asta, comedie! Eftimița (cu uimire, plecîndu-se spre ușă, să asculte): Ai? CARAGIALE, O. I 98. Și l-ai omorît, ai? – Ca pe un pui de găină. FILIMON, la TDRG.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee.Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz.Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje.A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet.Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m.Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame.Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă.Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul.Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

FAVORÍT, -Ă, favoriți, -te, adj., subst. I. Adj. Care este preferat de cineva, pe care cineva îl place mai mult. Mâncare favorită. II. S. m. și f. 1. Persoană iubită sau prețuită cu predilecție de cineva. ♦ Spec. Persoană care se bucură de protecția unui suveran sau a unui om influent (și care trage profituri de pe urma acestei situații). ♦ Spec. (La f.) Amantă a unui monarh. 2. Participant la o competiție, la un concurs, considerat cu cele mai mari șanse de reușită. III. S. m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează de o parte și de alta obrazul, lăsând bărbia liberă. [Pl. și: (III, n.) favorite] – Din fr. favori, -ite, it. favorito, (III) și rus. favorit.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PRIMITÍV ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de stadiile cele mai timpurii ale societății umane; de la începutul omenirii. Om ~. 2) (despre oameni) Care a rămas mult în urmă în privința nivelului de dezvoltare; necivilizat; sălbatic. 3) Care se prezintă simplu de tot; elementar; rudimentar. Construcție ~ă. 4) fig. (despre oameni sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de educație și de cultură; grosolan; necioplit. 5) Care a rămas așa cum a fost la început. Formă ~ă. ◊ Cuvânt ~ cuvânt de la care, cu ajutorul afixelor, sunt formate alte cuvinte. Culori ~e culorile de bază ale spectrului solar. /<fr. primitif, lat. primitivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ȘI1 conj. 1. (cu funcție coordonătoare) 1) (exprimă un raport copulativ) Eu și tu. E și frumos și deștept.Ei și? ce-mi pasă mie? Ce importanță are? 2) (exprimă un raport aditiv sau asociativ, formând numerale cardinale, numerale zecimale etc.) Treizeci și patru. Cinci întregi și două zecimi.Și cu plus. 3) (exprimă un raport adversativ) Dar; iar; însă. Îl aude și nu-l vede. 4) (exprimă un raport concluziv) Deci; prin urmare; de aceea. Am spus că fac și voi face. 5) (stabilește legătura cu cele spuse anterior, mai ales, la începutul unei propoziții interogative) Și unde ai mai auzit aceasta? 2. (cu funcție subordonatoare) pop. (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că; măcar că. Și a știut dar n-a spus. /<lat. sic
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ACÉL2, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat de subiectul vorbitor; când urmează după substantiv are forma acela, aceea) Acel om. Vremea aceea. [Gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (când are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. aceloraVar.: acéla, acéea adj. dem.] – Lat. ecce-illu, ecce-illa.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

NEPRECIZÁT adj. v. DRAC (1). Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. [DEX '98]
Sursa: Neoficial | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

neoclasicism, orientare cu caracter istoricizant afirmată în componistica primei jumătăți a sec. 20, cu precădere în deceniile 2-4 dar cu notabile ramificări și dincolo de acest interval. Faimoasa deviză a „întoarcerii la Bach” atribuită lui Stravinski (1924) – și pe care Nadia Boulanger continua să o propage în anii ’30 la cursurile sale de compoziție (2) de la École Normale din Paris – a exprimat în esență o anumită frondă „revivalistă” a unei părți a compozitorilor începutului de sec.; împotrivirea acestora atât față de excesele literaturizante și hipertrofia formală proprii romantismului* târziu cât și față de psihologismul exacerbat al expresionismului a născut, prin contrast, năzuința revenirii la „un spirit de echilibru și reținere” (Gisèle Brelet) și a restabilirii valorilor „pur muzicale” ale discursului – între altele, pregnanța și claritatea tematicii (v. temă) și a formei – trăsături regăsibile în muzica epocilor mai vechi. Atitudinea neoclasică este prin definiție duală: ea este, pe de o parte, explicit referențială – fiindcă presupune raportarea deliberată a creatorilor de modele (de formă, scriitură, stil*) ale trecutului muzical pre-romantic, în speță clasic (v. clasicism) dar mai ales ante-clasic – iar pe de altă parte, esențialmente modernă, în sensul libertății pe care compozitorii o manifestă în „interpretarea” (Craft) modelelor în cauză, a largii disponibilități (estetice, stilistice, tehnice) cu care sunt abordate / tratate „obiectele” muzicale tradiționale. Dimensiunea modernă a n. este determinată atât de recurgerea la cuceririle de limbaj ale sec. 20 – ca de ex. libera folosire a totalului cromatic, sau reformele în domeniul modalului (v. mod) – cât și, adesea, de ironia sau spiritul parodic al evocării, de diferitele grade de distorsiune aplicate datelor moștenite, dovezi evidente ale distanțătii creatorului față de trecutul pe care doar aparent îl „citează” [Simfonia clasică de Prokofiev (1917) oferă un exemplu grăitor în acest sens]. În virtutea acestei fidelități ambigue sau înșelătoare față de modelele istorice, demersul neoclasic este mai curând unul pseudo-restitutiv. Reacțiile de adversitate pe care n. le-a suscitat printre susținătorii muzică de avangardă (v. modernă, muzică) s-au focalizat în mare parte asupra producției neoclasice a lui Stravinski, căreia i s-au imputat caracterul „reacționar” (Adorno) și apelul la „un univers de referințe culturale” frustrant pentru „invenție” (Boulez). De altfel în cel de al 8-lea deceniu al sec. 20, unii contestatari din occid. ai muzicilor cu adresă istorică continuau să se exprime, de pe poziții ideologice de stânga, în termeni similari, denunțând în creațiile de acest tip „ideologia retrospectivistă” și înlocuirea „invenției autentice” cu „un formidabil edificiu al Amintirii” (Deliège) – o atitudine deja neconcordantă cu spiritul nediscriminator al noii epoci; căci „apariția, începând cu anii ’70, a sensibilităților postmoderne [v. postmodernă, muzică] a făcut posibilă considerarea n. nu drept regresiv sau nostalgic, ci drept o expresie a gândiri pluriforme tipic contemporane” (Whittall). Creația neoclasică a lui Stravinski ilustrează exemplar observația de mai sus, prin disponibilitatea referențială enormă a compozitorului față de orice preexistent muzical (Stravinski „citește” în felul său textele oferite de istorie), disponibilitate ce o anticipă pe aceea caracteristică psihismului postmodern. Caracterul pseudo-restitutiv al compozițiilor „neo”-stravinskiene rezidă în faptul că aici și-au găsit aplicarea o sumă de principii și tehnici prin care compozitorul a revoluționat muzica veacului; printre acestea, o extrem de personalizată artă a mixajelor de identități muzicale eterogene: tematice, arm. (v. armonie), polif. (originale sau à la manière), citate* de varii proveniențe și „comentarii” ale acestora etc., articulate în veritabile „scenarii” intertextuale (chiar și cu privire la prima și cea mai ortodox-neoclasică creație a lui Stravinski, baletul „Pulcinella” compus „pe teme, pe fragmente și piese de Pergolesi”, R. Vlad observa că „aportul personal al creatorului vizează din plin dimensiunea armonică”). Punctele de referință ale n. sunt în principal cele furnizate de muzica sec. 17-18 în mai mică măsură de clasicismul vienez și foarte frecvent de epoca barocă (v. baroc) – neobarocul constituindu-se într-un segment central al istorismului muzical neoclasic. Distinctive pentru direcția neobarocă sunt revenirile la forme, genuri*, gramatici muzicale (v. sintaxă (2)) proprii componisticii preclasice (baroce): de la formele / gramaticile polif. (v. polifonie) de tip contrapunctic-imitativ (v. contrapunct) sau de tipul variației* polif., la cele omofone*, înglobând eventual și polif. (suita* și sonata* preclasică), la formele concertante (concerto grosso*) sau la forme / genuri vocal.-orch. (orat.*, cantata*), proprii aceleiași epoci. În planul limbajului, liniarismul* polif. a reprezentat replica cea mai importantă a neobarocului la polif. „istorică” barocă și totodată modalitatea cea mai radicală de a o transgresa; exacerbările motorice ale structurilor* ostinato* apar și ele, uneori, drept un pandant modern al construcțiilor polif. cu bas ostinato ale settecento-ului și în general al „cinetismului” baroc. Pe cât de vastă, pe atât de de diferențiată, în funcție nu numai de tehnicile ci și de viziunile (inclusiv asupra trecutului), mai divizate ca oricând până atunci, ale creatorilor care au produs-o, literatura neoclasică este clasificabilă tipologic după criterii diverse, nici unul dintre ele neavând însă o relevanță absolută. Căteva linii de forță ale n. pot fi totuși stabilite după criteriile relativ obiective ale a) cronologiei manifestărilor; b) consistenței și persistenței în timp ale anumitor „filoane” neoclasice; c) forței de materializare a conceptului neoclasic în anumite creații individuale. Într-un prim grup de manifestări neoclasice ce se configurează în deceniului 2 al sec. 20 se înscriu, înaintea creațiilor în acest stil, deja menționate, ale lui Prokofiev și Stravinski, contribuțiile lui Ravel (suita pentru pian Le tombeau de Couperin) și Enescu (Suita a II-a pentru orchestră) – cu precizarea faptului că locul lui Enescu în cronologia n. europ. este încă mai vechi, el fiindu-i asigurat de lucrări de această factură compuse în 1903 (Suita I pentru orchrstră, Suita a II-a pentru pian). Creațiile neoclasice ale lui Hindemith (compozitor ce pătrunde și în „eșalonul neoclasic” al deceniului 2 printr-o neo-bachiană Sonată pentru violă solo) se situează cu precădere în deceniul 3, concretizându-se în anumite lucrări aparținând seriilor Kammermusik și Konzertmusik, în ciclul vocal Das Marienleben și în Concertul pentru orchestră – „poate una din cele mai reprezentative partituri neobaroce din câte există” (W.G. Berger). N. hindemithian nu poate fi separat, în anumite cazuri, de tendințele așa-numitei Neue Sachlichkeit („noua obiectivitate”), dominantă în Germania anilor ’20. În afara celor trei mari zone relativ compacte și extinse în timp, reprezentate prin producțiile lui Stravinski, Hindemith și ale italienilor Respighi, Casella, Malipiero, Petrassi – ultimii, animați de idealul reevaluării moderne a tradițiilor muzicale naționale, de la gregorian (v. gregoriană, muzică), la polif., vocală renascentistă (v. Renaștere) și moștenirea instrumentală barocă – n. a mai inclus în sfera sa creații ale altor compozitori marcanți ai sec. trecut, cu abordări dintre cele mai diferite ale modelelor „vechi”: dacă Honegger (orat. Le roi David, Partita pentru două piane, Suita arhaică pentru orch.) aderă temporar la politonalitate* (susținând câ folosește acordurile politonale „în același fel în care Bach se servea de elementele arm. tonale”), Schönberg compune „cu nostalgia stilului vechi” (cum însuși declară), pe o temă, de explicită adresă barocă, dar utilizând un limbaj ultracromatic și procedee variaționale serial-dodecafonice (v. serială, muzică; dodecafonie) Variațiuni pe un recitativ pentru orgă, op. 40, în timp ce Bartók „echivalează” datul muzical baroc cu cel de extracție sau de analogie folclorică, în plan tematic (Divertisment pentru orch. de coarde, Concerto pentru orch.), inclusiv în sintaxe (2) polif. (Microcosmos, Duo-uri pentru violine); replici neobaroce la Clavecinul bine temperat apar la Hindemith (Ludus tonalis) (1942) și, în perioada postbelică, la Șostakovici (24 Preludii și fugi). O consistentă literatură neoclasică datorată unor compozitori români se configurează, în perioada inter- și postbelică, în coordonatele unor gândiri / tehnici tonal / modale, uneori cu referiri cromatice, ulterior neo-modale, uneori cu referiri mai mult sau mai puțin directe la elementul autohton, prin: Lazăr (Concerto grosso, Concertele nr. 2 și 3 pentru pian și orch.), Vancea (Preludiu, Fuga și Toccata pentru pian), Lipatti (Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde), Mihalovici (Divertisment pentru orch. mică, Preludiu și Invențiune pentru orch. de coarde, Toccata pentru pian și orch.), Silvestri (Preludiu și Fuga (Toccata) pentru orch.), P. Constantinescu (Triplu concert pentru vl., v.cel., pian și orch.), I. Dumitrescu (Concert pentru orch. de coarde), Negrea (Concert pentru orch.), Ciortea (Passacaglia și Toccata pentru orch.), Toduță (Psalmii- 23, pentru cor a cappella, 97, pentru cor mixt și orgă, 133, pentru cor mixt, soli și orch. mare; Passacaglia pentru pian) ș.a. În decursul timpului – procesul făcându-se simțit încă din anii ’30 – n. își va preschimba adesea calitatea de stil în aceea de componență stilistică cu caracter aluziv, prin incorporări ale „trimiterilor” de tot felul la clasic sau baroc în sinteze sau chiar în caleidoscoape complexe polireferențiale. Absorbit în cele din urmă în fenomenalitatea postmodernă, gestul pseudo-restitutiv își va desăvârși, istoric, devenirea.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

antihrist, antihriști s. m. 1. Nume dat principiului răului în creștinism, lui Stana și ereticilor; p. ext. om nelegiuit, vicios, pervers. ♦ Om care, sub masca credinței și a falsei evlavii, se dă drept Mesia ca să ademenească pe alții să-l urmeze; eretic. 2. (La sg.) Demonul care, potrivit Apocalipsei, va veni la sfârșitul veacurilor încercând să dezlânțuie apostazia generală, dar va fi învins ireversibil de către Hristos. [Var.: anticríst, antichríst s. m.] – Din sl. antihristŭ (‹ gr. antihristos).
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

braillogramă s.f. Comunicare transmisă pentru nevăzători utilizând sistemul Braille ◊ „J.W., orb din Washington, a primit la sfârșitul săptămânii trecute prima «braillogramă» din istoria telecomunicațiilor, ca urmare a inițiativei companiei «Western Union». Aceste «braillograme» vor putea fi, în curând, difuzate pe întreg teritoriul S.U.A.” R.l. 27 VIII 75 p. 6 [pron. braiográmă] //din Braille + -gramă//
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

concért-colócviu s.n. (muz.) Concert urmat de un colocviu ◊ „Sala mică a Palatului va găzdui [...] primul concert-colocviu din cadrul ciclului «Concerte-colocvii asupra principalelor forme de expresie ale muzicii de cameră», având ca temă «Liedul».” Săpt. 14 XII 73 p. 12 (din concert + colocviu)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

crític-poét s.m. Critic care scrie sau are preocupări de poet ◊ „După cum nu vom putea confunda emoțiile și așteptările acestuia din urmă cu acelea ale profesionistului literar, mai mult sau mai puțin afirmat, ce se încearcă pentru prima oară într-un gen nou, cazul criticilor-poeți (sau măcar al redactorilor-poeți și al poeților-critici fiind parțial – cel mai des întâlnit).” Sc. 7 XI 73 p. 6. ◊ „Despre efemerul veșnic a vorbit criticul-poet Dan Hăulică.” Săpt. 21 VI 74 p. 7; v. și R.lit. 16 X 75 p. 16; v. și poet-critic (1971) (din critic + poet)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

HODŽA [hója], Milan ((1878-1944), om politic cehoslovac. Prim-min. (1935-1938). A demisionat în urma Acordului de la München (1938), care hotărâse dezmembrarea Cehoslovaciei, și s-a exilat.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Aegeus, rege al cetății Athenae, fiul lui Pandion și tatăl lui Theseus. Pentru a scăpa de tributul sîngeros impus cetății Athenae de către regele Minos, Theseus pornește să lupte împotriva Minotaurului. La plecare îi făgăduiește tatălui său Aegeus, că, în cazul cînd va pieri în luptă, corabia sa va arbora la întoarcere o flamură neagră, iar în cazul în care se va întoarce biruitor, una albă. Pradă rătăcirii, ca urmare a blestemului Ariadnei, pe care o părăsise în insula Naxos (v. și Ariadne), Theseus uită să arboreze flamura albă. De desperare, crezîndu-și fiul mort, Aegeus, care îl aștepta pe țărm, s-a aruncat în marea, ce-i poartă de atunci numele.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PENELOPA (în „Odiseea”), fiica lui Icar și naiadei Peribea, soția lui Ulise, mama lui Telemah. Simbol al castității și fidelității conjugale, a așteptat credincioasă, vreme de 20 de ani, întoarcerea soțului ei. Pentru a scăpa de insistențele pețitorilor, le-a promis că se va mărita cu unul dintre ei de îndată ce va isprăvi de țesut o pânză (în care urma să fie înmormântat socrul ei, Laerte) pe ziua o țesea, însă tot ea o destrăma, de fiecare dată, nopatea. Pânza Penelopei simbolizează mereu o lucrare mereu reîncepută, care nu se sfârși niciodată.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*fórmă f., pl. e (lat. forma, fr. forme; pol. rus. forma. V. frumos). Figură, înfățișare, chip, făptură: aŭ plăzmuit Dumnezeŭ în formă (Dos.), furma omuluĭ (biblia 1688). Contur, lineamente: forma uneĭ țărĭ, uneĭ haĭne. Înfățișare, aparență: a judeca după formă. Mod de a te purta, de a proceda conform unor regule [!], unuĭ uz: a lucra după forme, a păzi formele. Modu de execuțiune, modu de a lucra: a ținea [!] la formă maĭ mult de cît la fond. Tipar, model, calup, izvod după care execuțĭ un lucru: formă de lemn pentru cacĭulĭ [!], forme de tinichea pentru cozonacĭ. Gram. Aspectu cuvintelor: formă de genitiv, formă pasivă. Constituțiune: forma de guvernament [!] a Româniiĭ e monarhia constituțională. În tipografie, cadru în care se strîng paginile culese. În formă, formal, după lege, pozitiv, precis. De formă, numaĭ ca să împlineștĭ o formalitate, dar fără să împlineștĭ fondu: parlamentele îs de formă expresiunea voințeĭ poporuluĭ, dar de fapt nu. În (orĭ supt [!]) formă de, avînd forma de: apa cade în (orĭ supt) formă de ploaĭe. De forma (urmat de un gen.) saŭ de formă (urmat de un adj.), de aspectu: pălărie de forma cilindruluĭ saŭ de formă cilindrică. Jur. Vițiŭ de formă, defect de procedură, neîmplinirea uneĭ formalitățĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MARIA (NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, FECIOARA MARIA, SFÂNTA FECIOARĂ, MAICA DOMNULUI, MADONNA) (reprezintă forma gr.-lat. a ebr. Miriam „doamna/stăpâna”), mama lui Iisus Hristos, născut prin puterea Duhului Sfânt. Fiica lui Ioachim și a Anei, originară din Galileea, care nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Rudă cu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. La vârsta de 3 ani, a fost adusă la Templu și lăsată aici până la vârsta de 12 ani, când a fost logodită cu mai vârstnicul Iosif, care i-a respectat legământul de a rămâne veșnic fecioară. Primește apoi de la arhanghelul Gavriil vestea că va naște un fiu, „Fiul Celui Preaînalt”, care va primi tronul lui David. Potrivit tradiției, ca urmare a ordinului împăratului roman August de a se efectua numărătoarea populației, se reîntoarce în Bethlehem, cetatea ei de baștină. Aici îl va naște pe Iisus (Mesia). Datorită poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul la nașterea lui Mesia) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, urmat de un nume propriu) mare">M. și Iosif, împreună cu pruncul lor, s-au refugiat în Egipt, de unde au revenit, după trei ani, în Nazaret, unde Iisus a trăit până la vârsta de 30 ani, când și-a început misiunea de mântuire. După cum cereau legile religioase evreiești, când Iisus a împlinit 12 ani, urmat de un nume propriu) mare">M. și Iosif l-au prezentat la Templul din Ierusalim, unde Simeon le-a proorocit că fiul lor este Mântuitorul. urmat de un nume propriu) mare">M. a fost adeseori alături de fiul ei (la nunta din Cana, pe Golgota, unde, împreună cu alte femei și cu ucenicii, s-a aflat sub Crucea Răstignirii, când Iisus a încredințat-o discipolului său, Ioan, spre ai purta de grijă). Potrivit „Noului Testament”, după Răstignirea și Învierea lui Iisus, urmat de un nume propriu) mare">M. a mai trăit 11 ani, alături de grupul apostolilor din Ierusalim, fiind, probabil, martora Pogorârii Duhului Sfânt, Conciliul de la Efes (431) i-a conferit urmat de un nume propriu) mare">M. calitatea de „Maică a Domnului”, atribuindu-i o contribuție proprie la lucrarea dumnezeiască a mântuirii. De atunci, dar mai ales, în sec. 17-19, sărbătorile în onoarea ei se înmulțesc, religia catolică dezvoltând în teologie ideea Imaculatei Concepțiuni, care, în 1854, a fost adoptată ca dogmă prin bula papală Inefabilis (dată de Pius IX). Conciliul Vatican II (1862-1865) îi conferă titlul de „Mamă a Bisericii”. Biserica ortodoxă o prăznuiește în patru zile din an: Nașterea Maicii Domnului (8 sept.), Întrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Buna Vestire (25 mart.) și Adormirea Maicii Domnului (15 aug.).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MITRIDATE (MITHRIDATES, MITHRADATES) VI Eupator, rege elenistic al Pontului (112-63 î. Hr.). Unul dintre marii oameni de cultură ai vremii și ultimul mare om politic al lumii elenistice. Cucerește puterea în urma unei revoluții de palat, după care își execută mama și fratele, instituind o domnie autoritară. Fiindu-i teamă de unele represalii, a învățat să devină imun la otrăvire. Adversar înverșunat al Romei în Asia Mică. A purtat trei războaie împotriva romanilor, extinzându-și autoritatea și asupra țărmurilor de N și V ale Mării Negre. Numeroase cetăți grecești, printre care Tyras, Histria, Tomis și Callatis, i-au recunoscut suzeranitatea, fiind incluse în uniunea mithridatică (sec. 1 î. Hr.). În urma celui de-al treilea război cu romanii (74-63 î. Hr.), urmat de un nume propriu) mare">M. VI a pierdut teritoriile cucerite și s-a sinucis.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL '93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., urmat de un nume propriu) mare">M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv urmat de un nume propriu) mare">M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion urmat de un nume propriu) câmpie">C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru urmat de un nume propriu) câmpie">C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

póteră f., pl. e și ĭ (bg. pótera, sîrb. pótera, poteră, urmărire, poterati, a urmări, d. vsl. *poterĭati, a urmări. V. în-teresc). Ceată de soldațĭ, polițiștĭ orĭ alțĭ oamenĭ care urmăresc tîlhariĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Cercel (Petru) m. Domnul, Munteniei, fiul lui Pătrașcu cel Bun și frate cu Mihai Viteazul (1583-1585). Om învățat, vorbia 12 limbi; el fu mazilit în urma intrigilor și a banilor Doamnei Chiajna si muri înnecat din ordinul vizirului în 1590.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee.Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz.A se folosi de serviciile cuiva sau de ceva. Are un doctor bun. 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje.A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet.Expr. A avea drag (pe cineva) sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine (cu cineva) = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău (cu cineva) = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un palton de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m.Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame.Expr. Ce ai ? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat ? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat niciun rău; b) n-are nicio importanță. A avea ceva (cu cineva) = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar, II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât ! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum.., când.., unde.., cine.., ce..), a găsi. Are ce să facă.Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește, urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar). Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SUPRAÓM, supraoameni, s. m. Om înzestrat cu calități excepționale, care realizează lucruri ce par mai presus de puterile omenești. ♦ Tip superior de om, care, în concepția lui Fr. Nietzsche, ar urma să apară și să se elibereze de morala de sclav a creștinismului, dându-și singur legi și situându-se dincolo de bine și de rău. – Supra1- + om (după germ. Übermensch, fr. surhomme).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-odată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul ori a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul.Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără niciun motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco).Lat. draco, „șarpe, balaur”.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FAVORÍT, -Ă, favoriți, -te, adj., s. m., s. f. I. Adj. Care este preferat de cineva, pe care cineva îl place mai mult. Mâncare favorită. II. S. m. și f. 1. Persoană iubită sau prețuită cu predilecție de cineva. ♦ Spec. Persoană care se bucură de protecția unui suveran sau a unui om influent (și care trage profituri de pe urma acestei situații). ♦ Spec. (La f.) Amantă a unui monarh, a unui nobil etc. 2. Participant la o competiție, la un concurs, considerat cu cele mai mari șanse de reușită. III. S. m. (Mai ales la pl.) Păr lăsat să crească de o parte și de alta a obrazului unui bărbat. [PI. și: (III, n.) favorite] – Din fr. favori, -ite, it. favorito, (III) și rus. favorit.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

APÓI adv. 1. (Cu sens temporal) După aceea, pe urmă, la urmă. Se așeză pe taburet și se aplecă apoi din nou... deasupra pianului. CAMIL PETRESCU, N. 107. Boierii cei bătrîni, bunicii noștri... erau de altfel milostivi, a urmat sarcastic tata, și nu-i lăsau pe acei « mișei », cum se spunea atunci, să le înghețe măduva în oase; ci-i virau apoi în bordeie și porunceau să li se deie fum de ardei. SADOVEANU, N. F. 8. Atunci feciorul craiului își ie cele trebuitoare... zise rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu bucurie. CREANGĂ, P. 185. Și pe cer el se zărea, întii ca un porumbaș, Apoi ca un lăslunaș, Apoi ca un bandăraș. ALECSANDRI, P. P. 146. ◊ (Uneori precedat de « mai (de) » sau « și ») Poate mai de apoi a veni cineva și-a zice: «Deschideți ușa...» ș-atunci voi trebuie numaidecît să deschideți? CREANGĂ, P. 22. După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! Lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. Domnul se mira, Ș-apoi îi mustra, Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Loc. adj. (Învechit) De apoi = a) de mai tîrziu, din viitor. Viața de apoi v. viață;! b) cel din urmă, ultim, extrem. Lumea, ziua, veacul etc. de apoi v. lume, zi, veac. ◊ E x p r. De joi pînă mai (de-)apoi = a) (ironic) puțin (timp). Ținură și ei prietenie, de joi pînă mai apoi; b) (prin exagerare) la nesfîrșit, fără termen fix. Amîna din zi în ziși de joi pînă mai de-apoi. CREANGĂ, P. 141. ♦ (Precedat de « și ») Pe lîngă asta. N-ai să găsești slugă cum cauți dumneata, că pe aici sînt numai oameni spîni. Și-apoi cînd este la adicătelea, te-aș întreba ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. 2. (În corelație cu conjuncții concesive, urmat de « tot ») Totuși. Dacă cumva acum te simți cam obosit de lunga digresiune zoologico-filologică... apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte în materii analoage. ODOBESCU, S. III 32. 3. (În legătură cu o condițională, în corelație cu conjuncția « dacă » sau « de » și urmat de « tot») Atunci..., în acest caz... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. CREANGĂ, P. 219. ◊ (Cu elipsa condiționalei) Dacă e așa..., așa fiind..., dar atunci... Șuguiești, măi omule, ori ți-e într-adins? – Ba nu șuguiesc... ! – Apoi dar, te văd că ești bun mehenghi! CREANGĂ, P. 41. Eu nu pot ceti romînește. – Cum? apoi dar ce înveți tu? NEGRUZZI, S. I 4. ♦ (În formă interogativă, purtînd accentul pe prima silabă, exprimă indiferența) Ei și! nu are importanță! Copilul s-a urcat în pom. – Ș-apoi dacă s-a urcat? ◊ De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi,, mi-ar da ea mie! D-apoi! N-am să fiu tot fată, Voi fi și nevastó dată. COȘBUC, P. I 105. 4. (De obicei precedat de o conjuncție, avînd diverse sensuri, determinate de înțelesul frazei precedente) a) (Uneori precedat de « dar » sau « da ») Doar. D-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata! CREANGĂ, P. 229. ◊ (întărit prin « doar ») Apoi doar eu nu-s de acele de care crede el: n-am sărit peste garduri... de cînd sînt! CREANGĂ, P. 28. b) (Precedat de «și») Și încă... Un dușman de lup – ș-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea. CREANGĂ, P. 21. c) (Precedat de «și ») Afară de aceasta, unde mai pui că... Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăiia istuilalt la altă margine. Ș-apoi, pe vremile acele, țările erau bîntuite- de războaie. CREANGĂ, P. 183. d) Vezi! ei! Nu mai vine lupul, moș Nichifor? – Apoi, na! ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vie. CREANGA, P. 121. Apoi, mă miram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește! CREANGĂ, P. 129. e) (Întărind o adversativă; uneori precedat de « dar », « da ») Dar. Eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela. ce m-a trămis pe mine. – Apoi bine, frățioare, de ce nu mi-ai spus așa de acasă, căci atunci știam și eu ce să fac? ISPIRESCU, L. 47. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul meu n-a inîncat așa bucate! CREANGĂ, P. 9. f) Cu toate acestea. Voi vă ziceți romîni, ș-apoi vorbiți o limbă pre care eu n-o înțeleg! NEGRUZZI, S. I 245. g) (În corelație cu « după ce » și urmat de conj. « și» indică o acțiune cumulativă) Mai, pe lîngă asta. Viespea, după ce miere nu face, apoi și împunge. POP. h) (Precedat de conj. « că ») Altminteri. Fii cuminte, c-apoi te bat. i) (În amenințări) De cînd ați pus voi stăpînire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. j) (Precedat de conj. « și », servește drept introducere, mai ades în poezie, în strigături sau proverbe) Și apoi Spune-mi cu cine te-aduni, să-ți spun ce fel de om ești. NEGRUZZI, S. I 248. Ș-apoi lin, dorule, lin, Că puica-i pe loc străin; Ș-apoi rar, dorule, rar, Că puica-i pe loc amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. k) (Urmat de interj. « de », « dă », servește la introducerea unui răspuns evaziv, cu sens concesiv sau cuprinzînd în sine o scuză. V. păi) Ce este mai gras pe lumea asta?... – Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decit porcul meu din ogradă? ISPIRESCU, L. 178. Înțeleg!... ți-i drag... Apoi dă!... tinerețe... inima. ALECSANDRI, T. I 341. – Variantă: (regional) apăi (DUMITRIU, B. F. 84) adv.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

EVALUÁRE, evaluări, s. f. Acțiunea de a evalua și rezultatul ei; apreciere, prețuire, calcul. Cînd îți arde casa, întîi stingi focul și pe urmă faci cercetări și evaluări. CAMIL PETRESCU, T. II 500. – Pronunțat: -lu-a-.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FÁPTĂ, fapte, s. f. Acțiune săvîrșită, act îndeplinit (de cineva). Faptă bună. Faptă rea.În toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Nu te teme... vei scoate-o la capătîi bun și slujba cu care te-a împovărat împăratul. Dară trebuie să știi că cu amar are să-i vină și lui la urma urmelor pentru faptele sale. ISPIRESCU, L. 27. Acestea-s faptele tale: m-am luat după capul tău cel sec. CREANGĂ, P. 84. Nu e nici o faptă fără plată. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Fapte de arme = acte de eroism militar. ◊ Loc. adv. (Învechit) În faptă = în realitate, de fapt. Caimacamul era dușman tainic al vizi­rului și, deși in public se arăta că se ocupă cu pregătirea și adunarea oștilor și a armelor spre a le trimete lui Ferhad, în faptă însă se silea cît putea de risipea toate pregătirile făcute. BĂLCESCU, O. II 66. Ce slujbă la stăpîn în faptă împlinești? DONICI, F. 69.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FAVORÍT3, -Ă, favoriți, -te, s. m. și f. 1. Persoană iubită cu predilecție de cineva. Băiatul cel mic era favo­ritul mamei. ◊ (Poetic) Tu care-i fost din pruncie al muzelor favorit. ALEXANDRESCU, P. 47. 2. (În moravurile societăților bazate pe exploatare) Persoană care se bucură de protecția deosebită a unui suveran sau a unui om influent și care trage profituri de pe urma acestei situații. Iar lupul mîncător Se făcu favorit Și ministru la oi. ALEXANDRESCU, P. 126. ♦ (La feminin) Amantă a unui monarh. V. curtezană. Văzuse adesea pe... Diana de Poitiers, favorita regelui și adevărata stâpînă a Franciei. ODOBESCU, S. III 57. 3. Cal despre care se crede că are cele mai multe șanse de cîștig la o cursă.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea.Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult.Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ULTERIÓR, -OÁRĂ, ulteriori, -oare, adj. Care se face sau se întâmplă mai târziu (în raport cu un moment, un eveniment etc. dat); care urmează după ceva sau după cineva; posterior (1). [Pr.: -ri-or] – Din fr. ultérieur, lat. ulterior.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

OÁIE, oi, s. f. 1. Animal domestic rumegător, crescut pentru lână, lapte și carne; spec. femela acestei specii (Ovis aries). ◊ Expr. Ca oile = cu grămada, grămadă; în dezordine. A umbla să iei (sau să scoți) două piei de pe o oaie = a urmări un câștig exagerat. A suge (de) la două oi = a trage concomitent foloase din două părți. A o face de oaie = a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafă. A fi deștept (sau șiret) ca oaia, se spune ironic despre un om naiv sau prost. (Prea) e de oaie, se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blană de oaie (1). 2. (În limbajul bisericesc; mai ales la pl.) Credincios, considerat în raport cu preotul; creștin, drept-credincios. [Pr.: oa-ie] – Lat. ovis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

SPÁTE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce cuiva spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-o dată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formații etc., opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TERATÓM ~uri n. (la om sau la animale) Tumoare benignă congenitală, apărută în urma unor tulburări în dezvoltarea embrionară a țesuturilor. /<fr. tératome
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VâNĂTÁIE ~ăi f. Pată vânătă ce apare pe corp în urma unei lovituri; echimoză. [G.-D. vânătăii] /vânăt + suf. ~aie
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind numele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Găsi felurime de păsări adunate, Care, din întâmplare, Se-ntreceau la cântare (ALEXANDRESCU). ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile (CAMIL PETRESCU). b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? (SLAVICI). 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. Baba își lua cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare (CREANGĂ). ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit (RETEGANUL). ◊ Expr. (Să) nu care cumva să... = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opozitie sau de distribuție) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. 4. (Înv. și pop., raportându-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; de unde... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să râd, să-și ceară de la mine trei daruri... care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să râză (ȘEZ.). II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba sau în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care-i acolo, măi? strigă argatul (SADOVEANU). ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult.Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi poate întrece sau birui pe celălalt? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? (CREANGĂ). [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când au valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror.Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

yankéu, -e adj. (cuv. anglo-american) Din Statele Unite ◊ „Încet-încet, în urma importurilor masive de produse alimentare, limba română se va împopoțona, și ea, cu cuvinte yankee, stârnind în cele din urmă protestul – așa cum se întâmplă acum în Franța – domnilor academicieni.” As 139/94 p. 4; v. și big-store (1993) (DN, DEX, DN3 – subst.)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

2) cĭocán n., pl. e (d. cĭoc, interj. care există și la Rușĭ și la alțĭ Slavĭ, înrudită cu vgr. týkos, cĭocan, și cu týpos, lovitură, urmă, tip, ca cĭocnesc față de cĭoplesc orĭ ca vgr. lykos față de lat. lupus, lup. Din aceĭașĭ răd. vsl. rus. čekanŭ, bg. čuk și čukán, cĭocan, [de unde ngr. tsukáni], čekan, bărbie; pol. czekan, pers. čugan. V. cocean. Cp. Bern. 1, 159). O unealtă de bătut cuĭe ș. a.: cĭocan de zidar, de dogar, de potcovar, de bătut la poartă (îld. clopot) ș. a. Fig. Între cĭocan și nicovală, între doŭă primejdiĭ (V. maĭ 2). Păhăruț, țoĭ orĭ șipușor de băut rachiŭ (ca și sîrb. čokanj rakije). S. m. Zool. Un pește marin cu capu ca cĭocanu (zygáena màlleus).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MADERO, Francisco Idalécio (1873-1913), om politic mexican. Liberal. Se opune regimului dictatorial al lui P. Díaz, fiind silit să emigreze în S.U.A. (1910), de unde va conduce lupta de rezistență. Președinte al țării (1911-1913), în urma revoluției din 1910, a inițiat un program de reforme democratice, dar nu și în domeniul agrar, ceea ce a stârnit nemulțumirea țăranilor, care a luat forme violente. Asasinat în urma loviturii de stat a lui V. Huerta.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

mî́necă (vest) și mî́nică (est) f., pl. ĭ (lat. mánica, d. manus, mînă; it. mánica, pv. sp. pg. manga, fr. manche. V. manșetă). Acea parte a haĭneĭ în care intră brațu. Pe supt [!] mînecă, pe supt mînă, în secret. A o băga pe mînecă, a o sfecli. A rupe cuĭva mînecile, a-l trage de mînică, a-l urmări foarte mult cu rugămintea. A nu avea cu cineva nicĭ în clin, nicĭ în mînecă. V. clin.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

porúcic și parúcic m. (rus. porúčik, d. porucátĭ, a încredința cuĭva ceva. V. poruncesc). Vechĭ. Ofițer rusesc. Maĭ pe urmă. Locotenent. – Și porúcĭnic și porușnic. V. praporcic.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ULTERIÓR, -OÁRĂ, ulteriori, -oare, adj. Care se face sau se întâmplă mai târziu (în raport cu un moment, un eveniment etc. dat); care urmează după ceva sau după cineva; posterior (1). [Pr.: -ri-or] – Din fr. ultérieur, lat. ulterior.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

OÁIE oi, s. f. 1. Animal domestic rumegător, crescut pentru lână, lapte și came; spec. femela acestei specii (Ovis aries). ◊ Expr. Ca oile = cu grămada, grămadă; în dezordine. A umbla să iei (sau să scoți) două piei de pe o oaie = a urmări un câștig exagerat. A suge (de) la două oi = a trage concomitent foloase din două părți. A o face de oaie = a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafa. A fi deștept (sau șiret) ca oaia, se spune ironic despre un om naiv sau prost. (Prea) e de oaie, se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blană de oaie (1). 2. (în limbajul bisericesc; mai ales la pl.) Credincios, considerat în raport cu preotul; creștin, drept-credincios. [Pr.: oa-ie] – Lat. ovis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de Adriana Stoian | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea.Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult.Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SPÁTE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adj. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-odată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formațiuni etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (I). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BIGÓT, -Ă, bigoți, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care urmează cu mare severitate toate preceptele rituale ale unei religii; (om) habotnic; bisericos. – Din fr. bigot.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

PRĂJÍNĂ, prăjini, s. f. 1. Bucată de lemn lungă și subțire, de obicei folosită pentru a fixa sau a susține ceva. ◊ Expr. A nu-i (mai) ajunge (nici) cu prăjina la nas, se spune despre un om încrezut, înfumurat. A paște (pe cineva) cu prăjina = a urmări (pe cineva) pentru a-i face rău. A lua (pe cineva) cu prăjina = a alunga pe cineva. ♦ Epitet depreciativ pentru o persoană foarte înaltă (și slabă). 2. Tijă lungă (de metal) cu diverse întrebuințări (tehnice). 3. Bară de lemn, de bambus, de fibre sintetice, de metal, folosită în atletism la săritura în înălțime; probă atletică practicată cu acest instrument. 4. Veche unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu circa 5- 7 metri; veche unitate de măsură pentru suprafețe, egală cu circa 180-210 metri pătrați. ♦ (Concr.) Instrument cu care se făcea altădată măsurătoarea acestor lungimi și suprafețe. – Et. nec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

SFÂRȘÍT1 s. n. 1. Faptul de a (se) sfârși; partea care sfârșește sau cu care se sfârșește ceva; moment final; fine. ◊ Loc. adj. Fără sfârșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată. ◊ Loc. adv. În sfârșit = în cele din urmă, în fine. La sfârșit = la urmă. ◊ Expr. A face (sau a pune) sfârșit = a face să înceteze, a termina. A lua sfârșit = a se termina, a se isprăvi. 2. Moarte. ◊ Expr. A-și da sfârșitul (sau obștescul sfârșit) = a muri. 3. (Înv.) Scop, țintă. [Var.: (reg.) fârșít s. n.] – urmat de un nume de limbă) vechi">V. sfârși.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de dante | Semnalează o greșeală | Permalink