ANSELM DE CANTERBURY [kæntəbəri] (1033-1109), teolog și filozof medieval. Originar din Italia. A inițiat fundamentarea dogmaticii catolice prin idealismul platonic. Promotor al realismului scolastic.

Anselm de Canterbury (1033-1109), celebru teolog și filozof medieval, originar din Italia, unul dintre întemeietorii scolasticii. A inițiat fundamentarea dogmaticii catolice prin filozofia lui Platon. Catolicii l-au sanctificat și-l sărbătoresc la 21 aprilie.

ontologic, -ă, ontologici, -ce adj. Care aparține ontologiei, specific ontologiei; ontic. ◊ Argumentul ontic = argument care susține existența lui Dumnezeu pe baza ideilor apriorice existente o dată cu sufletul și cu rațiunea însăși și care nu au nevoie să fie demonstrate (adevăr, bine, frumos, drept etc.). A fost formulat și susținut de fericitul Augustin, Anselm de Canterbury, Descartes, Leibniz ș.a. – Din fr. ontologique.

LANFRANCO di Pavia (c. 1005-1089), călugăr benedictin italian. A învățat la abația din Bec, al cărei prior a devenit (1046) și unde a avut ca discipoli o serie de personalități ale epocii (Anselm de Canterbury). Consilier al lui William Cuceritorul, a devenit episcop de Canterbury (din 1070), contribuind la refacerea catedralei și la reorganizarea Bisericii anglicane. Autor al unui tratat despre euharistie, devenit clasic în Evul Mediu („Liber de corpore et sanguine Domini”).

ROSCELIN din Compiègne [roslẽ din cõpiéñ] (c. 1050-c. 1120), filozof scolastic francez. Teolog. Profesorul lui Abélard. Unul dintre întemeietorii nominalismului. Sinodul de la Soissons (1092) l-a declarat eretic, iar el a abjurat doctrina Trinității. Cunoscut numai prin lucrările adversarilor săi, Anselm de Canterbury și Abélard. A afirmat că noțiunile generale sunt simple cuvinte, „emisiuni vocale” (flatus vocis).

HENRIC, numele a opt regi ai Angliei.H. I (1100-1135), fiul lui William I Cuceritorul. A ocupat tronul cu sprijinul baronilor englezi, cărora le-a acordat, pentru prima dată, o „Cartă a libertăților”. Urmărind consolidarea puterii regale, a intrat în conflict cu Anselm, arhiepiscop de Canterbury, iar apoi cu papa în problema dreptului de învestitură. H. II (1154-1189), întemeietorul dinastiei Plantagenet. A stăpânit întinse teritorii și în Franța (Normandia, Anjou, Poitou, Aquitania ș.a.). Prin reformele sale administrative, militare și judecătorești a întărit puterea centrală. A încercat, prin Constituțiile de la Clanderon (1164), să subordoneze jurisdicția ecleziastică autorității regale, ceea ce a stârnit nemulțumirea clerului; însuși arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, a căzut victimă acestui conflict (1170). În vremea sa, a început ocuparea Irlandei. H. III (1216-1272). În timpul domniei sale, impozitele, abuzurile, dependența de Papalitate etc. au provocat o ascuțire a luptei politice, care a condus la război civil (1263-1267), având drept principal rezultat instituirea practicii convocării Parlamentului în Anglia (1265). H. IV (1399-1413), întemeietor al dinastiei Lancaster. Proclamat rege în urma detronării lui Richard II. În timpul domniei sale au fost extinse drepturile Parlamentului. H. V (1413-1422). Fiul lui H. IV. Reluând ostilitățile în Războiul de 100 de Ani, a înfrânt armata franceză la Azincourt (1415). În urma Tratatului de la Troyes (1420), a obținut regența și moștenirea tronului Franței (prin căsătoria cu Caterina de Franța). H. VI (1422-1461 și 1470-1471). Fiul lui H. V. A pierdut toate posesiunile engleze din Franța (cu excepția Calais-ului). Dominația seniorilor feudali și fiscalitatea excesivă și au provocat mari nemulțumiri sociale, care au culminat cu răscoala condusă de John Cade (1450). În timpul domniei sale, a izbucnit și Războiul Celor Două Roze (1455-1485). A fost detronat, închis și ucis. H. VII (1485-1509), întemeietor al dinastiei Tudor. A pus capăt Războiului Celor Două Roze. Restaurând autoritatea regală, a creat bazele regimului monarhiei absolute din Anglia și a asigurat țării o lungă perioadă de prosperitate. H. VIII (1509-1547). A continuat politica de întărire a absolutismului, slujind, într-o anumită măsură, interesele burgheziei și a agravat situația țăranilor prin introducerea „legilor sângeroase” (1530 și 1536). S-a aflat în conflict cu Papalitatea și s-a separat de Biserica catolică, devenind șef al Bisericii anglicane (1534). A unit Țara Galilor la Anglia (1534-1536) și s-a proclamat rege al Islandei (1541). A secularizat averile mănăstirești (1536, 1539).

PECKHAM [pékəm], John (c. 1220-1292), teolog englez. A predat la Paris și Oxford. Devenit arhiepiscop de Canterbury (1279), s-a implicat în luptele doctrinale de la sfârșitul sec. 13, apărând concepțiile tradiționale ale lui Augustin și Anselm și condamnând, prin autoritatea sa, tendința către aristotelismul heterodox, concretizat în doctrine precum cele despre eternitatea lumii sau despre intelectul unic al speciei umane („Perspectiva communis”, „Quaestiones tractantes de anima”, „Quodlibet Romanum”).