acarul Păun expr. persoană învinuită pe nedrept de comiterea unei infracțiuni pentru acoperirea adevăraților vinovați.

Acarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat într-adevăr și ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întîmplată acum patru decenii, în stația Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploiești-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată – așa cum se făceau cercetările în acea vreme – scoțînd basma curată pe adevărații culpabili, oameni cu trecere, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe... acarul din stație, anume lon Păun! De atunci – datorită scriitorilor și presei – expresia „acarul Păun” indică persoana asupra căreia se aruncă greșelile altora, sau, cum îl caracterizau ziarele: „țapul ispășitor al isprăvilor celor mari și tari, subiect de revistă bulevardieră, de distracție în parlament”. În piesa Schimbarea la față (sau Parada păcatelor) de George Mihail Zamfirescu, personajul Profiriu spune, în tabloul 8, scena III: „mă gîndeam și eu... la acarul lon Păun, care se zbate și țipă, dar nu se dă învins. Umblă de ani de zile, ca Diogene, cu felinarul în mînă, după o fărîmă de dreptate, pe care nu se îndură nimeni să i-o dea…” Alt exemplu: „Acarul Păun va fi comperajul, pentru că a fost prea anemic sau prea gras, sau prea… sau prea…” (Contemporanul, nr. 1008). LIT.

RONȚĂI, ronțăi și ronțăiesc, vb. IV. Tranz. A mînca, sfărîmînd între dinți puțin cîte puțin dintr-un aliment tare și făcînd să se audă un zgomot ușor, caracteristic. Caii ronțăiau cu mulțămire orzul, vîrîndu-și adinc boturile în trăistile aninate pe după urechile lor. SADOVEANU, B. 171. Luă și ea un baston [de ciocolată] pe care începu să-l ronțăiască. CĂLINESCU, E. O. I 39. Veverițele șugubețe, cu coada vîlvoi... sar zglobii pe crăcile copacilor, ronțăind alune, ghindă și scorușe. ODOBESCU, S. III 185. ◊ Absol. În colțul casei cîțiva șoareci începură a ronțăi. DUNĂREANU, CH. 10. Murgul nechează încet și prinde a ronțăi, în vreme ce moșneagul îl mîngîie. PĂUN-PINCIO, P. 100. ♦ A roade cu dinții, fără a mînca. Meșterul Lupu lăsase ochii în pămînt și ronțăia vîrful creionului. GALAN, Z. R. 21. ♦ Fig. (Neobișnuit, despre gînduri, stări sufletești) A roade, a chinui. [Acarul] era un om cu fața cenușie, secată de grija și de mîhnirea care-l ronțăia pe dinăuntru ca un șoarece harnic cu dinții înveninați. DUMITRIU, N. 11.