tolerant, ~ă [At: SĂULESCU, HR. I, 224/2 / Pl: ~nți, ~e / E: fr tolérant] 1-2 smf, a (Persoană) care tolerează (1) Si: indulgent, îngăduitor. 3 a (D. organism) Care suportă anumite medicamente sau substanțe.

toleranță sf [At: CALENDARIU (1814), 4/25 / V: (înv) ~ție / Pl: ~țe / E: lat tolerantia, ger Toleranz, fr tolérance] 1 Atitudine îngăduitoare Si: indulgență, îngăduință. 2 (Înv) Admitere a practicării și a altor religii decât cea oficială a statului Si: (îvr) tolerantism. 3 Dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente, substanțe, condiții de mediu etc. 4 (Teh) Diferență între valoarea maximă și minimă admisibilă pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui material, piesă sau obiect, exprimând gradul de precizie cu care acestea trebuie realizate. 5 Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs. 6 (Îs) Casă de ~ Stabiliment în care se practică prostituția Si: bordel.

toleranție sf vz toleranță

TOLERANT, -Ă, toleranți, -te, adj. Care tolerează; îngăduitor, indulgent. Să nu fim sectari, dar nici toleranți sau indiferenți, atunci cînd vom fi chemați să desemnăm pe noii colegi. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 109, 7/2.

TOLERANȚĂ, toleranțe, s. f. 1. Faptul de a tolera; atitudine îngăduitoare; îngăduință, indulgență. Își au și ei ale lor greșeli și toleranța este reciprocă. SADOVEANU, Z. C. 74. Toleranța religioasă au fost un act pururea cunoscut. RUSSO, S. 74. ◊ Casă de toleranță = bordel. 2. Obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. Abatere admisă de la greutatea, măsura, calitatea unui produs. Să îmbunătățească calitatea, – cei de la furnale cu 25 % față de toleranța admisă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 10,1.

TOLERANT, -Ă adj. Îngăduitor, indulgent. [Cf. fr. tolérant].

TOLERANȚĂ s.f. 1. Faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. ♦ Casă de toleranță = bordel, lupanar. 2. Obișnuință sau dispoziție a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. Admiterea unei mici abateri de la greutatea, de la măsura, de la calitatea, de la numărul obișnuit al unei mărfi etc. ♦ (Tehn.) Diferența dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea nominală a acestei dimensiuni. [Cf. fr. tolérance].

TOLERANT, -Ă adj. care tolerează; îngăduitor, indulgent. (< fr. tolérant)

TOLERANȚĂ s. f. 1. atitudine îngăduitoare; îngăduință, indulgență. ◊ casă de ~ = bordel, lupanar. 2. obișnuință sau dispoziție a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanțe. ◊ (biol.) însușire a unor organisme de a trăi, de a se dezvolta în condiții nefavorabile de mediu. 3. admiterea unei mici abateri de la greutatea, măsura, calitatea, de la numărul obișnuit al unei mărfi etc. ◊ (tehn.) diferența dintre dimensiunea maximă și cea minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea prescrisă în norme și standarde a acestei dimensiuni. (< fr. tolérance, germ. Toleranz, lat. tolerantia)

TOLERANT ~tă (~ți, ~te) Care tolerează; îngăduitor; indulgent; iertător. /<fr. tolérant

TOLERANȚĂ ~e f. 1) Atitudine de om tolerant; îngăduință; indulgență. ~ religioasă. ◊ Casă de ~ bordel; lupanar. 2) Abatere admisă de la greutatea, măsura sau calitatea unei mărfi. 3) Obișnuință a unui organism de a suporta un medicament. /<fr. tolérance

tolerant a. 1. care tolerează, mai ales în materie de religiune; 2. indulgent în daraverile vieții.

toleranță f. 1. indulgență pentru ceea ce nu se poate împiedeca sau nu trebue să fie împiedecat; 2. permisiune ce un guvern acordă a se practica alte culturi în afară de cele recunoscute de Stat; 3. principiu de a nu persecuta din cauza religiunii; 4. dispozițiunea celor ce suportă cu răbdare opiniuni opuse la ale lor.

*toleránt, -ă adj. (lat. tólerans, -ántis; fr. tolérant). Care permite să aĭ ideile și credințele tale religioase: Romaniĭ eraŭ un popor tolerant. Îngăduitor, indulgent în morală. Care suportă medicamentele: bolnav, stomah tolerant.

*toleránță f., pl. e (lat. tolerantia). Indulgență în privința ideilor saŭ credințeĭ religioase: toleranța Romanilor. Indulgență, îngăduință față de purtarea cuĭva: toleranță oarbă. Calitatea de a suporta medicamentele: toleranța unuĭ bolnav. Indulgența pe care statu o acordă la fabricarea monetelor cînd îs ceva maĭ ușoare saŭ maĭ grele de cît trebuĭe.

tolerant adj. m., pl. toleranți; f. tolerantă, pl. tolerante

toleranță s. f., g.-d. art. toleranței; pl. toleranțe

tolerant adj. m., pl. toleranți; f. tolerantă, pl. tolerante

toleranță s. f., g.-d. art. toleranței; pl. toleranțe

tolerant adj. m., pl. toleranți; f. sg. tolerantă, pl. tolerante

toleranță s. f., g.-d. art. toleranței; pl. toleranțe

TOLERANT adj. v. concesiv.

TOLERANȚĂ s. v. îngăduință.

TOLERANT adj. concesiv, indulgent, îngăduitor, (înv.) răbdător. (Prea este ~!)

TOLERANȚĂ s. indulgență, îngăduință, îngăduire, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

Tolerant ≠ intolerant, intransigent, netolerant

Toleranță ≠ intoleranță