(explicație)
498 definiții cuprind toate cuvintele căutate  
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: un

MAJÚSCUL, -Ă, majusculi, -e, s. f., adj. (Literă sau caracter de literă) care se folosește pentru a scrie inițiala numelor proprii și ale cuvintelor cu care începe o frază, pentru a individualiza un cuvânt într-un text etc. și care diferă de celelalte prin formă și mărime; (literă) mare. – Din fr. majuscule.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

ELOCUȚIÚNE, elocuțiuni, s. f. 1. Mod de a se exprima gândirea prin cuvinte. ♦ Alegerea și așezarea cuvintelor într-un discurs. 2. Parte a retoricii care tratează despre stilul unui discurs. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. élocution, lat. elocutio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

PICTÁ, pictez, vb. I. Tranz. 1. A reprezenta o imagine, un model etc. pe pânză, pe carton, pe sticlă etc. cu ajutorul pensulei și a culorilor; a zugrăvi. ♦ Absol. A se ocupa cu pictura (1), a practica pictura. ♦ A acoperi sau a împodobi cu picturi (2) un obiect, un material. ♦ Refl. (Fam. și depr.; despre femei) A se farda (exagerat). 2. Fig. A caracteriza (sugestiv), a înfățișa (plastic) prin cuvinte, într-o operă literară, ființe, situații, întâmplări; a descrie, a zugrăvi. – Din pictor și pictură (derivat regresiv).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

FÚNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post2. ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din molecula. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (Log.) Operație care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de... = a depinde de... [Var.: funcțiúne s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de zaraza_joe | Semnalează o greșeală | Permalink

ANASTRÓFĂ, anastrofe, s. f. Schimbare a ordinii obișnuite a cuvintelor într-o propoziție, cu scopul de a atrage atenția asupra unui amănunt. – Din fr. anastrophe, germ. Anastrophe.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

LÍNIE, linii, s. f. 1. Trăsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, pe un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de plutire = nivelul apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. ◊ Loc. prep. La (sau în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. 4. Riglă. 5. Unitate de măsură de lungime folosită în țările românești, egală cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (În loc.) În linie = în șir drept, în rând, în aliniere. 7. (Livr.) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 8. Succesiune, serie a strămoșilor sau a descendenților; filiație. 9. Sistem (sau parte a unui sistem) de fortificații, de adăposturi și de baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ◊ Linie de bătaie (sau de luptă) = desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei; întindere a frontului ocupat de trupele care luptă. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. 10. (Adesea urmat de determinări care arată felul) Ansamblu al instalațiilor și al rețelei de șine pe care circulă trenurile, tramvaiele sau metrourile; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 11. Itinerar, traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Direcție, sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte. ◊ Linie electrică = ansamblul conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. Linie de întârziere = dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. ♦ Linie tehnologică = a) organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii operațiilor de fabricare; b) ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. Linie automată = complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 13. (Mai ales la pl.) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig. Trăsătură fundamentală, punct esențial (ale unei probleme). ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără a intra în detalii. 14. Fig. Orientare principală, direcție a unui curent, a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fel, chip, mod; criteriu. Linie de conduită. – Din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gudovan | Semnalează o greșeală | Permalink

TURNÚRĂ, turnuri, s. f. I. 1. Schimbare (neașteptată) survenită în desfășurarea unor împrejurări, unor evenimente etc.; cotitură, întorsătură. 2. Fel în care se prezintă lucrurile, fenomenele etc. ♦ Spec. Fel în care sunt așezate cuvintele într-o frază. II. Perniță sau bucată de stofă pe care femeile o purtau odinioară sub rochie, la spate, mai jos de talie. – Din fr. tournure.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

INVERSÁRE s. intervertire, inversiune, răsturnare. (~ a ordinii cuvintelor într-un enunț.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

OCURÉNȚĂ s. (LINGV.) frecvență. (~ unui cuvânt într-un text.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ANASTRÓFĂ ~e f. Procedeu stilistic care constă în inversarea ordinii obișnuite a cuvintelor într-o propoziție. /<fr. anastrophe
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A INTERVENÍ intervín intranz. 1) A intra într-o acțiune; a se încadra în cursul unui proces (influențând desfășurarea acestuia). 2) A lua cuvântul (într-o discuție); a-și expune opiniile (în cadrul unei dezbateri). 3) A face o solicitare sau un demers (în favoarea cuiva). 4) A se produce între timp și pe neașteptate; a surveni. /<fr. intervenir, lat. intervenire
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ATESTÁRE s.f. Acțiunea de a atesta și rezultatul ei; mărturie, dovadă. ♦ Prezență a unui cuvânt într-un text scris, mărturie a existenței sale în limbă. [<atesta].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INVERSIÚNE s.f. Răsturnare, schimbare de sens; inversare. ◊ Inversiune sexuală = homosexualitate. ♦ (Mat.) Transformare geometrică care permite să se deducă dintr-o figură o altă figură punct cu punct. ♦ (Gram.) Procedeu stilistic constând în schimbarea topicii normale a cuvintelor într-o frază. 2. Inversiune de relief = stadiu avansat de evoluție a reliefului când formele inițiale pozitive devin negative și invers. 3. V. inversie. [Pron. -si-u-. / cf. fr. inversion, lat. inversio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

METATÉZĂ s.f. 1. Intervertire a ordinii unor sunete sau a unor grupuri de sunete într-un cuvânt. ♦ Schimbare accidentală a locului unui cuvânt într-o propoziție. 2. Figură retorică prin care i se amintesc auditorului evenimente din trecut și i se prezintă evenimente ale viitorului sau se anticipează unele obiecții posibile. [< fr. métathèse, cf. gr. metathesis – deplasare].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TÓPICĂ s.f. 1. Ordinea cuvintelor într-o propoziție sau a propozițiilor într-o frază. ♦ Parte a sintaxei care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. 2. (În retorica antică) Studiul procedeelor și al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. [Cf. fr. topique, lat. topica, gr. topika].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ACCENTUÁ vb. I. 1. tr. A scoate în evidență prin accent (ori printr-un semn grafic) o silabă (sau un cuvânt într-o frază). ♦ (Fig.) A reliefa, a sublinia. 2. refl. (Fig.) A se mări, a spori, a crește. [Pron. ac-cen-tu-a. / < fr. accentuer].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONSTRUÍ vb. IV. tr. 1. A face, a ridica o clădire, un edificiu etc. ♦ (Fig.) A alcătui, a clădi. 2. A desena, a trasa o figură geometrică. 3. A așeza cuvintele într-o frază conform regulilor gramaticale sau ținând cont de efectul stilistic urmărit. ♦ refl. (Despre cuvinte) A se folosi în anumite construcții gramaticale. [< fr. construire, cf. lat. construere, rus. construirovati].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ELOCUȚIÚNE s.f. 1. Fel de exprimare a ideilor, a gândurilor. ♦ (Ret.) Alegerea și dispunerea cuvintelor într-un discurs. 2. Parte a retoricii care tratează problemele de stil. [Pron. -ți-u-. / cf. lat. elocutio, fr. élocution].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TURNÚRĂ s.f. I. 1. Înfățișare, aspect (exterior) sub care se prezintă lucrurile, faptele. ♦ Întorsătură. 2. Fel în care sunt așezate cuvintele într-o frază. II. Perniță sau bucată de stofă purtată odinioară de femei la spate sub rochie, mai jos de talie. [< fr. tournure].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ANASTRÓFĂ s. f. 1. procedeu stilistic constând în inversarea topicii normale a cuvintelor într-o propoziție. 2. perioadă cu modificări rapide în forma organismelor. (< fr. anastrophe)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ELOCUȚIÚNE s. f. 1. fel de exprimare a ideilor, a gândurilor. ◊ alegerea și dispunerea cuvintelor într-un discurs. 2. parte a retoricii care tratează problemele de stil. (< fr. élocution, lat. elocutio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

HETERONÍM, -Ă I. adj. (despre o operă) publicat sub alt nume decât cel al autorului. ◊ (despre un autor) care scrie sub nume diferite. II. s. n. 1. corespondent al unui cuvânt într-o altă limbă. 2. substantiv care are pereche pentru sexul opus. (< fr. hétéronyme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

INVERSIÚNE s. f. 1. răsturnare, schimbare de sens, inversare. ♦ ~ uterină = deplasare spre înapoi și evaginare în zona perimetrică a uterului; ~ sexuală = homosexualitate. 2. (mat.) transformare geometrică ce permite să se deducă dintr-o figură o altă figură, punct cu punct. 3. procedeu stilistic constând în schimbarea topicii normale a cuvintelor într-o frază. 4. (med.) ~ termică = creșterea temperaturii în raport cu înălțimea (invers față de situația obișnuită); ~ de relief – stadiu avansat de evoluție a reliefului când formele inițiale pozitive devin negative și invers. 5. (fot.) operație urmărind obținerea unei imagini pozitive pe însăși emulsia fotosensibilă folosită la fotografiere. (< fr. inversion, lat. inversio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MAȘÁ vb. tr. (rar) a pronunța cuvintele într-o manieră confuză. (< fr. mâcher)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

OCURÉNȚĂ s. f. 1. apariție, circumstanță întâmplătoare. 2. (lingv.) prezența unui cuvânt într-un text. 3. fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. (< fr., /2/ engl. occurrence)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SENS s. n. 1. înțeles, semnificație, accepție (a unui cuvânt). ♦ într-un anumit ~ = dintr-un anumit punct de vedere. ◊ conținut. 2. rost, noimă, rațiune. 3. direcție, orientare.. ♦ ~ unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență. 4. (mat., fiz.) fiecare dintre cele două posibilități de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune. (< fr. sens, lat. sensus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TEXT s. n. 1. totalitatea cuvintelor într-un document, o publicație, o tipăritură sau alt lucru scris. ◊ scriere originală autentică, în opoziție cu notele, comentariile etc. ◊ fragment dintr-o scriere. 2. cuvintele unei bucăți de muzică vocală. 3. corp de literă de 20 de puncte tipografice. (< fr. texte, lat textum)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TURNÚRĂ s. f. I. 1. înfățișare, aspect (exterior) sub care se prezintă lucrurile, faptele. ◊ întorsătură. 2. fel în care sunt așezate cuvintele într-o frază. II. perniță sau bucată de stofă purtată odinioară de femei la spate sub rochie, mai jos de talie. (< fr. tournure)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ACCÉNT, accente, s. n. 1. Scoaterea în relief a unei silabe, a unui cuvânt etc., prin mărirea intensității vocii sau prin intonație. ♦ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale, pentru a arăta că silaba respectivă este accentuată. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție deosebită, a-i arăta un interes deosebit. ♦ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi, pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. 3. Intonație afectivă; ton. – Fr. accent (lat. lit. accentus).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ANASTRÓFĂ, anastrofe, s. f. Schimbare a ordinii obișnuite a cuvintelor într-o propoziție. – Fr. anastrophe (< gr.).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

BOLBOROSÍ, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A vorbi încet și nedeslușit. ♦ A rosti cuvinte într-o limbă străină (pe care ascultătorii nu o înțeleg). Bolboroseau graiuri străine (ODOBESCU). 2. Intranz. (Despre lichide) A produce un zgomot caracteristic la ciocnirea cu un obstacol sau în timpul fierberii. – Onomatopee.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

MÁRKER, markere, s. n. Creion special, diferit colorat și fluorescent, cu care se subliniază anumite pasaje sau cuvinte într-un text. [Pr.: -căr] – Din engl. marker.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de liastancu | Semnalează o greșeală | Permalink

TRADÚCE, tradúc, vb. III. Tranz. 1. A da corespondentul unui cuvânt într-o altă limbă, a transpune un text, o frază, un cuvânt dintr-o limbă în alta; a tălmăci. ♦ Spec. A transpune un text telegrafic pe baza semnalelor recepționate. 2. Fig. A reprezenta, a exprima (cu mijloace artistice). 3. Fig. A înfăptui, a pune în practică, ♦ Refl. A avea ca efect, a se manifesta. 4. (Tehn.) A transforma o mărime de o anumită natură într-o mărime de altă natură. 5. (În expr.) A traduce (pe cineva) în fața justiției = a aduce (pe cineva) înaintea unei instanțe judecătorești. ◊ (în expr.) A traduce în viață = a pune în aplicare (un principiu, un plan); a înfăptui, a realiza. [Perf. s. tradusei, part. tradus] — Din lat. traducere, fr. traduire.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TURNÚRĂ, turnuri, s. f. I. 1. Schimbare (neașteptată) survenită în desfășurarea unor împrejurări, unor evenimente etc.; cotitură, întorsătură. 2. Fel în care se prezintă lucrurile, fenomenele etc. ♦ Spec. Fel în care sunt așezate cuvintele într-o frază. II. Perniță sau bucată de stofa pe care femeile o purtau odinioară sub rochie, la spate, mai jos de talie. — Din fr. tournure.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvănt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. — Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

REBARBATÍV, -Ă, rebarbativi, -e, adj. Cu aspect respingător, aspru, urât. ♦ Cuvânt rebarbativ = cuvânt neintegrabil într-o limbă. ♦ Care se împotrivește la ceva; refractar. – Din fr. rébarbatif.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de accedia9 | Semnalează o greșeală | Permalink

POZÍȚIE, poziții, s. f. 1. Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este așezat cineva sau ceva (în spațiu); p. ext. peisaj din natură. ♦ Loc pe care îl ocupă o notă sau o cheie pe portativ; loc unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. ♦ (Lingv.) Loc pe care îl ocupă un sunet sau un grup de sunete într-un cuvânt. ♦ Loc, punct din care cineva sau ceva este sau poate fi privit; unghi. ♦ Raport, relație existentă între două ființe, obiecte, fenomene. ♦ Fiecare dintre operațiile înscrise într-un cont contabil; loc pe care îl ocupă aceste operații. 2. Teren, loc pe care sunt așezate trupele pe front sau vasele de război pe mare și folosit ca bază de atac sau de apărare. ◊ Expr. A lua poziție = a) a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; b) a-și exprima cu fermitate părerea într-o problemă dată. A sta (sau a rămâne, a se menține) pe poziție = a-și menține părerile, hotărârile. A se găsi pe poziții opuse (sau pe aceeași poziție etc.) = a fi de păreri contrare (sau de aceeași părere). 3. Atitudine, ținută. ♦ Spec. Atitudine de nemișcare a corpului (reglementară în armată, în sport etc.). ♦ Fig. Mod în care cineva reacționează, se comportă etc. într-o împrejurare dată. 4. (Fam.; despre femei; în expr.) A fi în poziție = a fi gravidă. 5. Condiție, situație, stare în care se găsesc cineva sau ceva. ♦ Spec. Situație (înaltă) pe care o deține cineva în viața socială, politică; rang. [Var.: (înv.) pozițiúne s. f.] – Din fr. position, lat. positio, -onis, germ. Position.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ZÉPPĂ s.f. Problemă enigmistică asemănătoare monoverbului cu incastru, în care prin introducerea unei litere sau silabe într-un cuvânt de bază se obține un alt cuvânt cu alt înțeles. (din it. zeppa)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉZĂ, teze, s. f. 1. Afirmație expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată și demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. ◊ Loc. adv. (Înv.) În teză generală = în general. ♦ (Fil.) Idee, propoziție care formează primul termen al unei antonimii (în filozofiile raționaliste de tip kantian) sau al unei contradicții de tip dialectic (în filozofiile hegeliană și marxistă). 2. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârșitul unei perioade de studiu sau la un examen. ◊ Teză de licență (sau doctorat) = lucrare științifică prezentată de un candidat pentru obținerea titlului de licențiat (sau de doctor în științe). – Din fr. thèse, lat. thesis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

LATINIZÁ, latinizez, vb. I. Tranz. A introduce pe cale savantă și în mod masiv cuvinte latine într-o limbă sau a reface forma cuvintelor de origine latină din acea limbă pentru a le face cât mai apropiate de forma originară. – Din fr. latiniser.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TOT, TOÁTĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul.Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără sa lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci.Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă...= ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) – Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun.Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. – V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EPENTÉZĂ ~e f. Introducere a unui sunet nou într-un cuvânt. /<fr. epenthese, lat. epenthesis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

METATÉZĂ ~e f. lingv. Schimbare a ordinii unor sunete sau a unor silabe într-un cuvânt. /<fr. métathese
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DISTRIBÚȚIE s.f. 1. Distribuire. ♦ Felul cum sunt repartizate rolurile unei piese, ale unui film etc.; (p. ext.) totalitatea actorilor dintr-o piesă de teatru. 2. Totalitatea organelor unei mașini care comandă automat diferite faze de funcționare ale acesteia. 3. (Lingv.) Ansamblul pozițiilor pe care un element (sunet, morfem) îl poate ocupa într-un cuvânt sau într-o frază. [Gen. -iei, var. distribuțiune s.f. / cf. fr. distribution, lat. distributio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TEXT s.n. 1. Ansamblul cuvintelor conținute într-un document, o publicație, o tipăritură sau alt lucru scris. ♦ Scriere originală autentică, considerată în opoziție cu notele, comentariile etc. ♦ Fragment dintr-o scriere. 2. Cuvintele unei bucăți muzicale. 3. (Poligr.) Corp de literă de 20 de puncte tipografice. [< fr. texte, cf. lat. textus].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FÁTIC, -Ă adj. Funcție fatică = funcție (determinată de Roman Jakobson) pe care o au cuvintele rostite într-un dialog, de a stabili sau menține contactul dintre partenerii actului de comunicare. [< engl. fatic].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LÉMĂ s.f. 1. (Mat.) Teoremă preliminară a cărei demonstrare servește demonstrării teoremei următoare. 2. Cuvânt explicat într-un vocabular; element lexical. [< fr. lemme, it. lemma, cf. lat., gr. lemma].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉZĂ s.f. 1. Afirmație, propoziție care trebuie demonstrată. ♦ Susținere; idee principală dezvoltată într-o scriere oarecare, într-o cuvântare. 2. (În filozofia lui Hegel) Prima etapă a triadei, care este negată de antiteză (3) [în DN]. 3. Lucrare scrisă, trimestrială, semestrială etc. dată de elevi în clasă în prezența profesorilor. ♦ Lucrare scrisă, făcută în vederea susținerii unui examen de licență, de doctorat etc. [< fr. thèse, cf. lat., gr. thesis].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

METAGRÁMĂ s.f. Schimbare a unei litere într-un cuvânt. ♦ Joc care constă în a forma cuvinte noi înlocuind mereu câte o literă din cuvântul inițial definit. [< fr. métagramme, cf. gr. meta – după, gramma – literă].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PARANTÉZĂ s.f. 1. Semn grafic constând din două arcuri de cerc care se închid reciproc și care se folosesc pentru a izola fraze sau cuvinte intercalate într-un text. ♦ Frază sau propoziție care are un sens deosebit și care este intercalată într-o altă frază. 2. (Fig.) Digresiune. [Var. parantez s.n. / cf. fr. paranthèse, germ. Paranthese, lat. parenthesis < para – alături, en – în, thesis – punere].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REDUPLICÁ vb. I. tr. 1. (Rar) A dubla. 2. A repeta într-un cuvânt o silabă sau o literă pentru a da cuvântului altă valoare morfologică sau stilistică sau pentru a forma un cuvânt nou. [P.i. redúplic. / < it. reduplicare].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ANAPTÍXĂ s. f. modificare fonetică constând în introducerea unei vocale între două consoane într-un cuvânt. (< fr. anaptyxe)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ANGLICÍSM s. n. 1. cuvânt, expresie proprii limbii engleze; cuvânt pătruns într-o altă limbă și încă neintegrat în aceasta. 2. caracteristică, obicei tipic englezesc. (< fr. anglicisme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DIFERENȚIÉRE s. f. 1. acțiunea de a diferenția. 2. proces prin care se realizează analiza însușirilor deosebite ale obiectelor în cadrul percepțiilor. ◊ (fon.) modificare sau dispariție a unui sunet într-un cuvânt sub influența unui alt sunet, identic sau asemănător, din același cuvânt. (< diferenția)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DISTRIBÚȚIE s. f. 1. distribuire; repartiție. ◊ felul cum sunt repartizate rolurile unei piese, ale unui film etc.; totalitatea actorilor dintr-o piesă de teatru, dintr-un film etc. 2. (fiz.) modul cum sunt repartizate elementele mai multor mulțimi (electroni, atomi, molecule) după valorile posibile ale unei mărimi caracteristice (viteză, energie etc.). 3. dirijarea și repartizarea spre consumatori a unui fluid, flux de energie etc. 4. totalitatea organelor unei mașini care comandă automat diferite faze de funcționare ale acesteia. 5. (lingv.) ansamblul pozițiilor pe care un element (sunet, morfem) îl poate ocupa într-un cuvânt sau într-o frază. (< fr. distribution, lat. distributio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

GLÍFĂ s. f. pictogramă sau ideogramă (incizată în piatră), reprezentând cuvinte întregi într-o formă figurativă. (< fr. glyphe)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

LÉMĂ1 s. f. 1. enunț preliminar care servește demonstrării unei teoreme. ◊ (fil.) propoziție pe care o știință o presupune adevărată fără a o demonstra, preluând-o de la o altă știință. 2. cuvânt explicat într-un vocabular; element lexical. (< fr. lemme, gr. lemma)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

METAGRÁMĂ s. f. 1. schimbare a unei litere într-un cuvânt. 2. problemă enigmistică, în versuri sau în imagini, constând în obținerea unui cuvânt nou prin anagramare și înlocuirea unei vocale cu alta. (fr. métagramme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

METATÉZĂ s. f. 1. intervertire a ordinii unor (grupuri de) sunete într-un cuvânt. 2. figură retorică prin care i se amintesc auditorului evenimente din trecut și i se prezintă evenimente ale viitorului sau se anticipează unele obiecții posibile. (< fr. métathèse, gr. metathesis)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

POZÍȚIE s. f. 1. mod în care este așezat sau situat ceva sau cineva; (p. ext.) loc unde se găsește ceva sau cineva. ◊ (muz.) loc al unei note sau al unei chei pe portativ; felul în care sunt ținute mâinile în timpul cântatului la instrumentele muzicale. ◊ locul pe care îl ocupă un sunet într-un cuvânt. 2. teren, loc pe care sunt dispuse trupele pe front sau navele de război pe mare, servind ca bază de atac sau de apărare. 3. atitudine a corpului; ținută. 4. situație, stare în care se găsește cineva sau ceva. ◊ situație socială, rang. (< fr. position, lat. positio, germ. Position)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

REDUPLICÁ vb. tr. 1. a dubla. 2. a repeta într-un cuvânt o silabă, o literă pentru a da cuvântului altă valoare morfologică sau stilistică ori pentru a forma un cuvânt nou. (< lat. reduplicare)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SEMÁNTIC, -Ă I. adj. referitor la semantică; semasiologic. ♦ câmp ~ = ansamblu de cuvinte aflate într-o strânsă corelație de sens. II. s. f. 1. ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor și evoluția lor în timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificație; semantism. ♦ ă artei = ramură a semanticii care se ocupă cu înțelesul cuvintelor în limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiază raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generală = curent apărut la începutul sec. XX în SUA, care cercetează limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic și pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc înțelesul fiecărui program, semnificația propozițiilor într-un limbaj. ◊ teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. sémantique)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉZĂ1 s. f. 1. afirmație expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată într-o scriere, într-o cuvântare. 2. idee, concepție, teorie prestabilită în care un artist încadrează forțat elementele realității. ◊ (la Hegel) prima etapă a triadei, care este negată de antiteză (2). 3. lucrare scrisă, trimestrială, semestrială etc. făcută de elevi în clasă în fața profesorilor. ◊ lucrare științifică prezentată de un candidat pentru obținerea titlului de doctor sau de licență. (< fr. thèse, lat. thesis)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. Revenire prin alternare. ♦ Variație a vocalelor sau a consoanelor într-un cuvânt sau în cuvintele din aceeași familie, folosită de limbă pentru a diferenția diversele forme gramaticale sau derivatele unui cuvânt. – Fr. alternance.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

antiliteratúră s.f. Formă de creație literară în care nu se ține seama de procedeele artistice tradiționale ◊ „Ajunși la antipoezie, la antiteatru, la antiroman, într-un cuvânt la antiliteratură, ce avem de făcut, ce ne mai rămâne de făcut?” R.l. 28 III 74 p. 13; v. și Săpt. 29 IX 78 p. 2 (din anti- + literatură; LRC II 200; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

establishment s.n. (cuv. engl.) Instituție, grup de persoane puternice care își apără privilegiile și interesele ◊ „Potentații americani sunt cuprinși în cunoscutul «establishment». Dar acest «establishment» îi lasă liberi pe artiști pentru a le risipi energiile, pentru a-i decontracta.” Cont. 22 III 74 p. 8. ◊ „Păpușile doamnei Warren nu erau de arătat nici în lume, nici în familie, ci numai secretul rușinos al burgheziei bogate, al desfrâului aristocratic, al ipocriziei clericale, într-un cuvânt al «establishment»-ului, în toată descompunerea lui aurită.” R.l. 4 II 75 p. 2. ◊ Establishment-ul politic” ◊ „22” 40/95 p. 8; v. și R.lit. 3 XII 82 p. 2 [pron. istáblișment] (cf. fr. establishment; BD 1967, DMN, PR 1968)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

multidimensionalitáte s.f. Caracterul a ceea ce are mai multe dimensiuni ◊ „Afirmăm, într-un cuvânt, multidimensionalitatea structurală a poeziei.” Gaz.lit. 3 XI 66 p. 10 (din multidimensional + -itate; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

telegénic, -ă adj. Bun pentru televiziune, care are o prezență plăcută la televiziune ◊ „Televiziunea [...] are nevoie de telereporteri – adică de ziariști care să posede pe lângă calitățile firești ale semnatarilor de articole, «stil», dicție, inteligență spontană, simțul umorului, într-un cuvânt farmec telegenic. Sc. 13 I 66 p. 4 ♦ (impropriu) ◊ „O idee telegenică: emisiunea «360 de grade», deși, după ce am scris despre ea, ne-a oferit destule inegalități.” Cinema 12/72 p. 44 (din fr. télégénique; PR 1961; FC I 24, L. Seche în LR 3/65 p. 409, atestări din 1964, Th. Hristea P.E. 137; DEX – alt sens, DN3)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DISTRIBÚȚIE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Distribuire. ♦ Repartizarea rolurilor la actori; p. ext. ansamblul actorilor care joacă într-un spectacol. 2. (FIZ.) Modul în care elementele unei mulțimi (electroni, atomi, molecule etc.) sunt repartizate după valorile posibile ale unei mărimi caracteristice (viteză, energie etc.). 3. (TEHN.) Dirijarea, transmiterea și repartizarea spre diferiți consumatori a unui fluid, a unui flux de energie etc. ◊ D. electrică = a) procesul de transmitere prin cablu și de repartizare a energiei electromagnetice spre diferiți consumatori grupați pe o anumită suprafață, de la centrale sau stațiuni electrice locale racordate la centrale electrice depărtate; b) ansamblul instalațiilor electrice care servesc la realizarea distribuției electrice. 4. (TEHN.) Ansamblu de organe ale unei mașini termice care comandă automat admisia și evacuarea agentului energetic (abur, aer comprimat, amestec carburant etc.) în vederea desfășurării fazelor de funcționare ale acesteia. 5. (MAT.) Tip de funcțională. ◊ Teoria distribuțiilor = ramură a matematicii care studiază distribuțiile. 6. (EC.) Împărțirea unei anumite cantități de vapori (bonuri) între mai mulți indivizi și/sau entități. ♦ Procesul de alocare a veniturilor și cheltuielilor în conturi suplimentare (subconturi). ♦ Împărțirea venitului total al unei comunități între membrii ei. ♦ Vânzarea unui bloc de valori (acțiuni) la bursă fără a se ține seama de scăderea prețului lor. ♦ Ansamblul operațiunilor de repartizare a bunurilor și serviciilor între consumatorii dintr-o țară. ♦ Activitățile și operațiunile prin care bunurile produse sunt puse la dispoziția consumatorilor. 7. (BIOL.) Răspândire a unei specii sau a populațiilor de specii în zonele biogeografice ale globului. 8. (LINGV.) Totalitatea pozițiilor (contextelor) în care apare o anumită entitate lingvistică (sunet, fonem, morfem, cuvânt etc.) într-o limbă dată, într-un anumit stadiu de evoluție al acesteia.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉZĂ, teze, s. f. 1. Afirmație expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată și demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. ◊ Loc. adv. (înv.) În teză generală = în general. 2. Idee formulată concis, susținută ca temei al unei concepții filosofice, juridice, politice etc. 3. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârșitul unei perioade de studiu sau la un examen. ◊ Teză de licență (sau doctorat) = lucrare științifică prezentată de un candidat pentru obținerea titlului de licențiat (sau de doctor în științe). — Din fr. thèse, lat. thesis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TOT, TOÁTĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul.Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect, ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ♦ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci.Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere, ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu(cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (în corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun.Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] — Lat. totus, -a, -um.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

REBARBATÍV, -Ă, rebarbativi, -e, adj. Cu aspect respingător, aspru, urât. Cuvânt rebarbativ = cuvânt neintegrabil într-o limbă. ♦ Care se împotrivește la ceva; refractar. — Din fr. rébarbatif.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

GĂÍNĂ, găini, s. f. Specie de pasăre domestică, crescută pentru carne și ouă (Gallus domestica); pasăre care face parte din această specie; p. restr. femela cocoșului. ◊ Expr. A se culca (odată) cu găinile = a se culca foarte devreme. Cântă găina în casă, se zice când într-o căsnicie cuvântul hotărâtor îl are femeia. ♦ Compus: găină-sălbatică (sau -de-munte) = femela cocoșului-de-munte. – Lat. gallina.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERPOLÁ, interpolez, vb. I. Tranz. 1. A introduce, a intercala într-un text cuvinte sau fraze care nu aparțin originalului, pentru a-l explica, a-l completa etc. 2. (Mat.) A intercala într-un șir de valori cunoscute una sau mai multe mărimi determinate sau estimate. – Din fr. interpoler, lat. interpolare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERPOLÁT, -Ă, interpolați, -te, adj. (Despre pasaje, capitole, cuvinte) Intercalat, inserat (într-un text). ♦ (Despre un text) În care au fost introduse interpolări. – V. interpola.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

POLISINTÉTIC, -Ă, polisintetici, -ce, adj. (Despre unele limbi) Ale cărei fraze sunt formate dintr-un singur termen, ca rezultat al unirii tuturor părților frazei într-un lung cuvânt compus. – Din fr. polysynthétique.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

CRIPTOGRÁMĂ, criptograme, s. f. 1. Document, text scris cu caractere secrete. 2. Joc distractiv constând din împărțirea cuvintelor unei fraze într-un număr exact de fragmente, care se înscriu într-o formă geometrică regulată, urmând să fie aflat modul și locul în care ele se succedă. – Din fr. cryptogramme.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de bogdang | Semnalează o greșeală | Permalink

XENÍSM, xenísme, s.n. Cuvânt străin împrumutat într-o limbă, fără a-l fi adaptat la propriul sistem. (din fr. xénisme) [și NODEX]
Sursa: DOOM (1982) | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

NEGÁȚIE, negații, s. f. 1. Faptul de a nega. ♦ Cuvânt, gest, fapt etc. care neagă, contrazice, contestă (ceva sau pe cineva). ♦ Functor logic pe baza căruia se contestă valoarea de adevăr susținută într-o afirmație. ♦ Cuvânt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o propoziție sau de una dintre părțile ei. 2. (Fil.) Proces obiectiv de înlocuire a unor calități ale obiectelor prin altele, care asigură dezvoltării un sens ascendent; negare (2). – Din fr. négation, lat. negatio.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DELINEÁVIT s. n. Cuvânt care însoțește, într-unul din colțurile de jos ale unei gravuri, numele autorului. [Pr.: -ne-a-] – cuvânt">Cuv. lat.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DEFINÍT, -Ă, definiți, -te, adj. 1. (Despre cuvinte, noțiuni) Cuprins într-o definiție; explicat. 2. Hotărât, precizat; determinat. ◊ (Gram.) Articol definit = articol hotărât. – V. defini.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de dante | Semnalează o greșeală | Permalink

A CIMILÍ ~ésc 1. intranz. pop. A spune o cimilitură; a da de ghicit (o ghicitoare). 2. tranz. (cuvinte) A transpune într-o cimilitură. /Orig. nec.
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HÁPAX LEGÓMENON s.n. (Liv.) Cuvânt care apare într-un singur loc (în literatură sau într-un text). ♦ Lucru spus o singură dată. [Pl. hapax legomena. / < fr., gr. hapax legomenon].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

IPOSTAZIÁ vb. I. tr. 1. A da caracterul unei ipostaze, a obiectiva, a personifica, a prezenta ceva ca fiind real. ♦ (Log.) A transforma arbitrar o entitate fictivă sau accidentală (un cuvânt, un concept) într-o substanță propriu-zisă. 2. (Lingv.) A substitui o categorie gramaticală. [Cf. germ. hypostasieren, engl. hypostatize].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LATINIZÁ vb. I. tr. 1. A introduce într-o limbă cuvinte latine pe cale savantă; a da cuvintelor de origine latină o formă apropiată de cea originară. ♦ A da o formă latină unor cuvinte de altă origine. 2. tr., refl. A adopta limba și cultura latină; a deveni latin. [< fr. latiniser, cf. lat.t. latinizare].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RÉBO s.n. Gen de rebus având soluția, ca și monoverbul, într-un singur cuvânt, care rezultă din citirea ligamentată a unor imagini, formând un tablou unitar. ◊ Rebo anagramat = rebo a cărui soluție se obține prin anagramarea literelor ce formează cuvintele ilustrate. [Pl. -ouri. / cf. fr. rebot – joc cu mingea].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CRIPTOGRÁMĂ s.f. Document, text scris cu caractere secrete. ♦ Joc distractiv constând în a împărți cuvintele unei fraze într-un număr exact de fragmente, care se înscriu într-o formă geometrică regulată, urmând ca cel care-l dezleagă să afle locul unde începe succesiunea acestor fragmente și modul în care se succedă. [< fr. cryptogramme, cf. gr. kryptos – ascuns, gramma – scriere].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBARÍSM s. n. cuvânt, construcție introduse într-o limbă străină fără a fi necesare și neintegrate în limba care le-a împrumutat. (< fr. barbarisme, lat. barbarismus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CRIPTOGRÁMĂ s. f. 1. document scris cu caractere secrete, cărora li se atribuie, după un cod, valori speciale, cunoscute numai de cei inițiați. ◊ (inform.) formă codificată a unei înregistrări. 2. problemă enigmistică constând în a împărți cuvintele unei fraze într-un număr exact de fragmente, care se înscriu într-o formă geometrică regulată, urmând a se afla locul unde începe succesiunea acestor fragmente și modul în care se succedă. (< fr. cryptogramme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

POLISINTÉTIC, -Ă adj. (despre unele limbi) care încorporează într-un singur cuvânt toate părțile de propoziție; încorporant. (< fr. polysynthétique)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CRIPTOGRÁMĂ, criptograme, s. f. 1. Document, text scris cu caractere secrete, cărora li se atribuie, pe baza unui cod, valori speciale, cunoscute doar de cei inițiați. 2. Joc distractiv constând din împărțirea cuvintelor unei fraze într-un număr exact de fragmente, care se înscriu într-o formă geometrică regulată, urmând să fie aflat modul și locul în care ele se succed. — Din fr. cryptogramme.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DEFINÍT, -Ă, definiți, -te, adj. 1. (Despre cuvinte, noțiuni) Cuprins într-o definiție; explicat. 2. Hotărât, precizat; determinat. ◊ (Gram.) Articol definit = articol hotărât. — V. defini.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DELINEÁVIT s. n. Cuvânt care însoțește, într-unul din colțurile de jos ale unei gravuri, numele autorului. [Pr.: -ne-a-] — cuvânt">Cuv. lat.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERPOLÁT, -Ă, interpolați, -te, adj. (Despre pasaje, capitole, cuvinte) Intercalat, inserat (într-un text). ♦ (Despre un text) În care au fost introduse interpolări. — V. interpola.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERPOLÁ, interpolez, vb. I. Tranz. 1. A introduce, a intercala într-un text cuvinte sau fraze care nu aparțin originalului, pentru a-l explica, a-l completa etc. 2. (Mat.) A intercala într-un șir de valori cunoscute una sau mai multe mărimi determinate sau estimate. — Din fr. interpoler, lat. interpolare.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

INDEXÁ, indexez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A întocmi un index (1). 2. A introduce un cuvânt, un autor etc. într-un index (1). 3. (Economie) A corela variațiile unei valori cu valoarea elementului de referință. ♦ Spec. A corela salariile cu nivelul prețurilor. – Din fr. indexer.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

SEXTÍNĂ, sextine, s. f. Poezie cu formă fixă, alcătuită din șase strofe și jumătate, în care aceleași cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. ♦ Strofă de șase versuri. – Din fr. sextine.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

A INDEXÁ ~éz tranz. 1) (documente) A înzestra cu un indice de clasificare. 2) (autori, cuvinte etc.) A introduce într-un index. 3) ec. (variații ale unui element) A raporta la un indice determinat. /<fr. indexer
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HÁPAX LEGÓMENON s. n. cuvânt, formă care apare într-un singur loc (în literatură sau într-un text); hapax. ♦ lucru spus o singură dată. (< fr., gr. hapax legomenon)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

INDEXÁ vb. tr. 1. a întocmi un index. ◊ a introduce un cuvânt, un autor etc. într-un index. 2. a atribui un indice de clasificare unui document. 3. a modifica salariile, pensiile etc. în funcție de un indice economic sau monetar; a compensa; a corela veniturile cu prețurile. 4. (inform.) a indica, într-o instrucțiune, că trebuie adăugat conținutul unui index (I, 1). (< fr. indexer)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

gheurá (-r, -at), vb. – A curăța de boabe. – Var. gheora. Origine incertă. După Candrea-Dens., 638; cf. REW 3770; DAR și Rosetti, I, 167, din lat. glabrāre „a netezi”, dar semantismul nu este clar. Trebuie să fie cuvînt identic cu a desgheura (var. desghiora, dejgheura), vb. (a scoate miezul de nucă), ce se consideră ca rezultat al lat. *disgluberāre (Candrea; Scriban), sau *disglabrāre (Densusianu, Rom., XXXVI, 325; Candrea-Dens., 739; Rosetti, I, 165). Pare a fi vorba mai curînd de un cuvînt legat de ghiară, cf. ghera „a zgîria”; într-atît cele două cuvinte se confundă uneori: cf. lasă mîța, că te ghioară (Agîrbiceanu).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BARBARÍSM, barbarisme, s. n. (Ieșit din uz) Cuvânt de jargon introdus într-o limbă fără a fi necesar. – Fr. barbarisme (lat. lit. barbarismus).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

semn, reprezentare (grafică, sau nu) a conținutului muzical emoțional (semantic) adresat receptorului. Definiția reprezintă doar o încercare, poate hazardată și, cu siguranță, departe de sensul adevărat deoarece nici până astăzi nu s-a demonstrat în mod precis dacă muzica poate constitui un limbaj. Deși s-au efectuat multe cercetări în această direcție nu s-au putut stabili granițele semnificației în arta sonoră, ea rămânând într-o sferă extrem de laxă în ceea ce privește noțiunea exactă de sens. Deși semiotica generală (de la Ferdinand de Saussure încoace) studiază toate genurile de semne: în literatură, în folclor*, în muzică, în ritualurile simbolice, încă nu s-a stabilit dacă sistemul de s. al muzicii formează o limbă prin care se pot exprima idei, sentimente precise așa cum se întâmplă în literatură. (La această nebuloasă concură mai ales în zilele noastre și multitudinea de notații care ies din sfera notației (1) tradiționale). Totodată, încă nu s-a stabilit precis care este nivelul minim de la care începe semnificația în muzică (sunetul*, intervalul*, celula melodică, motivul*, fraza* etc.), deci care este unitatea minimă ce poate semnifica. Există importante cercetări, dar care lasă loc discuțiilor în viitor (Ruwet, Boulez, Xenakis, Daniélou, Nattiez ș.a.). Definiția noastră are la bază o definiție abstractă (deci teoretic aplicabilă și muzicii) a lui Ch. Peirce: semnul „este ceva care ține loc de ceva pentru cineva”. Atât definiția cât și clasificarea pe care le face Peirce sunt cât de cât valabile pentru a ne oferi o imagine sumară (realizată de noi prin paralelism) a ceea ce înseamnă s. în muzică. S. iconice (de ex.: desenul unui cal) se bazează pe raporturi proporții geometrice, fiind în muzică legate de ideea de grafism (în special în scriiturile contemporane). Indexul desemnează s. nedecompozabile cum ar fi în muzică indicațiile dinamicii* sau semnele (v. tactare) dirijorale (care sunt de fapt semnale; ele nu formează o structură având doar valoare indicativă, fiind totodată legate de timpul de producere). S. propriu-zis ține de ideea articulării. Intervine aici un raport arbitrar între semnificant și semnificat (aceeași idee este exprimată în mai multe limbi – rezultă deci ideea arbitrariului legată de notație). În muzică există un flux sonor care se notează folosind arbitrarul. Atât semnificantul cât și semnificatul sunt compozabile sau decompozabile. Astfel nu există o dublă articulare ca în limbaj (nu seamănă cu limba convențională). Incertitudinea s. în muzică nu se află la nivelul semnificantului care se traduce prin imagini acustice, valori fonice etc. ci la cel al semnificatului unde conținutul noțional propriu cuvintelor se află aici într-o sferă destul de largă, cu frontiere labile. În concluzie, nu putem defini în mod precis s. în muzică deoarece dincolo de exprimarea lui scrisă sau nescrisă (dirijat*, muzici improvizatorice* etc.) există o încărcătură semantică, până în ziua de azi, relativ cunoscută, mai precis doar intuită și foarte subiectivă. Datorită aspectului polisemic sub care se prezintă muzica, dificultățile întâmpinate de semiologia muzicală sunt mari. Și chiar gândind la modul ideal, dacă ele ar fi pe deplin rezolvate, ce sens ar mai avea muzica dacă am putea-o reproduce exact și integral în cuvinte? Transcrierea muzicii prin alt sistem semiologic este imposibilă. Fiecare artă, prin specificul ei, are ceva intraductibil, ceea ce nu înseamnă că nu comunică. Intraductibilul reprezintă tocmai specificul fără de care artele s-ar putea reduce la una singură: arta cuvântului. V. analiză; estetică muzicală; fenomenologie; structură.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*íper- (vgr. ῾ypér, deasupra), prefix care arată superioritatea saŭ abuzu și care se întrebuințează într´o mulțime de cuvinte științifice, ca: iperemie, ipertrofie. La cuvintele latine trebuĭe să întrebuințezĭ super-, supra-: superfetațiune, supranutrițiune. Forma hyper- nu e conformă spirituluĭ limbiĭ româneștĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

JODLER [jódler] (cuvânt">cuv. germ.) s. n. Denumire dată unui anumit mod de a cânta, specific muntenilor din Tirol, Bavaria și Elveția, constând într-o vocalizare fără cuvinte care trece frecvent de la registrul normal al vocii la falset.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SEXTÍNĂ, sextine, s. f. Poezie cu formă fixă, alcătuită din șase strofe și jumătate, în care aceleași cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. ♦ Strofa de șase versuri. — Din fr. sextine.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJÚNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] – Din fr. conjonction, lat. conjunctio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de Bogdan | Semnalează o greșeală | Permalink

DUBLÉT, dublete, s. n. 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, medalie, marcă etc.), păstrat într-o colecție. 2. Fiecare dintre cuvintele cu același etimon, dar cu aspect fonetic și uneori cu sens diferit, care au intrat într-o limbă dată în momente sau pe căi diferite. 3. (Fiz.) Dipol. 4. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de undă apropiate. – Din fr. doublet.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul după altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie socială. ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsit de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. – Din sl. rendŭ.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

ACOLÁDĂ ~e f. Semn grafic în formă de arc, care unește într-un grup mai multe cuvinte, formule, cifre. /<fr. accolade
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A INTERPOLÁ ~éz tranz. 1) (cuvinte, fraze, fragmente) A introduce într-un text, pentru a-l explica sau pentru a-l completa. 2) mat. (termeni și valori intermediare) A intercala într-o serie de valori și de termeni cunoscuți pentru a calcula expresia analitică aproximativă a funcției pentru valorile unei variabile. /<fr. interpoler, lat. interpolare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERPOLÁȚIE ~i f. Porțiune (cuvinte, fraze, fragmente etc.) introdusă într-un text în vederea explicării sau completării lui. /<fr. interpolation, lat. interpolatio, ~onis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: Var. interpolațiune (după def. din DEX și DN) - LauraGellner

MAI1 adv. 1) (servește la formarea gradului comparativ) ~ încet. ~ înalt. ~ bun. 2) (în îmbinare cu articolul cel, cea (cei, cele) servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel ~ bun. Cel ~ înalt. 3) (atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) În parte; întrucâtva; într-o oarecare măsură. Ploaia ~ încetase. 4) (exprimă ideea de aproximație) Aproape; aproximativ. Cam ~ îmi vine a crede. 5) În oarecare măsură; puțin. Vântul s-a ~ potolit. Vrea să ~ lucreze. 6) (arată că o acțiune durează încă) ~ lucrează lăcătuș. 7) (arată repetarea unei acțiuni) Din nou; iar. L-ai ~ văzut pe Gheorghe? 8) (cu sens intensiv) Ce ~ fulgeră! 9) (exprimă ideea de aproximație) Aproape; cam; aproximativ. ~ cât dânsul de mare. ~ nimic.~-~ gata-gata; cât pe ce. 10) În afară de aceasta; în plus. ◊ Ce ~ atâta vorbă să terminăm discuția. /<lat. magis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EXCLAMÁȚIE s.f. Cuvânt, propoziție sau frază rostită într-un anumit fel, cu o anumită modulație, prin care se exteriorizează o emoție, un sentiment; strigăt. [Gen. -iei, var. exclamațiune s.f. / cf. fr. exclamation, lat. exclamatio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MACARONÍSM s.n. (Liv.) Compoziție literară scrisă într-o limbă împestrițată cu cuvinte străine. ♦ Cuvânt sau expresie specifică acestei compoziții. [< fr. macaronisme].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MONOVÉRB s.n. Joc distractiv care constă în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reieșind din poziția elementelor componente. ◊ Monoverb cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, se obține un cuvânt nou; monoverb epentetic = monoverb ilustrat prin două imagini, una numită „bază”, iar cealaltă „plus”, cuvântul „plus” introducându-se neschimbat între literele care formează cuvântul „bază”. [Cf. gr. monos – unic, lat. verbumcuvânt].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PROFESIONALÍSM s.n. 1. Caracter profesional al unei activități; profesionalitate. 2. Cuvânt cu caracter tehnic folosit într-o anumită profesiune. [< fr. professionnalisme].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MACARÓNIC, -Ă adj. (Despre versuri, poezii etc.) Scris într-un stil glumeț, amestecând cuvintele și formele limbii naționale cu cuvinte și forme latinești sau latinizante. [Cf. fr. macaronique, it. maccheronico].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

corcodán (-ni), s. m.1. Păun. – 2. Fumăriță (Fumaria officinalis). Formație expresivă, care urmărește să imite zgomotul făcut de păun, cf. colcăi, cîrcîi, cîrcni. Pentru legătura semantică între păun și fumăriță, cf. alt nume al plantei, iarbă-de-curcă. Aparțin aceleiași familii expresive cîteva cuvinte a căror legătură pare evidentă, fără însă a fi și intenția imitativă: corcodină, s. f. (curcă); corcoață, s. f. (femeie stricată; cîrpă), care pare a reproduce semantismul sp. pava, fr. poule sau cocotte (dacă această ipoteză este justă, este interesant de observat evoluția de la „prostituată” la „cîrpă”, care apare în sens invers într-un mare număr de cuvinte, cf. buleandră); corcodi, vb. (a împodobi, a dichisi); corcodel, s. m. (cufundar, Gallinula chloropus; nume dat mai multor păsări de apă care obișnuiesc să se scufunde: Podiceps cristatus, Podiceps rubricollis, Colymbus arcticus, etc.), al căror nume pare a imita clipocitul apei la scufundare, cf. colcăi (întrucît este poreclă foarte curentă la țigani, s-a considerat de origine țig.; după Scriban, din alb. korkodhilj „crocodil”; ambele ipoteze sînt neverosimile); corchezi, vb. (a stîlci, a vorbi stricat o limbă; a face ceva de mîntuială), pe care DAR încearcă să-l reducă la mag. kurkázni „a iscodi” sau a corci „a degenera” (după Scriban, din mag. korcsosni); corcoduș (var. curcuduș, curcudel, corcodel, culduș, toltuș), s. m. (varietate de prun, Prunus cerasifera), al cărui nume se poate explica prin obiceiul foarte generalizat de a face din fructele sale un fel de ciorbă deasă (cf. chisăliță), și prin zgomotul produs de fructe la fierbere, cf. corcofeală; corcodușe, s. f. (varietate de prună); corcofeală, s. f. (păsat, terci; bolboroseală); corcoli (var. corconi, corcosi), vb. (a bolborosi; a tîndăli; a răsfăța, a linguși), al cărui ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu cocoli (pentru originea onomatopeică a acestui cuvînt, cf. Philippide, II, 708); corcos, adj. (verde, crud, necopt, acru).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

AMERICANÍSM s. n. 1. cuvânt, expresie proprii englezei americane; cuvânt de origine americană pătruns într-o altă limbă. 2. purtare specifică americanilor. ◊ tendință de a imita felul de a fi al americanilor. (< fr. américanisme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

GERMANÍSM s. n. 1. cuvânt, expresie proprii limbii germane; cuvânt de origine germană pătruns într-o altă limbă și neintegrat de aceasta. 2. germanitate. (< fr. germanisme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

GLOSÁR s. n. listă de cuvinte mai puțin cunoscute, întâlnite într-un text sau culese dintr-o regiune, însoțite de explicații. (< lat. glossarium, fr. glossaire)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERVÉNȚIE s. f. 1. participare, intrare într-o acțiune; luare de cuvânt. ◊ invazie armată sau amestec al unui stat în treburile interne ale altui stat. 2. (med.) operație. 3. efort îndreptat spre un anumit scop. ◊ mijlocire, mediație. ◊ (peior.) stăruință pe lângă o persoană influentă pentru a obține favoruri. 4. (jur.) introducere în litigiu a unui terț, la cererea sa. (< fr. intervention, lat. interventio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MACARONÍSM s. n. 1. mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești, prin compoziții burlești, scrise într-o limbă împestrițată cu cuvinte și forme latine și latinizate. 2. cuvânt, expresie specifică macaronismului (1). 3. apartenență la macaronism (1). (< fr. macaronisme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reieșind din poziția elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezultă un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

POLITÍP s. n. grup de cuvinte sau semne tipografice, turnate într-o singură bucată, mai ales în titluri. (< fr. polytype)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

PROFESIONALÍSM s. n. 1. profesionalitate. 2. cuvânt cu caracter tehnic folosit într-o anumită profesiune. (< fr. professionnaliste)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

KRAUS, Karl (1874-1936), scriitor austriac. Remarcabil epigramist. Drame antirăzboinice („Ultimele zile ale omenirii”), antinaziste („A treia noapte valpurgică”). Versuri („Cuvinte în versuri”). Critică literară într-un stil polemic, expresiv („Zidul chinezesc”, „Judecata universală”, „Literatură și minciună”).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CONJÚNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] — Din fr. conjonction, lat. conjunctio, -onis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat (-treptat), unul după altul. În primul rând= înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (înv.) Categorie socială, ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsiț de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva — Din sl. rendŭ.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MACARONÍSM s. n. 1. Mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești într-un stil burlesc plin de cuvinte latine și latinizate ridicol. 2. Ansamblu de aspecte care caracterizează macaronismul. 3. Apartenență la macaronism. – Din fr. macaronisme.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

MAI1 adv. I. 1. (Servește la formarea gradului comparativ) Mai bun. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Mai întâi (și-ntâi). Mai apoi. Mai înainte. 2. (Servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ◊ (Înaintea unui substantiv) Te comporți ca cel mai copil dintre copii. ◊ (Precedat de „ce” în construcții exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de fată!Expr. Mai rar = întâlnit extrem de rar. Așa om mai rar!. II. (Atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucâtva. Copii și mai cuminți, și mai obraznici. Ploaia mai încetase. III. (Exprimă ideea de aproximație) Aproape; aproximativ; cam. Mai îmi vine a crede. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin „că” sau „să”) Gata să..., cât pe-aci. Cetina mai că-i ajunge la pământ.Mai-mai = cât pe-aci, gata-gata. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată că acțiunea verbului durează) Și acum, în continuare, încă. Mai vine la noi.Expr. Mai e vorbă! = desigur! neapărat! nu încape discuție! sigur! ♦ (În formule interogative, cu referire la o situație nouă) Ce mai faci? 2. (Arată repetarea acțiunii verbului) Din nou, încă o dată, iar. Poate să ne mai întâlnim. 3. (Exprimă nedumerire) Nu se știe ce s-a mai făcut. V. (Arată că, pe lângă lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (În enumerări) În afară de aceasta, în plus, pe deasupra. Avea casă, mai ceva bani.Expr. Ce mai atâta vorbă sau ce mai încoace-ncolo, se zice când vrem să punem capăt unei discuții. 2. (Corelativ) Când..., când; ba..., ba; parte..., parte. Mai una, mai alta. VI. (În propoziții și construcții exclamative, intensifică ideea din frază) Ce mai zgomot, ce mai freamăt!Lat. magis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

POLITÍP, politipuri, s. n. (Tipogr.) Grup de cuvinte sau de semne tipografice turnate într-o singură bucată și întrebuințate des, mai ales în titluri. – Din fr. polytype.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

COCÓȘ, (I, III, IV) cocoși, s. m., (II) cocoașe, s. n. I. S. m. Masculul găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). ◊ Expr. Cântă cocoșul (într-o casă), se spune pentru a arăta că într-o familie dată bărbatul are cuvântul hotărâtor. Basm (sau poveste) cu cocoșul roșu = povestire, întâmplare fără sfârșit sau neadevărată. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor păsări. ◊ Compuse: cocoș-de-munte sau cocoș-sălbatic = pasăre sălbatică de mărimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albăstrui, cu ciocul puternic și puțin încovoiat (Tetrao urogallus); cocoș-de-mesteacăn = pasăre sălbatică având coada în formă de liră, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S. n. 1. Ciocănel percutor la armele de vânătoare. 2. Pârghie de comandă a supapei la ciocanele acționate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S. m. 1. (Pop.) Partea centrală a miezului pepenelui verde, mai dulce și lipsită de sâmburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). IV. S. m. Categorie în care sunt încadrați boxerii între 51 și 54 kg și luptătorii între 52 și 57 kg; boxer sau luptător care face parte din această categorie. [Var.: (reg.) cucóș s. m. și n.] – Din sl. kokoši „găină”.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de hai | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÂLCIÁT, -Ă, scâlciați, -te, adj. 1. (Despre încălțăminte; p. gener. despre alte obiecte) Tocit (într-o parte); deformat. 2. Fig. (Despre cuvinte) Schimonosit, pocit (în pronunțare). [Pr.: -ci-at] – V. scâlcia.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

DUBLÉT ~te n. 1) Copia (mai puțin valoroasă) a unui obiect păstrat într-o colecție sau muzeu. 2) lingv. Cuvinte cu funcție sau sens comun, dar cu aspecte fonetice diferite. ~e lexicale. /<fr. doublet
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MACARONÍSM n. Mișcare literară în sec. XVI-XVII care parodia și satiriza într-un stil comic, plin de cuvinte străine, pedantismul moravurilor cavalerești. /<fr. macaronism
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

RÂND ~uri n. 1) Grup de obiecte sau de ființe aranjate unele lângă altele în linie; șir. Un ~ de soldați aliniați. ◊ Pe ~ în ordine succesivă. ~ pe ~, ~uri-~uri unii după alții. În primul ~ înainte de toate; mai ales. Haină la două ~uri haină bărbătească cu două șiruri de nasturi. A fi în primele ~uri a) a ocupa locul din față într-un șir; b) a ocupa un loc de frunte într-un domeniu de activitate; a fi fruntaș. A strânge ~urile a se uni mai strâns; a se consolida. De ~ a) din popor; b) obișnuit; ordinar. 2) Serie de cuvinte care formează o linie orizontală într-un text; șir. ◊ A citi printre ~uri a pricepe și ceea ce nu se spune direct în text. 3) Loc sau moment stabilit în cadrul unei activități. ◊ La ~ potrivit unei ordini stabilite. Cu ~ul cu schimbul; alternativ. Fără ~ fără a respecta ordinea stabilită. A ține (sau a păstra) ~ul a respecta locul ori ordinea stabilită. La ~ul meu în ce mă privește. În mai multe ~uri de mai multe ori. 4) Succesiune de elemente omogene; șir; serie. ◊ A plânge cu zece ~uri de lacrimi a plânge foarte tare (de obicei pentru un lucru lipsit de importanță). 5) Ansamblu de obiecte care formează un complet. Un ~ de haine. 6) mai ales la pl. Grup de persoane aflate în anumite relații sau unite într-o organizație. În ~urile prietenilor.(A fi) în ~ cu oamenii (sau cu lumea) a fi la nivelul tuturor celorlalți. 7) înv. Mod de desfășurare a unei acțiuni; rânduială. ◊ A ști ~ul a cunoaște mersul lucrurilor. /<sl. rendu
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A SCANDÁ ~éz tranz. 1) (în special versuri latinești sau grecești) A recita cu voce tare, evidențiind structura metrică. 2) (îndemnuri, sloganuri etc.) A striga într-un ritm susținut, evidențiind fiecare cuvânt sau silabă (în timpul unor manifestații, competiții etc.). /<fr. scander, lat. scandare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ȘIR ~uri n. 1) Grup de obiecte sau de ființe aranjate unele lângă altele în linie; rând. ◊ În ~ în rând. ~uri-~uri unii după alții. A se ține ~ a urma unul după altul. 2) Serie de cuvinte care formează o linie orizontală într-un text; rând. 3) Succesiune de elemente omogene; rând; serie. ~ de munți. ~ de case. 4) Înlănțuire logică a faptelor sau a ideilor într-o relatare. ◊ Fără ~ fără nici o legătură logică. /<lat. sira
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Hyperlink – hiperlegătură – Într-un sistem de hipertext, un cuvânt sau o propoziție subliniată (sau evidențiată în alt fel) care, atunci când se execută acolo clic cu mouse-ul afișează alt document. [Dicționar calculatoare și Internet, Ed. Teora]
Sursa: Neoficial | Adăugată de thiess | Semnalează o greșeală | Permalink

ACOLÁDĂ s.f. 1. Ceremonial medieval la primirea cuiva în rândul cavalerilor, constând dintr-o îmbrățișare și o lovitură ușoară cu latul spadei, dată de învestitor celui învestit. 2. Formă de boltă ca o paranteză culcată, caracteristică stilului gotic și arhitecturii de la începutul Renașterii. 3. Semn grafic care servește la reunirea într-un grup a mai multor cuvinte, formule, portative muzicale etc. [< fr. accolade < lat. ad – la, collum – gât].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PARANGONÁJ s.n. Așezare a unui cuvânt, cules cu litere mai mici, într-un text cules cu un corp de literă mai mare; parangonare. [< fr. parangonnage].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ihí! interj. (reg.) Cuvânt care exprimă surprinderea unei persoane într-o situație neplăcută.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

OCURÉNȚĂ s.f. Întâlnire, apariție, circumstanță întâmplătoare. ♦ (Lingv.) Cuvânt dintr-un text (care apare într-o anumită formă flexionară). ♦ Fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. [< fr. occurence, it. occorenza < lat. occurens – care întâmpină].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

HISPANÍSM s. n. 1. cuvânt, expresie proprii limbii spaniole, pătrunse într-o altă limbă și neintegrate de aceasta. 2. hispanitate (2). (< fr. hispanisme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

LATINIZÁ vb. I. tr. a introduce într-o limbă, pe cale savantă, cuvinte latine; a da cuvintelor de origine latină o formă apropiată de cea originară. ◊ a da o formă latină unor cuvinte de altă origine. II. tr., refl. a impune, adopta limba și cultura latină. (< fr. latiniser)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

PARANGONÁJ s. n. așezare a unui cuvânt, cules cu litere mai mici, într-un text cules cu un corp de literă mai mare. (< fr. parangonnage)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

programatică, muzică ~, orice muzică simfonică sau instrumentală al cărei conținut expresiv asociat – prin intenție declarată a autorului sau prin tradiție – de o sursă concretă de inspirație: fapt de viață, eveniment istoric, motiv literar sau artistic, idee filozofică etc. Noțiunea pune în discuție ideea conținutului muzicii și a alimentat, îndeosebi în sec. 19, disputa dintre adepții muzicii „pure” (v. absolută, muzică) și promotorii unei muzici a reprezentărilor. Estetica muzicală contemporană a stabilit distincțiile necesare între programatism și conținutul muzicii. Contribuțiile unor gânditori români conțin idei prețioase care se înscriu pe coordonate astăzi aproape unanim acceptate. „Muzica pură nu există. Orice muzică are un motiv literar, poetic, dramatic, filozofic. Numai un adevărat muzician transferă un astfel de motiv* în motive muzicale apte de a fi tratate exclusiv conform legilor artei muzicale. Bunele poeme* simf. și-au dedus forma numai din particularitatea virtuților inerente ideilor lor muzicale” (D. Cuclin, Tratat de estetică muzicală, Buc., 1933, p. 323). „Muzica are o capacitate foarte limitată de a suscita imagini vizuale. Muzica de acest fel este valabilă numai în măsura în care se construiește pe structuri foarte solid implantate într-o logică pur muzicală” (P. Bentoiu, Imagine și sens., Buc., 1971, p. 94). Socotită adeseori drept o creație a romantismului, p. își întinde rădăcinile până în Prerenaștere. Numeroase compoziții cu caracter imitativ mărturisesc despre ambiția dintotdeauna a muzicianului de a stabili puncte de contact între arta sa și realitatea înconjurătoare. În această tendință figurativă se înscriu lucrări de Jannequin, Costeley, Claude Le Jeune, Lassus etc. și chiar apariția unor forme compoziționale [v. caccia; ecou (III)]. Muzica imitativă, descriptivă, care constituie o linie particulară a programatismului, își prelungește existența în sec. 16 și 17, cu o deosebită eficiență în școala fr. (Couperin, Rameau, Daquin). În aceeași perioadă, Vivaldi scrie seria de concerte pentru vl. și orch. „Anotimpurile”, încercare de reconciliere a rigorilor formei* muzicale cu intenția programatică. Sensul superior al programatismului a fost enunțat în 1807 de Beethoven, în celebrul motto al Simfoniei pastorale: „Mai degrabă evocare a sentimentelor decât pictură”. Puternicul accent pe care unii romantici și școlile naționale l-au pus asupra p. este nuanțat de această viziune nouă; reinterpretarea profundă a inspirației extramuzicale prin datele construcției sonore. Din acest moment, ambițiile imitative și descriptive sunt treptat abandonate în favoarea formulărilor prin imagini muzicale de sine stătătoare. Sec. 19 este perioada de maximă înflorire a genului: Berlioz (Simfonia fantastică), Listz, creatorul poemului simfonic, piesă de formă liberă, propice p. orchestrale (Preludiile, Tasso etc.), Musorgski (O noapte pe muntele pleșuv, Tablouri dintr-o expoziție), Smetana (Ciclul de poeme simfonice Patria mea), Richard Strauss (Don Juan, Till Eulenspiegel, O viață de erou, Simfonia Alpilor etc.), Debussy (Preludiu la „După amiaza unui faun”, Marea etc.), Ceaikovski – care în uverturile*-fantezie* Romeo și Julieta, Francesca da Rimini – a căutat să concilieze marea formă muzicală cu „dramaturgia” programului literar – sunt numai câteva dintre marile nume ale muzicii universale care au ilustrat p. O variantă simf. a p. descriptive este tabloul simf. Genul este bogat în creații valoroase și în muzica românească; cităm câteva lucrări aparținând lui G. Enescu (Suita sătească și Suita pentru vl. și pian „Impresii din copilărie”), A. Alessandrescu (Acteon), M. Jora (suita Priveliști moldovenești), M. Negrea (suita „Prin Munții Apuseni”), D. Gheciu (Pe Bucegi), A. Mendelsohn (Poemul Prăbușirea Doftanei), Th. Rogalski (Două schițe simfonice), Al. Pașcanu (Poemul Carpaților), D. Bughici (Poemul Evocare), P. Bentoiu (Poemul Luceafărul), Th. Grigoriu (Variațiuni simfonice pe un cântec de Anton Pann) etc. „Programul” unei lucrări muzicale rămâne o punte posibilă între intenția eventuală a compozitorului și fondul aperceptiv al ascultătorului, o poartă prin care se pătrunde în muzică, dar nu un capăt de drum. „Identificarea” programului nu constituie și recepționarea semnalului emis de opera muzicală, a cărei succesiune de imagini se constituie într-un sistem propriu, intraductibil în cuvinte.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

retorică muzicală. Știință generatoare de tratate importante în Renaștere* și baroc*, reprezintă o latură esențială a compoziției din aceste epoci, mai ales prin sistemul figurilor retorice. Redescoperirea lucrării lui Quintilian, Institutio oratoria (1416) va conduce spre constituirea unei r.m. În sec. al 16-lea, ce va prelua modele din oratoria antică (îndeosebi Cicero, De oratore). De la retorica ant. lat., tehnică având un caracter pragmatic (de persuasiune oratorială a auditoriului), sec. ce succed vot pierde treptat acest pragmatism, păstrând doar noțiunile de alcătuire a unui „discurs frumos”. Așadar, din componentele necesare ale discursului: inventio, dispositio, elocutio, pronuntiatio, memoria, rămâne, în cele din urmă, elocutio – ca artă a stilului, iar ultimele „Retorici” din sec. 18-19 reprezintă aproape doar o enumerare a figurilor. Nu este întâmplător faptul că, dacă retorica dispare din sistemul de învățământ (fusese una din disciplinele Quadrivium*-ului, dar spiritul veacului romantic, opus în mod manifest regulilor și clasificărilor, o va exclude), o nouă știință va apărea, cumva „înlocuind-o”: stilistica literară, consacrată de la sfârșitul sec. al 19-lea, începutul sec. 20 (deși noțiunea de stil e mult mai veche) drept moștenitoarea directă a retoricii literare. În muzică, perioada de culminație a teoretizărilor și aplicațiilor componistice retorice – barocul – pare a fi urmată de o totală dispariție a interesului față de acestea, pentru ca doar exegeze ale secolului al 20-lea să redescopere creația bachiană (de pildă) și tratate ale epocii contemporane lui Bach din perspectiva retoricii și a teoriei afectelor. Începând cu sfârșitul veacului al 15-lea, noua atitudine a creatorului față de muzica legată de un text (sacru, mai rar profan) transformă compoziția* muzicală într-o știință bazată pe relația cuvânt-sunet. Influențele umanismului vor determina, pe parcursul deceniilor ulterioare, apropierea muzicii de retorică prin „imitazione delle parole”, fapt inevitabil într-o creație ce are drept scop relevarea semnificației cuvântului cântat. În scrierile epocii, „stile espressivo” desemnează acea manieră de subliniere expresiv-muzicală a textului, reproducerea sonoră a afectului. Alți teoreticieni, în surprinderea rupturii stilistice din jurul lui 1600, vor configura teoria afectelor – atât de caracteristică muzicii baroce – ca ipostază retorică, așadar cu accentul pus pe compoziția și interpretarea muzicală ca mijloace de persuasiune a auditoriului. Bunăoară, în opoziția de tip „prima prattica/seconda prattica” (Monteverdi), cea de-a a doua categorie subliniază afectul; Giulio Caccini (Le nuove musiche, 1601), descrie stilul modern prin „cantare con affetto”. Autori importanți de tratate dezvăluie o teorie elevată a stilului în sec. al 17-lea, de la Christoph Bernhard (care, în Tractatus compositionis augmentatus, cca. 1660, distinge între „stilul gravis” sau „antiquus”, ilustrat de Palestrina, și stilul „luxurians” sau „modernus”, și anume fraza liberă, inclusiv din muzica instrumentală, cu retorica și teoria afectelor ca expresie a pasiunilor umane) la Athanasius Kircher (care, în Musurgia universalis, 1650, include de asemenea o secțiune intitulată Musorgia rhetorica, spre a desăvârși analogia muzică-retorică prin vitalitatea conceptelor retorice: compozitorul baroc trebuie să inventeze ideea ca bază potrivită a unei compoziții, echivalentă cu o construcție, o dezvoltare conform discursului retoric). De altfel, tratatele muzicale ale barocului consideră compoziția drept o artă în primul rând retorică, oferind adevărate compendii de figuri muzicale analoge cu cele din oratoria antică. Bunăoară, Joachim Burmeister propune primul un fundament sistematic pentru „musica poetica” (în trei tratate: 1599, 1601, 1606, dintre care ultimul intitulat chiar Musica poetica), Johannes Lippius (Synopsis musices, 1612), consideră retorica o bază structurală a unei compoziții, iar Johannes Nucius (Musices Practicae, 1613) analizează diverși maeștri renascentiști (de la Dunstable la Lassus) drept exponenți ai unei noi tradiții muzicale retoric-expresive. Ceea ce poate rezulta din această enumerare este interesul crescând pentru analogia muzică-retorică (mai cu seamă exegeza germ.) ce va cunoaște un climax în sec. 17-18, pătrunzând în multiple niveluri ale gândirii muzicale – stil*, formă*, expresie*, practică interpretativă (v. interpretare). Iată o exemplificare a migrării conceptelor dintr-un domeniu într-altul, în alcătuirea unui plan de compoziție pe temeiul retoricii: Johann Mattheson (Der volkommene Capellmeister, 1739) propune generarea unei lucrări după regulile de „inventio” (invenția ideii), „dispositio” (aranjarea ideii în în părțile discursului muzical), „decoratio” sau „elaboratio” sau „elocutio” (elaborarea ideii), „pronuntiatio” (performanța producerii discursului). Aici, cea mai importantă etapă, „dispositio”, conține la rându-i „exordium” (introducerea), „narratio” (relatarea faptelor), „divisio” sau „propositio” (prevedrea punctelor principale, în avantajul compozitorului), „confirmatio” (dovada afirmativă), „confutatio” (combaterea contra-argumentelor), „peroratio” sau „conclusio” (concluzia), toate nefiind altceva decât tehnici de rutină ale procesului componistic. Se stabilește așadar o teorie a compoziției, o sintaxă, o gramatică a textului, nu doar a frazei (realizată concret prin figuri*), ce urmărește componente ale retoricii clasice. Desigur, „pronuntiatio”, ca și „memoria” țin îndeosebi de un alt proces creator, acela al interpretării muzicale, fără de care, desigur, compoziția nu poate prinde viață propriu-zisă. Alte numeroase exemple de teoretizări importante, însă, pot ilustra idealul baroc de fuziune a muzicii cu principii retorice (de la Mersenne la Heinichen), ca trăsătură distinctivă a raționalismului specific epocii, dar și a unității stilistice bazate pe abstracțiunile emoționale numite afecte (v. afectelor, teoria). Scopul retoricii fiind încă din antic. acela de a reda pasiuni umane, ea va fi adecvată reprezentării afectelor, ceea ce apărea ca o necesitate compozitorilor baroci din spațiul germ. cu precădere. Aceiași exegeți citați – Mattheson, Kircher ș.a. – vor preamări exprimarea afectelor în creație, și nu doar în cea cu text, ci și în aceea instrumentală, spre a transmite auditoriului stări emoționale conform mesajului muzical. Compozitorul planifică așadar conținutul afectiv al lucrării – își direcționează semantica lucrării, în termeni moderni – toți parametrii* sonori (tonalități, armonii, ritmuri, forme, timbruri) fiind interpretați afectiv. Chiar dacă pune astfel accentul pe sentiment, demersul său va fi totuși mult diferit de cel al creatorului romantic, bazat pe spontaneitate emoțională, pe o altfel de ideologie ce respinge raționalismul (fără a-l putea evita însă, în ultimă instanță). Trebuie subliniat faptul că apelul la figurile retorice (componente ale unui adevărat vocabular muzical) pentru întruchiparea afectului muzical nu este suficient în a asigura valoarea unei muzici, care poate rămâne un simplu compendiu de figuri, fără a se înscrie în rândul capodoperelor. Oricum, pentru cercetătorul sec. 20, obișnuit mai degrabă cu o reprezentare sintactică a muzicii renascentiste și baroce, reinstaurarea interesului pentru interpretarea exactă a acesteia, în termenii autentici ce se vehiculau în acele perioade, înseamnă obligația de a-și reformula perspectiva.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

REY, Abel (1873-1940), filozof francez. Specialist în epistemologie, a consacrat primele sale lucrări studierii teoriei fizice, apărând principiile mecaniciste sub cuvânt că sunt inteligibile, împotriva energetismului. Într-o perspectivă realistă, afirmă dependența conștiinței și a cunoașterii, în privința funcțiilor biologice ale naturii și pune în lumină originile mitice, apoi tehnice ale gândirii științifice („Știința orientală de dinaintea grecilor”).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÂLCIÁT, -Ă, scâlciați, -te, adj. 1. (Despre încălțăminte; p. gener. despre alte obiecte) Tocit (într-o parte); deformat. 2. Fig. (Despre cuvinte) Schimonosit, pocit (în pronunțare). [Pr.: -ci-at] — V. scâlcia.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COCÓȘ, (I, III, IV) cocoși, s. m., (II) cocoașe, s. n. I. S. m. Masculul găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica).Expr. Cântă cocoșul (într-o casă), se spune pentru a arăta că într-o familie dată bărbatul are cuvântul hotărâtor. Basm (sau poveste) cu cocoșul roșu = povestire, întâmplare fără sfârșit sau neadevărată. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor păsări. ◊ Compuse: cocoș-de-munte sau cocoș-sălbatic = pasăre sălbatică de mărimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albăstrui, cu ciocul puternic și puțin înconvoiat (Tetrao urogallus); cocoș-de-mesteacăn = pasăre sălbatică având coada în formă de liră, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S. n. 1. Ciocănel percutor la armele de vânătoare. 2. Pârghie de comandă a supapei la ciocanele acționate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S. m. 1. (Pop.) Partea centrală a miezului pepenelui verde, mai dulce și lipsită de sâmburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). IV. S. m. Categorie în care sunt încadrați boxerii între 51 și 54 kg și luptătorii între 52 și 57 kg; boxer sau luptător care face parte din această categorie. [Var.: (reg.) cucóș s. m. și n.] — Din sl. kokoši „găină”.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INDEXÁT, -Ă, indexați, -te, adj. 1. (Despre cuvinte, autori etc.) Care a fost introdus într-un index. 2. (Despre salarii) Care a fost corelat cu nivelul creșterii prețurilor. – V. indexa.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

VORBÍ, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi. ◊ Expr. A vorbi în barbă = a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine. A vorbi cu gura altuia = a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv. ♦ Tranz. A rosti cuvinte. ◊ Expr. A vorbi vrute și nevrute (sau verzi și uscate, câte-n lună și-n stele) = a vorbi multe și de toate; a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc și nu-mi răspunde. ♦ A se exprima într-o anumită limbă. ♦ A-și spune cuvântul, a-și exprima voința. ♦ Fig. A face dovadă, a adeveri, a atesta, a confirma. O imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc în același sens.Fig. A pleda în favoarea cuiva. 2. Intranz. A sta de vorbă; a discuta; a comenta. 3. Refl. recipr. și intranz. A se sfătui, a se învoi, a se înțelege. 4. Intranz. A face o expunere; a ține un discurs. – Din vorbă.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

SĂRÍ, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gudovan | Semnalează o greșeală | Permalink

ARHÁIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de trecutul (foarte) îndepărtat; care este dintr-o epocă (foarte) îndepărtată. 2) (despre cuvinte, expresii, construcții etc.) Care era folosit într-o epocă îndepărtată; ieșit din uzul curent; învechit. [Sil. -ha-ic] /<fr. archaïque
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FIGURÁT, -Ă adj. (Despre sensul unor cuvinte, al unor expresii) Care este folosit într-un înțeles diferit față de cel propriu, obișnuit (întrebuințat astfel de obicei în scopuri afective, expresive etc.). ♦ (Despre stil) Bogat în figuri poetice. ♦ Elemente figurate = celulele din sânge. [Cf. fr. figuré, lat. figuratus].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LIGAMÉNT s.n. 1. Fascicul rezistent de fibre care leagă oasele între ele sau ajută la susținerea sau la legarea altor organe. 2. (La pl.) Joc care cere dezlegătorului să afle anumite nume proprii sau cuvinte dintr-o categorie anume indicată, unind într-o serie de propoziții sfârșitul unor cuvinte date cu începutul celor următoare. [Pl. -te, -turi. / < fr. ligament, cf. lat. ligamentum].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SISTÁZĂ s.f. 1. (Ant.) Subdiviziune a armatei grecești. 2. (Ret.) Aranjare a cuvintelor în frază. ♦ Expunere metodică a faptelor într-un discurs. [< gr. systasis, fr. systase].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LIGAMÉNT s. n. 1. fascicul rezistent de fibre care leagă oasele între ele ori ajută la susținerea sau la legarea altor organe. 2. (pl.) joc de inteligență care cere dezlegătorului să afle anumite nume proprii sau cuvinte dintr-o categorie anume indicată, unind într-o serie de propoziții sfârșitul unor cuvinte date cu începutul celor următoare. (< fr. ligament, lat. ligamentum)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SISTÁZĂ s. f. 1. (ant.) subdiviziune a armatei grecești. 2. (ret.) aranjare a cuvintelor în frază. ◊ expunere metodică a faptelor într-un discurs. (< fr. systase, gr. systasis)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

frazare (fr. phrase; germ. Phrasierung; engl. phrasing) 1. În accepția generală, împărțire a structurii muzicale în membrii săi naturali – frazele* – sens în care noțiunea raportată la formă* [v. analiză; sintaxă (1)]. 2. În interpretare, ca element legat indisolubil de comunicare, și anume, ca etapă esențială a acesteia, f. reprezintă baza logică a organizării discursului muzical. Ea implică, în primul rând, respectarea riguroasă a sintaxei* muzicale. Prin expunerea corectă a structurii frazei, a diviziunilor sale, a legăturilor și opozițiilor dintre fraze, a integrării frazelor în ansamblul lucrării muzicale, se ajunge la organizarea interpretării. Fluctuațiile dinamice, modificările agogice*, articularea*, modurile de atac (1) sudează și dau sens stilistic f., valorificând o concepție interpretativă, asigurând spontaneitatea comunicării. F. implică o înțelegere complexă a problemelor armoniei (III), a exigențelor polifoniei* pentru a întâmpina stiluri variate, cu mijloace adecvate. În primul ex. (tema* a II-a din prima parte a Concertului pentru vl. și orch. de Mendelssohn-Bartholdy), f. este dictată, cu o mare simplitate, de sensul unei melodii cu o sintaxă clară, asemănătoare organizării discursului vorbit. În ex. al doilea (tema Ciacconei din Partita în re minor pentru vl. solo de J.S. Bach) exigențele construcției impun o riguroasă analiză și adoptarea unor date tehnice adecvate. Tema este expusă împreună cu contrapunctul* ei capătă o mare importanță înșelând pe interpreți. Se uită că tema ciacconei* este expusă de bas (III, 1), ceea ce i-a făcut pe unii profesori să repete acordul* pătrimii cu punct și pe optimea aferentă. Tema capătă astfel alte valori*, alt ritm (Ed. Peters, revizuire Carl Flesch). În fară de această deformare a textului original, mulți interpreți nu pot păstra o mișcare constantă (din cauza unei tehnici acordice lipsite de promptitudine) și mai ales, nu respectă valorile și raportul dintre valori. Aceasta, de altfel, de-a lungul variațiilor* care, lipsite de permanența ritmică riguroasă nu pot vertebra și lega sublimul triptic minor*-major*-minor al monumentalei Ciaccona. ♦ În dirijat*, f. configurează raporturile, ierarhiile și sintezele cuprinse în structurile compoziției (1) pentru ansamblul (I, 2) orchestral, coral ori combinat. Existența unui solist* [în genul concertului (2)], a momentelor solistice (în simfonie*, poem simfonic* etc.) presupune evidențierea unui rol preponderent, dar în corelația părții cu întregul. Dacă în concertul clasic sau aria (1) din opera* tradițională, acomp. nu i se pune îndeobște decât problema secondării fidele a protagonistului, în compoziția corală polif. sau în lucrările cu scriitură complexă f. capătă trăsături profesional-muzicale în care abia se mai recunosc filiațiile literar-poetice, originare, ori similitudinile cu cântarea pe o singură voce. Nu rareori într-o fugă* corală perfecta inteligibilitate a cuvintelor, sincronizarea silabelor, sunt sacrificate din rațiuni de pură tehnică muzicală (dar exacerbarea a dus uneori la virtuozitate formală). În conducerea de ansamblu a unei lucrări dezvoltate, f. elementelor primordiale alcătuitoare se deduce din organicitatea întregului componistic. Astfel, de la găsirea și coordonarea modului de atac*, a subtilităților timbrale, dinamicii* și agogicii*, până la înțelegerea ciclismului din Suita I pentru orch. de Enescu de ex., ce se deschide, prin excepție, cu un Preludiu la unison (monodie* de ansamblu), dirijorul trebuie să se ridice de la notația lapidară și de la intuiție, la o înțelegere superioară, conștientă, a întregului din care pe urmă poate decurge în fapt f. și articularea* potrivită a tuturor elementelor. Pregnanța accentelor (III), persistența și gradarea retorică a „motivului destinului” din prima parte a Simfoniei a V-a de Beethoven nu pot fi corect realizate în afara contextului conținutului formei*, planurilor armonice, amestecului și diferențierii timbrurilor*, dialogurilor și complementarităților grupelor. Indicațiile partiturii* sunt prețioase. Dar chiar în tema secundă a a primei părți din simfonia sus-menționată f. se cere ameliorată nu în litera ci în spiritul muzicii. Cu toate că indicațiile de f. au început să fie mai numeroase și mai precise (după Bach, până la romantismul* sec. 19 și școlile naționale), f. rămâne o chestiune de instinct muzical și cultură stilistică*, întemeiate pe un sistem clasic de secvențări (v. progresie), periodicități de accente, dezvoltări prin fragmentări motivice, repetări simetrice în cadrul formelor tradiționale. Prevalența afectivității, programatismul*, sistemul leitmotivelor* (din dramele muzicale wagneriene), cultivarea unor ingeniozități metro-ritmice, dezvoltarea armoniei și artei moderne a orchestrației* au exercitat, fiecare, influențe asupra f., rafinând-o continuu continuu o dată cu primenirea formelor și genurilor (I, 1). „Melodia infinită” pe plan orizontal, stilul impresionismului*, urmărind pe plan vertical-armonic, continue osmoze, al expresionismului*, al serialismului*, vizând o nouă organizare totală (a intervalicii, ritmicii*, timbrurilor ș.a.m.d.) a universului sonor, o altă topologie, dau accepțiuni inedite sau înlocuiesc noțiunile clasico-romantice de frază*, perioadă*, secțiune de formă etc. în structură*, evenimente și forme sonore, mecanisme transformaționale, structuri temporale plurale (politempi), cicluri de coincidență etc.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*primadónă f., pl. e (it. prima donna, cuvinte care înseamnă „primă damă”). Prima cîntăreață într´o operă teatrală.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VORBÍ, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții; a spune, a zice, a grăi. ◊ Expr. A vorbi în barbă = a vorbi încet, a mormăi numai pentru sine. A vorbi cu gura altuia = a vorbi fără convingere, șovăielnic, evaziv. ♦ Tranz. A rosti cuvinte. ◊ Expr. A vorbi vrute și nevrute (sau verzi și uscate, câte-n lună și-n stele) = a vorbi multe și de toate; a flecări, a pălăvrăgi, a sporovăi. ♦ A se adresa cuiva. îi vorbesc și nu-mi răspunde, ◊ A se exprima într-o anumită limbă. ♦ A-și spune cuvântul, a-și exprima voința. ♦ Fig. A face dovadă, a adeveri, a atesta, a confirma. O imensă cantitate de fapte, care toate vorbesc în același sens.Fig. A pleda în favoarea cuiva. 2. Intranz. A sta de vorbă; a discuta; a comenta. 3. Refl. recipr. și intranz. A se sfătui, a se învoi, a se înțelege. 4. Intranz. A face o expunere; a ține un discurs. — Din vorbă.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SĂRÍ, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal ◊ a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. ◊ (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”) A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] — Lat. salire.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÂȚ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită o mișcare rapidă și nervoasă (într-o parte și în alta). [Var.: bâța interj.] – Onomatopee.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

MAT1 s. n. Situație în cadrul unei partide de șah în care regele uneia dintre părți, fiind atacat, este pus în imposibilitate de a mai fi apărat, determinându-se astfel sfârșitul partidei. ◊ Expr. A face (pe cineva) mat = a învinge (categoric) pe cineva (într-o luptă, într-o dispută etc.) ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvânt cu care se anunță această situație în cursul jocului. – Din fr. mat, germ. Matt.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

CIOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate) într-un obiect sau într-un material dur. – Onomatopee.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

INVERSIÚNE ~i f. 1) Schimbare în opus (a ordinii, a poziției sau a stării obișnuite). 2) lingv. Deplasare a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte în raport cu ordinea firească a lor într-o frază sau construcție. [Sil. -si-u-] /<fr. inversion, lat. inversio, ~onis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SIC adv. Cuvânt (care se pune de obicei între paranteze într-un text citat) pentru a arăta că e întocmai după original, cu greșeala sau cu ciudățenia sa. [< lat. sic – așa, întocmai].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ditiramb (‹ gr. διθύραμβος [dithyrambos] „de două ori născut [din Semele și din coapsa lui Zeus]”, epitet al lui Dionysos). Cuvânt de origine, probabil, frigică. La vechii greci, într-o primă fază, a fost un cântec coral dansat în cinstea zeului Dionysos. Ulterior (începând să se detașeze soliști), genul capătând cu timpul un anumit caracter dramatic. Acompaniamentul era asigurat de unul sau mai mulți auleți (v. aulos). A contribuit la nașterea tragediei*.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TRADUTTORE, TRADITORE (it.) traducător, trădător – Joc de cuvinte având sensul că transpunerea dintr-o limbă într-alta nu se poate face fără sacrificarea unor nuanțe sau subtilități imposibil de exprimat.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

INGAMBAMÉNT (după fr. enjambement) s. n. Procedeu poetic utilizat în scopul evidențierii unor cuvinte sau impus de necesități prozodice, care constă într-o noncoincidență a unității de sintaxă cu unitatea de vers, unul sau mai multe cuvinte care aparțin sintactic unui vers fiind deplasate în versul următor. V. rejet.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BÂȚ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită o mișcare rapidă și nervoasă (într-o parte și în alta). [Var.: bấța interj.] — Onomatopee.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CIOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate) într-un obiect sau într-un material dur. — Onomatopee.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

A FÁCE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casă. ~ poezii. 2) (obiecte care necesită îngrijire) A aranja în ordinea cuvenită. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ◊ ~ banul cu ciocanul a câștiga ușor bani mulți. 4) (urmat de o propoziție complementară cu verbul la conjuctiv) A determina acționând într-un anumit fel. ~ să plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ◊ A-l ~ (pe cineva) cum îi vine la gură a ocărî (pe cineva), folosind cuvinte la întâmplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedând într-un anumit fel. ~ un bine.Tace și face se spune despre cineva care înfăptuiește pe tăcute un lucru surprinzător. Una zice și alta face spune într-un fel și procedează altfel. Ușor de zis, greu de făcut (sau ușor a zice, greu ~) nu e ușor să rezolvi o problemă complicată. ~ pomană a) a dărui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstracție a nu lua în considerare; a ignora. ~ uz de forță a folosi puterea în scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce să facă) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro. Ce are ~ ? a) ce importanță, ce legătură este? N-are ~ n-are importanță. 7) (supărări, necazuri, plăceri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ◊ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ bună (sau lată) a pricinui un mare rău. 8) (pictură, știință, politică etc.) A practica în mod sistematic. 9) (în îmbinări cu substantivul ce indică o instituție sau o formă de învățământ) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distanțe) A străbate de la un capăt la altul; a parcurge. ◊ A-și ~ drum (la cineva) a căuta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuând un lucru. ◊ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerează ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugerează ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ◊ ~ de ocară (sau de rușine) a compromite, atrăgând oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal măgar a-și bate joc de cineva, înjosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l îmbăta tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pântece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ fălci (burtă sau pântece) a se îngrășa. ~ genunchi a se evidenția urmele genunchilor la pantalonii purtați mult. 3) (sugerează ideea de îmbolnăvire) ~ gâlci. 4) (sugerează ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugerează ideea de relație) ~ prietenie.~ gură a face gălăgie. III. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se imbină): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-și ~ griji a se îngrijora. ~ dragoste (sau sex) a săvârși actul sexual; a se împerechea. 2. intranz. I. 1) A acționa după cum dictează împrejurările sau conștiința; a proceda. 2) (mai ales în superstiții) A vesti apariția (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (în povești și în superstiții) A lega prin vrăji; a vrăji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumită valoare (bănească); a valora; a prețui; a costa. Cât face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac nouă. 6) A prezenta interes. Face să vezi acest oraș. 7) A fi convenabil. Face să zbori cu avionul. 8) (în vorbirea dialogată ca remarcă a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstanțial ce indică o direcție) A lua direcția; a se îndrepta; a apuca. ~ la stânga. ~ spre sat. 10) A căuta să apară altfel decât este. ~ pe deșteptul. II. (împreună cu onomatopeele formează locuțiuni verbale intranzitive) ~ hârști! ~ zdup. /<lat. facere
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

GALICÍSM ~e n. 1) Cuvânt sau expresie specifică pentru limba franceză. 2) Împrumut francez într-o altă limbă. /<fr. gallicisme
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SUB prep. 1) (exprimă un raport spațial, indicând poziția de mai jos de ceva sau de cineva) Șade sub copac. 2) (exprimă un raport temporal, indicând perioada de timp în decursul căreia are loc ceva sau momentul apropiat) În timpul; pe vremea; înspre; către. Au ajuns sub seară. 3) (exprimă un raport cauzal, uneori cu o nuanță temporală sau locală) Din cauza; de. Pietrele s-au sfărâmat sub loviturile valurilor. 4) (exprimă un raport modal, indicând o anumită situație sau inferioritatea unei caracteristici) Lucrarea a fost scrisă sub conducerea șefului. Articolul este scris sub nivel.Sub pretext (sau motiv) indicând un fals motiv. Sub ochii cuiva în prezența cuiva; de față cu cineva. Sub nici un cuvânt (sau chip, motiv) cu nici un preț; nici într-un caz. Sub semnătură având semnătura cuiva; fiind semnat de cineva. A trece sub tăcere a nu spune ceva; a tăinui. A ține sub strajă a păzi; a ține arestat. A ține sub cheie (sau sub lacăt) a ține închis, încuiat. Sub auspiciile cuiva sub protecția, sub patronajul cuiva. Sub așteptări la un nivel mai scăzut decât era de așteptat. Sub lozinca având ca deviză. Sub titlu de având titlul. /<lat. subtus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DICȚIONÁR s.n. 1. Lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor aranjate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse în altă limbă. 2. Listă alfabetică de termeni (cu explicațiile necesare) aparținând unei anumite științe, arte etc. [Pron. -ți-o-. / < fr. dictionnaire, cf. lat.t. dictionarium].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CALC s.n. 1. Copie a unei schițe, a unui desen făcut pe hârtie specială. ◊ Hârtie de calc = hârtie transparentă de copiat. 2. (Lingv.) Traducere dintr-o limbă într-altă limbă a elementelor de formare a unui cuvânt compus sau a unei expresii; preluarea de către un cuvânt a sensului sau a sensurilor unui cuvânt străin; împrumut semantic. [< fr. calque, cf. it. calco].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CADÉNȚĂ s. f. 1.. ritm de desfășurare a unei mișcări. ♦ în ~ = cu mișcări uniform repetate. ◊ frecvență (1); număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp. ◊ succesiune ritmică a unor cuvinte, fraze, versuri. 2. formulă melodico-armonică de încheiere a unei fraze muzicale. 3. secțiune solistică cu caracter de improvizație dintr-un concert instrumental, care permite interpretului să-și etaleze virtuozitatea. (< it. cadenza, fr. cadence)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

furiér (furiéri), s. m. – Ostaș care îndeplinește lucrări de birou într-o unitate militară. Fr. fourrier. Unul din puținele cuvinte fr. introduse în rom. în prima jumătate a sec. XVIII (figurează la N. Costin).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

inter- Pref. care adaugă unor cuvinte sensul sp. entre. Lat. inter-, cf. între. Apare într-o serie de neol. împrumutate limbii fr., din care unele circulă și în rom. în forma lor simplă (intercontinental, cf. continental; interlocutor, cf. locutor; internațional); în alte cazuri, s-a adăugat unui cuvînt rom., prin analogie cu cuvîntul fr. corespunzător (interpune, ca fr. interposer; interveni, ca fr. intervenir; interzice, ca fr. interdire). În sfîrșit, adesea apare și în cuvinte care nu se folosesc cu forma lor simplă (interferență, interjecție, interlop, intermitent, interpela, interpola, interpreta, interval etc.).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

pițărăi (pizari), copiii care colindă în ajun de Crăciun și de Anul nou, obicei răspândit în V țării (Banat, Oltenia, Transilvania). Textul generalizat cu unele mici variații, conține vestirea sărbătorii, urări de belșug și sănătate și cerere directă de daruri (nuci, alune, mere etc.). Versurile sunt scandate într-o anumită ritmică și sunt adesea presărate cu cuvinte hazlii. Copiii poartă bețișoare – pe alocuri numite „colinde” – cu care lovesc ușor ușile casei și grajdului sau scormonesc în cărbuni. Obiceiul se aseamănă cu urările romane (Du Cange): „Bună ziua lui Ajun/ Că-i mai bună-a lui Crăciun/ Că-i cu miei/ Cu purcei/ Merg copiii după ei [...] Dă-ne nuci/ Că-s dulci [...]”.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PALIGRAFÍE (‹ engl.; {s} pali- + gr. graphein „a scrie”) s. f. (MED.) Repetarea în scris, într-o manieră continuă și de nestăpânit, a acelorași cuvinte sau fragmente de propoziție. Se manifestă în maladia Parkinson și în paraliziile pseudobulbare.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

replică f. ultima vorbă ce zice un actor într’un dialog înainte ca întrevorbitorul său să ia cuvântul: a da replica (= fr. réplique).
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NEOLOGÍSM, neologisme, s. n. Cuvânt împrumutat de curând din altă limbă sau creat recent într-o limbă prin mijloace proprii. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néologisme.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

PRIM ~ă (~i, ~e) și substantival (în opoziție cu ultim) (plasat, mai ales, înaintea substantivului) 1) Care este înainte, în față (prin importanță sau valoare); care se află în frunte; fruntaș. ~a impresie. ~ul student. ◊ Număr ~ număr care se împarte numai la el însuși sau la unitate. ~-ajutor ajutor imediat acordat unui bolnav sau unui rănit (până la transportarea lui în spital). Materie ~ă v. MATERIE. A fi (sau a se afla) în ~ele rânduri a fi (sau a se afla) în avangardă. De ~ rang (sau ordin) de importanță primordială. De ~ă necesitate foarte necesar. Pe ~(ul) plan pe planul din față. În ~ul rând mai întâi de toate. 2) (despre persoane) (la forma nearticulată, atașat de cuvântul determinat prin liniuță) Care este cel mai de sus într-o ierarhie. ~-secretar. ~-ministru. /<lat. primus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DIATRÍBĂ s.f. 1. (Ant.) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. Disertație critică; (p. ext.) scriere, cuvântare violentă, provocare; pamflet. [< fr. diatribe, cf. gr. diatribe – exercițiu].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

UNIVÓC, -Ă adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit într-un singur fel; care poate fi denumit într-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care păstrează același sens sau aceeași valoare în întrebuințări diferite. ♦ Omonim. ◊ Rimă univocă = rimă care constă din repetarea aceluiași cuvânt. 2. (Mat.; despre elementele unei mulțimi; op. biunivoc) Care corespunde unui singur element din altă mulțime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VOCABULÁR s.n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod curent de cineva; vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii nu le utilizează decât accidental. 2. Totalitatea cuvintelor întrebuințate de un scriitor, de un individ sau folosite într-un text sau într-un anumit domeniu de activitate. 3. Dicționar mic, restrâns ca număr de cuvinte; glosar. [< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabulumcuvânt].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CALIGRÁMĂ s. f. mod special de dispunere a versurilor, cu combinații de cuvinte, de litere, urmărind reprezentarea grafică a simbolurilor sau sugestiilor într-o poezie. (< fr. calligramme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CONVERSIÚNE s. f. 1. modificare a condițiilor inițiale ale unui împrumut. ◊ preschimbare a unei valori monetare într-o valoare de altă natură. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru. ◊ modificare a unui sistem fizic sau tehnic prin transformarea unor mărimi date. ◊ transformare, în urma unui proces chimic, a unei specii de molecule în alte specii de molecule. ◊ (biol.) schimbare în ordine liniară a genelor; transmutație genetică. 3. reluare în ordine inversă a termenilor unei sintagme, cu sau fără schimbarea înțelesului ori funcțiilor sintactice; reversiune. ◊ schimbare a clasei lexico-gramaticale, a valorii unui cuvânt; hipotaxă. 4. (log.) răsturnare a unei judecăți prin înlocuirea reciprocă a subiectului cu predicatul. 5. traducere a unui cuvânt, număr sau mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj într-altul. 6. mecanism psihic care face să apară un simptom corporal la locul unui efect refulat ce nu poate accede în conștiință fără a provoca o reacție de angoasă. (< fr. conversion, lat. conversio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DIATRÍBĂ s. f. 1. (ant.) gen literar promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. disertație critică. (p. ext.) scriere, cuvântare vehementă; pamflet. (< fr. diatribe, lat. diatriba)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

RANG s. n. 1. loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie. ◊ treaptă, situație socială. ◊ locul ocupat în ierarhia unui pachet de cărți de joc de către fiecare grupă a câte patru cărți cu aceeași cifră sau față (ași, valeți, decari etc.). 2. categorie a navelor militare potrivit mărimii sau armamentului lor. 3. (mat.) număr natural care indică poziția unui termen într-un șir. ♦ (lingv.) ~ de frecvență = loc ocupat de un cuvânt, fonem etc. în ordinea frecvenței, organizată descendent. (< fr. rang)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

musica mensurata (musica mensurabilis) (lat. „muzică măsurată”). Notele* cantus planus*-ului erau la origine de o lungime nedefinită și erau lungite sau scurtate într-o manieră întâmplătoare în funcție de ritmul* și accentul (1) cuvintelor adaptate. Apariția muzicii figurate (musica figuralis*) a necesitat un sistem de notație (III) care să exprime durata relativă și înălțimea fiecărei note. Apariția organum*-ului și a faux-bourdon*-ului au impus sincronizarea vocilor (2) prin valori precis raportate între ele ca și printr-un sistem complicat de ligaturi (ce uneau chiar opt valori). După Franco din Colonia, relațiile dintre note erau de două feluri: ternare* și binare. Cifra 3, conform concepției pitagoreice, era considerată perfectă, de aceea tempus perfectus era cel ternar (notat printr-un cerculeț), iar tempus imperfectus era cel binar (notat printr-un semicerc); prolatio* maior (= semibrevis* împărțită în trei) (notată cu un punct în cerc) iar prolatio minor (= semibrevis împărțită în doi) (notată fără punct). Orice valoare se împărțea astfel cu trei sau cu doi. Către mijlocul sec. 15, notele au fost diferențiate, prin goluri și înnegrire (color), cele negre corespunzând valorilor celor mai mari. O dată cu dezvoltarea muzicii instr. (a celei destinate instr. cu taste*, în special) s-a tins spre reprezentarea absolută, și nu doar relativă, a valorilor, în raport cu fixarea măsurii* și a tempo(2)-ului. Semicercul deschis spre dreapta din m. (tempus imperfectum), a devenit semnul pentru măsura 4/4, iar semicercul tăiat cu o linie verticală (tempus imperfectum diminutium) a devenit semnul pentru alla breve* (2/2). În Italia sec. 16 încă se făcea distincție între m. și musica ultra (extra) mensuram („fără măsură”); prima, numită de către Monteverdi prima prattica era proprie ariei*, strictă din punct de vedere ritmic, iar cea de-a doua, numită seconda prattica (v. și monodie), era proprie recitativului*, liber din același punct de vedere. Sin.: cantus mensurabilis.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DIEM PERDIDI (lat.) mi-am pierdut ziua – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”, VIII. Cuvinte pe care obișnuia să le rostească împăratul Titus, dacă într-o zi nu făcea o faptă bună.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LIGATÚRĂ (‹ fr., lat.) s. f. 1. (MED.) Legare chirurgicală cu fire de catgut, mătase sau ață a vaselor sangvine, a uterului, a intestinului etc.; materialul utilizat pentru această operație. 2. Aliaje auxiliare folosite pentru introducerea unor elemente de aliere în metalul lichid. ♦ Metale (ex. cupru, mercur etc.) care se introduc în metalele nobile pentru a le da unele proprietăți necesare (ex. duritatea) sau pentru a le ieftini. 3. Literă sau semn de transcriere fonetică format prin îmbinarea a două litere sau semne de transcriere (ex. æ, œ). ♦ Combinație de litere ce redă îmbinarea a două litere, o silabă sau un cuvânt. 4. (POLIGR.) Caracter tipografic realizat prin reunirea a două litere într-un singur semn grafic (ex.: Æ, Œ), folosit în unele limbi pentru a reda un singur sunet.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉBIT1, debite, s. n. 1. Tutungerie. ♦ (Înv.) Debit de băuturi spirtoase = cârciumă. 2. (Înv.) Vânzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul. 3. Cantitatea de fluid sau de pulbere fină care trece, într-o unitate de timp, printr-o secțiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. ◊ Debit instalat = valoare maximă a debitului de apă care poate fi utilizat în scopuri energetice de turbinele unei centrale hidroelectrice. ♦ Cantitate de material sau de obiecte produse de o mașină sau de o instalație într-o unitate de timp. Debit de energie = energie debitată de o instalație într-o unitate de timp. ♦ (Med.) Debit cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii sau în cursul unui minut. ♦ (Mil.) Debit de foc = numărul de lovituri care poate fi tras de o gură într-o anumită cantitate de timp. ♦ Fig. Afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. – Din fr. débit.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÂLCIÁ, scâlciez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (i se) toci încălțămintea (într-o parte); a (se) deforma. 2. Tranz. Fig. A pronunța incorect cuvintele; a schimonosi, a poci. [Pr.: -ci-a] – Et. nec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

FERÍ vb. 1. v. apăra. 2. a se păzi, (înv. și reg.) a se socoti, (înv.) a se lepăda, a se veghea. (Să te ~ de răceală.) 3. v. evita. 4. a evita, a ocoli, a se păzi, (înv.) a se îndupleca. (Se ~ să facă un anumit lucru.) 5. a evita. (Mă ~ să-l întâlnesc.) 6. a fugi. (~ din calea lui!) 7. a-și ascunde. (A-și ~ ochii, privirile.) 8. a se da, a se trage. (S-a ~ repede într-o parte.) 9. v. eschiva. 10. a evita, a ocoli. (Se ~ de cuvintele abstracte.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Î́NTRU prep. 1) (exprimă un raport spațial, concretizând interiorul unui spațiu sau al unui obiect, direcția) În. Lucrează într-un cabinet spațios. 2) (exprimă un raport temporal, concretizând perioada de timp) Au plecat într-o duminică. 3) (exprimă un raport modal) Au strigat într-un glas.Într-un suflet în mare grabă. Într-adins în mod intenționat; în mod voit. Într-o doară la întâmplare; la nimereală. 4) înv. (exprimă un raport final și formează cu cuvintele pe care le introduce complemente circumstanțiale de scop) În. I-au venit într-ajutor. 5) (exprimă un raport instrumental) S-a îmbrăcat într-o rochie nouă. 6) (exprimă un raport transgresiv și formează cu cuvintele pe care le introduce complemente indirecte sau atribute) Cenușăreasa s-a transformat într-o prințesă. /<lat. intro
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ANTEVORBITÓR, -OÁRE s.m. și f. Persoană care vorbește într-o adunare publică, considerată în raport cu cei care iau cuvântul ulterior. [< ante- + vorbitor, după germ. Vorredner].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉBIT2 s.n. 1. Desfacere, vânzare a unor mărfuri. 2. Local, loc unde se vinde cu amănuntul; prăvălie; tutungerie. 3. Cantitate de lichid, de fluid pe care o lasă să se scurgă un izvor, un rezervor etc. ◊ Debit solid = cantitatea de material solid transportat de un curs de apă în unitatea de timp în suspensie. ♦ Cantitate de curent electric dată de o sursă de electricitate într-un anumit timp (luat ca unitate). 4. (Fig.) Șuvoi, torent de cuvinte, flux verbal. [Pl. -te, -turi. / < fr. débit].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ANTISTRÓFĂ s. f. 1. răspuns al corului în tragedia antică grecească. 2. a doua stanță într-o poezie lirică grecească, între strofă și epodă. 3. repetare a cuvintelor în ordine inversă în vers, în frază etc.; epiforă. (< fr. antistrophe, lat. antistropha)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SILÁBĂ s. f. parte dintr-un cuvânt, dintr-unul sau din mai multe foneme, care se rostește într-o singură emisiune a vocii. (< fr. syllabe, lat. syllaba)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ANTEVORBITÓR, -OÁRE, antevorbitori, -oare, s. m. și f. Persoană care vorbește într-o adunare publică, considerată în raport cu cei care iau cuvântul ulterior. – Din ante- + vorbitor (după germ. Vorredner).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

Cephalus, fiul lui Deion, regele Thessaliei, și al Diomedei și soțul lui Procris, fiica lui Erechtheus, regele cetății Athenae. De numele lui Cephalus sînt legate mai multe legende. Una dintre ele vorbește despre dragostea dintre Cephalus și Eos. Se spunea că zeița l-ar fi răpit și l-ar fi dus pe Cephalus în Syria (v. și Eos). Acolo i-a dăruit un fiu, pe Phaëthon (care trece însă de cele mai multe ori drept fiul Soarelui). După o altă legendă, credincios lui Procris, Cephalus a respins iubirea lui Eos, care se îndrăgostise de el. Mînioasă, zeița îl îndeamnă să pună la încercare fidelitatea soției lui. Travestit în negustor, Cephalus poposește la casa lui Procris care-și știa soțul plecat la vînătoare. Copleșind-o cu daruri bogate, el reușește în cele din urmă să-i cucerească dragostea. Dîndu-și apoi în vileag înșelăciunea, Cephalus i se arată lui Procris sub adevărata lui înfățișare. Mînioasă și rușinată, Procris fuge în munți. Cuprins de remușcări, Cephalus pleacă la rîndu-i pe urmele ei, o găsește și o readuce acasă, unde trăiesc din nou în bună înțelegere. De la o vreme însă Procris devine și ea geloasă. Îndelungile absențe ale soțului ei, dus mereu la vînătoare prin codri, o pun pe gînduri. Bănuielile ei sînt sporite de cuvintele unui bătrîn servitor, care-i spune că în mijlocul pădurii, într-o poiană, Cephalus invocă adesea numele unei femei. Pentru a se încredința de vinovăția lui, Procris îl urmărește și se ascunde într-un tufiș. Auzind un foșnet și crezînd că e o fiară, Cephalus slobozește o săgeată. El avea niște săgeți care nu-și greșeau niciodată ținta. Rănită de moarte, Procris își dă sufletul în brațele lui Cephalus care, înainte de a-i închide ochii pentru totdeauna, o asigură că dragostea lui a fost neclintită și-i spulberă toate bănuielile: în poiana din pădure, el o invoca pe Eos (Aurora) ca să-l răcorească și să-l mîngîie cu adierile ei.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PARASCHIVESCU, Miron Radu (1911-1971, n. Zimnicea), poet român. Colaborator, în perioada interbelică, la publicații de stânga („Cuvântul liber”, „Azi”, „Era nouă”, „Ecoul”). Poeme de structură folclorică lăutărească într-un limbaj pitoresc și violent („Cântice țigănești”), de un lirism manifest („Declarație patetică”), de viziune eroică sau neoclasică („Laude”, „Tristele”, „Ultimele”). Publicistică („Bâlci la Râureni”, „Drumuri și răspântii”); comedia polițistă „Asta-i ciudat”; memorialistică, traduceri.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TIC-TÁC, (2) tic-tacuri, s. n., interj. 1. Interj. Cuvânt care redă sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii, loviturile ritmice într-un corp tare etc.; tic1. 2. S. n. Zgomot regulat și monoton. Tic-tacul ceasornicului. — Din fr. tic-tac, germ. Ticktack.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÂLCIÁ, scâlciez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (i se) toci încălțămintea (într-o parte); a (se) deforma. 2. Tranz. Fig. A pronunța incorect cuvintele; a schimonosi, a poci. [Pr.: -ci-a] — Et. nec.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect sau într-un material tare. – Onomatopee.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

LÉGE ~i f. 1) Categorie constituind o expresie a interdependenței, interacțiunii și legăturii dintre fenomenele realității. ~ile naturii. ~ea conservării energiei. 2) Act normativ adoptat de organul legislativ și apărat de puterea de stat. ◊ După ~ în mod legal; legitim. În baza ~ii conform prevederilor legii. 3) Regulă obligatorie; obligație. 4) înv. Credință într-o divinitate; religie; confesiune; cult. ◊ Pe (sau pre) ~ea mea pe cuvântul meu. 4) Tradiție, obicei consacrat. ◊ Cum e ~ea așa cum se obișnuiește; așa cum e obiceiul. [G.-D. legii] /<lat. lex, ~gis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HIÁT s.n. 1. Întâlnire a două vocale care nu formează un diftong (așezate una la sfârșitul unui cuvânt sau al unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvântului sau al silabei următoare). 2. (Anat.) Spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. ♦ Pauză, gol. [Pron. hi-at, var. hiatus s.n. / < fr. hiatus, lat. hiatus, cf. hiare – a căsca].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SILÁBĂ s.f. Parte dintr-un cuvânt alcătuită dintr-unul sau din mai multe sunete, care se rostește într-o singură emisiune a vocii. [Cf. lat. syllaba, gr. syllabe].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EXPÚNE vb. I. tr. 1. a reda prin cuvinte, a relata. 2. a prezenta publicului lucruri, obiecte selecționate. ◊ a așeza (ceva) într-un loc favorabil exercitării unei influențe, unei acțiuni etc. 3. a supune acțiunii luminii un material fotosensibil. II. tr., refl. a pune, a se afla în fața unei primejdii, a unei neplăceri. (< lat. exponere)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

párte f., pl. părțĭ (lat. párs, pártis; it. sp. pg. parte, fr. part). Bucată, fragment, porțiune: un sfert e a patra parte din ceva, escadronu e o parte din regiment, Eŭropa e unu din cele cincĭ părțĭ ale lumiĭ. Porțiune care se cuvine saŭ cade cuĭva: am și eŭ parte la cîștig. Noroc, soartă, ursită: așa ĭ-a fost partea, n´a avut parte să fie și el fericit. Loc, lature, direcțiune: în toate părțile țăriĭ. Privință: din partea paralelor staŭ bine. Partidă în căsătorie: o parte bună. (Pop.). Gen, sex: cuvînt de partea femeĭască, animal de partea bărbătească. Muz. Fiecare din melodiile care la un loc formează armonia. Fragment dintr´un cîntec. Jur. Fiecare din ceĭ doĭ adversarĭ care se judecă. A face cuĭva parte din ceva, a-ĭ lăsa și luĭ, a-l împărtăși și pe el. A pune de-o parte [!] saŭ la o parte, a economisi, a rezerva. A te da la o parte, de-o parte saŭ într´o parte, a te da în lături. A avea parte la ceva, a avea drept de participare la ceva. A avea parte de ceva, să puĭ mîna pe ceva, a avea noroc de ceva. A lua parte la ceva, a participa la ceva. În partea dreaptă orĭ stîngă, în mîna dreaptă orĭ stîngă, la dreapta orĭ la stînga. În partea loculuĭ, în acest ținut, regiune: am fost și noĭ pin [!] partea loculuĭ (= pe acolo). A fi într´o parte, a fi într´o ureche, a fi smintit. Gram. Parte de cuvînt, clasă de cuvinte (subst., adj., pron. ș. a.). Prov. Cine împarte, parte-șĭ face, cine e pus să împartă altora ceva, îșĭ rezervă luĭ o porțiune bună. Aĭ carte? Aĭ parte! (în vechime) Aĭ acte, documente? Eștĭ fericit (astăzĭ). Aĭ învățat la școală? Știĭ carte? Eștĭ fericit! În altă parte, aĭurea. Din altă parte, de aĭurea. În toate părțile, pretutindenea [!]. Din toate părțile, de pretutindenea. La o parte! dă-te în lăturĭ, fugĭ! pe de o parte..., pe de alta, într´o privință... într´alta. Parte..., parte, o parte..., alta: dintre soldațĭ, parte aŭ murit de boale [!], parte în luptă. În parte, 1. parțial: a ploŭat în parte și pe acolo, 2. împreună, reciproc: s´aŭ bătut în parte. A parte (it. à parte), separat, în particular.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect sau într-un material tare. — Onomatopee.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÂRȚ interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, strident produs de uși, roți etc. ♦ Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, alternativ al unui lucru care se mișcă când într-un sens, când în altul. ♦ Compus; (depr.) scârța-scârța-pe-hârtie s. m. = funcționar, conțopist. 2. Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte în timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie în timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire sau de dispreț față de afirmația cuiva; da' de unde! vorbă să fie! [Var.: scấrța, scấrțai interj.] – Onomatopee.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

DISJUNCTÍV, -Ă adj. Care desparte, separă; care deosebește; (gram.) care marchează o opoziție între idei, unind totuși cuvintele între ele. ◊ Propoziție disjunctivă (și s.f.) = propoziție coordonată care se găsește într-un raport de excludere față de coordonata ei; conjuncție disjunctivă = conjuncție care introduce o propoziție desjunctivă. ♦ (Log.; despre judecăți) In care se admit cu privire la același subiect note care se exclud între ele. [< lat. disiunctivus, cf. fr. disjonctif].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EXPÚNE vb. III. 1. tr. A arăta, a reda prin cuvinte; a relata. 2. tr. A prezenta publicului lucruri, obiecte selecționate. ♦ A așeza (ceva) într-un loc favorabil exercitării unei influențe, unei acțiuni etc. 3. tr., refl. A pune sau a se afla în fața unei primejdii, a unei neplăceri etc. 4. tr. A supune acțiunii luminii (pentru a obține un clișeu, o fotografie etc.). [P.i. expún, conj. -nă, ger. -nând. / < lat. exponere, după pune].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

fáră s. f. – Castă, rasă. – Mr. fară. Ngr. φαρα, cf. alb. farë (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare să provină din longob. fara (Pușcariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), și a fost citat ca element v. germ. în rom., nejustificat, se pare, întrucît este vorba de un cuvînt împrumutat dintr-un idiom balcanic, în epocă recentă. În același timp, este cuvînt incert, întrebuințat de patru ori de Petru Maior, care folosește adesea cuvinte mr. (și acesta pare a fi cazul lui fară) și o dată într-un text popular din Hațeg, în care este posibil să fie o pătrundere a mr. După Mladenov 660, cuvîntul ar fi de origine tc.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

futurologíe s.f. ◊ „Se naște sub ochii noștri o nouă știință – știința previziunii, știința viitorului (futurologia) – știința despre legile și metodele prognozării sociale.” Cont. 2 II 68 p. 1. ◊ „O nouă știință: futurologia. În unele țări, au luat ființă institute pentru cercetarea sistematică a condițiilor tehnologice și economice din următoarele două ultime decenii ale secolului XX. Futurologia, știința prevederii progresului științific, câștigă tot mai mult teren.” R.lit. 26 II 70 p. 23 (din fr. futurologie, engl futurology, germ. Futurologie; BD 1968, DMN, DMC 1968, PN 1981; Th. Hristea în LR 3/72 p. 191; v. și Caiete critice 8-9/91 p. 47; cuvântul a fost creat de istoricul german Ossip Kurt Flechtheim în 1943 – M. Botez într-o scrisoare din 16 IX 93 către Adrian Niculescu; DN3, DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

trogloditizáre s.f. ◊ „Limba română suportă și ea greutățile tranziției [...] referitor la felul cum arată această limbă de tranziție, d-na Tatiana Slama-Cazacu folosește un cuvânt foarte sever, neînregistrat în DEX: trogloditizare. Altfel spus, limba s-ar afla într-un îngrijorător proces de degradare, devenind primitivă și grosolană.” R.lit. 35/93 p. 1 (din troglodit + -izare; formație personală a dnei Tatiana Slama-Cazacu)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MULTI ENIM SUNT VOCATI, PAUCI VERO ELECTI (lat.) mulți chemați, puțini aleși – Matei, 20, 16; 22, 14. Cuvinte care se referă la viața viitoare; se aplică și în viața prezentă într-o serie de situații.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÂRȚ interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, strident produs de uși, roți etc. ♦ Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, alternativ al unui lucru care se mișcă când într-un sens, când în altul. ♦ Compus: (depr.) scârța-scârța-pe-hârtie s. m. = funcționar, conțopist. 2. Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte în timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie în timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire sau de dispreț față de afirmația cuiva; da’ de unde! vorbă să fie! [Var.: scấrța, scấrțai interj.] — Onomatopee.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

MDE interj. Cuvânt care exprimă o afirmație, un sentiment, o atitudine de șovăială, de sfială etc. (într-o situație delicată). – Din de2.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CONVERSIÚNE s.f. 1. Schimbare a condițiilor unui împrumut (prin prelungirea termenelor, micșorarea dobânzilor etc.). ♦ (Ec.) Preschimbare a unei valori (mai ales monetare) într-o valoare de altă natură. 2. (Rar) Schimbare a naturii, a formei unui lucru. ♦ Transformare în urma unui proces chimic, a unei specii de molecule în alte specii de molecule. ♦ (Biol.; în forma conversie) schimbare în ordinea liniară a genelor; transmutație genetică. 3. Reluare în ordine inversă a termenilor unei sintagme sau fraze, fără ca înțelesul să sufere; reversiune. ♦ Formare de noi cuvinte prin schimbarea categoriei gramaticale; hipotaxă. 4. (Log.) Răsturnare a unei judecăți prin înlocuirea reciprocă a subiectului cu predicatul. ♦ (Cib.) Traducere a unui cuvânt, a unui număr sau a unui mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj într-altul. [Var. conversie s.f. / cf. fr. , engl. conversion, lat. conversio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STEREOTIPÍE s.f. 1. (Poligr.) Stereotipar. ♦ Clișeu metalic obținut prin procedeul stereotiparului. ♦ Instalația și încăperea în care se lucrează stereotiparul într-o tipografie. 2. Simptom al unor boli mintale manifestat prin repetarea stereotipă a acelorași cuvinte sau mișcări. 3. (Fig.) Stereotipism. [Gen. -iei. / < fr. stéréotypie].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PERSONALITÁTE s.f. 1. Ceea ce caracterizează o persoană și o deosebește de oricare alta; caracterele proprii ale unei persoane; originalitate, individualitate. ♦ (Jur.) Personalitate juridică = calitatea de a fi persoană juridică. 2. Om de seamă, important, persoană cu calități și merite deosebite într-un domeniu de activitate (știință, artă, viață social-politică etc.). 3. (Rar; la pl.) Cuvinte jignitoare, aluzii tendențioase la adresa cuiva. [Pl. -tăți. / cf. fr. personnalité, it. personalità].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

POLITÍP s.n. (Poligr.) Grup de cuvinte sau de semne care se întrebuințează des, mai ales în titluri, fiind turnate într-un singur bloc. [< fr. polytype].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DICȚIONÁR s. n. 1. lucrare lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi sau ale unui sector al acesteia, aranjate în aceeași limbă sau într-o limbă străină. ◊ listă alfabetică de termeni, cu explicațiile necesare, aparținând unei anumite științe, arte etc. 2. (inform.) listă a unui fișier conținând în ordine indicații despre componentele acestuia; listă conținând cuvinte-cheie și interpretarea lor. (< fr. dictionnaire, lat. dictionarium)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

HIÁT s. n. 1. întâlnire a două vocale din același cuvânt sau din cuvinte alăturate care nu formează un diftong. 2. (anat.) spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. 3. lacună într-o lucrare; întrerupere. ◊ moment într-o piesă de teatru în care rămâne scena goală; (fig.) pauză, gol. (< fr., lat. hiatus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERPOLÁ vb. tr. 1. a insera cuvinte, fraze care nu aparțin textului respectiv, în textul unui manuscris. 2. (mat.) a intercala într-un șir de valori cunoscute una sau mai multe valori determinate prin calcul. ◊ a determina valoarea unei funcții într-un punct al unui interval, cunoscând valoarea ei în extremitățile intervalului. (< fr. interpoler, lat. interpolare)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SINCATEGOREMÁTIC, -Ă adj. 1. (log.; despre cuvinte, simboluri) care nu are semnificație luat izolat, putând însă apărea ca parte constituantă într-o expresie cu semnificație. 2. (fil.; despre infinit) care conține elemente reale, actualizate, a căror mulțime este inepuizabilă, dar care nu constituie întregul prin adiția lor. (< fr. syncatégorématique)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

STEREOTIPÍE s. f. 1. (poligr. tradițională) procedeu de multiplicare a zațului sau a clișeelor tipografice prin turnare în forme solide. ◊ formă de tipar obținută prin acest procedeu. ◊ instalarea și încăperea în care se lucrează după acest procedeu într-o tipografie. 2. simptom al unor boli mintale manifestat prin repetarea stereotipă a acelorași cuvinte sau mișcări. 3. (fig.) stereotipism. (< fr. stéréotypie)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

briefing s.n. (anglicism) Reuniune de informare și de lucru într-un minister, o întreprindere etc. ◊ „[Primul ministru] a decis ca purtătorul său de cuvânt să organizeze zilnic câte un briefing [cu presa].” R.l. 29 X 91 p. 2. ◊ „Domnul profesor conduce [...] un briefing cu șefii de catedră.” Calende 6 VI 93 p. 14. ◊ „Obișnuitul briefing de presă din fiecare vineri de la Palatul Victoria [...]” R.l. 14 V 94 p. 7 [pron. brífing] (din engl. americ. briefing; PR 1945, DMN 1957, DMC 1969; T. Slama-Cazacu în R.lit. 16-22 XII 93 p. 12)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

scandal n. 1. ocaziune de a cădea într’o eroare sau greșală, cauzată de vr’o faptă rea ori de o cuvântare corupătoare; 2. svon ce face o faptă rea, tărăboiu.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PÁRTE părți f. 1) Element din care se compune sau în care se împarte un tot. O ~ din recoltă a fost strânsă. O ~ din deputați n-au susținut proiectul.Cea mai mare ~ marea majoritate; în mare măsură. În ~ a) într-o oarecare măsură; parțial; b) separat; pe rând; c) aparte. ~ de vorbire clasă de cuvinte grupate conform anumitor caracteristici morfologice. ~ de propoziție element constructiv al unei propoziții care îndeplinește o anumită funcție sintactică. 2) Cantitate care îi revine cuiva la o împărțeală. ◊ ~ea leului cantitate preponderentă pe care și-o ia cineva dintr-un câștig obținut în comun. A avea ~ de ceva a dispune, a se bucura de ceva. A face ~ dreaptă a împărți egal. 3) Contribuție la o activitate comună. ◊ A lua ~ a participa. 4) Porțiune dintr-un spațiu; loc. Din care ~ vine?Cele patru părți ale lumii cele patru puncte cardinale. Din ~ea (sau părțile) locului din ținutul (localitatea) despre care se vorbește; localnic. În toate părțile peste tot; pretutindeni. 5) Extremitate laterală a unui obiect; margine; latură. ◊ A se da la o (sau într-o, de-o) ~ a) a se feri; a se da în lături; b) a se eschiva; a se sustrage. A lăsa la o ~ a înceta de a mai îndeplini; a abandona. A pune la (sau de o) ~ a economisi; a lăsa în rezervă. A da (sau a face) într-o ~ a ocoli. Din ~ea cuiva (sau a ceva) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; din punctul de vedere al cuiva. Pe de o ~ privind sub un aspect. Pe de altă ~ privind sub alt aspect. 6) Persoană (organizație sau stat) antrenată într-o anumită acțiune. 7) Totalitate de persoane care alcătuiesc aceeași categorie socială sau profesională. ◊ ~ bărbătească ființă de sex bărbătesc. ~ femeiască ființă de sex feminin. Din ~ea mamei (a tatălui etc.) din neamul mamei (al tatălui etc.). Din ~ea (cuiva) în numele cuiva; ca reprezentant al cuiva. A fi de ~ea cuiva a susține pe cineva. A-i lua (sau a-i ține) cuiva ~ a-i lua cuiva apărarea. 8) Porțiune dintr-o lucrare; compartiment. ~ea finală. ~ea practică. [G.-D. părții] /<lat. pars, ~tis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bárză (bérze), s. f. – Pasăre călătoare, cocostîrc. – Var. (Olt.) bardăș, bardoș. Cuvînt obscur, provenind probabil din lat. *gardea, în loc de ardea „bîtlan”. Existența lui g- în lat. este atestată de it., sp. garza, port. garça. Este dificil de explicat alterarea inițialei în rom. Este posibil să fie vorba de un b- primar, alterat tîrziu în it. și sp., ca în cazul lui vadusguado sau vastareguastare (cf. Meyer-Lübke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curînd de o confuzie balcanică a lui g cu b, permanentă în sl. (cf. sb. briziti față de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., și care se produce în rom. numai inainte de un u (rubusrug; lingualimbă; nebulanegură; cf. lat. gulasard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja în REW 619. Totuși, se consideră în continuare, în mod tradițional și general, că este vorba de un cuvînt din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhë) „alb” (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Barič, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe lîngă faptul că această explicație este insuficientă, atîta vreme cît nu cunoaștem istoria cuvîntului alb., este posibil să avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se întemeiază, într-adevăr, pe o serie de supoziții îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, alb. și rom., sînt identice; ideea că păsările primesc de obicei numele culorii penajului lor; și ideea că albul atrage cel mai mult atenția din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary 315 caută etimonul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-europenei, care ar trebui să însemne „strălucitor”. În ce ne privește, credem că alb. barth „alb”, ca și rut. barza „oaie cu pieptul alb” (pe care Candrea, Elementele, 400 și Rosetti, II, 110 îl consideră der. din rom.) și sb. barzast „cafeniu, brun” nu au nici o legătură cu numele berzei, și reprezintă sl. brĕzŭ „alb”, într-o fază anterioară metatezei lichidelor; cf. breaz.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LOGATÓM s.m. Cuvânt artificial monosilabic fără semnificație, folosit la aprecierea calității unei transmisiuni telefonice sau a audiției într-o sală de conferințe. [< fr. logatome, cf. gr. logos].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

vide (cuvânt">cuv. lat. „verzi”), termen ce desemnează, într-o partitură*, un fragment prin înlăturarea căruia se propune o variantă scurtată a lucrării. Cuvântul, despărțit în silabe, indică începutul (vi-) și, respectiv, sfârșitul (-de) saltului propus. Abrev. v.s. (v. sequens sau v. subito). V. salto.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PORNOGRAFÍE (‹ fr. {i}; {s} gr. pornos „desfrânat” + graphe „descriere”) s. f. Reprezentare obscenă a sexualității umane, cu tendința de a corupe indivizii și având efecte dăunătoare asupra moralității în societate. P. nu trebuie confundată cu arta erotică; în p. esențială este obscenitatea, iar anumite părți ale comunității, îndeosebi femeile și copiii, sunt puse într-o lumină degradantă și umilitoare. Scriere, desen, fotografie, film etc. în care sunt folosite cuvinte, atitudini, procedee cu caracter obscen, indecente. ◊ Atitudine, faptă, vorbă obscenă. ◊ Ceea ce depășește în mod flagrant limitele bunei-cuviințe, ale moralei.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DICȚIONÁR, dicționare, s. n. Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

CUSTÓDE s. m. 1. cel care are în grijă paza unor bunuri. 2. lucrător într-o bibliotecă având misiunea de a supraveghea eliberarea și restituirea cărților în sala de lectură. 3. cuvânt, silabă însemnată pe ultima pagină a fiecărei coli sau pe fiecare pagină, în partea dreaptă sub ultimul rând, și repetat la începutul paginii următoare pentru a arăta ordinea colilor și a paginilor manuscriselor. (< it. custode, lat. custos, -odis)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ROL1 s. n. I. 1. listă a proceselor care urmează să fie judecate într-o zi de către o instanță. 2. registru în care sunt trecuți contribuabilii la percepție. 3. listă a echipajului unei nave. 4. (în unele țări) lista tuturor navelor și a caracteristicilor lor tehnice. II. 1. parte (de text, melodică etc.) ce revine unui interpret într-un spectacol. ◊ personajul interpretat de un actor. 2. atribuție, sarcină care revine cuiva într-o acțiune; menire. 3. semnificație de ordin semantic sau lingvistic pe care o poate avea un cuvânt. (< fr. rôle)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

job s.n. (anglicism) ◊ „Studenții americani vor să obțină cât mai repede cu putință un «job», un serviciu salariat și totodată să aibă asigurarea de a nu fi amenințați cu șomajul.” V.stud. 6 II 74 p. 12. ◊ „Într-o cărticică liliputană [...] M.D. reușește a ne spune totul despre job, definit în câteva cuvinte chiar pe copertă.” R.l. 2 IV 94 p. 14; v. și ◊ „22” 511 VI 92 p. 9; v. și redegist [pron. giob] (din engl. job; cf. fr. job; DMN, DMC 1949; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

NE SUTOR, ULTRA CREPIDAM (lat.) cizmare, numai sus de sanda! – Pliniu cel Bătrân, „Naturalis historia”, 35-36. Cuvintele pictorului Apelles adresate unui cizmar care, după ce criticase felul în care era pictată sandaua într-un tablou, încerca să aprecieze și restul tabloului. Astăzi, se adresează acelora care vorbesc despre lucruri ce depășesc competența lor.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

REGIONALÍSM (‹ fr.) s. n. 1. Mișcare sau doctrină care pornind de la existența unor entități regionale în unele provincii ale unei țări duc la o activitate descentralizatoare, independentă de capitală; supraapreciere a unei provincii; patriotism local. 2. (LINGV.) Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic pentru un anumit grai. R. sunt de obicei de natură lexicală (cuvinte, de ex. mold. curechi „varză”) și fonetică (variante ale cuvintelor existente în limba comună, de exemplu pronunțarea bănățeană frace pentru frate); există însă și r. gramaticale-morfologice (forme flexionare) și sintactice (construcții). R. sunt folosite pentru culoarea locală în limba literaturii artistice, unele dintre ele devenind cu timpul bunuri ale limbii literare. Sin. provincialism.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

HONEGGER [onegé:r], Arthur (1892-1955), compozitor francez de origine elvețiană. Elev al lui C.M. Widor și V. d’Indy; membru al „Grupului celor șase”. Opere („Antigona”), balete („Semiramis”), oratorii („Regele David”, „Ioan d’Arc pe rug”, „Dansul morții”), concerte, simfonii („Liturgica”), piese orchestrale („Pacific 231”), muzică de cameră („Pastorală de vară”), de scenă, de film. A reluat marile forme clasice într-un spirit nou, aducând interesante soluții în domeniul recitativului vocal și al valorificării muzicale a cuvântului. Mare armonist. Un liric autentic, H. și-a propus să obțină un contact cât mai direct între muzica sa și public. Memorii.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DICȚIONÁR, dicționare, s. n. Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. [Pr.: -ți-o-] — Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice.Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu.Expr. () bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria.Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

CONTÉXT, contexte, s. n. 1. Fragment dintr-o scriere în cadrul căruia se găsește un cuvânt, o expresie, un pasaj etc. interesant. ♦ Text, cuprins. 2. Fig. Conjunctură, situație specifică, circumstanță, stare de lucruri într-un anumit moment. – Din fr. contexte.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a menționa, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice.Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu.Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria.Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

VENÍ, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) a ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni (cuiva) inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele ! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta ? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit ( sau de)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni cuiva ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: viu] – Lat. venire.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de kstefani | Semnalează o greșeală | Permalink

CRÚCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc. așezate perpendicular și simetric una peste alta și constituind simbolul credinței creștine. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, definitiv lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sân = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur, spun oamenii superstițioși când aud numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (I 1), având diferite semnificații: într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; înaintea unui cuvânt atestă vechimea mare a cuvântului respectiv; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării etc. ◊ Cruce roșie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanțelor, centrelor de asistență medicală, de prim ajutor etc. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă dintr-un gest (semnul crucii) făcut cu degetele la frunte, la piept și, succesiv, la cei doi umeri. ◊ Expr. A-și face cruce = a) a executa simbolul crucii (I 1); b) a se minuna, a se mira tare. 4. Religia, confesiunea creștină: creștinism. 5. Termen care intră în componența numelui unor decorații, insigne etc. în formă de cruce (I 1). Crucea „Sfântul Gheorghe”. 6. Nume dat la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte, dispuse în formă de cruce (I 1). ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițând transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. 7. Piesă de oțel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire, din care se despart două orificii laterale perpendiculare. ♦ Fiting cu patru intrări. ♦ Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezisul peste proțap. Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopții = miezul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ◊ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = (e) la amiază, (ne aflăm) la ora 12 din zi. ♦ (Adverbial) Cruciș. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. 8. Instrument de tortură în antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare până la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. ♦ (La catolici) Drumul crucii = ciclu de 14 picturi sau sculpturi reprezentând chinurile lui Cristos de la judecata lui Pilat până la răstignire; calvar, drumul Golgotei. 9. (Pop.: art.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce (I 1). 10. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspântie. ◊ Expr. A face cruce = (despre vehicule cu orar fix) a se întâlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întâlni pe cineva din întâmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a avea de ales între mai multe soluții; a se ivi piedici înaintea cuiva. ♦ (Înv.) Echipă compusă din doi până la patru soldați, care erau obligați să plătească, în mod solidar, căpeteniilor o anumită cotă de impozite. 11. (În sintagma) Cruce de voinic (sau de om) = bărbat în toată puterea; bărbat bine făcut; voinic. II. (Bot.) Compuse: crucea-pământului = plantă erbacee meliferă din familia umbeliferelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori albe sau roz; brânca-ursului (Heracleum sphondylium); crucea-voinicului = plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Hepatica transilvanica). – Lat. crux, -cis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gudovan | Semnalează o greșeală | Permalink

SEMNALIZÁRE, semnalizări, s. f. 1. Acțiunea de a semnaliza și rezultatul ei; înștiințare, comunicare prin semnale. 2. (Psih.) Punere a organismului în legătură cu mediul, prin anumite semnale. ◊ Sistem de semnalizare = totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarței cerebrale. Primul sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare legată de „semnalele directe”, adică de însușirile optice, acustice, olfactive etc. ale obiectelor din realitate. Al doilea sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare specifică oamenilor, legată de cuvinte, denumite de Pavlov semnale ale semnalelor directe; limbajul. 3. (Concr.) Instalație pe un aerodrom, la o cale ferată, într-un port, la intersecțiile străzilor cu ajutorul căreia se fac comunicări prin semnale la distanță. – V. semnaliza.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SENS ~uri n. 1) Conținut (noțional sau logic) interior; semnificație a unui lucru; înțeles. 2) lingv. Înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale. ◊ ~ lexical înțeles individual propriu fiecărui cuvânt. ~ gramatical înțeles categorial propriu unui cuvânt ca element al unei clase gramaticale de cuvinte. ~ propriu înțeles obișnuit al unui cuvânt sau al unei expresii, care redă în mod direct conținutul celor exprimate; sens primar. ~ figurat înțeles deosebit de cel propriu apărut prin metaforizare; sens derivat. ~ literal înțeles exact, neinterpretat, al unui cuvânt sau al unei expresii. 3) Suport rațional; logică a gândirii. ◊ Cu dublu ~ care are două înțelesuri; echivoc; ambiguu. Într-un anumit ~ într-o anumită privință. Lipsit de ~ fără conținut conceptual. 4) Bază rațională care justifică esența unui lucru sau realizarea unei acțiuni; rost. ~ul vieții. N-are nici un ~.Fără ~ fără un scop determinat; într-o doară. 5) Destinație a unui lucru în funcție de utilitatea lui; rost; noimă. 6) Direcție spre care este orientată o mișcare. În ~ opus. În toate ~urile.~ unic circulație a vehiculelor într-o singură direcție. /<lat. sensus, fr. sens
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SENS s.n. 1. Înțeles, semnificație, accepție (a unui cuvânt, a unei expresii etc.). ♦ Conținut. 2. Rost, noimă, rațiune. 3. Direcție, orientare. ◊ Sens unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență; sens giratoriu = sens obligatoriu pe care trebuie să-l urmeze autovehiculele în jurul unui rond situat la o intersecție, într-o piață etc. [Cf. fr. sens, lat. sensus].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INCIDÉNT, -Ă adj. 1. (Despre cuvinte, propoziții) Intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze. 2. Rază incidentă = rază care atinge o suprafață într-un anumit punct. [Cf. fr. incident, it. incidente].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MEZOSTÍH s. n. problemă enigmistică înrudită cu acrostihul, a cărei soluție este un cuvânt obținut prin citirea câte unei litere de la mijlocul fiecărui vers în ordinea stabilită de autor și într-un anumit sens (vertical, oblic etc.). (< mezo- + /acro/stih)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

VENÍ, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc.Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul), ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja; a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat, ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit), ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-odată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.) ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] — Lat. venire.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SEMNALIZÁRE, semnalizări, s. f. 1. Acțiunea de a semnaliza și rezultatul ei; înștiințare, comunicare prin semnale. 2. (Psih.) Activitate a emisferelor cerebrale prin care diferiți stimuli, asociindu-se cu stimuli care declanșează anumite reflexe înnăscute, pot deveni semnale ale acestora din urmă, declanșând aceleași reacții. ◊ Sistem de semnalizare = totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarței cerebrale. Primul sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare legată de „semnalele directe”, adică de însușirile optice, acustice, olfactive etc. ale obiectelor din realitate. Al doilea sistem de semnalizare = activitatea de semnalizare specifică oamenilor, legată de cuvinte, considerate de Pavlov semnale ale semnalelor directe; limbajul. 3. (Concr.) Instalație pe un aerodrom, la o cale ferată, într-un port, la intersecțiile străzilor cu ajutorul căreia se fac comunicări prin semnale la distanță. — V. semnaliza.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CRÚCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc. așezate perpendicular și simetric una peste alta și care constituie principalul simbol al religiei creștine, reprezentând jertfa de răscumpărare pentru oameni a lui Isus Hristos. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, definitiv lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sân = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur, spun oamenii superstițioși când aud numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (I 1), având diferite semnificații: într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; înaintea unui cuvânt atestă vechimea mare a cuvântului respectiv; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării etc. ◊ Cruce roșie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanțelor, centrelor de asistență medicală, de prim ajutor etc. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă dintr-un gest (semnul crucii) făcut cu degetele la frunte, la piept și, succesiv, la cei doi umeri. ◊ Expr. A-și face cmce = a) a executa simbolul crucii (I 1); b) a se minuna, a se mira tare. 4. Religia, confesiunea creștină; creștinism. 5. Termen care intră în componența numelui unor decorații, insigne etc. în formă de cruce (I 1). Crucea „Sfântul Gheorghe„. 6. Nume dat la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte, dispuse în formă de cruce (I 1). ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițând transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. ◊ Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap. 7. Piesă de oțel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire, din care se despart două orificii laterale perpendiculare. ♦ Fiting cu patru intrări. 8. (În sintagmele) Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află Soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopții = miezul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ◊ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau Soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = (e) la amiază, (ne aflăm) la ora 12 din zi. ♦ (Adverbial) Cruciș. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. 9. Instrument de tortură în Antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare până la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Drumul crucii = suită de 14 popasuri, marcate prin picturi sau sculpturi, reprezentând patimile lui Hristos de la judecata lui Pilat până la răstignire; calvar, drumul Golgotei. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. 10. (Pop.; art.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce (I 1). 11. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspântie. ◊ Expr. A face cruce = (despre vehicule cu orar fix) a se întâlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întâlni pe cineva din întâmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a avea de ales între mai multe soluții; a se ivi piedici înaintea cuiva. ♦ (Înv.) Echipă compusă din doi până la patru soldați, care erau obligați să plătească căpeteniilor, în mod solidar, o anumită cotă de impozite. 12. (În sintagma) Cruce de voinic (sau de om) = bărbat în toată puterea; bărbat bine făcut; voinic. II. (Bot.) Compuse: crucea-pământului = plantă erbacee meliferă din familia umbeliferelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori albe sau roz (Heracleum sphondylium); brânca-ursului; crucea-voinicului = plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Hepatica transilvanica). Lat. crux, -cis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ALFABÉT, alfabete, s. n. Totalitatea literelor, așezate într-o ordine convențională, reprezentând sunetele de bază ale unei limbi. ◊ Alfabet fonetic = alfabet care asociază fiecărei litere un cuvânt de circulație a cărui inițială o constituie litera respectivă, în scopul evitării erorilor la transmisiile telefonice și radiotelefonice. ◊ Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii și puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

MÁSĂ2, mese, s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau mai multe picioare și pe care se mănâncă, se scrie etc. ◊ Masă verde = a) masă2 (1), de obicei acoperită cu postav verde, la care se joacă jocuri de noroc; p. ext. joc de noroc; b) masă2 (1) în jurul căreia stau diplomații când duc tratative internaționale. Masă rotundă = dezbatere liberă pe o temă dată, la care sunt chemați să-și spună cuvântul specialiștii din domeniul respectiv (sau reprezentanți ai publicului larg). Sală de mese = încăpere în care se servește mâncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină, etc. Masă caldă = un fel de tejghea metalică încălzită pe care sunt expuse și menținute calde preparate alimentare, în localurile de alimentație publică. ◊ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă masă = pe neașteptate, pe nepregătite, deodată. ◊ Expr. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (sau a întinde, a așterne) masa = a aranja, a pregăti și a pune pe masă2 (1) toate cele necesare pentru a servi mâncarea. A strânge masa = a aduna de pe masă2 (1) mâncările rămase și farfuriile, tacâmurile etc. cu care s-a mâncat. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi sărac. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata; b) se spune când ești obligat să servești mereu de mâncare. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a primi invitați mulți, a oferi ospețe, banchete; p. ext. a se ține de petreceri. A pune (pe cineva) la masă cu tine = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele care stau în jurul aceleiași mese2 (1) și mănâncă; mesenii. 2. Ceea ce se mănâncă; mâncare, bucate; p. ext. prânz, cină; ospăț, banchet. ◊ Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prânzul; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prânz; după-amiază; b) în fiecare după-amiază. ◊ Expr. A lua masa sau a sta (ori a ședea) la masă = a mânca de prânz sau de cină. A avea casă și masă = a avea ce-i trebuie pentru a trăi. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, fără necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamană cu o masă2 (1) și se folosesc în diverse scopuri practice. ◊ Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. 4. Compus: (Bot.) masa-raiului = plantă erbacee cu flori roz-purpurii (Sedum carpaticum).Lat. mensa.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cristian | Semnalează o greșeală | Permalink

DREPTÁTE, (rar) dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Din dreptătáte (înv. „dreptate” < drept + suf. -ătate).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERPOLÁ vb. I. tr. 1. A insera cuvinte sau fraze în textul unui manuscris sau al unui act care nu aparțin textului respectiv. 2. (Mat.) A intercala într-un șir de valori cunoscute unul sau mai mulți termeni determinați prin calcul. ♦ A determina valoarea unei funcții într-un punct al unui interval, cunoscând valoarea ei în extremitățile intervalului. [< fr. interpoler, it., lat. interpolare].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CADÉNȚĂ s.f. 1. Repetare într-un anumit ritm a unor mișcări; (mil.) mișcare ritmică a pașilor în marș. ◊ În cadență = cu mișcări uniform repetate. ♦ Număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp. 2. Modulare a vocii sau a unui sunet înainte de pauză. ♦ Succesiune regulată a unor cuvinte, a unor fraze. ♦ Formulă armonică care formează sfârșitul unei compoziții muzicale. ♦ Pasaj (final, cu caracter de improvizație) dintr-un concert, în care solistul este lăsat să-și desfășoare virtuozitatea. [< it. cadènza, fr. cadence].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AFÍX s. n. 1. nume generic pentru prefixe, sufixe și infixe, care se adaugă rădăcinii cuvintelor pentru a le modifica sensul, funcția, rolul; orice instrument gramatical având un asemenea rol. 2. (mat.) punct, număr complex într-un sistem de coordonate rectangulare. (< fr. affixe, lat. affixus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

INCIDÉNT, -Ă I. adj. 1. (despre cuvinte, propoziții) intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze. 2. (despre fascicule de radiații) care atinge o suprafață într-un anumit punct. II. s. n. 1. eveniment neașteptat, neplăcut, care survine în timpul unei activități. ◊ greutate, dificultate. 2. (jur.) obiecție, contestație accesorie la cauza principală a unui proces. (< fr. incident)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

incipit (cuvânt">cuv. lat. „început”) I. 1. În cântarea liturgică greg.*, i. este sinonim cu intonație (1, 2). 2. În polif. vocală a sec. 13-14, i. este fragmentul melodic inițial (text muzical asociat cu text literar) al cantus firmus*-ului executat omofon* de către tenor (3); cele câteva cuvinte ale i. se instituie în general în titlul lucrării sau al secțiunii de lucrare din care provin. II. Într-o accepțiune mai largă, i. desemnează primele măsuri* sau fragmentul melodic introductiv al oricărei lucrări muzicale. A devenit (în 1934, Ch. van der Borren) un mijloc de desemnare a operelor cuprinse într-un catalog tematic (sin.: initium).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

legato (cuvânt">cuv. it. „legat”), indicație de interpretare care arată succesiunea fără nici o întrerupere a sunetelor. În muzica vocală și la instr. de suflat, pasajul în l. se execută printr-o singură respirație; la instr. de coarde cu arcuș, l. se execută într-o singură trăsătură de arcuș; la instr. cu claviatură*, ridicarea degetului de pe clapă se face abia după apăsarea celei următoare. L. se indică în partitură* printr-un arc, așezat deasupra grupului de note*. Uneori se utilizează superlativul legatissimo care se notează prin cuvântul însuși. Ant.: non. l. Semnul l., în muzica vocală, mai arată că un grup de note se cântă într-o singură silabă de text. În acest caz, subdiviziunile [v. diviziune (1)] de optime, șaiprezecime etc.se notează prin bare (II, 1), ca în muzica instr.L. de prelungire are rolul de a prelungi valoarea* unei note, inclusiv peste o bară (II, 3) de măsură. V. punct; sincopă.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ALFABÉT, alfabete, s. n. Totalitatea literelor, așezate într-o ordine convențională, reprezentând sunetele de bază ale unei limbi. ◊ Alfabet fonetic = alfabet care asociază fiecărei litere un cuvânt de circulație a cărui inițială o constituie litera respectivă, în scopul evitării erorilor la transmisiile telefonice și radiotelefonice. Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii și puncte. — Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CADÉNȚĂ, cadențe, s. f. 1. Mișcare ritmică și uniformă; ritm. ◊ Loc. adv. În cadență = cu mișcări repetate la intervale egale. ♦ Numărul de lovituri pe care o armă de foc le trage într-o unitate de timp. ♦ (Fiz.) Frecvență; viteză de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmică a unor unități poetice (cuvinte, silabe), care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care formează sfârșitul unei compoziții muzicale. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistică dintr-un concert instrumental, interpretat fără acompaniament. — Din fr. cadence, it. cadenza.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.) ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

PARTÍȚIE s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei mulțimi într-o clasă de submulțimi disjuncte două câte două și a căror reuniune formează mulțimea dată. ♦ (În lingvistica matematică) Împărțirea cuvintelor după flexiune, necesară atunci când se tratează partea de vorbire, genul, clasificarea tipologică a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – împărțire].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRÓPIC, -Ă adj. (Liv.) Referitor la tropi; care se referă la o anumită folosire a cuvintelor în funcție stilistică; figurat; tropologic. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „(relativ la o) mișcare”, „tendință de mișcare într-o anumită direcție”, „tropism”. [Cf. fr. tropique < it. trope, germ. tropisch].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

cerbíce s. f.1. Ceafă, grumaz. – 2. Șira spinării. – 3. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. – Istr. cerbice. Lat. cervῑcem (Pușcariu 340; Candrea-Dens., 308; REW 1848; DAR); cf. sard. kervija „ceafă”, abruz. šervicare „a scutura”. Celelalte cuvinte romanice sînt neol. Cuvîntul rom. este înv., odinioară de uz curent în literatura scrisă, astăzi folosit de anumiți scriitori, într-un mod puțin artificial. – Der. cerbicie, s. f. (tenacitate, îndîrjire, neînduplecare); cerbicos, adj. (îndîrjit, orgolios, neîmblînzit), pentru al cărui semantism cf. v. sard. kerbiclia „voință” (Atzori 98).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

GOLF1 s. n. 1. joc sportiv care constă în introducerea cu o mică crosă (club2) a unei mingi într-o serie de gropițe succesive aflate în teren. 2. pantaloni ~ = pantaloni de sport bufanți, care se leagă sub genunchi. 3. ~ de cuvinte = joc enigmistic de cuvinte care constă în a ajunge de la un cuvânt la altul trecând printr-o serie de alte cuvinte, fiecare reprezentând metagrama celui precedent. 4. stofă pentru capoate de femei. (< engl., fr. golf)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

cateterísm s.n. 1994 (med.) Introducere a cateterului într-o cavitate a organismului pentru stabilirea diagnosticului sau în scop curativ v. fellow (din fr. cathétérisme; PR; DEX, DN3; cuvântul este mai vechi în limbă)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

beție f. 1. starea omului beat; 2. petrecere cu beție, orgie: a o duce într’o beție; 3. învățul sau patima de a bea prea mult; 4. fig. transport, entuziasm: beția succesului; 5. fig. exces: beție de cuvinte. [Derivat din beat].
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CREÁȚIE, creații, s. f. Acțiunea de a crea opere artistice, științifice etc.; (concr.) produs (valoros) al muncii creatoare, operă creată. ♦ Interpretare (cu măiestrie) a unui rol într-o piesă de teatru, într-un film. ♦ (În religiile monoteiste) a) Actul prin care Dumnezeu a creat Universul, în mod absolut, din nimic, prin cuvântul și voința Lui; b) Substanța materială a Universului, opera lui Dumnezeu. [Pr.: cre-a-.Var.: (înv.) creațiúne s. f.] — Din fr. création, lat. creatio, -onis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LOGATÓM, logatomi, s. m. Cuvânt artificial monosilabic, fără semnificație, format din trei sunete (consoană-vocală-consoană), folosit pentru aprecierea unei transmisiuni telefonice sau a audiției într-o sală. – Din fr. logatome.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TERMIFICÁ, termífic, vb. I. Tranz. A alimenta o clădire sau o localitate cu căldură produsă într-o instalație specială și distribuită printr-o rețea de conducte. [Var.: termoficá vb. I] – Din term(o)- (după modelul unor cuvinte ca electrifica, radiofica).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ban (báni), s. m.1. Monedă. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva autorității”, sau „contribuție plătită domnului feudal de către târguri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheață, într-o epocă în care moneda nu era obișnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicație este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin același nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han „(”monedă„ și ”conte„) și în v. pol. ban. Totuși, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. bány ”monedă„ (Edelspacher 9). În sfîrșit, după o ipoteză a lui Pușcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- ”viață„, de unde se deduce și mr. a băna, ”a trăi.„ Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- ”vite„ (ca lat. vitarom. vită), și apoi ”bani„ (ca lat. pecuspecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă. Der. bănar, s. m. (înv., portmoneu); bănărie, s. f. (monetărie); bănăret, s. n. (bănet); bănărit, s. n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); bănește, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, (bani mulți); bănică, s. f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bănicel, s. m. (paietă); bănișor, s. m. (bănuț, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîștig mare, productiv, lucrativ); bănuț, s. m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciuboțica-cucului, Bellis perennis; plantă, cimișir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca pervinca).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

stăpîn (-ni), s. m.1. Suveran, domn. – 2. Proprietar, posesor. – 3. Patron. – Megl. stăpǫn. Origine incertă. Este considerat de obicei drept der. din sl. stopanŭ (Miklosich, Fremdw., 127; Miklosich, Lexicon, 885; Cihac, II, 361; Lambrior 103; Tiktin; Conev 59; Candrea; Rosetti, GS, V, 158), cf. bg. stopan(in), sb. stopanin, alb. stopan „baci, sameș”. Pentru această ipoteză există două obiecții; prima se referă la dificultatea trecerii lui anîn într-un element sl., nu este de netrecut, cf. smîntînă, stînă. A doua, destul de serioasă, constă în faptul că aceste cuvinte sînt izolate în sl. și că lipsește corespondența cu familiile cunoscute, ceea ce duce la presupunerea că nu sînt la origine sl., ci împrumuturi, după unii din alb. sau poate din rom. Această circumstanță este destul de îngrijorătoare; și corespondența formală cu jupîn permite orientarea spre un cuvînt autohton (cf. Miklosich, Slaw. Elem., 10; Philippide, II, 14). Ipotezele emise pînă acum nu par fericite: din alb. štëpë „casă” (Papahagi, Notițe etimologice, 43); în loc de *istopanus, metateză improbabilă de la un lat. *hospitanushospes (Laurian și Maxim; Barič, Albanorum. Studien, 13; Pușcariu, Dacor., III, 379; Capidan, Raporturile, 149; cf. Philippide, II, 733 și Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. *stipanusstips (Giuglea, Dacor., III, 610-6; cf. observațiile lui Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 339); din numele Stephanus, rege al Ungariei (B. Migliorini, Dal. nome proprio al nome commune, Ginebra, 1927, 311; cf. împotrivă Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. stephanusgr. στέφανος (Pușcariu, Dacor., VII, 456; Pușcariu, Lr., 286); de origine balcanică (Sandfeld 94). Der. stăpînă, s. f. (patroană, suverană); stăpînesc, adj. (de stăpîn); stăpîni, vb. (a avea în proprietate; a poseda; a guverna, a domni, a exercita puterea supremă; a domina, a supune; a struni, a împiedica, a reprima, a tempera; refl., a se domina, a se înfrîna); stăpînie, s. f. (înv., dominație, seniorie); stăpînire, s. f. (domnie, seniorie; proprietate, poziție; guvern, administrație, autoritate); stăpînitor, adj. (care posedă, care domină; s. m., proprietar, domn); înstăpîni, vb. (a da în posesie); nestăpînit, adj. (de nespus, neîmblînzit, irezistibil).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ARTÍCOL, articole, s. n. 1. Compoziție cu caracter informativ, documentar, științific etc., tipărită într-o publicație periodică. ◊ Articol de fond = articol cu un conținut general de îndrumare, de orientare în problemele importante actuale; editorial. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice, la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli într-un buget sau într-un plan financiar. Articol contabil = formulă de înregistrare a unei operații economice, în ordine cronologică. 3. Obiect de comerț. 4. Particulă sau cuvânt care se alătură unui substantiv sau unui echivalent al lui, pentru a individualiza obiectul denumit de acesta. – Fr. article (lat. lit. articulus).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

CALIFICÁ, calífic, vb. I. 1. Refl. și tranz. A dobândi sau a ajuta să dobândească un nivel adecvat de pregătire într-un domeniu de activitate (împreună cu recunoașterea oficială a acestei pregătiri). 2. Refl. A obține (în urma rezultatelor favorabile) dreptul de a participa la o etapă superioară într-o competiție sau într-o probă sportivă. 3. Tranz. A arăta că o ființă sau un lucru are o anumită calitate; a caracteriza printr-un cuvânt. – Fr. qualifier (lat. lit. qualificare).
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. (În concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare; p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipită, imediat. A zice zău = a se jura. A zice nu (sau ba) = a refuza, a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea. Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul (ISPIRESCU); b) deci. Va să zică pleci.Mai bine zicând = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♦ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara, a spune (ceva); a susține, a pretinde. ♦ A promite, a afirma. Zis-a maica că mi-a face Un pieptar (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ A răspunde, a riposta; a opune. Nu-i așa jupâneșică? – Mai zi dacă ai ce (CREANGĂ). ♦ A reproșa, a obiecta. Bun suflet de om este, n-am ce zice (CREANGĂ). ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. Fosta-i și d-ta la tinerețe, nu zic (CREANGĂ). ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. ◊ (Intranz.) Boierii toți vor zice cum zice domnitorul (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! ai dreptate. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane? (DUMITRIU); b) așadar, prin urmare. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea (DUMITRIU). Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme (DELAVRANCEA); b) de exemplu. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISPIRESCU). 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui. ◊ Impers. Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat (SBIERA). ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

telecronicár, -ă s.m.f. Cronicar al emisiunilor de televiziune ◊ „Telecronicari și telecronicare, ascuțiți-vă creioanele.” Fl. 14 I 67 p. 2. ◊ „În curând telespectatorii vor avea prilejul să-și spună cuvântul. Iată și pentru confrații telecronicari un prilej fericit de a privi cu atenție o realizare ambițioasă și care a cerut într-adevăr sacrificii.” Săpt. 13 VI 75 p. 4; v. și Cont. 9 V 69 p. 1 (din tele-1 + cronicar; DEX-S)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TERMOFICÁ vb. I. (Folosit numai la timpurile compuse, ger., part. și supin) Tranz. A alimenta o clădire sau o localitate cu căldură produsă într-o instalație specială și distribuită printr-o rețea de conducte. [Var.: termificá vb. I] — Din term(o)- (după modelul unor cuvinte ca electrifica, radiofica).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

POTICNÍ, poticnesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se lovi în timpul mersului cu piciorul de ceva și a-și pierde echilibrul; a se împiedica. ♦ A cădea (în urma lovirii de ceva). 2. Tranz. A pune cuiva piedică în mers sau, fig., într-o acțiune. 3. Refl. Fig. A întâmpina o dificultate sau a nu izbuti în desfășurarea unei acțiuni. ♦ Spec. A pronunța cu greutate cuvintele, a vorbi cu întreruperi, cu greutate. – Din sl. potŭknonti.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

TÁRE, tari, adj., adv. I. Adj. 1. Care are o consistență solidă, care opune rezistență la apăsare și nu poate fi ușor pătruns, străbătut, desfăcut, despicat; lipsit de moliciune, solid; p. ext. trainic, durabil. ♦ Care este mai consistent decât în mod obișnuit; vârtos, des; (despre pâine) uscat; (despre ouă) răscopt. ♦ Fortificat, întărit. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decât cu greu), fără suplețe; (despre pânză sau obiecte de pânză) scrobit, apretat. ◊ Pânză tare = pânză (cu țesătură rară) foarte apretată, folosită în croitorie. 3. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Care are forță sau rezistență fizică, voinic, robust, viguros, puternic. ◊ Expr. (A fi) tare de(-o) ureche (sau de urechi) = (a fi) surd. 4. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care este în stare să reziste, să facă față încercărilor, cu voință fermă, energic, dârz, neclintit. ◊ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inimă) = (a fi) curajos, rezistent. ♦ (Despre colectivități) Plin de forță, puternic. ♦ Neînduplecat. 5. Care dispune de putere, de autoritate, care este stăpân pe o situație; atotputernic. ♦ Care posedă cunoștințe temeinice într-un domeniu; doct, priceput. 6. (Despre argumente) Convingător, concludent; clar, categoric. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se manifestă cu violență. ♦ Vorbe (sau cuvinte) tari = vorbe aspre, grele, jignitoare, insultătoare, injurioase. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, care răsună până departe, se aude bine. 9. (Despre aer) Răcoros, rece, tăios; p. ext. curat, ozonat. ♦ Care produce o impresie puternică asupra organelor de simț; pătrunzător, intens, ascuțit. 10. (Despre băuturi alcoolice) Care are o concentrație mare de alcool. ♦ (Despre unele substanțe alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentrație mare (și produce un efect puternic); p. restr. picant. 11. (Despre culori) Bătător la ochi; viu, puternic, intens, aprins. II. Adv. 1. Foarte, mult, extrem, teribil, grozav. ◊ (Pe lângă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului) Îți voi rămâne tare recunoscător. 2. Cu forță, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe lângă verbe ca „a vorbi”, „a spune”, „a cânta” etc.) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. Iute, repede. – Lat. talem.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SENS, sensuri, s. n. 1. Înțeles (al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale); semnificație. ♦ (În semiotică) Înțelesul unui semn. ♦ Conținut noțional sau logic. Îmi spui cuvinte fără sens. 2. Temei rațional; logică, rost, rațiune, noimă. Sensul vieții. ♦ Rost, scop, menire. ◊ Loc. adv. Fără sens = fără rost, la întâmplare. Într-un anumit sens = privind lucrurile într-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport. În sensul cuiva = potrivit vederilor, părerilor cuiva. 3. Direcție, orientare. ◊ Sens unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență, putându-se folosi toată lățimea părții carosabile. 4. (Mat., Fiz.) Fiecare dintre cele două posibilități de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune. – Din fr. sens, lat. sensus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CUVÂNT ~ínte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conținutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. ◊ A pune un ~ bun a faceo intervenție pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărți, în care se fac anumite comentarii la carte; prefață; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fața unui public. 3) Angajament pe care și-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A-și ține ~ântul (sau a se ține de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deșarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziție; considerent; opinie; părere. A-și spune ~ântul. 5) Temei al unei acțiuni. ◊ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

COMUTÁȚIE s. f. 1. comutare; schimbare, mutație. ◊ totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice. 2. trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta în cursul rotirii rotorului. 3. figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții, astfel încât prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar. (<fr. commutation, lat. commutatio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de anonim | Semnalează o greșeală | Permalink

interpretà v. 1. a traduce dintr’o limbă într’alta (ca mijloc de înțelegere personală); 2. a limpezi un text oarecare; 3. fig. a da un sens adevărat sau fals: interpretezi rău cuvintele mele.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SENS, sensuri, s. n. 1. înțeles (al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale); semnificație. ♦ (în semiotică) Înțelesul unui semn. ♦ Conținut noțional sau logic. Îmi spui cuvinte fără sens. 2. Temei rațional; logică, rost, rațiune, noimă. Sensul vieții. ♦ Rost, scop, menire. ♦ Loc. adv. Fără sens = fără rost, la întâmplare. Într-un anumit sens = privind lucrurile într-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport. În sensul cuiva = potrivit vederilor, părerilor cuiva. 3. Direcție, orientare. ◊ Sens unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență, putându-se folosi toată lățimea părții carosabile. 4. (Mat., Fiz.) Fiecare dintre cele două posibilități de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune. — Din fr. sens, lat. sensus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DREPT, DREÁPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj. (C) adv., (D) drepturi, s. n. (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea.Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru) Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta.Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou.De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei?Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirépt, -eáptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

COMUTÁȚIE s.f. 1. Comutare; schimbare, mutație. ♦ Totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice. 2. Trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta, în cursul rotirii rotorului. 3. (Lit.) Figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții astfel încât prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar. [Gen. -iei, var. comutațiune s.f. / cf. fr. commutation, lat. commutatio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PRODUCTIVITÁTE s. f. 1. însușirea de a fi productiv; randament, eficiență. ♦ ă muncii = cantitatea de produse obținute în procesul muncii de un lucrător într-o perioadă de timp determinată; eficiența cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă în procesul de producție. 2. capacitate a unor cuvinte de a forma sensuri sau derivate noi. (< fr. productivité)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

perdánt, -ă (franțuzism) ♦ 1. s.m. (Persoană) care pierde (într-o competiție) ◊ „Principalii perdanți sunt John Newcombe și Tom Okker. Primul este învins de fostul as australian Fred Stolle.” Săpt. 6 IX 73 p. 3. ◊ Cuvântul este împrumutat din franceză, unde perdant e atestat încă din anul 1238.” R.lit. 17 V 84 p. 8; v. și Luc. 17 XI 73 p. 10; v. și underdog.2. adj. Care duce la pierderi ◊ „[...] sunt convins că propensiunea către cinism și «deșteptăciune», în defavoarea eticului, este, cu timpul, perdantă. R.lit. 46/93 p. 3 (din fr. perdant; Th. Hristea în R.lit. 17 V 84 p. 8)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TOUT EST PERDU HORS L’HONNEUR (fr.) totul e pierdut în afară de onoare – Prin aceste cuvinte Francisc I vestește mamei sale înfrângerea suferită în bătălia de la Pavia, elogiind, în același timp, vitejia ostașilor săi. Exprimă sentimentul demnității într-o situație disperată.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

cuvî́nt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n´aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte [!] de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea [!] de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, a-ĭ urma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într´un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într´un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire [!], perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt [!] cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PANEGÍRIC (‹ fr., lat., ngr.; {s} gr. panegyrikós „elogiu”) s. n. 1. Scriere sau discurs public în care sunt elogiate meritele unei persoane (de obicei defuncte), ale unei instituții sau colectivități. A fost cultivat ca specie literară din Antichitate până în sec. 18. Au scris p. Socrate, Pliniu cel Tânăr, Bossuet. ♦ Elogiu, laudă (exagerată); apologie; p. ext. laudă lingușitoare. 2. Scriere hagiografică cu caracter didactic, cuprinzând cuvinte de laudă la adresa unui sfânt, ierarh sau părinte al Bisericii (ex. „Panegiricul Sfântului Mucenic Gheorghe” scris de Gr. Țamblac și copiat într-un zbornic în 1441).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*propozițiúne f. (lat. proposítio, -ónis. V. pozițiune). Acțiunea de a propune și lucru propus (ob. propúnere). Mat. Enunțarea, enunțu uneĭ teoreme: a demonstra o propozițiune. Gram. Expresiunea uneĭ cugetărĭ, o cugetare exprimată pin [!] cuvinte. (O propozițiune se compune din subĭect și predicat, ca: rîu curge, la care se pot alipi atribute, complemente saŭ determinărĭ circumstantiale. Într´o frază-s atîtea propozițiunĭ cîte verbe exprimate saŭ subînțelese sînt).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GOLF1 s.n. 1. Joc sportiv care constă în introducerea unei mingi într-o serie de gropițe succesive cu ajutorul unui baston special. 2. Pantaloni golf = pantaloni de sport bufanți, care se leagă sub genunchi. 3. Golf de cuvinte = joc de cuvinte care constă în a ajunge de la un cuvânt la altul trecând printr-o serie de alte cuvinte, fiecare reprezentând metagrama celui dinainte. 4. Stofă pentru capoate de femei. [< engl., fr. golf].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RADICÁL, -Ă adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de bază. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindecă complet. 2. Care preconizează, care propagă reforme mari, acțiuni hotărâtoare. 3. În termeni tehnici, în stil neologic. II. 1. Număr care, ridicat la o putere, dă un alt număr. ♦ Simbol matematic (?), care arată operația de extragere de rădăcină. 2. Grup atomic care rămâne neschimbat într-o reacție chimică și care, obișnuit, nu există în stare liberă. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie și care conține sensul lexical al cuvântului; rădăcină. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – rădăcină].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FIGURÁT, -Ă, figurați, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Întrebuințat cu alt înțeles decât cel obișnuit, propriu, de obicei pentru obținerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = într-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limbă etc.) Care conține (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figuré, lat. figuratus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RETÓRIC, -Ă (‹ fr., ngr.) s. f., adj. 1. S. f. Ansamblu de procedee (stilistice și compoziționale) ale expunerii orale (constituită ca artă în Antic. greco-latină: sofiștii, Platon, Aristotel, Demostene, Cicero, Quintilian), urmărind convingerea auditoriului prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc. În Ev. med., numărându-se printre cele „șapte arte liberale”, a devenit o știință rigidă, ale cărei reguli și precepte erau asimilate mecanic. În epoca modernă a fost subordonată altor domenii (ex. științele juridice). Sin. oratorie. 2. S. f. (LIT.) Poetică. 3. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ◊ Figură r. = mijloc de expresie destinat să producă un efect în discurs (text) și care constă într-o abatere de la uzul comun. Sunt clasificate în: figuri de sintaxă (inversiune, repetiția), figuri ale gândirii (hiperbola, antiteza, litota, exclamația etc.), figuri ale cuvântului sau tropi (metafora, metonimia, alegoria etc.). ♦ (Despre stil; de obicei peior.) Afectat, emfatic.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

INVERSIÚNE, inversiuni s. f. 1. Inversare. ♦ Schimbare a ordinii obișnuite a anumitor cuvinte în frază (pentru a obține efecte stilistice). ♦ (Mat.) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a pozițiilor punctelor figurii. ♦ (Med.) Așezare a organelor într-o poziție inversă față de cea normală. ◊ Inversiune sexuală = homosexualitate. 2. Procedeu de transformare directă a unui negativ fotografic în pozitiv. 3. (În sintagma) Inversiunea zaharozei = proces de transformare a zaharozei în glucoză prin hidroliză. [Pr.: -si-u-.Var.: invérsie s. f.] – Din fr. inversion, lat. inversio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

FOND s. n. I. 1. ceea ce este esențial într-un lucru, conținut. ♦ articol de ~ = articol care tratează o problemă importantă actuală; editorial; ~ lexical principal = partea esențială și cea mai stabilă a vocabularului unei limbi, cuvintele care exprimă noțiunile fundamentale din viața și activitatea oamenilor și constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. ♦ în ~ = în realitate, de fapt. 2. trăsăturile de bază ale caracterului, ale individualității unei persoane. 3. culoare de bază a unui tablou, a unei țesături etc. din care se detașează figurile, detaliile; fundal. ◊ strat de culoare sau ornament peste care se tipărește un text. 4. (sport) alergare de rezistență pe distanță lungă. 5. (fiz.) radiație greu de înlăturat sau inevitabilă, cu caracter parazit, în prezența căreia se efectuează o experiență sau măsurare. II. 1. totalitatea mijloacelor materiale și bănești de care dispune o întreprindere, o instituție etc. ♦ ~ de acumulare = parte a venitului național pe seama căreia se realizează creșterea și perfecționarea producției, se creează rezerve și se asigură sporirea fondurilor și rezervelor materiale din sfera neproductivă. 2. totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu. ♦ ~ de cărți = totalitatea cărților pe care le posedă o bibliotecă; ~ de comerț = totalitatea mărfurilor și elementelor necesare care contribuie la exercitarea unui comerț normal și profitabil. (< fr. fond)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

PROPOZÍȚIE s. f. 1. cea mai simplă unitate sintactică prin care se comunică o judecată, o idee. 2. (log.) îmbinare de cuvinte care exprimă o ideee completă. 3. (mat.) teoremă ajutătoare care servește demonstrației unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental. 4. expresie care are un înțeles într-un anumit domeniu. ◊ (inform.) formă propozițională din simboluri terminale. 5. cea mai mică construcție muzicală, care se încheie printr-o cadență oarecare. (< fr. proposition, lat. propositio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

RADICÁL, -Ă I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de bază; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindecă complet. 2. care preconizează reforme mari, acțiuni hotărâtoare. ◊ (despre oameni sau grupări politice; (și s. m.) care preconizează o serie de reforme în activitatea socială. 3. care cuprinde rădăcina cuvântului. II. s. m. 1. (mat.) număr care, ridicat la o putere, dă numărul dat; rădăcină. ◊ simbol matematic care arată operația de extragere de rădăcină. ◊ axă ~ă = locul geometric al punctelor din plan care au aceeași putere față de două cercuri date, reprezentat printr-o dreaptă perpendiculară pe linia care unește centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spațiu având aceeași putere față de două sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care rămâne neschimbat într-o reacție chimică și care, în mod obișnuit, nu există în stare liberă. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie și conține sensul lexical al cuvântului; rădăcină. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉMĂ s. f. 1. subiect, problemă principală care se dezvoltă într-o expunere; aspect al vieții care se reflectă într-o operă artistică. 2. motiv melodic al unei compoziții muzicale pe care se compun variațiunile. 3. lucrare scrisă dată elevilor pentru aplicarea cunoștințelor. 4. (lingv.) parte a unui cuvânt alcătuit din rădăcină (împreună cu prefixele și sufixele), comună numai unuia și aceluiași cuvânt. 5. (mil.) ~ tactică = plan stabilit pentru a servi ca bază studiului teoretic sau practic, cu sau fără trupe, al unei operații de război. (< fr. thème, lat., gr. thema, it. tema)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

sunet (‹ lat. sonitus) 1. În mod obiectiv și în sens larg, orice vibrație* mecanică în măsură să producă o senzație auditivă; în mod subiectiv, efectul vibrației, senzația însăși (v. și zgomot). Pentru crearea senzației, vibrația trebuie să aibă frecvența cuprinsă între c. 16 și 16.000 Hz (v. auz). Unele animale (câinele, pisica și mai ales liliacul) aud s. cu frecvențe de zeci de mii de Hz. Studiul s. cuprinde producerea, analiza calităților, propagarea, reproducerea și înregistrarea s., inclusiv studiul fenomenelor conexe. De primă importanță este clasificarea s. în pure (datorite unei vibrații sinusoidale, unda* sonoră respectivă fiind reprezentată de o curbă sinusoidală) și complexe (s. care conțin un număr de s. pure). Instr. muzicale emit s. complexe, numite și compuse sau timbrate; sunt formate dintr-o fundamentală și un număr de armonice*. Unele s. ale fl. și ale altor tuburi de orgă* sunt însă aproape pure; ocarina* și mai ales diapazonul (6) sau s. practic pure. Caracteristicile (calitățile) generale ale s. sunt în principal înălțimea* (v. și frecvență), tăria (v. intensitate) și timbrul*. Intensitatea s. nu se confundă cu volumul său. Prima depinde de amplitudinea* de oscilație* a elementului vibrator al instr. muzical (ancie*, coardă*), pe când al doilea de forma și mărimea spațiului rezonator (tubul, cutia de rezonanță*). Un s., deși emis cu putere, poate avea un volum mic și invers. La cele 3 calități arătate se adaugă durata*, în cazul s. muzicale. În acustica fizică, durata nu constituie o calitate a s., dar pentru muzică – artă temporală – ea este o calitate esențială. De durata relativă a s. depind valorile notelor*, măsura*, metrul (I), ritmul* cu formulele sale etc. 2. S. muzical, în sens larg, orice c. care poate îndeplini o funcție muzicală. În sens restrâns, un s. care posedă un plus de însușiri peste cele considerate în acustica fizică: o înălțime constantă, precis determinată și identificabilă cu vocea (1) sau cu un instr. muzical; o intensitate care poate fi modulată după necesitate sau dorință, în limitele permise de sursa emitentă; un timbru caracteristic, bine definit; o durată convenabilă, suficientă execuției, durata care poate fi organic mică (coarde lovite sau ciupite), mare sau cât mai mare (coarde solicitate cu arcușul, instr. de suflat, orgă, armoniu). De mare importanță în muzică sunt așa-numitele „procese tranzitorii” ale s., de care acustica fizică nu se ocupă. Este vorba de atac (1) (începutul s., perioada în care ia naștere și se stabilizează) și de extincție (sfârșitul, perioada în care se stinge). În timpul atacului și al extincției, frecvența, tăria și timbrul variază mult, ceea ce face ca în aceste perioade s. să aibă caracteristicile zgomotului. În ansamblu, toate acestea definesc și particularizează s., creându-i adevărata sa personalitate (v. timbru). S. considerate în felul arătat capătă o configurație muzicală atunci când sunt organizate într-o structură specifică, bazată pe funcționalitate, structură din care nu lipsește niciodată factorul zgomot, intrinsec și extrinsec. În arta muzicală, s. au un rol analog cuvintelor din lit. și culorilor în pictură. S-au studiat și unele corelații dintre s. muzicale și culori, în speță sinergia dintre organul văzului și cel al auzului care se manifestă în diferite moduri (audiție colorată, fotisme muzicale etc.). 3. S. alb v. alb, sunet. 4. S. armonic v. armonice, sunete. 5. S. cromatic*, alterație*, suitoare sau coborâtoare a unui s. diatonic*, dată de ex. de clapele negre ale pianului. 6. S. diatonic*, care face parte din scara diatonică, dat de ex. de clapele albe ale pianului. 7. S. eolian, s. specific, sugestiv, uneori straniu, produs de vântul care pune în vibrație o sârmă sau o coardă slab tensionată. Este un fel de muzicalitate a vântului utilizată în hf. eoliană (o cutie de rezonanță* cu lungimea de c. 1 m, pe care pot fi montate de ex. 12 coarde cu diametrul de la 0,2 la 1,5 mm, nu prea întinse și acordate la unison) (v. harfă). 8. S. lui Tartini, s. descoperit în 1754 prin studierea vibrațiilor simultane a două coarde ale vl. puternic solicitate cu arcușul. Tartini și marii teoreticieni din trecut au încercat fără succes să explice geneza acelui s. Fiziologia modernă a aparatului auditiv au arătat că este vorba de un așa-numit s. rezultant sau de combinație sau combinatoriu, efect subiectiv, creat de urechea însăși, ca și armonicele aurale. Asemenea s. nu există în afara urechii și se datorează disimetriei timpanului (fața exterioară a acestuia este liberă, pe când cea interioară este în contact cu lanțul osos care conduce vibrațiile în urechea internă). Au fost numite și „s. fantomă”. 9. S. temperat v. temperare. V. și: acustica sălilor; bătăi acustice; undă.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

INVERSIÚNE, inversiuni s. f. 1. Inversare. ♦ Schimbare a ordinii obișnuite a anumitor cuvinte în frază (pentru a obține efecte stilistice). ♦ (Mat.) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a pozițiilor punctelor figurii. ♦ (Med.) Așezare a organelor într-o poziție inversă față de cea normală. 2. (În forma inversie) Procedeu de transformare directă a unui negativ fotografic în pozitiv. 3. (În sintagma) Inversiunea zaharozei = proces de transformare a zaharozei în glucoză prin hidroliză. [Pr.: -si-u-] — Var.: invérsie s. f.] — Din fr. inversion, lat. inversio, -onis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

PUTÉRE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. În (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul plac al cuiva. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile centrale = nume dat în primul război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuiește conducerea societății. Putere populară = regim social-economic în care conducerea politică, conducerea statului aparține clasei muncitoare și aliaților ei; stat cu un asemenea regim. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice.Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea nopții.Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

A ÎNTOÁRCE întórc 1. tranz. 1) A face să se întoarcă. ♦ ~ ceasul a răsuci arcul ceasului (pentru a-l face să meargă). 2) fam. (despre o boală) A lovi din nou; a înturna. Gripa l-a întors. 3) A schimba cu locul astfel încât o parte să ocupe poziția alteia. ~ fânul.~ pe o parte și pe alta a cerceta amănunțit. ~ casa pe dos a face dezordine în casă. ~ foaia (sau cojocul) pe dos a-și schimba atitudinea față de cineva devenind mai aspru. 4) (corpul sau părți ale corpului) A mișca într-o parte. ~ capul. ~ privirea.~ (cuiva) spatele a manifesta o atitudine de indiferență sau supărare față de cineva. 5) (bani, lucruri) A da înapoi; a înapoia; a restitui. ♦ ~ cuvântul a răspunde urât. ~ binele (sau răul) făcut a răsplăti pe cineva pentru o faptă bună (sau rea). ~ vizita a face o vizită de răspuns. 6) (mai ales tauri) A lipsi de glandele sexuale; a jugăni. 2. intranz. A se schimba revenind la o stare contrară. A întors-o în frig. /<lat. intorquere
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SCRÁBBLE s. n. 1. Joc de societate disputat de către unul, doi sau mai mulți jucători, sub diverse forme, pe o tablă formată din 15 linii și 15 coloane care determină 225 de căsuțe, unele colorate diferit cu proprietatea de a multiplica valoarea asociată literei sau cuvântului care le ocupă, cu ajutorul unor jetoane însemnate pe una dintre fețe cu câte o literă și o valoare care depinde de frecvența de apariție și dificultatea de folosire a literei respective într-o limbă dată, și al cărui scop îl reprezintă obținerea a cât mai multor puncte cumulate prin intermediul formării și depunerii pe tablă a câte unui cuvânt din literele extrase la întâmplare de către fiecare jucător, în mod alternativ, cu condiția de a crea legături cu cele așezate deja pe tablă, prin adiacență, încrucișare sau prelungire. 2. Situație în jocul de scrabble (1) în care un jucător depune dintr-o dată toate cele șapte litere de pe suportul propriu, formând un cuvânt adecvat, și pentru care i se acordă o primă de 50 de puncte care se adună la valoarea calculată corespunzătoare depunerii. [Pr.: scré-băl] (denumire de marcă înregistrată în S.U.A., în 1950, care probabil derivă din engl. scrabble = a scrijeli, a zgâria; a mâzgăli, a scrie neciteț; a merge în patru labe, a da din mâini și din picioare) [et. TLF și MW]
Sursa: Neoficial | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

VEDÉTĂ s.f. I. Mic bastiment de război, pe mare sau pe fluviu, cu mică rază de acțiune, folosit mai ales pentru observații. ♦ Mică ambarcație care se folosește pentru comunicațiile din rada porturilor. ♦ Mic torpilor cu viteză foarte mare. II. (Poligr.) Rând tipărit cu caractere mai groase pentru a fi pus în evidență. ♦ Cuvânt sau grup de cuvinte notat pe primul rând al datelor privitoare la o carte, servind la determinarea locului acesteia în catalogul de bibliotecă. III. Artist(ă) care deține rolul principal într-o piesă; (p. ext.) persoană care vrea să iasă în evidență. [< fr. vedette, it. vedetta].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SORBÍ, sorb, vb. IV. Tranz. 1. A bea ceva trăgând în gură puțin câte puțin, cu buzele țuguiate (și cu zgomot). ♦ A bea repede și cu lăcomie, dintr-o singură înghițitură (golind vasul). ◊ Expr. A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă, se spune: a) când cineva se uită cu mare dragoste la altcineva; b) când cineva își manifestă antipatia față de altcineva. A sorbi cuvintele (sau vorbele, scrisul etc.) cuiva = a asculta sau a citi cu mare atenție și interes pe cineva. 2. A înghiți. ♦ Fig. A preocupa, a captiva. 3. A trage în piept (cu nesaț), a inspira adânc (aer, vânt, miresme). – Lat. *sorbire (= sorbere).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

perestróica s.f. (pol.; cuv. rus.) Reconstrucție, reformă; cuvânt de ordine al reformei sovietice preconizate de M. Gorbaciov începând cu sfârșitul anului 1986 ◊ Perestroika nu e capabilă nici să demonteze structurile comuniste, nici să împiedice regenerarea lor într-o formă nouă, dar tot așa de periculoasă pentru procesul democratic.” R.lit. 29 VIII 91 p. 2. ◊ „Nu se poate concepe o politică de piață în condițiile contractelor, birocrației și legislației economice socialiste. Perestroika o dovedește.” ◊ „22” 25 X1 XI 91 p. 8; v. și glasnost, gorbaciovist (1990) [scris și perestroika] (cf. fr., engl., it. perestroika; PN 1987, MNC 1987)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*interpretéz v. tr. (lat. intér-pretor, -ári). Traduc dintr´o limbă într´alta și lămuresc: a interpreta legea celor doŭă-spre-zece table. Explic, ghicesc, prezic: a interpreta un vis. Fig. Daŭ un înțeles oare-care: interpretezĭ răŭ cuvintele mele. Traduc cugetarea unuĭ artist: gravor care interpretează bine un tabloŭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SORBÍ, sorb, vb. IV. Tranz. 1. A bea ceva trăgând în gură puțin câte puțin, cu buzele strânse (și cu zgomot). ♦ A bea repede și cu lăcomie, dintr-o singură înghițitură (golind vasul). ◊ Expr. A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă, se spune: a) când cineva se uită cu mare dragoste la altcineva; b) când cineva își manifestă antipatia față de altcineva. A sorbi cuvintele (sau vorbele, scrisul etc.) cuiva = a asculta sau a citi cu mare atenție și interes pe cineva sau ceva. 2. A înghiți. ♦ Fig. A preocupa, a captiva. 3. A trage în piept (cu nesaț), a inspira adânc (aer, vânt, miresme). — Lat. *sorbire (= sorbere).
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

COLOÁNĂ ~e f. 1) Stâlp înalt, cilindric, servind pentru susținere sau ca ornament al frontonului sau al părților interioare ale unui edificiu. 2) fig. Masă a unui fluid, care este închisă într-un tub cilindric sau care țâșnește dintr-o conductă. ~ de mercur. 3) tehn. Aparat alcătuit dintr-o manta verticală cilindrică, conținând materiale absorbante, filtrante etc. 4) poligr. Fragment vertical al unei pagini tipărite, despărțit printr-o linie verticală sau printr-un spațiu alb. 5) Rubrică într-un registru etc. 6) Șir de oameni sau de mașini care merg succedându-se. ~ de manifestanți. ~ de tractoare. 7) Formație a trupelor dispuse în adâncime. ~ de marș. 8): ~ sonoră ansamblul de cuvinte și muzică ce însoțește imaginile unui film. 9): ~ vertebrală totalitate a vertebrelor care formează axul scheletului; șira spinării. [G.-D. coloanei; Sil. co-loa-] /<fr. colonne
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FOND s.n. I. 1. Ceea ce este esențial într-un lucru, conținut. ◊ Articol de fond = articol care tratează o problemă importantă actuală; editorial; fond lexical principal = partea esențială și cea mai stabilă a vocabularului unei limbi, cuprinzând cuvintele care exprimă noțiunile fundamentale din viața și activitatea oamenilor și constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. ♦ În fond = în realitate, de fapt. 2. Trăsăturile de bază ale caracterului, ale individualității unei persoane. 3. Culoare care formează câmpul, baza unui tablou, din care se detașează, figurile, detaliile. ♦ (Poligr.) Strat de culoare sau ornament peste care se tipărește un text. 4. (Sport) Alergare de fond = alergare pe distanță lungă. II. 1. Totalitatea mijloacelor materiale și bănești de care dispune o întreprindere, o instituție etc. ◊ Fond de acumulare = parte a venitului național pe seama căreia se realizează creșterea și perfecționarea producției, se creează rezerve și se asigură sporirea fondurilor și rezervelor materiale din sfera neproductivă. 2. Totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu (mai ales cultural). ◊ Fond de cărți = totalitatea cărților pe care le posedă o bibliotecă. [< fr. fond].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FORMÁȚIE s. f. 1. întocmire, organizare; constituire. 2. cuvânt format pe terenul limbii proprii prin mijloace interne. 3. componenta unei echipe sportive; ansamblu, echipă, colectiv. 4. combinație de cifre, figuri sau poziții la unele jocuri (loto, șah etc.). 5. pregătire într-un domeniu. (< fr. formation, lat. formatio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

farsă (‹ lat. farcio „a umple”) 1. În ev. med., interpolații între două cuvinte ale unui text liturgic. 2. În sec. 14-16, mică comedie pop. cu cântece. Din Franța se răspândește în Anglia, Italia, Spania. 3. În sec. 18-19 farsa per musica (it.) este o operă* într-un act cu dialog vorbit. În afara acestuia, în care predomină caracterul buf, mai existau și f. lagrimosa și f. sentimentale. Cimarosa, Paisiello și Rossini au înnobilat genul.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ODÁTĂ adv., adj. invar. 1. Adv. Într-un timp nedeterminat, cândva; a) (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; b) (în legătură cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) de acum înainte, într-o bună zi, cândva. ◊ Expr. Odată și odată = a) de mult de tot, de foarte multă vreme; b) într-o bună zi, cândva, mai curând sau mai târziu. 2. Adv. (Pop.) Îndată, imediat; fără întârziere, brusc; deodată. 3. Adv. În sfârșit, în cele din urmă. 4. Adj. invar. În toată puterea cuvântului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun, excelent. – O3 + dată.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de the_catalin | Semnalează o greșeală | Permalink

SADE [sad], Donatien Alphonse François, marchiz de (1740-1814), scriitor francez. Persoană cu o biografie scandaloasă, a publicat numeroase romane, socotite imorale de către contemporani datorită descrierilor obsedante ale unor scene erotice și care au anticipat literatura psihanalitică, interesând sub aspectul psihopatologic și al umorului negru („Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei sau școala libertinajului”, „Justine sau nenorocirile virtuții”, „Filozofia în budoar”). Și-a scris opera în închisoare; a murit într-un ospiciu. Reconsiderat de suprarealiști, care au văzut în opera sa voința de a se emancipa de constrângerile și prejudecățile morale. Numele său e considerat a sta la originea cuvântului sadism.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

EPISTÉMĂ (‹ fr. {i}; {s} gr. episteme „cunoaștere”) s. f. Caracteristică generală a cunoașterii într-o anumită epocă și care asigură comunicarea între discursurile epistemologice ale diferitelor științe din acea epocă. Termenul a căpătat o mare circulație o dată cu lucrarea lui M. Foucault „Cuvintele și lucrurile” (1966).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ODÁTĂ adv., adj. invar. 1. Adv. într-un timp nedeterminat, cândva: a) (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; b) (în legătură cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) de acum înainte, într-o bună zi, cândva. ◊ Expr. Odată și odată = a) de mult de tot, de foarte multă vreme; b) într-o bună zi, cândva, mai curând sau mai târziu. 2. Adv. (Pop.) Îndată, imediat; fără întârziere; brusc; deodată. 3. Adv. În sfârșit, în cele din urmă. 4. (Pop.) Adj. invar. În toată puterea cuvântului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun, excelent. — O3 + dată.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de Adriana Stoian | Semnalează o greșeală | Permalink

REFLECTÓR I. s. n. 1. dispozitiv al unui corp de iluminat sau al unui proiector care, pe baza fenomenului de reflexie, dirijează într-o anumită direcție fluxul luminos emis de sursa de lumină. 2. oglindă concavă care reflectă lumina într-o direcție voită. ◊ telescop al cărui obiectiv este constituit dintr-o oglindă concavă. 3. (electr.) element component al unor antene, pentru a le mări directivitatea. II. s.m. personaj literar, purtătorul de cuvânt al autorului. (< fr. réflecteur)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ghiúl (ghiúluri), s. n.1. Piatră prețioasă incrustată într-un inel. – 2. (Arg.) Inel, bijuterie. Tc. ǵül „trandafir” (Șeineanu, II, 183). – Der. ghiular, s. m. (Arg., bijutier). Din aceeași familie face parte ghiurghiuliu, adj. (trandafiriu), din tc. ǵülǵüli (Tiktin). Toate aceste cuvinte sînt înv.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LUNGÍME, lungimi, s. f. 1. Mărime fizică fundamentală care exprimă întinderea spațială a corpurilor sau fenomenelor; distanța dintre două puncte; dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafețe plane dreptunghiulare. ◊ Lungime de undă = distanță care separă într-o undă două puncte succesive aliate în aceeași fază de oscilație; spațiul parcurs de undă timp de o perioadă. 2. Timp cât durează ceva; interval mare de timp; durată. 3. (Inform.; în sintagma) Lungimea cuvântului = numărul de biți care compun un cuvânt. – Lung + suf. -ime.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

CONTAMINÁRE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Acíunea de a (se) contamina și rezultatul ei; infectare, molipsire, contagiune. ◊ C. radioactivă = pătrundere a unei substanțe radioactive într-un mediu sau într-un organ viu (animal sau vegetal), consecutivă unei explozii nucleare sau accidentelor produse în instalațiile de utilizează asemenea substanțe. 2. Modificare a formei unui cuvînt sau a unei construcții gramaticale sub influența altor cuvinte sau construcții asemănătoare. 3. Îmbinare a două sau a mai multe texte sau fragmente de texte, din care rezultă o operă nouă. Utilizată ca procedeu stilistic, în vederea obținerii unor efecte comice. Apare și în unele specii folclorice (descîntecele sînt frecvent contaminate cu blesteme).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

LITERATÚRĂ s. f. 1. artă, creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului. ♦ (depr.) a face ~ = a părăsi domeniul faptelor reale, a trece la exagerări. 2. totalitatea operelor literare ale unei epoci, unei țări, unui scriitor. ◊ tot ceea ce s-a scris referitor la o problemă sau într-un anumit domeniu; bibliografie. (< fr. littérature, lat. literatura)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

FLUX, fluxuri, s. n. 1. Fază de ridicare periodică a nivelului apei oceanelor sau a mărilor deschise, în cadrul fenomenului de maree, sub influența mișcării de rotație a Pământului și a atracției Lunii și a Soarelui. ♦ Fig. Revărsare puternică, șuvoi; val1, năvală. ◊ Flux verbal = afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. 2. (Fiz.) Curent de particule. ◊ Flux de căldură = energie termică transferată dintr-o suprafață dată în unitatea de timp. Flux luminos = cantitatea de lumină pe care o emite un izvor de lumină într-o unitate de timp. Flux electric = produsul dintre inducția electrică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. Flux magnetic = produsul dintre inducția magnetică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. Densitate de flux = fluxul raportat la unitatea de arie. 3. (În sintagmele) Flux tehnologic = circulația continuă a materiei prime, a semifabricatelor etc. în succesiunea operațiilor dintr-un proces tehnologic. Producție în flux = formă de organizare superioară a producției, în cadrul căreia produsele se obțin în condiții de adâncă divizare a procesului tehnologic. Flux de informație = raportul dintre cantitatea de informație și timpul în care ea este transmisă. – Din fr. flux.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

DERIVÁ, derív, vb. I. 1. Intranz. (Mai ales la pers. 3) A se trage, a proveni, a rezulta din... ♦ (Lingv.) a) (Despre limbă, cuvinte și sensul lor) A-și trage originea din...; (tranz.) a arăta proveniența unui cuvânt din altul, b) (Despre cuvinte, de obicei cu determinări introduse prin prep. „de la”) A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. 2. Tranz. A abate o apă curgătoare din albia ei naturală în altă albie sau într-un canal. ♦ A îndrepta vehiculele de pe o cale de comunicație pe altă cale. ♦ A ramifica o cale de comunicație sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei funcții. 4. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se depărta din drumul său normal sub acțiunea vântului sau a unui curent; a devia. – Din fr. dériver, lat. derivare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉMĂ ~e f. 1) Idee fundamentală tratată într-o lucrare (științifică, artistică etc.). ~ actuală. 2) Frază sau peisaj care formează desenul melodic sau ritmic al unei compoziții muzicale; motiv. ~ cu variații. 3) Lucrare scrisă dată spre executare (acasă) elevilor sau studenților. 4) lingv. Parte a cuvântului care, pe lângă rădăcină, poate cuprinde sufixe sau prefixe și este comună formelor flexionare ale cuvântului. ~ nominală. ~ verbală. [G.-D. temei] /<lat., ngr. thema, fr. thême, germ. Thema
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

legá1 [At: COD. VOR.1 10r/12 / Pzi: leg / E: ml ligare ] 1 vt (C. i. fire, funii, fâșii dintr-o țesătură etc.) A uni strâns capetele printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: a înnoda, a strânge, a înnădi. 2 vt (Îe) A lega gura pânzei, lega nodurile, lega la gură A înnoda firele de la capătul urzelii înainte de a începe țesutul unei pânze pentru a nu se destrăma bătătura. 3 vt (Fig; îae) A începe cu bine un lucru sau o afacere. 4 vt (Fig; îae) A începe să-i meargă bine cuiva. 5 vt (Reg; îe) A lega băierile de la pungă A face economii. 6 vt (Reg; îae) A deveni mai econom, mulțumindu-se cu un trai mai modest. 7 vt (Îvp; îe) A lega tei (sau teie) de curmei (sau curmeie) A căuta subterfugii. 8 vt (Îvp; îae) A vorbi fără temei. 9 vt A înnoda șireturi, nojițe etc.. pentru a încheia sau pentru a fixa încălțămintea pe picior Si: a se încălța. 10 vt (Prc; c. i. opinci, obiele) A strânge pe picior cu ajutorul nojițelor. 11 vt (Reg; îe) Cât ți-ai lega nojița (sau nojițele) la un picior Foarte repede. 12 vt A face noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: a înnoda. 13 vt (Îc) Ac de ~t Croșetă. 14 vt (Îac) Andrea. 15 A petrece în jurul gâtului cravata, pe sub gulerul cămășii, fixând în față capetele printr-un nod special executat. 16 vt (Pex) A purta cravata după o anumită modă. 17 vrp (D. bărbați îndrăgostiți; îe) A-i lega calțaveta A fi foarte supus femeii iubite, făcându-i toate poftele. 18 vt A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc.. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine. 19 vt (Spc) A pune și a înnoda bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar etc. pentru a-i oferi ca plată, ca pomană împreună cu obiectul în care au fost puși. 20 vt (C. i. fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație) A prinde de ceva prin înnodare pentru a aminti ceva sau ca semn a ceva. 21 vt (Spc; c. i. cozile împletite ale femeilor; urmat de determinările „în cunună”, „una peste alta”) A împreuna prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea peste cap dintr-o parte în alta. 22 vt (Spc; reg) A înnoda frunzele a două sau mai multe fire de porumb verde pentru a face umbră. 23-24 vtr (Fig; d. prietenie) A (se) consolida. 25 vt (C. i. saci, desagi, pungi etc.) A închide la gură, adunând marginile și înnodându-le sau strângându-le cu o sfoară ale cărei capete se înnoadă. 26 vt (C. i. obiecte, materii etc..) A pune într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini. 27 vt (Pop; îe) Leagă sacul până e plin Averea trebuie administrată chibzuit încă de la început. 28 vt (Pop; îe) În sacul ~t nu știi ce-i ~t Se spune despre o femeie însărcinată despre care nu se știe dacă va naște băiat sau fată. 29 vt (Pop; îe) A lega paraua cu șapte (sau nouă, zece) noduri (ațe) A cheltui cu economie o sumă de bani. 30 vt (Pop; îae) A fi zgârcit. 31 vt (C. i. nervi, canalele unor glande, cordonul ombilical) A obtura prin strangulare. 32 vt (C. i. documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc.) A împacheta prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori pentru a nu se deteriora sau pentru a fi transportate. 33 vt (Reg) A petrece funii prinse de un druc de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns. 34 vt (Spec) A aplica o pecete pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila. 35 vt (C. i. fire de grâu, de cânepă sau nuiele, vreascuri etc.) A lua și a pune laolaltă, strângându-le cu ajutorului unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate. 36 vt A încinge cu o funie etc. snopuri, mănunchiuri etc. pentru a nu se desface. 37-38 vt (Pop; îe) A (nu) ~ două în (sau într-un) tei (prin etimologie populară trei) A (nu) pune nimic de-o parte din câștigul obținut. 39 vt (Reg; îe) A nu lega două A nu aduna deloc bani sau avere. 40 vt (Pop; gmț; îe) Să-i legi cu tei (într-un curmei) și să-i dai pe apă (sau în gârlă) Se spune despre doi oameni la fel de netrebnici sau de ineficienți. 41 vt (C. i. părul oamenilor) A strânge la un loc cu ajutorul unei panglici, al unei funde etc., pentru a nu se împrăștia în dezordine, pentru a nu acoperi ochii. 42 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte sau părți ale acestora) A aduna pe lângă corp făcând din două sau mai multe părți un tot, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor, etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu, al unei panglici etc. ca să nu se desfacă, să nu alunece sau să nu stea neglijent Si: a încinge. 43 vt (Reg; c. i. opinci, urmat de determinarea „la cioc”) A strânge, a încreți marginile cu o sfoară, cu o curelușă trecută prin mai multe găuri. 44-45 vtr (D. oameni) A (se) încinge cu un brâu. 46 vt (Rar; c. i. pânzele corăbiei) A aduna la un loc Si: a strânge. 47 vt (Rar) A începe hora. 48 vt (C. i. uși, obloane, porți etc.) A consolida prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: a fereca. 49 vt (Fig; îe) A avea inima ~tă cu curele A fi nepăsător. 50 vt (Fig; îae) A fi insensibil. 51 vt A strânge butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența în utilizare. 52 vt A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 53 vr (Îvp; îe) Butia cu un cerc nicicum nu se leagă A nu putea anula un rău dintr-o dată. 54 vt A întări roțile de lemn ale unor vehicole prin aplicarea unei șine peste obezi. 55 vt (C. i. căruțe, care) A îmbrăca în fier caroseria. 56 vt (C. i. mai ales obiecte de podoabă) A îmbrăca cu plăci de metal prețios Si: a placa. 57 vt (C. i. piese de mobilier, pergamente sau acte de preț) A îmbrăca, prin acoperire integrală sau parțială, cu piele, cu catifea etc. pentru a proteja sau pentru a înfrumuseța. 58 vt A prinde una de alta foile unei cărți, prin coasere sau lipire și a-i pune scoarțe Si: a broșa, a cartona, a coperta (reg) a compacta. 59 vr (Rar; d. oameni, urmat de „în zale”) A-și îmbrăca armura Si: (înv) a se împlătoșa, a se înzăua. 60 vt (C. i. obiecte dezmembrate sau piese detașabile ale unui obiect) A (re)compune prin punerea una lângă alta a părților componente sau desfăcute, prin strângerea lor cu o funie, lamă metalică, sârmă etc. Si: (pfm) a drege. 61 vi (Îe) Viața ~tă cu ață Se spune despre existența precară sau periclitată a cuiva. 62 vt (Înv; îe) A lega tabăra (sau, rar, lagărul) A fortifica, prin diverse întărituri, în special prin care de luptă, o armată care staționează sau se află în marș, pentru a împiedica intruziunea inamicului în rândurile proprii. 63 (Înv; îae) A pune o armată în dispozitiv de luptă. 64 vt (C. i. obiecte de mărime sau de greutate mică) A fixa pe loc sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: a agăța, a atârna, a prinde, a țintui. 65 vt (Îvp; spc) A construi plute, asamblând trunchiuri de copaci. 66 vt (Îvp; c. i. părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc..) A fi fixat în toc sau în legătoare, pentru a putea fi utilizat sau pentru a nu-l pierde. 67 vt (Spc; c. i. lăstari de viță-de-vie ori tulpine ale unor plante de cultură agățătoare) A fixa pe araci Si: a arăci. 68 vt (Pop; c. i. fuiorul sau caierul de lână) A pune în furca de tors o cantitate de lână și a o prinde de aceasta cu o panglică, cu o sfoară etc. 69 vt (C. i. ambarcațiuni; udp „de”, „la” care indică locul sau obiectul de care se fixează) A fixa prin parâme Si: a acosta, a ancora. 70 vi (Mrn; îe) A lega în barbă A ancora cu două ancore ale căror lanțuri sunt paralele. 71 vt (Mrn; îe) A lega la schelă A opri într-un port o corabie, fixând-o cu părâme de stâlpii cheiului. 72 vt (Îvr) A întinde pânzele unei corăbii. 73 vt (C. i. ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți) A fixa de o parte a corpului cu o funie, cu o curea, cu un lănțisor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit.. 74 vi (Reg; îe) A umbla cu ciolanele ~te la gât Se spune despre cineva care se comportă nefiresc. 75 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) lingurile de gât A nu aștepta cu masa pusă pe cineva invitat, care a întârziat. 76 vt (Îvr; îae) A lăsa flămând pe cineva. 77 vt (Îrg; îe) A-i ~ (cuiva) bășica (sau tinicheaua) de coadă A concedia pe cineva cu scandal. 78 vt (Îrg; îae) A retrage cuiva bunăvoința sau favoarea de care se bucura Si: a disgrația. 79 vt (Pop; îe) Șoarecele nu încape-n gaură și-și mai leagă și-o tigvă de coadă Se spune despre oamenii care încearcă să facă mai mult decât pot. 80 vt (Fam; îe) A lega cartea (sau vornicia etc.) de gard A întrerupe o activitate. 81 vt (Reg; îe) A nu fi ~t de gard A nu fi etern sau fără sfârșit. 82-83 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul de altul. 84-85 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) prinde unul pe altul de ceva sau de cineva. 86-87 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) atârna. 88-89 vtr(p) (C. i. oameni sau trupurile lor; udp „de”, „în”, „cu”) A (se) înlănțui pentru a acționa ca o singură forță. 90 vt (Pop; îe) Bun să-l legi la rană Se spune despre un om blând și generos. 91 vt (Pop; îe) Omul bătrân și nebun leagă-l de gard și-i dă fân Se zice despre cel care nu mai poate fi educat sau îndreptat. 92 vt (Reg; d. copii mici; îe) A fi ~t de poalele mamei A depinde total de ajutorul mamei. 93 vt (Fam; îe) A ține (pe cineva) ~t de fusta (cuiva) A fi nedeslipit de cineva. 94 vt (Pop; d. musafiri; îe) A fi ~t de scaun A nu mai pleca. 95 vt (Fig; c. i. sunete, cuvinte) A îmbina în conformitate cu normele specifice unei limbi pentru a vorbi sau a citi cursiv. 96 vt (Fig; c. i. propoziții, fraze) A formula și a combina pentru a exprima ceva. 97-98 vt (Îe) A (nu) putea să lege un cuvânt, o vorbă (sau vreo câteva cuvinte, vorbe) A (nu) putea rosti. 99-100 vt (Îae) A (nu) putea construi (decât) cu dificultate un enunț. 101 vt (Rar; îe) A lega vorbe fără șir A vorbi incoerent. 102 vt (Rar; îe) A nu lega două A nu putea înțelege nimic din vorbirea cuiva. 103 vt (Fig; rar; c. i. subiectul scrierii, șîe a lega în stihuri”) A versifica. 104-105 vtr (D. activități psihice, în fiziologia umană) A (se) forma. 106 vt (D. divinitate, persoane cu putere de decizie) A crea. 107 vt (Îlv; d. oști) A lega împresurare A se desfășura. 108 vr (Îvr; d. căldură) A se forma. 109 vr (Îvr; d. căldură) A se degaja. 110-111 vtr (D. căi de comunicație, poduri etc.) A uni orașe, locuri etc..aflate la o oarecare distanță unele de altele. 112-113 vtr (D. săli, camere, spații din imobile) (A face să comunice sau) a comunica. 114 vt (C. i. obiecte perechi, piese formate din două părți identice) A uni prin alăturare sau prin strângere cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 115 vt (C.i. pari, stâlpi etc.) A uni pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 116 vt (C. i. grinzi, bârne etc. folosite în construcție) A împreuna cu ajutorul cuielor sau prin încastrare. 117 vt A asambla părțile componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 118-119 vtr (D. sprâncene, linii geometrice sau ornamentale) A (se) îmbina. 120 vt A (re)face conexiunea dintre vase sanguine, nervi, oase, țesuturi etc. 121 vt (Med) A sutura. 122 vr (Îvr) A se încleia. 123 vr (D. lapte) A se prinde. 124 vr (D. sirop) A se îngroșa, devenind cleios. 125 vt (Teh; c. i. conductori sau anumite piese și ansamble ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip) A realiza o conexiune între un element al acestuia și o sursă de alimentare Si: a conecta, a cupla, a racorda. 126 vt (Teh; spc) A instala aparatele și dispozitivele necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 127 vt (C. i. piatră sau blocuri de piatră de construcție, pereți etc.) A fixa într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate Si: a încastra, a înțepeni. 128-129 vtr (D. atomi, substanțe chimice sau alimente în stare fluidă) A fi combinat sau a se combina cu… 130 vt A uni cuvintele cu ajutorul cratimei. 131 vt (C. i. cuvinte, propoziții, fraze) A nu marca grafic, prin spații albe, unitățile unui enunț. 132-133 vtr (D. propoziții sau d. elemente ale acestora) (A fi în relație sau) a se relaționa cu…. 134-135 vtr (D. accentul silabic, sunete, secvențe muzicale) (A fi unit sau) a se uni în chip armonios Si: a (se) armoniza. 136-137 vtr (Spc; d. cuvinte, idei, secvențe narative) A (se) structura în mod logic, coerent. 138-139 vtr (Fig; c. i. oameni) A (se) aduna în aceeași parte sau la un loc. 140 vt (C. i. lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora) A grupa pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 141-142 vtr (D. regiuni geografice sau istorice) A (se) situa în același plan ori în același sistem. 143 vr (Îlv) A se lega prieteni A se împrieteni. 144 vr (Îlv) A se lega tovarăși A se întovărăși. 145 vr (Îlv) A se lega frați de cruce A deveni frați de cruce Si: (înv) a se înfrăți. 146-147 vtr (C. i. raporturi afective, de rudenie etc.) A (se) stabili o relație de prietenie, rudenie etc. 148 vt (Fam; îlv) A ~ (o) cunoștință A cunoaște pe cineva. 149 vt (Îe) A lega vorbă (sau vorba, înv, voroavă) A intra în vorbă cu cineva. 150 vt (D. primari, conducători, state etc.) A intra în relații diplomatice, politice, unilaterale etc. 151 vt (Înv; îe) A lega pacea (sau împăcăciunea) A încheia pace. 152 vt (Îe) A lega cuvânt A face un legământ. 153 vt (Îvr; îe) A lega tablele A ratifica un acord prin documente. 154-155 vtr (Înv) A (se) căsători. 156 vt (Îvp; îe) A-și lega viață (sau, rar, viețile) ori soarta (și viața) (de cineva) A se căsători. 157-158 vt (Îvp; îe) A fi ~t cu Duhul (sau, rar, cu cel necurat) A fi unit (cu Duhul Sfânt sau) cu cel necurat. 159 vt (Îe) A-și lega destinul (soarta) de cineva (sau de soarta) destinul cuiva A împărtăși aceeași soartă, evoluție cu cineva. 160 vt (Rar; îe) A fi ~t cu veșnicia A fi predestinat veșniciei. 161 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se unui în jurul aceluiași ideal. 162 vrr (D. oameni, familii, colectivități) A se asocia. 163 vt (D. neamuri, așezăminte) A (se) înfrăți. 164 vr (Rar; d. personalități creatoare) A se asemăna pe baza afinităților de creație. 165-166 vtr (D. oameni, suflet, inimă, minte) A fi atașat sau a se atașa de cineva. 167 vt (Rar; îe) A-și lega ochii (de ceva) A nu-și putea lua privirea de la ceva. 168-169 vtrp (Înv; îe) A lega de glie (sau de pâmânt, rar, de moșie) (A aduce pe cineva sau) a fi adus în situația de rob, de subordonare din punct de vedere economic, politic și social față de un anumit ținut, de o anumită moșie. 170-171 vti (Înv; pex; îae) A diminua sau a îngrădi libertatea de mișcare și de organizare a cuiva. 172 vi (Fig; urmat de „de pământ”, „de brazdă”) A fi constrâns să ducă o viață limitată spiritual. 173 vi A fi atașat de locul de muncă, de rangul deținut sau oamenii de care depind acestea. 174 vi (Pex) A fi în subordinea sau la cheremul cuiva. 175 vr (Îvp) A se ocupa cu pasiune de ceva. 176 vt (Înv) A fi interesat de… 177 vt (Înv; c. i. nume, orgolii, funcții) A-și face un merit, un renume etc. din ceva. 178 vr (Fam) A provoca la vorbă, la certă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: a se agăța, (înv) a se alega1, a persecuta, (îrg) a agasa, a enerva, a sâcâi, a supăra, a plicitisi, a zădărî, (liv) a bate la cap, a tracasa, (reg) a se ține de capul cuiva, a se ține scai de cineva, a zăhăi. 179 vr (Îe) Ce te legi de (cineva)? Se spune când o persoană nu este lăsată în pace. 180 vr (Îvp; îe) A se lega de cineva ca scaiul de oaie, a se lega de capul (cuiva) A sta mereu în preajma cuiva, devenind uneori agasant. 181 vr (Rar; îe) A se lega de coada (cuiva) A se ține după cineva. 182 vr (Îvr; îe) A-și lega unul și altul gura (de cineva) A bârfi. 183 vr (Pop; d. dor, dragoste, boală etc.) A pune stăpânire pe… Și: a se aprinde, a se lipi. 184 vr (Îvp; d. blesteme, vrăji) A se adeveri. 185 vr (Îe) ~-s-ar moartea de…! Blestem prin care se dorește moartea cuiva. 186 vt A acosta o persoană de sex opus, cu intenția de a o seduce sau de a abuza sexual de ea. 187 vt A face avansuri cuiva într-un mod nepermis Si: a hărțui sexual. 188-189 vtr A pretinde pe nedrept ceva. 190-191 vtr A (se) folosi (de) ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna, etc. 192 vt (C.i. fenomene, procese, obiecte etc. aparent disparate) A fi în strânsă conexiune cu… 193 vt (C. i. noțiuni, concepte etc.) A fi în mod strict corelat cu …Si: a se corela, a se intercondiționa. 194 vt (C. i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A determina. 195 vt (C. i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A condiționa. 196 vt (Pex; c.i. activități, procese, fenomene etc.; udp „de”) A influența. 197 vt (C. i. oameni) A depinde de… 198-199 vtr (C. i. rezultatele unor activități intelectuale sau artistice și consecințele unor fenomene, procese etc.; udp „cu”, „de”) A (se) asocia cu... 200-201 vtr (C. i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) fundamenta. 202-203 vtr (Pex; c. i. produse ale unor activități creatoare, urmările unor fapte, procese etc.) A (se) explica prin… 204-205 vtr (Îe) A(-și) lega numele (de ceva) A (se) face cunoscut prin ceva. 206-207 vtr (Îae) A i (se) asocia reputația cu ceva. 208 vt (C. i. opinii, idei etc. sau efecte, rezultate etc.) A desprinde pe cale de consecință Si: a decurge, a deriva. 209 vrr (D. credințe, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A se referi la... 210 vrr (D. credinte, cunoștințe, anecdote, povesiri, tradiții etc.; udp „de”) A trimite la…. 211 vt (C. i. oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei funii, al unui lanț, al unor cătușe Si: a fereca, a încătușa, a înlănțui, a pune în fiare. 212 vt (Spc; c. i. persoane urmărite, delincvenți etc.) A lua prizonier Si: a aresta, a captura, a închide, a întemnița. 213 vt (Îe) A ~ (pe cineva) fedeleș (sau burduf, butuc, bute, cobză, nod, snopi, îvr, ca butuc) A imobliliza complet pe cineva prin legături (89) foarte bine strânse. 214 vt (Îe) A ~ (pe cineva) spate în spate (sau la spate) A imobilza într-o singură legătură trupurile a doi oameni așezați spate la spate. 215 vt (Fig; îe) A ~ (pe cineva) de mâini și de picioare A imobiliza total pe cineva. 216 vt (Fig; pex; îae) A priva pe cineva de libertatea de mișcare sau de acțiune. 217 vi (Fam; îe) A fi nebun (sau, rar bun) de ~t A fi bolnav psihic, aflat într-o criză de agitație psiho-motorie. 218 vi (Fam; îae) A se comporta ca un nebun. 219 vt (Înv; c. i. condamnați) A imobliza, prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a pedepsi, pentru a supune la cazne sau pentru a ucide Si: a țintui. 220 vt (Rar; îe) A ~ (pe cineva) la stâlpul infamiei A condamna pe cineva în public Si: a blama. 221-222 vtr (Fig) A (se) încurca. 223-224 vtr A (se) prinde în cursă. 225 vt (Îvp) A lua în stăpânire Si: a supune. 226 vrp (Fig) A fi ținut în loc. 227 vrp (Fig) A fi împiedicat. 228 vt (Fig; îe) A lega mâinile A lipsi de puterea de a acționa. 229 vt (Înv; îe) A fi cu mâinile ~te la piept A-și împreuna mâinile în semn de cucernicie sau de neputință. 230 vt (Înv; pex; îae) A fi uluit. 231 vt (Îe) A lega limba (sau gura) cuiva A împiedica pe cineva să vorbească. 232 vt (Îae) A reduce la tăcere pe cineva. 233-234 vtr (Îe) A i (se) lega cuiva limba (A face să nu mai vorbească sau) a nu mai putea vorbi Si: a amuțî. 235-236 vtr (Spc; îae) A nu mai putea vorbi din motive de boală. 237 vt (Fam; îe) Leagă-ți gura (sau clanța, fleoanca, leorpa, troampa)! Nu mai vorbi. 238 vt (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fierul A împiedica pe cineva să mai lupte, blocându-i mișcarea spadei Si: a dezarma. 239 vt (Înv) A împiedica mișcarea unei roți. 240 vt (C. i. animale domestice, rar, păsări; udp „cu”, „de”, „la”) A fixa printr-un lanț, printr-o funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a mâna în direcția dorită ori pentru a împiedica să fugă. 241 vt (Îe) A (-și) ~ măgarul (sau samarul) de gard A se îmbogăți în urma slujbei pe care o are. 242 vt (Rar; îe) A-și lega calul (reg, caii) A se liniști. 243 vt (Reg; îe) A lega câinele la gard A se lăuda în mod justificat. 244 vt (Fam) A lega cățeaua, leagă-ți căteaua (sau haita)! A se opri din vorbit. 245 vr (Pop; d. pești) A se prinde în undiță, năvod etc. 246 vrr A se obliga să îndeplinească sau să respecte condițiile sau termenii unui contract, ai unei convenții etc. 247 vrr A cădea de acord Și: a se învoi. 248 vr (Pop) A paria. 249 vr (Pop; spc; d. călușari) A se constitui în formație în urma unui jurământ Si: a se jura. 250 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi constrâns prin ceva față de cineva sau ceva. 251 vt (Udp „cu”, „prin”, „de”) A fi dator. 252 vt (Îe) A spune cuvinte care leagă A-și lua un angajament față de cineva cu ocazia logodnei sau căsătoriei. 253 vt (Spc) A pune drept zălog Si: (pop) a chiezăși. 254 vt (Înv; c. i. dări, impozite etc., legi, dispoziții etc.) A institui și a face să intre în vigoare. 255 vt (Îvr) A fixa un legământ care implică un anumit tip de credință morală. 256 vt (Bis; îvp; c. i. sărbători sau posturi din calendarul creștin) A institui prin hotărâre sinodală zilele de sărbătorire ale unui sfânt și zilele sau perioadele de timp în care creștinii sunt datori să postească. 257 vt (Pop) A impune o interdicție Si: a interzice. 258 vt (Înv) A anula printr-o lege (33), amendament etc. o dare, un impozit, etc. 259 vt(a) (Bis; îoc a dezlega; d. apostoli, preoți etc.) A opri, prin anumite dispoziții, reguli, canoane, etc., de la anumite fapte, conduite etc. Si: a interzice. 260 vt(a) (Bis; pex; îoc a dezlega) A lipsi de iertare abaterile de la canoanele instituite și pe oamenii care se fac vinovați de ele. 261 vt(a) (Bis; spc) A nu dezlega păcatele cuiva. 262 vt(a) (Pex; înv; d. oameni, instituții etc. cu mare influență sau putere de decizie) A dispune după bunul plac de putere, de prerogativele etc. unei funcții, meserii etc. 263 vt(a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A vrăji pe cineva. 264 vt(a) (Fig; pop; îcr a dezlega) A descânta de ceva pe cineva. 265 vt (Pex; îvp; c. i. oameni, sentimente, privirile acestora etc.) A aduce în imposibilitate de a acționa sau de a funcționa normal. 266 vt (Îvp; c. i. bărbați, trupul, virilitatea acestora) A face impotent prin farmece. 267 vt (C. i. miri, sau unirea sexuală dintre aceștia) A împiedica, prin vrăjitorie să se producă. 268 vt (C. i. ploaie, vânt, furtună) A opri, prin vrăji, descântece, să survină. 269 vt (C. i. ploaie, vânt, furtună etc.) A face prin vrăji să se abată asupra unui anumit ținut. 270 vt (Îvr; c. i. un ritual magic, o vrajă, efectele acestora) A opri să se producă Si: a anula, a desface, a suprima. 271-272 vtrp (Îe) A ~ (cuiva) drumul A împiedica pe cineva să meargă pe unde dorește. 273-274 vtrp (Îae) A zădărnici planurile cuiva. 275 vt (Pop; c. i. bani, comori, etc.) A fi sub puterea unui blestem. 276 vt A acoperi, de obicei prin înfășurare, cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 277 vt (Spc) A acoperi gura, ochii pentru a împiedica pe cineva să vadă, să vorbească etc. 278-279 vtr (D. femei) (A fi îmbrobodit sau) a se îmbrobodi. 280-281 vtr (D. bărbați, urmat de „turcește”) (A fi înfășurat sau) a-și înfășura capul, după moda orientală, cu un șal, un turban etc. 282 vt (Îe) A-și lega capul cu…, a-și lega de cap necaz (sau nevoie) A se căsători. 283 vt (Îae) A-și complica existența. 284-285 vti (Îe) A-și lega ochii, a lega la ochi A (se) amăgi. 286-287 vti (Îae) A(-și) face iluzii. 288-289 vti (Spc; îae) A fermeca. 290 vt (Pop) A acoperi cu un văl, basma etc. capul miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în râdul nevestelor. 291 vt A acoperi cu ceva corpul unei ființe sau părți ale acestora pentru a le proteja. 292 vt (Reg; c. i. stoguri, clăi, căpițe de fân, paie, etc.) A acoperi vârful cu ceva pentru a proteja de umezeală, de vânt etc. 293 vt A îngriji o rană sau pe cineva bolnav prin aplicarea de pansamente, comprese, bandaje Si: a bandaja, a pansa. 294 vr (Fam; îe) A se lega la cap fără să-l doară A-și crea complicații, greutăți inutile. 295-296 vtrp (Pop) A (se) trata. 297 vt (Pop) A alina o durere sufletească. 298 vi (Îvp; d. plante de cultură, florile acestora) A se afla în perioada de fructificație Si: a face fructe. 299 vi (Îe) A lega sec A nu rodi. 300 vi (Spec; d. varză) A face căpățână. 301 vi (Îvp; d. pomi altoiți) A da naștere la tulpini secundare. 302-303 vir (D. roade, fructe etc.) A începe să se dezvolte, trecând de la stadiul de floare la cel de fruct. 304 vi (Pan; d. animale) A concepe. 305 vi (Rar; d. anumiți compuși chimici) A se solidifica în prezența unui reactiv. 306 vr (Fig; d. oameni) A deveni mai vânjos Si: a se întări.
Sursa: MDA (2002) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DERIVÁ, derív, vb. I. 1. Intranz. (Mai ales la pers. 3) A se trage, a proveni, a rezulta din... ♦ (Lingv.) a) (Despre limbă, cuvinte și sensul lor) A-și trage originea din...; (tranz.) a arăta proveniența unui cuvânt din altul. b) (Despre cuvinte, de obicei cu determinări introduse prin prep. „de la”) A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. 2. Tranz. A abate o apă curgătoare din albia ei naturală în altă albie sau într-un canal. ♦ A îndrepta vehiculele de pe o cale de comunicație pe altă cale. ♦ A ramifica o cale de comunicație sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei funcții. 4. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se depărta din drumul său normal sub acțiunea vântului sau a unui curent; a devia. — Din fr. dériver, lat. derivare.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PURTÁ, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține pe cineva sau ceva în mână, în brațe etc. pentru a-l transporta în altă parte; a duce. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme = a arăta cuiva o grijă deosebită, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete = a dispune de cineva după bunul său plac. (Înv.) A purta arma = a aduce arma în poziția regulamentară de salut. ♦ A trece, a transmite ceva (dintr-o mână într-alta, din mână în mână, de la unul la altul) ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bârfi. ♦ (Despre vehicule) A transporta, a căra. ♦ (Despre animale) A trage după sine. 2. Tranz. A duce dintr-o parte în alta, dintr-un loc în altul sau într-un anumit loc; a conduce (îndrumând, călăuzind, dirijând); a însoți. ♦ (Înv. și pop.) A induce în eroare; a amăgi, a păcăli. ◊ Expr. A purta (pe cineva) cu vorba = a face promisiuni fără a-și ține cuvântul (pentru a obține un răgaz); a tărăgăna. ♦ (Pop.) A mânui o unealtă. 3. Tranz. A-și duce sarcina, a avea făt în pântece. ♦ Fig. A suporta, a suferi, a răbda. 4. Refl. (Reg.) A umbla (de colo până colo), a circula, a merge. 5. Tranz. A mișca încoace și încolo corpul sau o parte a corpului; a umbla sau a-și ține corpul într-o anumită poziție. ♦ A face să se miște de colo până colo; a agita, a plimba dintr-o parte în alta. 6. Tranz. A avea, a poseda, a deține; a conține, a ascunde. ♦ A avea anumite sentimente, atitudini; a nutri. ◊ Loc. vb. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni. A purta interes = a se interesa de... (Reg.) A purta frică de... = a se teme de... 7. Tranz. A avea, a moșteni sau a transmite un nume. 8. Tranz. A avea, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). 9. Tranz. A pune pe sine un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc., a fi îmbrăcat, încălțat sau împodobit cu..., a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. ◊ Loc. adj. De purtat = care servește ca îmbrăcăminte (de fiecare zi). ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru (în semn de doliu) sau cu un semn negru de doliu pe îmbrăcăminte. ♦ A avea ceva pe sine (de la natură sau datorită obiceiului, a modei etc.) Poartă un coc monumental.Expr. (Fam.) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie. (Refl. impers.) Se poartă = e la modă, se obișnuiește, e modern. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. ♦ Tranz. A aranja îmbrăcămintea, accesoriile de îmbrăcăminte, părul etc. într-un anumit fel. Poarta părul peste cap. 10. Tranz. A suporta cheltuielile, grija cuiva; a întreține. ◊ Expr. A purta de grijă cuiva = a îngriji. A purta grija cuiva = a fi îngrijorat din cauza cuiva. 11. Tranz. A deține o funcție, un post, un titlu. ◊ Expr. A purta răspunderea = a fi răspunzător. 12. Tranz. A întreține, a duce, a susține. ◊ Loc. vb. A purta (o) discuție = a discuta. A purta (o) conversație = a conversa. A purta lupte (sau război) = a se lupta, a se război. 13. Tranz. (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. 14. Refl. A se comporta, a se manifesta (într-un anumit fel). – Lat. portare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

GÂND ~uri n. 1) Rezultat al procesului de gândire; idee; cuget. ◊ Ca ~ul foarte repede. A-l frământa (sau a-l apăsa) pe cineva ~ul a fi obsedat de un gând. 2) Concentrare a activității psihicului asupra unui lucru; meditare; gândire. ◊ A sta dus pe ~uri (a cădea pe ~uri) a medita la ceva. A sta la ~uri a șovăi. A pune (pe cineva) pe ~uri a îngrijora. Nici cu ~ul fără a bănui ceva; pe neașteptate. 3) Loc unde se produce gândirea; minte; memorie. ◊ A-i da (sau a-i veni, a-i trece) în (sau prin) ~ a-i veni brusc o idee. În ~ fără a rosti cuvintele în voce. 4) Pornire interioară conștientă însoțită de un efort volitiv (de a înfăptui ceva); intenție. ◊ A-și pune în (sau de) ~ a hotărî. A pune ~ rău (cuiva) a avea intenții rele față de cineva. A fi într-un ~ cu cineva a avea aceleași dorințe. A-l paște un ~ a-l preocupa o idee. 5) Considerație a unei persoane (despre cineva sau ceva); punct de vedere particular; judecată; părere; opinie. Ce ~uri ai despre aceasta? 6) Senzație de satisfacere a gustului; voie; chef; plăcere; plac. /<ung. gond
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

LITERATÚRĂ s.f. 1. Formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului. ◊ (Depr.) A face literatură = a părăsi domeniul faptelor reale, a trece la exagerări, la înflorituri. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei țări etc. ♦ Tot ceea ce s-a scris referitor la o problemă sau într-un anumit domeniu; bibliografie. [Cf. fr. littérature, lat. literatura < littera – scriere].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

colíbă (colíbe), s. f. – Casă mică și sărăcăcioasă, cocioabă. – Mr. călivă, megl. colibă. Origine necunoscută. Cuvîntul apare în toate limbile balcanice: ngr. ϰαλύβα (› mr.), tc. koliba, kaliba, kulübe, alb. koljubë, bg. koliba (› megl.), sb., slov., ceh., pol., mag. koliba, rut. kołyba. Se presupune în general că rom. provine din gr. ϰαλύβη, fie direct (Roesler 571; cf. Daničič, V, 189; Vasmer, Gr., 79), fie prin intermediul bg. sau sb. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 297; Cihac, II, 69; Conev 81; Sandfeld 18; DAR; Pușcariu, Lr., 260), sau al tc. (Miklosich, Türk. Elem., I, 88; Meyer 170; K. Treimer, Mitt. Wien, 354). Der. pe baza cuvânt">cuv. gr. este greu de admis direct fiindcă dacă este împrumut vechi, λ ar da r, dacă este modern, β ar da ν; prin intermediul altei limbi, deoarece se presupune că împrumutul a avut loc într-o epocă în care υ se pronunța i, în vreme ce β se pronunța b, caz ce nu apare la alte împrumuturi din gr. (cf. ϰόληβον › sl. koliva; ϰλουβίον › sl. kluvija etc.; sb. kòliba, koliba apare din sec. XIII. Împrumutul din tc. nu poate fi admis, avîndu-se în vedere vechimea cuvîntului în sb., și cu atît mai puțin din per. kulba „colibă” (Romanski, R. Èt. slaves, II, 53). În sfîrșit, se poate ca cuvintele sl. să provină din rom. (Berneker 546). Dacă se admite că este vorba de un cuvînt rom., ar trebui plecat de la lat. collegiacollegium „grup de colibe de ciobani”, de unde și sard. boddeu (Wagner 108), cf. ngr. ϰολλήγας „de la mijloc.” Trecerea lui gb nu este normală, dar cf. barză, limbă și cociorbă față de rut. kočerga, coșleabă față de coșmeagă, coroabă față de coroagă, etc. Aceste ex., ca și prezența unor cuvinte ca cobace, cobîlteață, cocioabă, par a indica faptul că cuvîntul lat. a fost interpretat ca o creație expresivă, chiar dacă această ipoteză nu este necesară. – Der. colibaș (var. colibar), s. m. (om sărman, persoană care locuiește într-o colibă; pustnic; paznic de pădure).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

VAI interj. Cuvânt care exteriorizează sentimente (intense) de: a) durere, suferință, deprimare, deznădejde; b) compătimire, milă, regret, necaz, ciudă; c) bucurie, plăcere, admirație, entuziasm; d) nerăbdare; e) surpriză. ♦ Loc. adj. și adv. (Substantivizat) Ca vai de lume = (care se află) într-o stare foarte rea, în ultimul grad; (care este) foarte rău, foarte prost. ♦ (Substantivat, n.) Tânguire, plânset, strigăt jalnic; p. ext. suferință, durere. ♦ Expr. A fi vai (și amar) de = a fi rău de cineva, a se afla într-o situație grea, jalnică. Cu chiu, cu vai sau cu chiu și vai = cu mare greutate, după multă osteneală; abia-abia. – Cf. lat. vae.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de bogdanrsb | Semnalează o greșeală | Permalink

PARTÍȚIE s. f. 1. diviziune, separare. 2. (mat.) descompunere a unei mulțimi într-o clasă de submulțimi disjuncte două câte două și a căror reuniune formează mulțimea dată. ◊ (inform.) zonă din memoria internă alocată unei lucrări pe durata prelucării sau unor componente ale sistemului de operare. 3. (lingv. mat.) clasificare a cuvintelor după flexiune, necesară atunci când se tratează partea de vorbire, genul, clasificarea tipologică a limbilor etc. (< fr., engl. partition, lat. partitio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

STRUCTÚRĂ s. f. I. 1. ansamblu de elemente de construcție solidarizate între ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta și le transmite la fundație. 2. mod de alcătuire internă a unui corp, a unui sistem. ◊ dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ◊ mod de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. mod de așezare a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ◊ (psih.) conformație, factură, formație. 4. fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ◊ mod de organizare a oricărei ramuri de producție. (< fr. structure, lat. structura)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Arghezi, Tudor (pseud. lui Ion. I. Theodorescu) (1880-1967, n. București), scriitor român. Debutează în 1896 la „Liga ortodoxă”, cu versuri simboliste și instrumentaliste. Paralel, frecventează cercurile socialiste bucureștene. Între 1900 și 1905 se retrage în viața monahală. În 1904 editează revista „Linia dreaptă”, Între 1905 și 1910 locuiește în Elveția. Întors în țară (1910), se angajează într-o intensă activitate publicistică, remarcîndu-se prin originalitatea limbajului poetic și virulența pamfletară. Editează revistele „Cronica”, „Cugetul românesc” și „Bilete de papagal”. Versurile și poza lui A. exprimă cu ardoare și dramatism setea de cunoaștere, incertitudinile existențiale („Cuvinte potrivite”, „Ce-ai cu mine, vîntule?”), recuperează frumosul din urît („Flori de mucigai”), configurează din perspectivă cosmică universul microscopic, miniatural, casnic și familial („Cărticica de seară”, „Hore”, „Cartea cu jucării”). Schițele și portretele consacrate vieții monahale, lumii politice și gazetărești sau din închisoare („Icoane de lemn”, „Poarta neagră”, „Tablete din Țara de Kuty”) ca și romanele poematice și de critică socială („Ochii Maicii Domnului”, „Cimitirul Buna-Vestire”, „Lina”), atestă excepționala vocație pamfletară și spiritul său vizionar. Creator al tabletei („Bilete de papagal”). În ultimii ani ai vieții a cultivat poezia de evocare istorică („1907-Peizaje”), poemul didactic („Cîntare Omului”), a continuat dialogul cu timpul, cu divinitatea, meditînd asupra existenței umane limitate („Frunze”, „Poeme noi”, „Silabe”, „Cadențe”). Proză absurdă („Răzlețe”), teatru („Seringa”). Între 1960 și 1967 a definitivat ediția de autor „Scrieri”. Mînuind un limbaj de o deosebită plasticitate, A. valorifică artistic expresia comună, asociația insolită, imaginea biblică și lapidaritatea paremiologică. Premiul Herder (1965).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PASTERNAK, Boris Leonidovici (1890-1960), scriitor rus. A debutat cu versuri de formulă futuristă, evoluând spre o lirică metaforică și parabolică („Sora mea, viața”, „Anul 1905”, „Teme și variațiuni”, „A doua naștere”). Poeme cu tematică socială sau de război, notabile prin concretețea viziunii și simplitatea concisă a cuvântului („În treburile de dimineață”, „Întinderea de iarnă”); proză lirică cu implicații autobiografice („Copilăria lui Liuvers”, „Permis de liberă trecere”). Declarat „apolitic” ostracizat, datorită faptului că se pronunțase deschis împotriva violenței și pentru libertatea individului, s-a retras într-o discretă activitate de traducător din poezia universală (Verlaine, Goethe, Shelley, Shakespeare). Publicarea, în Italia, în 1957, fără acordul autorităților sovietice, a romanului său „Doctor Jivago” (frescă de analiză psihologică, rafinată și subtilă, a potențialului emoțional al societății ruse din anii '30 ai sec. 20) și atribuirea (1958) Premiului Nobel pentru literatură (pe care l-a refuzat de teama de a nu fi expulzat din țară) va atrage o campanie de presă dură împotriva sa și excluderea din Uniunea Scriitorilor. Premiul a fost înmânat fiului său în 1990. Reabilitat în 1987.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

VAI interj. Cuvânt care exteriorizează sentimente (intense) de: a) durere, suferință, deprimare, deznădejde; b) compătimire, milă, regret, necaz, ciudă; c) bucurie, plăcere, admirație, entuziasm; d) nerăbdare; e) surpriză. Loc. adj. și adv. (Substantivat) Ca vai de lume = (care se află) într-o stare foarte rea, în ultimul grad; (care este) foarte rău, foarte prost. ♦ (Substantivat, n.) Tânguire, plânset, strigăt jalnic; p. ext. suferința, durere. Expr. A fi vai (și amar) de... = a fi rău de cineva, a se afla într-o situație grea, jalnică. Cu chiu, cu vai sau cu chiu și vai = cu mare greutate, după multă osteneală; abia-abia. — Cf. lat. vae.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TABLÓU, tablouri, s. n. I. 1. Pictură, desen, gravură etc. executate pe suport de lemn, pânză, carton; p. ext. pictură, desen, gravură, fotografie etc. înrămate și așezate (în scop decorativ) pe pereții unei încăperi. ◊ Tablou viu (sau vivant) = grup de persoane care stau nemișcate într-o anumită poziție, pentru a înfățișa sau a evoca o scenă simbolică. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A rămâne tablou = a rămâne surprins, înlemnit. 2. Priveliște din natură, care impresionează prin frumusețe și pitoresc. 3. Fig. Descriere sau evocare făcută prin cuvinte. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care marchează schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 5. Tabel (1). 6. Grafic compus dintr-o grupare de termeni, de simboluri, de numere (dispuse în șiruri și coloane) II. 1. Placă de marmură, de metal, de lemn pe care sunt montate diferite aparate folosite la acționarea unui sistem tehnic sau la controlul funcționării lui; placa împreună cu aparatura respectivă. ◊ Tablou de bord = tablou pe care sunt fixate aparatele și instrumentele necesare controlului și manevrării unui vehicul. 2. Placă prevăzută cu cârlige de care se agață fișele muncitorilor dintr-o întreprindere, cheile camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu etc. — Din fr. tableau.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂSPÚNDE, răspúnd, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A da un răspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. ♦ Intranz. A face (în mod satisfăcător sau nesatisfăcător) dovada cunoștințelor sale în fața unui examinator. 2. Intranz. A reacționa prin vorbe, gesturi, atitudini la acțiuni, solicitări, provocări etc.; a replica, a riposta, a obiecta. ♦ A interveni într-o discuție (publică), combătând (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 3. Intranz. A constitui o explicație la o întrebare. 4. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemări, a se supune. ♦ A lămuri o problemă la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface. ♦ (Înv.) A se potrivi, a corespunde. 6. Intranz. A avea comunicație cu..., a străbate până la... ♦ (Despre senzații fizice sau psihice) A se face simțit, a se transmite; a răzbate, a răsuna. 7. Refl. (Înv.) A comunica cu cineva, a ține legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane. 8. Intranz. A da socoteală, a fi responsabil, a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva. 9. Tranz. (Înv.) A achita, a plăti o sumă de bani. [Prez. ind. și: (reg.) răspunz] – Lat. respondere.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

TÍTLU, titluri, s. n. 1. Calificare căpătată de cineva în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. ◊ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ Demnitate, funcție, titulatură deținute de cineva sau acordate cuiva; nume, denumire care corespunde acestor demnități, funcții sau titulaturi. ♦ Calificativ care exprimă o relație socială. Titlul de tată. 2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia; p. gener. orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele filmului, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ◊ Loc. adv. Cu titlu de... = cu caracter de, ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textele de legi, de regulamente etc. (purtând un număr de ordine). 4. (În sintagmele) Titlu de proprietate = document care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui obiect. Titlu de valoare = document de valoare care face obiectul unor tranzacții financiare. 5. Fig. Bază legală, drept. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru (3). – Din ngr. títlos, lat. titulus. Cf. (pentru sens) fr. titre.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

alcoolmobíl s.n. (cuvânt port. folosit, la origine, în Brazilia) ◊ Alcoolmobilele. Guvernul brazilian a semnat cu reprezentanții industriei naționale de automobile un acord prevăzând producerea în perioada 1980-1982 a 900000 vehicule funcționând pe bază de alcool [...]” Sc. 21 IX 79 p. 5. ◊ „Penuria de combustibil și «alcoolmobilele» [...] într-un șir de țări a început să se folosească în chip de carburant pentru autovehicule un amestec de benzină (în proporție de 80-85 la sută) și alcool (în proporție de 1520 la sută), amestec cunoscut sub numele de «gasohol» sau «benzohol».” Sc. 13 I 80 p. 6
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TÍTLU, titluri, s. n. 1. Calificare dobândită de cineva în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. ◊ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ Demnitate, funcție, titulatură deținute de cineva sau acordate cuiva; nume, denumire care corespunde acestor demnități, funcții sau titulaturi. ♦ Calificativ care exprimă o relație sociala. Titlul de tată. 2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia; p. gener. orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele filmului, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine, ◊ Loc. adv. Cu titlu de... = cu caracter de, ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textele de legi, de regulamente etc. (purtând un număr de ordine). 4. (în sintagmele) Titlu de proprietate = document care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun. Titlu de valoare = document de valoare care face obiectul unor tranzacții financiare. 5. Fig. Bază legală, drept. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru (3). — Din ngr. titlos, lat. titulus. Cf. (pentru sens) fr. titre.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂSPÚNDE, răspúnd, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A da un răspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. ♦ Intranz. A face (în mod satisfăcător sau nesatisfăcător) dovada cunoștințelor sale în fața unui examinator. 2. Intranz. A reacționa prin vorbe, gesturi, atitudini la acțiuni, solicitări, provocări etc.; a replica, a riposta, a obiecta. ♦ A interveni într-o discuție (publică), combătând (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 3. Intranz. A constitui o explicație la o întrebare. 4. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemări, a se supune. ♦ A lămuri o problemă la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface. ♦ (înv.) A se potrivi, a corespunde. 6. Intranz. A avea comunicație cu..., a străbate până la... ♦ (Despre senzații fizice sau psihice) A se face simțit, a se transmite; a răzbate, a răsuna. 7. Refl. (înv.) A comunica cu cineva, a ține legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane. 8. Intranz. A da socoteală, a fi responsabil, a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva. 9. Tranz. (înv.) A achita, a plăti o sumă de bani. [Prez. ind. și: (reg.) răspunz] — Lat. respondere.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PRIMÁR, -Ă, primari, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Inițial, primordial, originar; p. ext. de prim grad, de primă importanță, de bază. ◊ Învățământ primar = formă de învățământ cu caracter obligatoriu, în care se predau elementele de bază ale celor mai importante discipline și care constituie primele patru clase ale scolii generale. Clasă primară (și substantivat, f.) = clasă din cursul primar. Școală primară (și substantivat, f.) = școală de învățământ primar; curs primar; clădire în care se predă această formă de învățământ. Văr primar (sau vară primară) = grad de rudenie între copiii mai multor frați și surori; persoană care se află cu alta într-un asemenea grad de rudenie. (Geol.) Era primară = era paleozoică. Medic primar = grad în ierarhia cadrelor medicale, superior medicului specialist, care se obține în urma unui concurs; persoană care are acest grad. ♦ Simplu, rudimentar, elementar; p. ext. neevoluat. ♦ (Despre cuvinte) Care provine direct din rădăcină și care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte; primitiv. 2. (Despre elemente și compuși chimici) Care are o singură valență satisfăcută de un anumit element sau radical. II. S. m. Reprezentant al conducerii centrale în orașe și comune, cu atribuții administrative. [Var.: (II, pop.) primáre s. m.] – Din lat. primarius. Cf. fr. primaire, maire.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

MÁRE1 ~i adj. 1) Care are dimensiuni ce întrec pe cele obișnuite; de proporții considerabile. Râu ~. Sat ~. ◊ Literă ~ literă inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor de la începutul unei propoziții. A face ochi ~i a se mira; a privi uluit. În linii ~i (sau în ~) în general. Degetul ~ primul deget de la mână și de la picior. Casa (cea) ~ odaie împodobită în care se primesc oaspeții. 2) Care întrece cantitatea obișnuită. Recoltă ~. 3) (despre intervale de timp) Care durează mult; îndelung. Nopți ~i. ◊ Ziua în amiaza ~ în toiul zilei. 4) Care se manifestă cu intensitate. Temperatură ~. Furtună ~. 5) (despre sunete) Care se aude tare; puternic. ◊ A vorbi (sau a striga) în gura ~ a vorbi tare, cu glas ridicat. 6) (despre fenomene ale naturii, despre calamități) Care se produce pe neașteptate, cu repeziciune și violență. Vânt ~. Cutremur ~. Secetă ~. 7) (despre ființe) Care a ajuns la vârsta maturității. Băiat ~. Fată ~. ◊ A se face ~ a crește; a se dezvolta. Tată ~ bunic. Mamă ~ bunică. Socru (soacră) ~ tata (mama) mirelui. 8) Care posedă calități excepționale și se bucură de o faimă deosebită; celebru. ~ artist. 9) Care este de o importanță sau de o valoare deosebită. Zi ~. Faptă ~. 10) Care ocupă o treaptă mai înaltă într-o ierarhie; superior. Funcționar ~. ◊ ~ și tare care are putere și influență. A se ține ~ a fi mândru. Mai ~ele șeful; conducătorul. Să crești ~! urare cu care o persoană mai în vârstă mulțumește unui copil pentru un serviciu. Vorbe ~i cuvinte pompoase; promisiuni deșarte. Lucru ~ lucru important, valoros. ~ lucru, ~ socoteală lucru fără importanță, care nu merită atenție. Cu ~ ce cu greu. Săptămâna ~ săptămâna care precedă sărbătoarea Paștilor la creștini; Săptămâna Patimilor. /Probabil lat. mas, maris
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ciúșcă (ciuște), s. f.1. Ardei. – 2. Batistă făcută sul și înnodată, cu care se lovește, într-un joc popular. – 3. Jocul respectiv. – Var. țușcă, ciuște. Megl. ciușcă „joc”. Bg. čuška „ardei”, sb., cr. čuška „lovitură, palmă” (Cihac, II, 437), al cărui sens comun este cel de a pișca, a arde. Dar face din ciușcă două cuvinte diferite.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ELEMÉNT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pământul) ale corpurilor și fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forțe ale naturii. 3. parte componentă a unui întreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = temă, cuvânt împrumutat, fără existență independentă, numai în compunerea de tip savant; ~ de relație = cuvânt sau locuțiune care exprimă raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivități etc. 4. (chim.) corp simplu, care în combinație cu alte asemenea corpuri, dă naștere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu în care trăiește o ființă. ♦ a fi în ŭl său = a fi într-o situație favorabilă. 6. (mat.) obiect fizic sau al gândirii cu care se formează o mulțime. 7. celulă a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, noțiune de bază a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. élément, lat. elementum)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

*analíză f., pl. e (vgr. análysis, d. analýo, desfac). Chim. Descompunerea unuĭ lucru în părțile care-l compuneaŭ: analiza apeĭ, a aeruluĭ. Analiză cantitativă, calitativă, după cum se cercetează cantitatea saŭ calitatea elementelor constitutive. Gram. Analiză logică, descompunerea uneĭ fraze în propozițiunĭ și a propozițiunilor în subĭect, predicat ș. a. Analiză gramaticală, cercetarea cuvintelor din punctu de vedere al speciiĭ, genuluĭ ș. a. Analiză literară, arătarea părților urîte saŭ frumoase ale uneĭ scrierĭ. Mat. Expunerea proprietăților figurilor traduse în ecŭațiunĭ algebrice. Log. Enumerarea, distingerea și compararea între ele a ideilor parțiale cuprinse într' una generală. Extras, rezumat, recensiune a uneĭ scrierĭ saŭ discurs. – La Negr. anális, n., pl. urĭ (după ngr.). V. sinteză.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Țigán și (vechĭ) Ațigán, -că s. (vsl. Cyganinŭ, Cyganŭka, rus. Cygan, -nka, ung. Cigány, germ. Zigeuner, ngr. Tsiganos, it. Zingaro, cuvinte care se reduc la turc. ar. Zenği, Etiopian, Zenği-bar, țara Etiopienilor, „Zanghebar, Zanzibar”. În actele cele maĭ vechĭ li se zice Ațiganĭ, ceĭa ce arată că numele ne-a venit pin [!] Macedonenĭ. Tot de aci și numele secteĭ eretice bizantine a Ațiganilor). Acela care face parte dintr´un neam de indienĭ vagabonzĭ răspîndițĭ astăzĭ în lume. Fig. Om ordinar, nerușinat, trivial, pofticĭos, hoț și zgîrcit: ce țigan ! – Țiganiĭ îs originarĭ din India, și-s de neam indo-europeŭ. Eĭ aŭ emigrat în sec. 6-10 ca paria în Persia (de unde au luat muzica lor), în Asia Mică și´n Egipt, unde aŭ stat mult timp și de unde le-a și rămas numele de faraonĭ. Tot așa, Greciĭ îĭ numesc și Gýfti, ĭar Spanioliĭ Gitanos, adică „Egiptenĭ”. Arabiĭ ĭ-aŭ confundat cu Etiopieniĭ („Harapiĭ”, Nubieniĭ, Somaliĭ, Zanzibarieniĭ ș. a.). Din Egipt și Asia Mică aŭ emigrat în peninsula balcanică, de unde aŭ și luat multe cuvinte greceștĭ, maĭ ales în numerațiune. Apoĭ s´aŭ împrăștiat pin [!] toată Eŭropa, nordu Africiĭ și vestu Asiiĭ. Uniĭ aŭ fost adușĭ de Tătarĭ. În Țara Românească aŭ intrat pe la 1370, supt [!] Vladislav Basarab, și aŭ ajuns îndată robĭ. (Într´un document de la 1387 îs menționațĭ ca robĭ aĭ mînăstiriĭ Tismana). Eĭ se împărțeaŭ în lăĭețĭ (adică „vagabonzĭ” și eraŭ orĭ maĭ sînt și astăzĭ: zlătarĭ, rudarĭ, ferarĭ [!], căldărarĭ, potcovarĭ, lăcătușĭ, spoitorĭ, lingurarĭ, cĭurarĭ, ursarĭ, netoțĭ, lăutarĭ ș. a. ĭar femeile chivuțe) și´n vătrașĭ (adică „stabilĭ”, robĭ aĭ domnilor, boĭerilor și mînăstirilor). În Țara Românească Țiganiĭ statuluĭ fură emancipațĭ de Alexandru Ghica la 1837 ĭar în Moldova de Mihail Sturza la 1844. Ceĭ particularĭ fură emancipațĭ la 1855 în Moldova și supt [!] Cuza în Țara Românească. – Număru lor e de 7,500,000, dintre care 600,000 în Eŭropa, și anume: 40,000 în Francia, 4000 în Anglia, 20,000 în Spania, 20,000 în Bohemia, 200,000 în România veche și 316,000 în Turcia și Ungaria în anu 1914). – Țiganiĭ aŭ păru și ochiĭ negri, pelea [!] întunecată, buzele cam groase, dințiĭ albĭ și sănătoșĭ și corpu înalt și robust. Eĭ îs leneșĭ la munca temeĭnică, pofticĭoșĭ, bețivĭ, fumătorĭ, hoțĭ, risipitorĭ, fricoșĭ, ferocĭ cînd îs în largu lor (vechiĭ noștri călăĭ, ca și hingheriĭ de astăzĭ, eraŭ maĭ toțĭ Țiganĭ și Ungurĭ), lipsițĭ de demnitate, murdarĭ la trup și la vorbă și friguroșĭ. Aŭ pornire spre muzică, și de aceĭa mulțĭ îs lăutarĭ. Orhestrele [!] țigăneștĭ îs renumite în toată lumea. – Fiind-că în Muntenia sînt mulțĭ Țiganĭ, Turciĭ le ziceaŭ ironic Muntenilor „Țiganĭ” (Cinghiane). Tot așa, fiind-că Țiganiĭ șĭ-aŭ luat pronunțarea muntenească (pentru c´aŭ venit maĭ întîĭ în contact cu Munteniĭ), Moldoveniĭ le zic ironic Muntenilor tot „Țiganĭ”. În literatura poporuluĭ, Țiganu e tratat cu cel maĭ mare sarcazm [!] și e numit cĭoară, cĭoroĭ, croncan, balaur (adică „monstru”), faraon, baragladină, Baroĭ, Boroĭ, Garoĭ și Zgaroĭ, ĭar copilu de Țigan dancĭ. (Cp. cu epitetele JidanuluV). V. Les Tsiganes, de Pop Șerboĭanu, Paris, 1930; VR. 1908, 8, 174, și cartea luĭ M. Kogălniceanu (în limba fr.), Berlin, 1837.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STRUCTÚRĂ s.f. I. 1. Fel de construcție (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp. ♦ Dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Modul de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. Modul de așezare între ele a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ♦ (Psih.) Conformație, factură, formație. 4. Fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ Structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. Mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a oricărei ramuri de producție. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a clădi].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

kekragarii (kekragare) (‹ gr. τὰ χεχραγάρία, de la vb. χράζω, „a striga, a cere cu glas tare”), cei 4 psalmi* (140, 141, 129 și 116) care se cântă la vecernie* și încep cu cuvintele „Doamne, strigat-am” (Kύριε ἐχέχραξα, ps. 140, 1). Se cântă după catismă [v. anavatmi (1)] pe cele opt ehuri* și sunt urmate de stihuri* cântate sau citite mai repejor, apoi de 4 până la 10 stihuri*. În notația (IV) muzicală, se găsesc în anastasimatar*. Sun scrise într-un stil* mai larg sau mai scurt (χεχραγάρία ἀργὰ sau χεχραγάρία σύντομα). În mss. muzicale bis. mai întâlnim: χεχραγάρία ἐχχλησιαστιχὰ („kekragare bisericești”), χεχραγάρία ἀγιορειτιχὰ („kekragare aghioritice” sau de la Sf. Munte). V.: vecernier, catavasier (1); horologion.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

terminatio (cuvânt">cuv. lat. „sfârșit”) 1. Termen împrumutat din arta retoricii pentru a desemna o concluzie melodică (spre deosebire de cadență (1) ce desemnează o concluzie armonică). T. este masculină dacă nota finală a melodiei este o notă lungă; ea devine feminină dacă nota finală este scurtă. V. clausula. 2. Într-un tril*, t. arată modul în care este rezolvat acest ornament* melodic. T. trilului, lăsată multă vreme la latitudinea executantului, a început a fi notată de pe la mijlocul sec. 19. 3. (Lingv.) Sunet sau grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt; partea variabilă a unui cuvânt de la sfârșitul lui, prin opoziție cu rădăcina (radicalul), invariabilă.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care prezintă calitățile necesare prin natura, funcția, destinația sa. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun ! = te rog ! ai bunătatea ! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă bună sau un cuvânt bun (pentru cineva) = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = decență; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. reco-mandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = politețe. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă ! = frumos ! halal ! n-am ce zice ! Na-ți-o bună ! = asta-mi mai lipsea ! asta-i acum ! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună dimineața ! Bună ziua ! Bună seara ! Noapte bună ! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun ? = la ce folosește ? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc. etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun.Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea, bogăția. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal sau social; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun necorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. 6. (La pl.) (Ec.) Bunuri economice = mărfuri și servicii care satisfac nevoile și care există în cantități limitate. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. — Lat. bonus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

bíne adv.1. Perfect, în mod sau în cantitate satisfăcătoare. – 2. Așa cum se cuvine, potrivit. – 3. Da, într-adevăr, așa e (formulă de aprobare). – 4. (Fam.) Elegant, fercheș, arătos (cu acest sens se folosește numai ca adj.) – 5. (S. m.) Bunăstare, fericire. – 6. (S. m.) Avere, bunuri. – 7. Beneficiu (împreună cu vb. a face). – 8. Element care intră în compunerea unui anumit număr de cuvinte, pentru a exprimă ideea de „bine”: binecredincios, binevesti; în general este traducere din gr. εὐ -. – Mr. gine, megl. bini, istr. bire. Lat. bĕnĕ (Pușcariu 203; REW 1028; Candrea-Dens., 160; DAR), cf. it. bene, prov. ben, fr., sp. bien, port. bem. Der. binețe, s. f. (formulă de salut, bună ziua), de la formula de salut bine ați venit sau bine v-am găsit (pentru posibilitatea de derivare a acestui cuvînt, megl. ghineață, megl. bineață, cu suf. -eață, cf. Pascu, Beiträge, 15); binișor, adv. (potrivit, așa și așa; încet, cu băgare de seamă).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

RELÍGIE (‹ lar., fr., germ.) s. f. Ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relație cu grupul și universul. De obicei, r. distinge între real și supranatural, vizează ceva ce transcende cunoscutul sau naturalul, este o recunoaștere a misteriosului și a supranaturalului; r. include un concept sau o divinitate care implică omul într-o experiență dincolo de nevoile lui personale sau sociale imediate, recunoscută ca „sacră” sau „sfântă”. R. revelată = r. al cărei corp de cunoștințe este de natură revelată: iudaism (Dumnezeu a revelat poruncile lui Moise); creștinism (Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a revelat Cuvântul Tatălui); islam (arhanghelul Gabriel a revelat lui Mahomed voința lui Dumnezeu). R. culturală = stadiu superior al religiozității corespunzând unei culturi și organizări social-politice avansate. R. universală = r. care depășește granițele unui popor, cu mesaj universal (budismul, creștinismul, islamul). ♦ Fig. Crez, cult.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

CLANȚ, (1) interj., (2) clanțuri s. n. 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecelor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. 2. S. n. Cioc; p. ext. (glumeț și peior.) gură. ◊ Expr. (Înv.) A ține clanț = a putea face față într-o dispută verbală, într-o controversă cu cineva. – Onomatopee.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de hai | Semnalează o greșeală | Permalink

CLANȚ, (1) interj., (2) clanțuri, s. n. 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de clanța ușii, de izbirea fălcilor sau a dinților, de țăcănitul foarfecelor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. 2. S. n. Cioc; p. ext. (glumeț și peior.) gură. ◊ Expr. (Înv.) A ține clanț = a putea face față într-o dispută verbală, într-o controversă cu cineva. — Onomatopee.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ARTÍCOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisă (de proporții mai reduse) cu caracter publicistic, pe o temă politică, economică, științifică etc. ◊ Articol de fond = articol care exprimă punctul de vedere al redacției unei publicații periodice în cele mai importante probleme ale actualității. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune într-un buget, într-un plan financiar etc., care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect care se vinde în comerț. 4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte părți de vorbire și care marchează diverse funcții gramaticale ale cuvintelor pe care le însoțește. – Din fr. article, lat. articulus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

DRAG, -Ă, dragi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care este iubit, scump, neprețuit pentru cineva, pe care cineva îl iubește, îl prețuiește. ◊ Loc. vb. A prinde drag (de cineva) = a se îndrăgosti (de cineva). ◊ Expr. A-i fi cuiva drag să... = a-i plăcea cuiva mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva. Când ți-e lumea (sau viața) mai dragă, se spune când se ivește o întâmplare neprevăzută și neplăcută într-un moment când erai liniștit, fericit. Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa; chipurile. ♦ (Substantivat, fam.) Termen cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. Care exprimă iubirea, prețuirea; care este plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Cuvinte dragi.Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, foarte bucuros. II. S. m. și f. Persoană care iubește pe alta de sex opus, care se află în relații de dragoste cu aceasta; iubit(ă). III. S. n. (Pop.) Iubire, dragoste. ◊ Loc. adj. Mai mare dragul = plăcut, frumos. ◊ Loc. adv. Cu (mare, mult, atâta etc.) drag sau cu tot dragul = (foarte) bucuros, fericit. De drag = din (sau cu) plăcere. ◊ Loc. prep. De dragul... = pentru..., din dragoste sau din prietenie pentru... ◊ Expr. (Ți-e) mai mare dragul = e o mare plăcere, desfătare (să...). – Din sl. dragŭ.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

TABLÓU, tablouri, s. n. I. 1. Pictură, desen, gravură etc. executate pe o pânză, pe un carton etc.; p. ext. pictură, desen, gravură, fotografie etc. înrămate și așezate (în scop decorativ) pe pereții unei încăperi. ◊ Tablou viu (sau vivant) = grup de persoane care stau nemișcate într-o anumită poziție, pentru a înfățișa sau a evoca o scenă simbolică. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A rămâne tablou = a rămâne surprins, înlemnit. 2. Priveliște de ansamblu din natură, care evocă o reprezentare picturală și impresionează prin frumusețe și pitoresc. 3. Fig. Descriere sau evocare făcută prin cuvinte. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care marchează schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 5. Tabel (1). 6. Grafic compus dintr-o grupare de termeni, de simboluri, de numere (dispuse în șiruri și coloane). II. 1. Placă de marmură, de metal, de lemn pe care sunt montate diferite aparate folosite la acționarea unui sistem tehnic sau la controlul funcționării lui; placa împreună cu aparatura respectivă. ◊ Tablou de bord = tablou pe care sunt fixate aparatele și instrumentele necesare controlului și manevrării unui vehicul. 2. Placă prevăzută cu cârlige de care se agață fisele muncitorilor dintr-o întreprindere, cheile camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu etc. – Din fr. tableau.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

PÉȘTE ~i m. I. 1) Animal vertebrat acvatic cu corp, de obicei, prelung și acoperit cu solzi, cu aripioare pentru înot, având respirație, în majoritatea cazurilor, branhială. ~ viu. ~ congelat.Cât ai zice ~ într-o clipă; dintr-o dată. Asta-i altă mâncare de ~ asta-i complet altceva. A se zbate ca ~ele pe uscat a depune eforturi disperate și fără succes pentru a ieși dintr-o situație grea. A tăcea ca ~ele a nu rosti nici un cuvânt. 2) la pl. mai ales art. pop. Constelație din emisfera boreală. ◊ Zodia ~elui unul dintre cele douăsprezece sectoare zodiacale. II. (în îmbinări, indicând diferite specii): ~-vivipar pește care naște pui vii. ~-veninos pește înzestrat cu organe speciale care produc venin. ~-zburător pește marin care poate sări din apă și zbura pe o traiectorie mică. ~-cu-spadă pește marin de talie mare, cu corp fusiform lipsit de solzi, având falca de sus prelungită și ascuțită ca o sabie cu două tăișuri. ~-ciocan pește marin cu cap în formă de ciocan. ~-ferăstrău pește marin cu gura în formă de lamă de ferăstrău, dințată pe două laturi. ~-de-piatră pește dulcicol de talie medie, cu corp fusiform, întâlnit în ape adânci și cu fund pietros; pietrar. ~-lup pește dulcicol răpitor, de talie medie, verzui pe spate; abat. ~-porcesc pește dulcicol de talie mică, fusiform, cu mustăți, pătat pe laturi; porcușor. ~-păun pește marin de talie mică, albăstrui-verzui, cu nuanțe aurii pe spate și argintiu pe abdomen și flancuri. ~-țigănesc a) orice pește mărunt; b) pește dulcicol de talie medie, cu cap mic și corp lat, având formă romboidală; caracudă; c) pește dulcicol de talie mică, cu corp fusiform, verde-gălbui cu pete negre, având spini dorsali și plăci osoase laterale. /<lat. piscis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂDĂCÍNĂ ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care îndeplinește funcția de fixare în sol și de absorbire a apei și a substanțelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da rădăcină; b) a se stabili într-un loc pe un timp îndelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat într-un țesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a stârpi, a tăia) răul din (sau de la) ~ a înlătura un rău în mod radical. 4) mat. Număr care, ridicat la o anumită putere, dă numărul dat; radical. ~ pătrată. 5) lingv. Element al unui cuvânt dotat cu sens lexical și comun pentru toate cuvintele din aceeași familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a născut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obârșie; proveniență. [G.-D. rădăcinii] /<lat. radicina
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CARTÚȘ s. n. 1. tub metalic sau de carton care conține încărcătura de exploziv și proiectilul unei arme de foc. ◊ piesă de hârtie care conține un exploziv. ◊ filtru de hârtie împăturită într-un anumit mod (mai ales la carburatoare). ♦ ~ filtrant = dispozitiv pentru filtrarea aerului, care se atașează la o mască de gaze. 2. loc rezervat comentariului, titlului sau altor date dintr-un desen, o hartă, un tablou; motiv ornamental, chenar care încadrează un text, un titlu, un cuvânt; textul însuși. 3. ambalaj-tip cu mai multe pachete de țigări sau sticle de băutură. (< fr. cartouche)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

CORP I. s.n. 1. organismul considerat ca un tot anatomic și funcțional; trup. ◊ trup fără cap; trunchi. 2. parte principală din ceva. ◊ corp de legi = culegere de legi; corpus. 3. porțiune de materie bine determinată. ◊ (chim.) substanță (organică sau anorganică). 4. obiect material, lucru. ◊ corp ceresc = corp natural sau artificial din spațiul cosmic; corp negru = corp capabil să absoarbă integral radiația termică incidentă, de orice lungime de undă. 5. corp delict = obiect care a servit la săvârșirea unei infracțiuni. 6. (mat.) mulțime înzestrată cu două operații (adunare și înmulțire), caracterizată prin proprietăți de asociativitate, distributivitate, precum și prin existența elementelor neutre și inverse în raport cu cele două operații. 7. corp fonetic = totalitatea sunetelor care alcătuiesc un cuvânt sau o formă gramaticală. 8. unitate cu care se măsoară mărimea literelor tipografice. 9. totalitatea persoanelor care, prin funcție sau profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ corp de balet = a) ansamblul balerinilor dintr-un teatru de operă, operetă sau estradă; b) grup de dansatori având într-un spectacol rol similar corului de operă; corp diplomatic = totalitatea reprezentanților diplomatici străini acreditați pe lângă un stat. ◊ corp electoral = totalitatea persoanelor care se bucură de drept de vot la data efectuării unor alegeri. 10. mare unitate militară în alcătuirea căreia intră mai multe divizii, brigăzi și regimente de toate armele. ◊ corp de gardă = clădire sau încăpere din incinta unui obiectiv de pază ocupată de o gardă militară. II. s.m. (med.) denumire dată unor structuri anatomice. (< fr. corps, lat. corpus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SUFLÁ, súflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CARTÚȘ s.n. 1. Tub metalic sau de carton care conține încărcătura de exploziv și proiectilul unei arme de foc. ♦ Piesă de hârtie care conține un exploziv. ♦ Filtru de hârtie împăturită într-un anumit mod (folosit mai ales la carburatoare). ◊ Cartuș filtrant = dispozitiv pentru filtrarea aerului, care se atașează la o mască de gaze. 2. Loc rezervat comentariului, titlului sau altor date dintr-un desen, o hartă, un tablou etc.; ornament care încadrează un text, un titlu, un cuvânt; textul încadrat. 3. Ambalaj care grupează mai multe pachete de țigări. [< fr. cartouche].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉMĂ s.f. 1. Subiect, materie, problemă (principală) care urmează să fie lămurită; ideea fundamentală care se dezvoltă într-o expunere, într-o operă literară etc. ♦ Grup de fenomene, de aspecte ale vieții materiale și spirituale prezente în opera de artă. ♦ Motiv melodic al unei compoziții muzicale, pe care se compun variațiunile. 2. Subiect de compoziție pentru școlari. ♦ Lucrare (scrisă) pregătită de un școlar. 3. (Gram.) Parte a unui cuvânt alcătuită de rădăcină, împreună cu prefixele și sufixele. [Cf. fr. thème, it. tema, lat. thema < gr. thema – subiect].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

bătrân a. 1. care trăiește de mult timp: om bătrân; 2. care a fost într’un trecut depărtat, foarte vechiu: din vremile bătrâne, datine bătrâne. [Lat. VETERANUS, lit. soldat bătrân, sens generalizat deja în latina vulgară]. ║ m. 1. om în ultima vârstă a vieții: un bătrân; 2. pl. cei ce au trăit odată, cei ce au fost în timpuri depărtate de noi: cuvinte din bătrâni.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SUFLÁ, súflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura, a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfli. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. — Lat. sufflare.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TRADÚCE, tradúc, vb. III. Tranz. 1. A reda, a transpune un text, o frază, un cuvânt dintr-o limbă în alta; a tălmăci. ♦ Spec. A restabili un text telegrafic pe baza semnalelor recepționate. 2. Fig. A reprezenta, a exprima (cu ajutorul artei). 3. Fig. A înfăptui, a pune în practică. ♦ Refl. A se manifesta. 4. (Tehn.) A transforma o mărime de o anumită natură într-o mărime de altă natură. 5. (În expr.) A traduce (pe cineva) în fața justiției = a aduce (pe cineva) înaintea unei instanțe judecătorești. ◊ (În expr.) A traduce în viață = a pune în aplicare (un principiu, un plan); a înfăptui, a realiza. [Perf. s. tradusei, part. tradus] – Din lat. traducere, fr. traduire.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de krimket | Semnalează o greșeală | Permalink

melodramă. Născută în cadrul genului teatral cu același nume, noțiunea de m. mai desemnează, după unii autori, însuși principiul declamației* însoțite de, și subliniate prin muzică, definitoriu pentru genul susmenționat. Acest tip de „conlucrare a cuvântului vorbit cu muzica” (R. Stephan) datând de la sfârșitul sec. 18 se extinde cu timpul, ajungând să fie asimilat în teatrul muzical sau implicat în muzicile de scenă (momente de m. apar în Freischütz de Weber sau în muzica de scenă a lui Beethoven pentru Egmont). Producțiile realizate integral în această manieră (începând cu sfârșitul sec. 19) nu au supraviețuit epocii lor, m. socotită pe drept cuvânt un hibrid din punct de vedere estetic nereușind astfel să se impună ca gen artistic, cel puțin creatorilor de muzică. Un reviriment al m. se produce totuși în sec. 20, când ea se dovedește aptă a oferi sugestii de revitalizare a raportului dintre vorbire și muzică; cuLtivată într-o accepțiune mai mult sau mai puțin apropiată de cea originară în unele dintre creațiile dramatice ale lui Humperdinck, Stravinski, Milhaud, m. pare să fie în bună parte, în cazul lui Schönberg, inspiratoarea declamației de tip Sprechgesang* (piesa schönbergiană Pierrot lunaire, care consacră acest tip de declamație, este, în opinia lui R. Stephan, „un ciclu de melodrame”). De altfel, în lexicografia germ. noțiunea de m. este cuprinsă nu o dată în sfera aceleia de Sprechgesang* (Seeger, Thiel).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ARTÍCOL, articole, s. n. 1. Expunere scrisă (de proporții mai reduse) cu caracter publicistic, pe o temă politică, economică, științifică etc. ◊ Articol de fond = articol care exprimă punctul de vedere al redacției unei publicații periodice în cele mai importante probleme ale actualității. Articol-program = articol care cuprinde con­cepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune într-un buget, într-un plan finan­ciar etc., care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli. ♦ (Jur.) Diviziune într-un act normativ. ♦ (Inform.) Unitate elementară de organi­zare a unui fișier. ♦ (Zool.) Segment component al unor organe. 3. Obiect care se vinde în comerț. 4. Parte de vorbire flexibilă care individualizează substantivul, adjectivul sau (mai rar) alte părți de vorbire și care marchează diverse funcții gramaticale ale cuvintelor pe care le însoțește. — Din fr. article, lat. articulus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PĂRÉRE ~i f. 1) Considerație a unei persoane (despre ceva sau despre cineva); punct de vedere particular; judecată; opinie; poziție; cuvântA fi de ~ a considera; a crede. A fi de altă ~ (sau a nu fi de aceeași ~ cu cineva) a crede altfel decât cineva. ~ de bine satisfacție; bucurie. Cu ~ de rău cu regret. 2) pop. Produs al perceperii denaturate a realității înconjurătoare; închipuire; iluzie. ◊ O ~ (de) ceva abia sesizabil. Într-o ~ într-un mod neserios. [G.-D. părerii] /v. a (se) părea
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VALOÁRE s.f. I. 1. Expresie a muncii umane materializată într-o marfă. ♦ Categorie economică proprie economiei bazată pe producția de mărfuri. 2. Sumă de bani care reprezintă echivalentul prețului unei mărfi, unui cec, al unei acțiuni etc. ♦ Rentabilitate, productivitate. 3. Mărime matematică asociată unei mărimi fizice, potrivit unui anumit procedeu. 4. Durata unui sunet muzical. 5. Sensul sau folosirea gramaticală a unui cuvânt. 6. (Pict.) Intensitatea unei culori. II. 1. Ansamblul calităților care fac un lucru bun, căutat, apreciat; însemnătate, importanță, preț. 2. Suma însușirilor pozitive ale unui om; (concr.) om care întrunește calități deosebite. [Gen. -orii. / < fr. valeur, it. valore < lat. valor].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*onoáre f., pl. onorĭ (lat. honor [și honos], honóris. V. onor). Glorie, cinste, stimă care urmează virtutea și talentu: a ajunge la mare onoare. Onestitate, probitate, virtute: om de mare onoare. Considerațiune, stimă, reputațiune, renume: a ataca onoarea cuĭva. Distincțiune, demonstrațiune de respect: a acorda cuĭva onoarea prezidențeĭ. Fig. Persoană, lucru de care eștĭ mîndru: a fi onoarea țăriĭ. A face onoare familiiĭ, țăriĭ, a te distinge pin [!] talente p. onoarea familiiĭ, a țăriĭ. A face onoare unuĭ ospăț, a mînca și a bea mult la acest ospăț. A face onoare cuvîntuluĭ saŭ semnăturiĭ tăle [!], a-țĭ ținea [!] angajamentele. Cuvînt de onoare, cuvânt pin [!] care facĭ o promisiune (daĭ o asigurare) pe onoare. Cîmpu de onoare, cîmpu de bătălie. Punct de onoare, lucru care atinge onoarea. Afacere de onoare, duel; damă de onoare, alipită servicĭuluĭ uneĭ suverane. Cavaler, domnișoară de onoare, care-ĭ asistă pe mirĭ la nuntă. Loc de onoare, într´o adunare, loc rezervat uneĭ persoane pe care vreĭ s´o onorezĭ pintr´o [!] distincțiune particulară (V. onorar, onorific). Legiunea de onoare, un ordin francez înființat de Napoleon I la 1802 pentru a recompensa serviciile militare și civile. Pentru pl. n. onorurĭ, V. onor.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STEREOTIPÍE s. f. 1. (Instalație sau procedeu de) reproducere și multiplicare a unei forme tipografice, prin turnare într-un metal sau prin mulare în cauciuc ori în alt material plastic a unei copii după această formă. ♦ Formă de tipar obținută prin stereotipie (1). 2. Faptul de a se repeta ceva, de a fi mereu același. ♦ Simptom al unor boli mintale constând în repetarea automată de către bolnav a acelorași cuvinte sau a acelorași gesturi. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stéréotypie.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

Sprechgesang (cuvânt">cuv. germ. „cântare vorbită”). Noțiune pe cât de limitată ca sens în vocabularul tehnic al muzicii dodecafonice* și postseriale (v. serială, muzică) (care o raportează exclusiv la propriul domeniu), pe atât de elastică în accepțiunile pe care i le conferă o teorie ce ține seama, pe de o parte, de imposibilitatea determinării exacte a raportului vorbire-cântare într-un debit vocal în care acestea se asimilează reciproc – așa cum se întâmplă prin excelență la Schönberg și emulii săi – iar pe de altă parte, de varietatea formelor de sintetizare a celor două modalități de tratare a vocii (1) în întreaga muzică a sec. 20. Este neîndoielnic, totodată, că etimologia cuvântului invită la interpretare, la speculații asupra raportului susmenționat, ceea ce vine de asemenea în sprijinul diversității de sensuri acordate noțiunii de S. Aceeași etimologie a cuvântului aruncă însă o lumină asupra originii fenomenului: în complexul ideilor și acțiunilor reformatoare ce au vizat, în primele decenii ale acestui sec., declamația* muzicală, S. s-a impus ca un concept operatoriu necesar numai atunci când întrepătrunderea pe plan structural dintre vorbire și muzică, dintre cuvântul rostit și cel cântat a devenit o cerință cvasi-generalizată – iar uneori chiar o situație de fapt – în creația vocală și mai ales în cea de operă*; or, departe de a se fi realizat unitar, această sinteză a fost încercată și înfăptuită pe căi sensibile diferite, prin soluții mai mult sau mai puțin organice de integrare a celor două; s-au configurat astfel, în chip firesc: 1. un sens larg al noțiunii – S. înțeles nu ca o modalitate anume ci ca un principiu de la care se revendică sau spre care converg acele tipuri de declamație muzicală în care apropierea de vorbire este urmărită în mod expres. 2. un sens restrâns al aceleiași noțiuni – S. înțeles ca un tip aparte de declamație muzicală, anume cel obținut de S. Schönberg printr-o acțiune sintetizatoare radicală. Dintre tentativele de revitalizare a declamației muzicale, melodrama*, reînviată în genurile dramatice mai ales de unii compozitori apuseni, a fost pusă câteodată sub semnul egalității cu S. Deși în principiu melodrama contravine dezideratului de organicitate al S. – prin desfășurarea pe planuri deosebite a vorbirii și a muzicii – sinonimia lor poate fi admisă în situații de compromis, adică atunci când în melodramă ritmul vorbirii se identifică cu cel muzical (așa cum se întâmplă, de pildă, în unele opere de Paul Dessau). Gradul de întrepătrundere dintre vorbire și cântare crește desigur în proporție inversă cu gradul de precizie a înălțimilor (2) sunetului muzical. Tipul de recitativ* pe care Janáček îl deduce în chip expres și programatic din intonațiile vorbirii (Sprachmelodik) se păstrează totuși în limitele cântării propriu-zise întrucât sunetele constitutive se găsesc (cu minime excepții) în obișnuitele raporturi ton*-semiton*. În schimb (urmărind fenomenul în același context de continuitate față de tradiții), o întrepătrundere categorică a declamației muzicale cu graiul vorbit se realizează la Enescu, mai întâi în oratoriul neterminat Strigoii (cf. C. Țăranu), apoi în Oedip, unde S. apare ca un rezultat al modelării înălțimilor muzicale (între altele și prin recurgerea la sferturi de ton – v. microinterval) după intonațiile unei vorbiri teatrale de maximă acuitate psihică (actul III). S. adoptat de Enescu din rațiuni pur dramaturgice se situează, după toate probabilitățile, în afara influenței celui schönbergian, diferențiindu-se de aceasta și prin maniera reprezentării sale grafice (în marcarea sa, Enescu folosește note asemănătoare cu acelea ale flageoletelor (1) artificiale). O egalitate efectivă de statut structural între vorbire și cântare se produce în atonalism* și în muzica dodecafonică, în sensul că valorile fonetice ale vorbirii sunt asimilate laolaltă și deopotrivă cu elementele și proprietățile sunetului muzical (cântat) în categoria materialului sonor, operant în compoziție (1). Rezultat al acestei omogenizări structurale a cântului și vorbirii, S., elaborat de Arnold Schönberg (în Gurrelieder – 1901, desăvârșit în Pierrot lunaire – 1912), este preluat apoi de ceilalți reprezentanți ai școlii dodecafonice (cu precădere de A. Berg) și de succesorii acestora. Noul tip de declamație muzicală este implicit un nou tip de emisiune vocală (v. voce (1)) deoarece în ciuda notării lor exacte pe portativ*, sunetele constitutive ale S. au, în execuție, înălțimi aproximative (în contrast cu stricta lor determinare ritmică), fiind intonate la jumătatea drumului între sunetul cântat și cel vorbit. Această labilitate a intonării (I, 1, 2) este totuși condiționată de respectarea, în mare, a calității intervalelor*. Trecerea de la un sunet la altul se face prin portament*, prin glissando*. S. reprezintă astfel singura modalitate care introduce în contextul de ultradeterminare al serialismului liberul arbitru, relativizarea. Pentru redarea grafică a sunetelor S. se folosesc în general note purtând deasupra o cruciuliță.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

A ARUNCÁ arúnc 1. tranz. 1) A face să ajungă, printr-o mișcare bruscă, la o oarecare depărtare; a azvârli. ~ o piatră. ~ flori pe scenă. ◊ ~ (ceva) în aer a distruge ceva printr-o explozie. ~ vorbele (sau cuvintele) a vorbi fără chibzuială. A-și ~ ochii (sau privirea) a) a privi în grabă; b) a examina superficial. ~ (cuiva) mănușa a chema pe cineva la duel; a provoca. 2) A îndepărta, considerând inutil; a azvârli. 3) A face să iasă din interiorul său. Vulcanul aruncă lavă. 4) fig. (persoane) A face să ajungă într-o anumită situație (de obicei defavorabilă). ◊ ~ în (sau la) închisoare a întemnița. 5) (obiecte de îmbrăcăminte) A pune pe corp în grabă. 6) fig. (mai ales bani) A folosi în mod nechibzuit; a cheltui; a irosi; a risipi; a pierde. 2. intranz. A da cu ceva (în cineva sau în ceva); a azvârli. ~ cu pietre în geam. ◊ ~ din copite a azvârli. /<lat. eruncare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

POLARIZÁRE s.f. 1. Fenomen fizic prin care unele corpuri capătă însușirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizație. ♦ Proces fizic prin care raza de lumină își schimbă mișcarea normală ondulatorie pe mai multe planuri într-o mișcare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale cărui proprietăți sunt descrise local de mărimi vectoriale; (p. ext.) mărimea vectorială care descrie o astfel de stare. 3. Diferențiere și dezvoltare în direcții deosebite a sensurilor unui cuvânt care avea inițial un singur înțeles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opuși polari. [< polariza].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MÂNCÁ, mănấnc, vb. I. 1. Tranz. A mesteca și a înghiți un aliment. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul.Expr. A mânca (ceva) cu ochii = a fi ispitit de o mâncare îmbietoare; fig. a dori, a-i plăcea mult ceva. A mânca (pe cineva) din ochi = a nu-și mai lua ochii de la cineva drag. A mânca pe cineva (fript sau de viu) = a nimici, a răpune, a distruge pe cineva. A (sau a-i) mânca cuiva zilele (sau viața, sufletul) = a amărî, a chinui pe cineva. A mânca foc (pentru cineva) = a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru cineva. A mânca bătaie (sau trânteală, papară, pumni, palme, chelfăneală) = a căpăta bătaie, a fi bătut. A-și mânca amarul (sau viața) = a avea o viață grea, chinuită. A(-și) mânca (sau a-i mânca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi banii sau averea. A mânca pe cineva = a păgubi, p. ext. a submina. A nu (mai) mânca pâine și sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a nu (mai) conviețui cu cineva, a nu (mai) avea raporturi de intimitate sau de prietenie cu cineva. (Despre cai) A mânca foc (sau jăratic) = a fi foarte iute. A mânca ca un lup (sau cât șapte) = a mânca foarte mult. A mânca ca o pasăre (sau ca o păsărică) = a mânca puțin. A-și mânca unghiile = a-și roade unghiile. A-și mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgârcit. A-i mânca cuiva câinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se spune despre un om mic de statură sau bleg. (Refl. impers.) Se mănâncă = se ia masa. ♦ (În expr.) A fugi (sau a alerga) mâncând pământul (sau de mănâncă pământul) = a fugi foarte repede. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. A trăi din... ♦ Fig. A omite litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. Tranz. (Despre insecte, paraziți) A pișca, a ciupi. ♦ (Despre boli sau agenți distructivi) A roade, a măcina. 3. Tranz. A produce o senzație de mâncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mânca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta în așa fel, ca și cum ar căuta într-adins bătaie. A-l mâna (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să bată pe cineva. 4. Tranz. (Despre foc, pământ etc.) A mistui, a înghiți, a nimici, a absorbi. 5. Tranz. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești) A face să sufere, a chinui. 6. Refl. Fig. (Despre oameni) A se certa, a-și face rău unul altuia. [Prez. ind. și: (reg.) mânc] – Lat. manducare.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

STEREOTIPÍE s. f. 1. (Instalație sau procedeu de) reproducere și multiplicare a unei forme tipografice, prin turnare într-un metal sau prin mulare în cauciuc ori în alt material plastic a unei copii după această formă. ♦ Formă de tipar obținută prin stereotipie (1). 2. Faptul de a se repeta ceva, de a fi mereu același. ♦ Simptom al unor boli mintale constând în repetarea involuntară și automată de către bolnav a acelorași cuvinte sau a acelorași gesturi. [Pr.: -re-o-] — Din fr. stéréotypie.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

EXPÚNE, expún, vb. III. 1. Tranz. A prezenta, a reda prin cuvinte, a face cunoscut; a relata; a explica. 2. Tranz. A așeza la vedere; a arăta. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A așeza un obiect, un material etc. în așa fel încât să se poată exercita asupra lui o acțiune, o influență etc. 3. Tranz. și refl. A pune sau a se afla într-o situație periculoasă. 4. Tranz. A supune acțiunii luminii un film, o placă fotografică etc. pentru a obține un clișeu, o fotografie etc. – Din lat. exponere (după pune).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

PAF interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul produs de o apăsare puternică, de o lovitură, de o pocnitură etc. 2. (Fam.; în expr.) A rămâne (sau a face pe cineva să rămână) paf = a rămâne (sau a face pe cineva să rămână) uimit, surprins, nemișcat. A face paf (pe cineva) = a uimi, a da gata, a învinge într-o discuție (pe cineva). – Onomatopee.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

PAF interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul produs de o apăsare puternică, de o lovitură, de o pocnitură etc. 2. (Fam.; în expr.) A rămâne (sau a face pe cineva să rămână) paf = a rămâne (sau a face pe cineva să rămână) uimit, surprins, nemișcat. A face paf (pe cineva) = a uimi, a da gata, a învinge într-o discuție (pe cineva). — Onomatopee.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

SEÁMĂ f. I. 1) Fapt divers; chestiune. ◊ Dare de ~ raport de activitate. 2) Mod de desfășurare a unei acțiuni; rânduială. ◊ A ști ~a la ceva a cunoaște rostul unui lucru; a ști meșteșugul. 3) Cantitate nedeterminată. O ~ de cuvinte.Peste ~ peste măsură. Fără număr și fără ~ în număr extrem de mare; foarte mult. De la o ~ de vreme de la un timp încoace. II. (în îmbinări stabile) 1) (exprimă o observație sau o constatare): De bună ~ fără doar și poate; desigur. Mai cu ~ în special; îndeosebi. A-și da ~a a) a se dumiri într-o chestiune; b) a fi conștient de ceva. A-și lua de ~ a se răzgândi. A lua ~a a) a observa; a remarca; b) a fi atent; c) a supraveghea. 2) (exprimă ideea de atenție sau de grijă): A băga de ~ a) a fi foarte atent; a fi precaut; b) a observa. Băgare de ~ atenție. A lua (sau a băga) în ~ (pe cineva) a da (a acorda) atenție (cuiva). A ține ~a (de cineva sau de ceva) a lua în considerație; a avea în vedere. A lăsa pe (sau în) ~a cuiva a lăsa pe cineva sau ceva în grija sau supravegherea cuiva. A lua ~ (de cineva sau de ceva) a) a supraveghea (pe cineva sau ceva); b) a avea grijă (de cineva sau ceva). A lua (pe cineva) pe ~a sa a ocroti (pe cineva); a lua (pe cineva) pe răspunderea sa. Pe ~a cuiva a) asupra cuiva; b) pe contul cuiva. 3) (exprimă ideea de însemnătate, importanță, valoare): De ~ însemnat; valoros; important. De-o ~ cu cineva (sau de ~a cuiva) a) de aceeași vârstă cu cineva; b) în aceeași situație cu cineva; la fel cu cineva. 4) (exprimă ideea de moarte): A-i face cuiva ~a a ucide pe cineva. /<ung. szám
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. — Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun.Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

A CÚRGE pers. 3 cúrge intranz. 1) (despre ape) A se mișca necontenit la vale. ◊ ~ gârlă a veni cu prisosință. 2) fig. (despre ființe sau vehicule) A se deplasa în lanț; a veni într-un șuvoi permanent. 3) fig. (despre viață, unități de timp) A se consuma treptat; a se scurge; a trece. ◊ Va curge încă multă apă pe râu (sau pe gârlă, pe Dunăre etc.) va trece încă multă vreme. 4) (despre ploaie) A cădea din belșug. 5) (despre învelitori, acoperișuri, poduri) A lăsa să pătrundă apa (sau alte lichide). 6) (despre lacrimi, sudoare etc.) A ieși prelingându-se. 7) (despre sânge) A se mișca continuu într-un anumit sens și într-un anumit spațiu. 8) (despre recipiente) A lăsa să iasă lichidul dinăuntru. 9) pop. (despre bube, răni) A elimina puroi; a supura; a puroia. 10) A se desprinde din ceva, căzând câte puțin și succesiv. Grâul curge din sac.A-i ~ peticele a fi îmbrăcat în haine zdrențăroase. 11) A atârna liber în jos. Părul curge pe spate. 12) fig. (despre cuvinte, expresii etc.) A se înșira cu ușurință. /<lat. currere
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ACÓRD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat într-o înțelegere; învoire, înțelegere. 2. Tratat, convenție între state, care reglementează domenii determinate ale colaborării internaționale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixată pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă nemijlocit mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. Raport între două sau mai multe cuvinte ale căror forme trebuie să concorde potrivit genului, numărului, cazului, conjugării etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse în același timp. ♦ Disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale și înlănțuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GRAMÁTICĂ (‹ lat. grammatica) s. f. 1. Ansamblu de reguli privitoare, a modificarea formei cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții și fraze. 2. Disciplină a lingvisticii al cărei obiect de studiu îl constituie structura gramaticală a unei limbi date. ◊ G. comparată (sau comparativă) studiază faptele de limbă ale unei familii sau ale unui grup de limbi înrudite. prin metoda comparației. G. descriptivă studiază structura gramaticală a unei limbi, așa cum se prezintă într-un anumit moment al evoluției ei, ◊ G. istorică studiază faptele de limbă în evoluția lor. ◊ G. normativă descrie structural gramaticală a unei limbi și dă indicații asupra corectitudinii unor forme și construcții, în conformitate cu normele literare. ◊ G. contrastivă studiază comparativ gramaticile a două limbi (una bază și alta țintă), cu scopul de a stabili elementele asemănătoare și cele diferite ale structurii lor și de a determina consecințele acestor asemănări și deosebiri în procesul de însușire a limbii-țintă. ◊ G. generativă este un tip de g. formală, constituită dintr-un număr finit de reguli (de combinare), care, aplicate unui vocabular (de asemenea finit), servesc la definirea, prin enumerare, a clasei (infinite) de propoziții corect formate într-o limbă dată. ◊ G. transformațională este o g. de tip generativ care conține reguli (de transformare), prin a căror aplicare, din anumite construcții (propoziții) corecte, se obțin alte construcții (propoziții) corecte. 3. (INFORM.) Cvadruplu format din două mulțimi finite și disjuncte (numite mulțimea simbolurilor neterminale și mulțimea simbolurilor terminale), un simbol neterminat fixat (numit simbol de start) și o mulțime finită de reguli (reguli de rescriere sau de producție), ce generează un limbaj.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

BLOCÁRE (‹ bloca) s. f. 1. Acțiunea de a bloca și rezultatul ei. 2. (POLIGR.) Culegere intenționată a uneia sau a multor litere cu floarea în jos, pentru a atrage atenția corectorului asupra unor cuvinte indescifrabile din manuscris ori pentru a arăta că îi lipsesc culegătorului literele sau semnele adecvate. 3. (CONT.) Blocarea contului = situația unui cont curent sau de decontare din care nu se pot efectua toate plățile scadente, ca urmare a lipsei disponibilului necesar. Blocarea prețurilor = reglementare limitată a prețurilor anumitor bunuri și servicii la nivelul pe care ele le-au atins într-o perioadă de referință. 4. (AGRON.) Proces prin care se reduce asimilarea de către plante a unui element nutritiv, determinat fie de deficitul lui în sol, fie de existența altor elemente care provoacă scăderea mobilității sale în sol (ex. ionul de calciu în exces generează ioni de magneziu, cupru, zinc).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

A SUFLÁ súflu 1. intranz. 1) A expira cu putere; a elimina forțat aerul. ~ în ceai. ~ în foc.A-i ~ cuiva în borș (sau ~ în borșul cuiva) a se amesteca nepoftit în treburile cuiva. 2) A introduce și a scoate aerul din plămâni; a respira. ◊ A nu mai ~ a) a fi mort; b) a nu se opune; a tăcea chitic; a nu crâcni. 3) (despre vânt) A purta curenți de aer; a bate. 4) (despre instrumente muzicale de suflat) A produce sunete caracteristice. 2. tranz. 1) (substanțe pulverulente sau obiecte ușoare) A îndepărta cu ajutorul unui curent de aer. ◊ Slab de-l suflă vântul foarte slab. A-i ~ cuiva ceva de sub nas a lua foarte operativ și fără nici o jenă un lucru de la cineva. 2) fam. (persoane) A înlătura ușor și repede (dintr-o funcție). 3) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu un strat subțire de metal inoxidabil, în scop protector sau decorativ; a spoi; a polei; a metaliza. 4) (obiecte de sticlă) A confecționa prin introducerea aerului într-o masă de sticlă topită (dându-i forma dorită). 5) (conducte, recipiente, suprafețe etc.) A curăța cu ajutorul unui jet de substanță gazoasă. ◊ ~ nasul a da afară mucozitățile din nas. 6) (texte, replici, răspunsuri) A comunica încet ca să audă numai adresatul (la teatru, la școală); a șopti. 7) (date, informații etc.) A aduce la cunoștință pe ascuns. ◊ A nu ~ (nici) un cuvânt a nu scoate o vorbă. [Sil. su-fla] /<lat. sufflare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SCÁRĂ scări f. 1) Dispozitiv format din două bare paralele, unite prin chingi orizontale scurte, egal distanțate, folosit pentru urcare și coborâre. ~ de lemn. ~ dublă. 2) Element al unei construcții, constând dintr-un șir de trepte și servind la realizarea comunicării de la un nivel la altul. ~ principală. ~ de serviciu.~ rulantă scară cu trepte mobile; escalator. A trage la ~ a apropia un vehicul de intrarea într-o clădire. 3) Treaptă (sau câteva trepte) destinată urcării sau coborârii dintr-un vehicul. ~a vagonului. ~ de bord. 4) Fiecare dintre cele două inele prinse de șa, în care își sprijină piciorul călărețul. ◊ A pune piciorul în ~ a încăleca. 5) Serie de indici de valori dispuși în ordine crescândă sau descrescândă; gradație. ◊ ~ de temperatură sistem de valori numerice consecutive, care corespund valorilor respective ale temperaturii. ~ muzicală totalitate a sunete