vindecător, ~oare [At: CORESI, EV. 20 / V: (înv) ~iu, ~dic~ sm / Pl: ~i, ~oare / E: vindeca¹ + -ător (8-10) cf lat vindex] 1-2 sm (Asr) Persoană care vindecă (1, 7). 3-4 sm (Asr) Persoană care pretinde că poate vindeca (1, 7). 5 sm (Bis) Mântuitor. 6-7 a (D. medicamente, metode) Care vindecă (1, 7). 8-9 a (D. medicamente, metode) Căruia i se atribuie însușirea de a vindeca (1, 7). 10 sm (Înv) Ocrotitor. 11 sm (Înv) Salvator. 12 sm (Înv) Răzbunător.

vindecător, -oare s.m., s.f., adj. 1 adj. (despre medicamente, leacuri, metode etc.) Care vindecă; lecuitor, tămăduitor. Îmi doream un somn adînc și vindecător (BRĂT.). 2 s.m., s.f. Persoană care vindecă sau care pretinde că poate vindeca. Vindecătorii... n-au știut de unde să înceapă lecuirea (ARGH.). • pl. -ori, -oare. și vindecătoriu s.m. /vindeca + -ător.

VINDECĂTOR, -OARE, vindecători, -oare, adj. Care are însușirea de a alina sau de a vindeca. Scrisul lui și-l voia ca un balsam vindecător. C. PETRESCU, C. V. 122. Îmi doream un somn adine și vindecător. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. Un izvor a cărui apă avea putere vindecătoare. ȘEZ. III 236. ◊ (Substantivat) Vindecătoru-ngriji-va de rană și asupra-i va pune leacuri alese. MURNU, I. 73.

VINDECĂTOR ~oare (~ori, ~oare) Care vindecă; cu proprietatea de a vindeca; tămăduitor; lecuitor. /v. a vindeca

vindecător a. și m. care vindecă.

vindecătoriu sm vz vindecător

vindicător sm vz vindecător

vindecătoriu s.m. v. vindecător.

vindecător adj. m., pl. vindecători; f. sg. și pl. vindecătoare

vindecător adj. m., pl. vindecători; f. sg. și pl. vindecătoare

vindecător adj. m., pl. vindecători; f. sg. și pl. vindecătoare

VINDECĂTOR adj. v. curativ.

VINDECĂTOR adj. întremător, lecuitor, tămăduitor, (înv.) vrăciuitor. (O cură ~oare.)

VINDECĂTOR adj. întremător, lecuitor, tămăduitor, (înv.) vrăciuitor. (O cură ~.)

vindecător adj. v. CURATIV.

vindecătoare s. v. USTUROIȚĂ.