turmă sf [At: PSALT. 160 / Pl: ~me / E: ml turma] 1 Grup (mai mare) de oi sau de alte animale (domestice sau sălbatice), care trăiesc împreună. 2 (Pex) Cârd de păsări. 3 Haită (5). 4 (Fig; adesea dep) Grup (mare) de oameni supuși, docili. 5 (Fig; adesea dep) Mulțime (în dezordine) Si: ceată. 6 (îlav) În ~ În grămadă. 7 (Pop; fig) Populația unei țări Si: popor. 8 (Bis; fig) Mulțimea credincioșilor. 9 (Înv) Unitate militară de cavalerie. 10 (Asl; reg) Constelație nedefinită mai îndeaproape.

TURMĂ, turme, s. f. 1. Grup (mai mare) de oi, p. ext. de alte animale (domestice sau sălbatice) care trăiesc împreună. Am de furcă c-o turmă de mistreți. Cumplite sălbătăciuni! SADOVEANU, O. I 43. Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Turme de vite se scoboară la adăpat. VLAHUȚĂ, R. P. 10. Cum e păstorul, așa și turma (= cum sînt conducătorii, așa și subalternii). O turmă și un păstor, exprimă ideea de unire, sub o singură conducere. 2. Masă, mulțime, grup (mare) de oameni (umili, săraci, exploatați). Are o pornire de milă adîncă pentru turma celor obijduiți, batjocoriți și flămînzi. SADOVEANU, O. VI 419. În calea lor au întîlnit turme întregi de suflete. GANE, N. III 20. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poale fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Metaforic) A plecat băiatul cu fluierul. Cîntînd a plecat. După el, turmă, noi. STANCU, D. 170. ◊ Loc. adv. În turmă = cu grămada, în grămadă. Sufocați de-atîta mers în turmă Noi ne mișcăm împinși din urmă. CAMIL PETRESCU, V. 17. Rămase în urmă o companie înșirată în turmă. C. PETRESCU, Î. I 133. 3. (În limbajul bisericesc) Mulțimea credincioșilor.

TURMĂ ~e f. 1) Mulțime de indivizi din aceeași specie, care umblă împreună; cârd. 2) fam. depr. Grup mare, neorganizat de oameni (docili sau înrăiți, agresivi). 3) bis. Totalitate a credincioșilor. /<lat. turma

turmă f. 1. mulțime de animale domestice de acelaș soiu: o turmă de boi; 2. fig. (în limba bisericească) popor: o turmă și un păstor. [Lat. TURMA].

túrmă f., pl. e (lat. tŭrma, ploton de călărime, mulțime. D. rom. vine sîrb. nsl. rut. pol. turma, turmă). Mare mulțime de oĭ (pînă la 5-6 sute) saŭ și de capre. Fig. Mulțimea credincĭoșilor creștinĭ: bate-voĭ păstoru și se va risipi turma (Ev.). V. cîrd, cĭopor, cireadă, tîrlă 1.

turmă s. f., g.-d. art. turmei; pl. turme

turmă s. f., g.-d. art. turmei; pl. turme

turmă s. f., g.-d. art. turmei; pl. turme

TURMĂ s. v. cireadă.

TURMĂ s. cireadă, (rar) cîrd, (pop.) ciurdă, (înv. și reg.) tamazlîc, (prin Mold., Bucov., Maram. și Ban.) botei, (Olt. și Transilv.) ciopor, (Mold.) tabun. (O ~ de vite.)

turmă (-me), s. f. – Ciurdă, cireadă, herghelie, pîlc. – Mr. turmă, istr. turme. Lat. turma (Pușcariu 1777; Philippide, II, 656; REW 9005), cf. it. torma (logud. truma), friul. torme, alb. turmë). – Der. turmac, s. m. (mînzat sau bivol de doi ani; om scund și îndesat); înturma, vb. (a alătura, a alipi). – Din rom. provin bg. turma (Romansky 130; Capidan, Raporturile, 214), sb., cr. tùrmo, turma (Miklosich, Wander., 8; Candrea, Elemente, 408; Berneker 379); rut. turma (Miklosich, Fremdw., 133), pol. turma, cr. turmar „căruțaș” (pentru transporturile în caravană, sb. turma), bg. turmak „bivol tînăr” (după Conev 56, rom. turmac ar proveni din bg.; dar nu e de conceput că rom. ar fi luat din bg. un cuvînt creat după rom. turmă).

a merge ca / cu turma (după cineva) expr. a urma (pe cineva) în mod automat / fără discernământ.