urda v vz urdi¹

urdă sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) h~, or~ / Pl: (rar) ~de / E: pbl cuvânt autohton cf alb udhós] 1 Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului gras rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului, uneori adăugându-i-se și lapte pentru a-i îmbunătăți calitatea. 2 (Pop; îe) A se alege ~ din zăr A se separa binele de rău sau adevărul de neadevăr. 3 (Pop; îe) A fi ~ de curcă A nu mai exista. 4 (Reg; șîs ~ de vacă) Brânză de vacă sau de capră. 5 (Reg; îc) ~da-vacii Plantă erbacee perenă din familia cruciferelor, cu flori albe, mici, dispuse în corimb, având tulpina și franzele acoperite cu peri cenușii Si: călțunaș, caprilemă, cresuță, floare-albă, hreniță, iarbă-lungă-de-lac, iarbă-lungoare, iarbă-crăiască, năsturel, soc-de-câmp (Cardaria draba). 6 (Bot; reg; îae) Hreniță (Lepidium campestre). 7 (Bot; reg; îae) Creson (1) (Lepidium sativum). 8 (Bot; reg; îae) Flămânzică (Erophila verna). 9 (Bot; reg; îae) Siminoc (Helichrysum arenarium). 10 (Bot; reg; îae) Coada-șoricelului (Achillea millefolium). 11 (Bot; reg; îc) ~da-țărcii Flămânzică (Erophila verna). 12 (Bot; reg; îc) ~da-oilor Bulbuci (5) (Trollius europaeus). 13 (Reg; îs) ~ de sămânță Mâncare de post făcută din sămânță de cânepă pisată cu apă și amestecată cu miere Si: (reg) julfă.

urdi¹ [At: DDRF / V: ~da, urzi / Pzi: ~desc / E: urdă] (Reg) 1-2 vti A mesteca continuu cu urdarul (3) în zerul gras pus la fiert pentru a se alege urda (1) din el, împiedicând-o să se prindă de fundul căldării. 3-4 vri A prepara urda (1). 5-6 vir (D. zerul rămas de la prepararea cașului sau a untului) A se separa prin fierbere în grămăjoare de urdă (1) și într-un zer apătos. 7 vz (D. laptele pus la fiert) A se brânzi. 8 vr (Pan; d. culori) A se îngroșa. 9 vr (D. lapte) A se sărbezi. 10 vi (D. laptele prins) A se altera (42).

urzi² v vz urdi¹

CAPRILEMĂ (pl. -me) sf. 🌿 1 URDA-VACII¹ ¶ 2 = HRENIȚĂ 2.

URDĂ (pl. -de) sf. 1 🐑 Un fel de brînză dulce ce se obține fierbînd zărul stors din caș: urda se scoate din zărul de sub caș (ȘEZ.); Colea’n vale la fîntînă, Două fete spală lînă; Una spală, alta’ndrugă, Să facă lui Pintea glugă, Să le-aducă caș și ~; Caș și ~ de mîncat, Guriță de sărutat (PAMF.); Turtă peste turtă Și la mijloc ~ (GOR.), ghicitoare despre „plăcintă”; iron.: muierea, vorba ăluia, poftește și la ~ de curcă și la lapte de cuc (JIP.) ¶ 2 🌿 URDA-VACII¹ = HRENIȚĂ1; – URDA-VACII², plantă din fam. cruciferelor, cu tulpina acoperită cu peri cenușii, ramificată la vîrf într’o mulțime de ramuri florifere, care la un loc constitue un corimb: face flori albe, cu petale egale; numită și „caprilemă” (Lepidium draba) (🖼 5177) [cuvînt din graiul ciobănesc, de origine obscură, care a pătruns în toate limbile popoarelor cu care păstorii noștri au venit în contact].

URDI (-desc) vb. intr. 🐑 A face urdă, a învîrti cu tăujerul în căldarea cu zăr spre a se ridica deasupra toată urda și a o împiedeca de a se prinde de căldare.

URDĂ s. f. Derivat al laptelui de oaie, care se obține prin fierberea zerului rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului. Se rumenesc căpșunile în poieni și iese urda dulce de la stîni. SADOVEANU, F. J. 554. Fiecare asociat vine pre rînd la stînă și-și ia laptele, îl încheagă și scoate brînza și urda. I. IONESCU, M. 367. Am drăguț păcurăraș, Vine seara-aduce caș; Dimineața, urdă dulce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 410. ◊ Compus: urda-vacii = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe; crește prin locuri cultivate, pe lîngă dărîmături și pe marginea drumurilor (Lepidium Draba).

URDI, urdesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A face urdă. Ceaun de urdit.

URDI, urdesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face urdă. – Din urdă.

URDĂ f. Produs lactat secundar, obținut prin fierberea zerului rămas după prepararea cașului. ◊ ~a-vacii plantă erbacee cu flori grupate în racem, care crește prin semănături și pe marginea drumurilor. /Orig. nec.

urdă f. brânză dulce, moale, ce se obține mestecând încet și pe fundul căldării zerul pus pe foc. [Termen ciobănesc de origină necunoscută].

úrdă f., pl. e (lat. hórrida, f. d. hõrridus, zbîrlit, urît, uscat, adică „brînză uscată” față de brînza obișnuită; fr. ord, orde, murdar, de unde și ordures, murdăriĭ. Din ŏrrida s’a făcut *horda, ca cald d. calidus, apoĭ urdă, deși era un o intonat, ca numele orașuluĭ Turda din tórrida, adică „uscata, arsa”, ca curte d. cŏhŏrs și pururea d. pŏrro. D. rom. vine ung. urda, hurda, slovac urda, pol. horda, rut. vurda. V. urdoare). Un fel de brînză care se obține ferbînd zeru rămas de la caș și lăsîndu-l să se răcească. (E albumina din lapte). Rîndurĭ de urdă: se pun 4-5 urde la un loc (BSG. 1937, 96). V. țițeĭ, jintiță, zburat.

urda-vacii (plantă) s. f. art., g.-d. art. urdei-vacii

!urdă s. f., g.-d. art. urdei; (sorturi) pl. urde

!urda-vacii (plantă) s. f. art., g.-d. art. urdei-vacii

urdă s. f., g.-d. art. urdei

urda-vacii s. f.

urdă s. f., g.-d. art. urdei

urdă (-de), s. f. – Un fel de brînză care se scoate din zer fiert. – Mr., megl. urdă. Origine incertă. Poate ar trebui să se pornească de la tc. hurde „drojdie, rest”, căci e vorba de rezultatul uscat al resturilor de zer. Istoric, această soluție nu e imposibilă, căci mulți termeni de păstorit sînt de origine turcă, cf. cioban, maia, odaie, cașcaval etc. Fonetismul nu este clar; poate trebuie să se admită o influență a lui urdoare „puchină”, cu care este ușor de asociat (cf. numele său germ. Augenbutter). Celelalte ipoteze nu sînt mai convingătoare: dintr-un cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 307); dintr-un tracic *urida legat de gr. οὐρòς „zer” (Philippide, II, 739; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, I, 192); din alb. urdhë „iederă” (Weigand, Jb., XVI, 229), cuvînt tradițional balcanic, legat de alb. udhós „brînză” (Hoeg 152); din gr. ỏρώδης „seros” (Giuglea, Dacor., III, 582-87; Diculescu, Elementele, 454), ipoteză seducătoare, dar care nu pare posibilă fonetic. Mag. orda, urda, pe care Cihac, II, 537 îl cita drept etimon al rom., este de origine rom. (Edelspacher 24). Tot din rom. provin ngr. οὔρδα (Meyer, Neugr. St., II, 77; Murnu 37), bg. urda (Capidan, Raporturile, 214), sb., slov., rut., ceh. urda, pol. horda (Miklosich, Wander., 11, 20, 22; Candrea, Elemente, 401), rus. urda (Vasmer, III, 188). – Der. urdi, vb. (a face urdă); urdar, s. n. (vergea de mestecat zerul).

URDĂ subst. 1. – Mihul (16 A II 82). 2. Urde, Iacob (Met 114); -a, Bucur (Cat gr I); Urdești s. (C Ștef). 3. Urdan, T. (Buc). 4. Urdarii s. 5. Cu fonetism regional ard. Vurdea (Moț).

URDA-VACII s. v. hreniță.

URDA-VACII s. (BOT.; Cardaria draba) (reg.) caprilemă, hreniță.

urda-vacii s. v. HRENIȚĂ.

URDA-VACII s. (BOT.; Cardaria draba) (reg.) caprilemă, hreniță.

urdí, urdesc, v.i. A face urdă. – Din urdă (DLRM, MDA).

urdă, urde, s.f. – (gastr.) Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului: „Restul ce a rămas după ce a scos cașul se numește izvarniță, pe care punând-o în căldare o fierbe și, când fierbe, toarnă o cantitate oarecare de lapte dulce nefiert de oaie, amestecă cu un lemn crepat în mai multe bucăți care se numește șterț. Și din amestecul acesta se ivește la suprafață un fel de smântână, pe care o culege cu o lingură mare (găvan) și o pune în strecurătoare; aceasta este urda, care e dulce și foarte gustoasă, însă se primește în cantitate mai mică ca și cașul” (Bârlea, 1924: 463). Un aliment de bază din gastronomia maramureșenilor, socotit o delicatesă, consumat doar vara (nu se conservă pe timpul sezonului rece): „Și a si colo, la vară / Și cu urdă dulce iară” (Calendar, 1980: 15). ♦ (onom.) Urdă, Urda, Urdar, Urdaș, Urdea, Urdoi, nume de familie (555 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (DEX); cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, MDA), cf. alb. urdhë; din tema *ur-d- „a fierbe, a clocoti”, rad. *uer- (Russu, 1981: 412). Cuv. rom. > bg. urda, scr. urda, slov. urda, magh. orda (Macrea, 1970: 12), rus. urda (Vasmer, cf. DER), ucr. urda, pol. horda (Miklosich, Candrea, cf. DER).

urdi, urdesc, vb. intranz. – A face urdă. – Din urdă (cuvânt autohton) (DLRM, MDA).

urdă, urde, s.f. – Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului: „Restul ce a rămas după ce a scos cașul se numește izvarniță, pe care punând-o în căldare o fierbe și, când fierbe, toarnă o cantitate oarecare de lapte dulce nefiert de oaie, amestecă cu un lemn crepat în mai multe bucăți care se numește șterț. Și din amestecul acesta se ivește la suprafață un fel de smântână, pe care o culege cu o lingură mare (găvan) și o pune în strecurătoare; aceasta este urda, care e dulce și foarte gustoasă, însă se primește în cantitate mai mică ca și cașul” (Bârlea 1924: 463). Un aliment de bază din gastronomia maramureșenilor, socotit o delicatesă, consumat doar vara (nu se conservă pe timpul sezonului rece): „Și a si colo, la vară / Și cu urdă dulce iară” (Calendar 1980: 15). – Cuvânt autohton, cf. alb. udhós (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983, MDA); „Este neîndoielnic caracterul funciarmente românesc al cuvântului, de atribuit fondului autohton, preroman; de la tema verbală *ur-d- cu sensul ”a fierbe, a clocoti„, rad. *uer-”. (Russu 1981: 412); Cuvânt rom. preluat de bulgari (urda), sârbo-croați și sloveni (urda), slovacă (urda), maghiari (orda) (Macrea 1970: p.12).

urdi, urdesc, vb. intranz. – A face urdă. – Din urdă.