VECIN, -Ă, vecini, -e, adj., s. m., s. f. I. 1. Adj. Care este, se află, stă alături, în apropiere de cineva sau de ceva. 2. S. m. și f. Persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva; popor, stat etc. care este vecin (II) cu alt popor, cu alt stat etc. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături. II. S. m. (în Evul Mediu, în Moldova) Țăran dependent de stăpânul feudal; rumân, iobag. – Lat. vicinus.

vecin, ~ă [At: PSALT. 20 / V: (îrg) vicin a, sm / Pl: ~i, ~e / E: ml ^*vecinus (vicinus)] 1 a (D. corpuri, suprafețe, unități teritoriale etc.) Situat în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică în raport cu ... Si: limitrof, (rar) vicinal (1). 2 a (D. corpuri, suprafețe, unități teritoriale etc.) Care are hotar comun (cu ...) Si: limitrof, (rar) vicinal (2). 3 sf (Îvr) Țară vecină. 4 a (Rar) Care are loc la o distanță relativ mică. 5 a (D. oameni) A cărui proprietate se află în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport cu ...) Si: (rar) vecinaș (1). 6 a (D. oameni sau colectivități umane) Care trăiește într-un teritoriu vecin, într-o țară vecină. 7 a Care aparține unei populații dintr-un teritoriu vecin (1). 8 a Propriu unei populații dintr-un teritoriu vecin (1). 9 a (Înv; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „cu”) Care este puțin depărtat în timp (în raport cu ...). 10 a (Îvr) Iminent. 11 a (Fig; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „cu” sau, îvr, în dativ) Care prezintă caractere (esențiale) comune. 12 a (Fon; rar; d. sunete) Învecinat. 13 smf Persoană a cărei locuință, a cărei proprietate etc. se află în imediată apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport sau ...) Si: (îvp) megieș, (înv) răzeș. 14 smp (Trs; înv; îs) Tată de ~i Primar². 15 smp (Îas) Șef² al unei vecinătăți (11) sau al unei vecinii (3). 16 smp (Îla) Din (sau de prin) ~i Care este din (sau de prin) apropiere. 17 smp (Îlav) În (sau prin) ~i În (sau prin) apropiere. 18 sm (Reg; fam; la vocativ) Termen cu care se adresează cineva unei persoane căreia vrea să-i arate bunăvoință. 19 smp Populație, popor care trăiește într-un teritoriu vecin, într-o țară vecină. 20 smp Stat vecin. 21 sm Suveran al unei țări vecine. 22 smf Persoană care, într-o anumită împrejurare, ocupă locul cel mai apropiat (de cineva). 23 smf Persoană care se află în (imediata) apropiere (a cuiva). 24 sma (Înv; mai ales în textele religioase) Seamăn. 25 sm (Reg) Persoană care se întovărășește cu cineva în vederea alcătuirii unei stâne pentru văratul¹ oilor Si: (reg) sâmbraș. 26 sm (În epoca feudală în Moldova; în Țara Românească atestat numai în documentele slavo-române) Țăran aservit, împreună cu bunurile sale, unui stăpân feudal, căruia în datora rentă în muncă, în produse sau în bani Si: rumân, iobag, șerb, serv, (înv) vecinaș (4).

vicin a, sm vz vecin

vecin, -ă adj., s.m., s.f. I adj. 1 (despre corpuri, suprafețe, unități teritoriale) Care este situat, se află, stă alături, la o distanță relativ mică, în apropiere de cineva sau de ceva. Îi spune că preotul e dus la satul vecin (SIO.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) Să nu mai îndrăznească a trece pe ulița vecină cu palatul (RĂȘ.). ♦ Care are hotar (cu...). Cele două moșii sînt vecine. 2 (despre oameni) A cărui locuință, proprietate etc. se află în imediată apropiere sau la o distanță relativ mică (de..., în raport cu...). Se întoarse acasă însoțită de familia unui boiernaș vecin (SIO.). ♦ (despre popoare, colectivități sau despre reprezentanții acestora) Care trăiește intr-o țară apropiată sau într-un teritoriu apropiat. Românii și alte popoare vecine au organizat o conferință regională. ◊ (cu determ. introduse prin prep. „cu”) România este vecină cu Bulgaria. ♦ Care aparține, care este propriu unei populații dintr-un teritoriu aflat în apropiere, unui popor dintr-o țară apropiată. Italiana și franceza sînt limbi romanice vecine. 3 Fig. (mai ales cu determ. introduse prin prep. „cu”) Care prezintă caractere (esențiale) comune, trăsături apropiate. O purtare vecină cu inconștiența. II 1 s.m., s.f. Persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva (în raport cu...). ◊ Zic. Găina vecinului e mai grasă. ◊ Loc.adj. Din (sau de prin) vecini = care este din (sau de prin) apropiere. ◊ Loc.adv. Prin (sau în) vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături. ♦ (fam.; la vocat.) Termen cu care i se adresează cineva unei persoane căreia vrea să-i arate bunăvoință. ♦ Popor, stat etc. care este vecin cu alt popor, cu alt stat etc. ♦ Suveran, conducător al unei țări vecine. Împăratul purta război c-un vecin al lui (EMIN.). 2 s.m., s.f. Persoană care, într-o anumită împrejurare, ocupă locul cel mai apropiat (de cineva), care se află în (imediata) apropiere (a cuiva). La cafenea, îmi era vecin de masă (M. I. CAR.). 3 s.m. art. (bis.) Aproapele. Vom iubi pre vecinii noștri... ca înșine pre noi (ANTIM). III s.m. (în Ev. Med., mai ales în Mold.) Țăran aservit stăpînului feudal, obligat să facă acestuia prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani; rumân, iobag. • pl. -i. /lat. *vecīnus, -a, -um = vicīnus, -a, -um.

LIMBĂ (pl. -bi) sf. 1 🫀 Partea musculară mobilă din gura omului și a multor animale, organul principal al gustului, care contribue încă la producerea graiului, la mestecarea și înghițirea alimentelor (🖼 2886): a i se usca limba de sete; a scoate limba; a aștepta, a alerga, a umbla după ceva cu limba scoasă, cu limba de un cot, a aștepta, a căuta să capete un lucru de care cineva are mare nevoie: cîți sînt cu averi mari cari aleargă după pensie cu limba scoasă (ALECS.) ¶ 2 🍽 Limba animalelor considerată ca aliment: ~ de vițel, de bou, de porc; ~ fiartă, afumată ¶ 3 Limba considerată numai ca organ al vorbirii: a prinde (la) limbă, a deveni vorbăreț; Ⓕ; a-și ținea limba în gură; a-și pune frîu limbii, a se feri de a vorbi (ceea ce nu trebue, mai mult decît trebue); a fi slobod la ~, a avea ~ lungă, a vorbi prea mult, a spune ceea ce nu trebue; de aci, LIMBĂ-LUNGĂ, om prea vorbăreț (PAMF.); a avea mîncărime de ~, a nu putea tăcea din gură, a avea chef să tot vorbească: avea, biet, mîncărime de ~, dară îi era frică ... să dea pe față taina (ISP.); parcă-l trage cineva de ~, parcă-l silește cineva să vorbească; a-și mușca limba, a se căi de a fi vorbit. de a fi spus ceea ce nu trebuia; a i se deslega limba, a începe să vorbească după multă tăcere; îmi vine, îmi umblă, îmi stă pe ~, nu-mi pot aduce aminteimediat de acest lucru, de acest cuvînt, de acest nume, cu toate că-l știu bine: ajutați-mi a spune, că nu-mi aduc aminte, dar îmi umblă prin ~ (ȚICH.); (P): limba taie mai mult decît sabia; – limba oase n’are și oase sfarmă; – limba îndulcește, limba amărăște, o vorbă poate face și bine și rău; – toată pasărea pe limba ei piere, de multe ori omul dă de necazuri pentru că nu știe să tacă cînd trebue; 👉 BOU 12 ¶ 4 Cu ~ de moarte, cu ultima voință exprimată, pe patul morții: un om, la moartea lui, de-și va lăsa, cu ~ de moarte, mult puțin ce va avea (PRV.-MB.); ea lăsase cu ~ de moarte să-i facă coșciugul din scîndurile clavirului (I.-GH.) ¶ 5 📖 Totalitatea cuvintelor, formelor și construcțiunilor întrebuințate de o colectivitate de oameni pentru a-și exprima gîndirea prin graiu sau prin scris: limba latină, română, franceză; ~ străină, literară, populară; ~ maternă, învățată în copilărie, vorbită acasă cu părinții; ~ moartă, care nu se mai vorbește (greaca, latina, ebraica, sanscrita, etc.); ~ vie, care se vorbește încă ¶ 6 ⊕ Graiu convențional: limba muților, hoților ¶ 7 🎖️ ‡ Informațiune cu privire la mișcările, la starea, la poziția dușmanilor; a prinde ~, a afla prin spioni: m’apropiu de lagărul leșesc, ca să prind ~ și să aflu ceva (ALECS); prinzînd ~ despre starea lagărului lui Mateiaș (ISP.) ¶ 8 ‡ Popor (în spec. păgîn, sau considerat ca atare): oștile protivnicilor se alcătuiau din toate limbile păgîne din răsărit (ISP.); ~ rea (BRL.), neam rău ¶ 9 Ori-ce are o analogie sau o asemănare cu o limbă: limbi de foc; limba clopotului: ușile se izbeau, clămpînd ca o ~ de clopot ce nu atinge arama (D.-ZAMF.); limba meliței, cumpenei, briceagului, etc.; 👉 LOPĂȚICĂ 4; pe creasta casei... scîrție, la fite-ce bătaie de vînt, două limbi de tinichea (DLVR.) ¶ 10 Fășie lungă și îngustă: ~ de pămînt; ~ de mal; ~ de pădure: portul cel vechiu se află la marginea limbii de pămînt ce înaintează în mare (BOL.); oraș însemnat al Bulgariei, împins în Dunăre pe o ~ de mal (VLAH.); flămînd și trudit străbătea o ~ de pădure (VLAH.); ia, cît cole... un deal și-o vale și-o ~ de pădure (GN.); dincoace despre noi se include cu o ~ de mare, care iese din marea Albă (M.-COST.) ¶ 11 🌿 LIMBA-APEI = BROSCARIȚĂ; LIMBA-BĂLȚILOR = LIMBARIȚĂ; LIMBA-BOULUI¹, plantă acoperită cu peri aspri și țeposi, cu frumoase flori mari, albastre (Anchusa italica); LIMBA-BOULUI² – MIRUȚĂ; LIMBA-BOULUI³ = SICĂ; LIMBA-BROAȘTEI¹ = LIMBARIȚĂ; LIMBA-BROASTEI² = IARBA-BROAȘTELOR; LIMBA-CÎNELUI = ARĂRIEL; LIMBA-CERBULUI = NĂVALNIC¹; LIMBA-CUCULUI 👉 CUC 6; LIMBA-MĂRII, mică plantă cu flori albe, trandafirii, purpurii sau violete, originară din Europa meridională, cultivată adesea ca plantă decorativă; numită și „limbușoară” (Iberis umbellata) (🖼 2887); LIMBA-MIELULUI, plantă acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre, rar albe, întrebuințate în medicină pentru proprietățile lor sudorifice și pectorale; numită și „atrățel”, „otrățel” sau „boranță” (Borrago officinalis) (🖼 2888); LIMBA-OII¹, plantă cu flori purpurii dispuse în capitol; numită și „pălămidă” (Cirsium canum); LIMBA-OII² = PĂTLAGINĂ; LIMBA-PEȘTELUI¹, plantă cu frunzele de un verde-albăstruiu; face flori violete cu un caliciu alb-albăstruiu (Statica limonium) (🖼 2889); LIMBA-PEȘTELUI² = SICĂ; LIMBA-ȘARPELUI, plantă cu o frunză mică ovală, care îmbrățișază tulipina (Ophioglossum vulgatum) (🖼 2890); LIMBA-VACII, LIMBA-VECINEI (BD.-DEL.) = NĂVALNIC¹; LIMBA-VRĂBIEI, mică plantă, cu flori verzui mititele, al cărei fruct e cu o nuculă cu o singură sămînță (Thymelaea passerina) (🖼 2891) ¶ 12 🐟 = CAMBULĂ; – LIMBĂ-DE-MARE, pește de mare, foarte turtit, de felul cambulei; numit și „glosă” sau „șoarece-de-mare” (Solea impar) (🖼 2892)[lat. lĭngua].

VECIN, -Ă, vecini, -e, adj., subst. I. 1. Adj. Care este, se află, stă alături, în apropiere de cineva sau de ceva. 2. S. m. și f. Persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva; popor, stat etc. care este vecin (I1) cu alt popor, cu alt stat etc. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături. II. S. m. Țăran aservit stăpânului feudal din Moldova medievală, obligat să facă acestuia prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani; rumân, iobag. – Lat. vicinus.

VECIN³, -Ă, vecini, -e, s. m. și f. Persoană care se află, șade lîngă, alături sau în apropiere de cineva sau de ceva. Asupră-mi căutau frumoși admirativi ochii vecinei mele. GALACTION, O. I 58. Ce s-a ales din casa asta, Vecine Neculai al popii. GOGA, P. 19. Pe drumul de drumeți sărac Mai vezi fugind cîte-o vecină. COȘBUC, P. II 51. Mă cunoșteau vecinii toți, Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ Loc. adj. Din vecini = care se află în apropiere, în vecinătate. Le-aduci aminte De-o fată din vecini. COȘBUC, P. I 215. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) vecini = pe la cei din apropiere, din vecinătate. Puse cîrligul la ușa tinzii și plecă prin vecini să-și stîmpere amarul. VLAHUȚĂ, N. 25. Junele cimpence se duceau... să petreacă sărbătoarea în vecini. ODOBESCU, S. I 385.

VECIN², -Ă, vecini, -e, adj. Care șade, este, se află alături sau în apropiere de persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau de obiectul în discuție; învecinat. Se dusese într-un sat vecin. DUMITRIU, P. F. 223. De la o masă vecină îi strigă un vecin. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Județele vecine erau cuprinse de valul răzvrătirii. REBREANU, R. II 84. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGĂ, P. 16.

VECIN¹ ~ă (~i, ~e) Care se află în vecinătate; situat la o distanță relativ mică. Oraș ~. /<lat. vecinus

vecin m. 1. cel ce stă, cel ce locuește lângă altul: are vecini buni; 2. șerb, în Moldova (numit în Muntenia rumân): piară orice proclet, țăran, vecin, stăpân! AL. ridică de prin sate toți vecinii cu gloata OD. [Lat. VECINUS; sensul 2 revine la «(țăran) vecin», adică pământean, lit. locuitor învecinat (sens deja familiar latinității medievale)]. ║ a. învecinat: țările vecine.

vecín, -ă adj. (lat. vicinus, vechĭ *vĕcĭnus, *sătean, *consătean, vecin (Nied. 82), d. vîcus, cartier, mahala, orășel, sat, fermă [cp. cu cĭofligar], rudă cu vgr. oîkos, domiciliŭ; it. vicino, pv. vezi, fr. voisin, cat. vehi, sp. vecino, pg. vezinho. Cp. cu *pesat, păsat din pîsatum și să 2 din sî. V. dieceză, econom, paroh). Care stă, se află orĭ locuĭește alăturĭ: un incendiŭ a izbucnit la vecin, vecina asta are limbă rea. Odinioară (lat. vicinus, sătean), șerb în Moldova, numit în Țara Românească rumân (Iorga, Ist. Arm. I, 59). Adj. Învecinat, apropiat: oraș vecin, țară vecină, inima e vecină stomahuluĭ (saŭ cu stomahu), cînele e vecin (seamănă) cu lupu. V. megieș și podan.

vecin adj. m., s. m., pl. vecini; adj. f., s. f. vecină, pl. vecine

vecin adj. m., s. m., pl. vecini; adj. f., s. f. vecină, pl. vecine

vecin adj. m., s. m., pl. vecini; f. sg. vecină, pl. vecine

vecin (-nă), adj. – Bovin. Lat. vaccinus (Candrea). Se folosește numai în numele de plantă limbă vecină, s. f. (Scolopendrium vulgare).

vecin (-nă), adj. – 1. Apropiat, alăturat, proxim, imediat. – 2. (S. m.) În Mold., înv., supus în slujba feudalului. Mr. vițin, istr. vecin. Lat. večῑnus (Pușcariu 1869; Rew 9321), cf. vegl. vicain, it. vicino, prov. vezin, fr. voisin, cat. vehi, sp. vecino, port. vizinho. – Der. vecină, s. f. (femeie care locuiește în apropiere); vecinătate (mr. viținătate), s. f. (proximitate, apropiere; starea de vecini dependenți de proprietarii de pămînt), posibil din lat. vῑcῑnĭtātem (Pușcariu 1870); vecini, vb. (a fi vecin; a face pe cineva servil), înv.; vecinie, s. f. (condiția de iobag supus) înv.; învecina, vb. refl. (a fi vecin); vecinaș, s. m. (înv., vecin, supus); vecinesc, adj. (de vasal, de supus).

LIMBA-VECINEI s. v. limba-cerbului, năvalnic.

VECIN adj., s. 1. adj. v. învecinat. 2. adj. învecinat, limitrof, mărginaș, (reg.) megieș, mejdaș, (înv.) megieșesc, megieșit. (Pe teritoriul ~.) 3. s. (pop.) megieș, (înv. și reg.) apropiaș, (Maram. și nordul Transilv.) somsid, (înv.) împrejuraș, împrejurean, răzeș, răzoraș. (~ul meu de casă.) 4. s. v. iobag.

limba-vecinei s. v. LIMBA-CERBULUI. NĂVALNIC.

VECIN adj., s. 1. adj. alăturat, învecinat, (livr.) adiacent, (înv.) sinoriaș. (Locuri ~.) 2. adj. învecinat, limitrof, mărginaș, (reg.) megieș, mejdaș, (înv.) megieșesc, megieșit. (Pe teritoriul ~.) 3. s. (pop.) megieș, (înv. și reg.) apropiaș, (Maram. și nordul Transilv.) somsid, (înv.) împrejuraș, împrejurean, răzeș, răzoraș. (~ meu de casă.) 4. s. (IST.) iobag, rumân, șerb, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea ~ în Moldova, „iobag” în Transilvania și „rumân” în Țara Românească.)