TIST, (1) tiști, s. m., (2) tisturi, s. n. (Înv. și reg.) 1. S. m. înalt funcționar de stat. 2. S. n. Ofițer; comandant, căpetenie. – Din magh. tiszt.

tist [At: (a. 1698) IORGA, D. B. II, 91 / Pl: tiști sm, ~uri sn / E: mg tiszt] (Trs; înv) 1 sm Înalt funcționar al unei instituții (publice). 2 sm (Pex; lpl) Oficialitățile dintr-o țară, dintr-un oraș. 3 sm Administrator de moșie Si: (înv) ispravnic, vătaf, vechil, (îrg) tistartău. 4 sm Reprezentant. 5 sm Responsabil. 6 sn Ofițer.

TIST, tisturi, s. n. (Înv. și reg.) Ofițer; comandant, căpetenie. – Din magh. tiszt.

TIST, tiști, s. m., și (rar) tisturi, s. n. (Învechit și arhaizant) Ofițer, comandant, căpetenie. Tistul de dorobanți, care păzea la pod... se dusese să vadă ce se mai întîmplă pe acolo. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Împăratul se duse pe acolo cu alte tisturi. RETEGANUL, P. II 23. Asupra dorobanților de pe lîngă cîrmuiri se orînduiește un tist. BĂLCESCU, O. I 37. De-ar fi pușca de hămei, Regimentul de femei Și tisturi de pătrînjei, Bucuros aș cătăni La compania mîndrii! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299.

tist m. ofițer de gardiști (CAR.). [Ung. TISZT, ofițer].

tist m., pl. tiștĭ (ung. tiszt, funcționar, ofițer, tisztes, onest, d. vsl. čistĭ, onoare. V. cinste). Vechĭ. Munt. Comandant de dorobanțĭ, supt ascultarea ispravniculuĭ și a mareluĭ vornic în Țara Românească, în timpu Regulamentuluĭ Organic. Azĭ. Pop. Ofițer de gardiștĭ, comandir. – Pl. și tisturĭ, ca și plantoane, considerînd funcțiunea saŭ gradu.

ȚEST, țesturi, s. n. 1. Obiect de lut ars sau de fontă de forma unui clopot, cu care se acoperă pâinea, mălaiul etc. puse la copt pe vatra încinsă. 2. (Pop.) Carapace de broască țestoasă. – Lat. *testum.

țăs i vz țist¹

țăști i vz țâști¹

țâst² i vz țâști¹

țâst¹ i vz țist¹

țâșt i vz țâști¹

țâști¹ [At: ALECSANDRI, T. 413 / V: țâșt, țâst, țiști, țișt, țăști / Pl: (5-6) ~uri, (7-8) ~ / E: fo] 1 i (Adesea cu valoare predicativă; și repetat) Cuvânt care redă mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe care apare rapid, dintr-o dată de undeva Si: ciuști¹ (1), huști¹ (1), smâc; tâlvâc, tulai¹, țâbâști, țâștoc¹ (1), zbughi, zvâc. 2 i Cuvânt care redă zgomotul produs de o mișcare bruscă. 3 i (Imt) Dispari! 4 i (Îf țiști) Cuvânt care redă izbucnirea bruscă a unui lichid care țâșnește de undeva. 5 sn (Mun) Săritură vioaie Si: (reg) saitoc, țâștoc¹ (2). 6 sn (Mun) Săritură peste un obstacol. 7 sm (Pop) Copil¹ (1). 8 sm (Pop) Băiețandru. 9 smi (Fam; îc) ~-bâști Om mic de statură, slab și care nu are astâmpăr. 10-11 smi (Fam; îac) Om (tânăr) neînsemnat. 12 smi (Fam; îac) Om de nimic Si: lichea, secătură. 13 smi (Fam; îac) Om aiurit.

țest sn [At: TETRAEV. (1574), 251 / V: (îrg) țist, (reg) ~ru^[1], țeșt / Pl: ~uri, ~e / E: ml testum] 1 Obiect de lut ars, de fontă etc., având de obicei forma unui capac adâncit (prevăzut cu o toartă sau cu un cârlig), cu care, după ce este bine încălzit, se acoperă aluatul de pâine, mălaiul etc. pentru a se coace. 2 (Îe) Îi dă zestre două ~e Se zice despre o fată lăudăroasă care n-are zestre. 3 (Îe) A fi ca ~ul A fi vrednic. 4 (Îe) A pune (cuiva) ~ul în cap A prosti (pe cineva). 5 (Îae) A supune. 6 (Îae) A încălca credința conjugală Si: a înșela. 7 (Îe) A fi cu ~ul în cap A fi retras față de ceilalți oameni. 8 (Îae) A fi prost. 9 (Îae) A fi leneș. 10 (Îae) A se lăsa condus de femei. 11 (Îe) A fi cu ~ul în spate A fi cocoșat. 12 (Îe) Umblă tot cu ~ul aprins Se spune despre o femeie bârfitoare și care până la urmă o pățește. 13 (Îe) A umbla cât ține ~ul A umbla foarte mult. 14 (Îe) Ca ~ul, din vatră în vatră Se spune despre cineva care se mută des. 15 (Îe) A face un ~ (sau la ~e) A cădea în fund. 16 Conținutul unui țest (1). 17 (Mun; Olt; fig; dep) Epitet dat unui om prost și necizelat. 18 (Mun; Olt; fig; dep) Epitet dat unui om leneș. 19 (Mun; fig; dep) Epitet dat unui om încăpățânat. 20 (Mun; fig; dep) Epitet dat unui om care se înfurie ușor. 21 (Reg) Cuptor de pâine făcut în curte. 22 (Reg) Un fel de cuptor de ciment care se folosește numai la munte. 23 (Reg) Vas de lemn în care se pune aluatul ca să dospească atunci când se face pâine în casă. 24 (Îrg) Craniu (1). 25 (Îrg; în textele bisericești) Traducerea numelui topic Golgota. 26 (Îvp) Carapace. 27 (Îvp) Cochilie (1). 28 (Îvp) Scoică. 29 (Îvr) Coajă a alunei. 30 (Înv) Partea superioară a unei coloane Si: capitel. 31 (Reg; îs) ~ul trupului Partea de la baza trunchiului². 32 Scheletul de lemn al șeii, peste care se întinde pielea. 33 (Nav) Piesă de lemn care servește la întinderea subarbelor. 34 (Mol; îf țestru) Capacul sicriului. 35 (Reg; îf țeșt) Construcție de zidărie deasupra vetrei țărănești pentru colectarea fumului. 36 (Trs) Gaură în țărmul râului unde se ascund peștii și racii.

țestre^[1] sn vz țest

țeșt sn vz țest

țis i vz țist¹

țist² sn vz țest

țist¹ i [At: CANTEMIR, I. I. 194 / V: (rar) țis, țst, țâst, țs, țăs / E: fo] Cuvânt folosit pentru a-i cere cuiva să tacă Si: st!, șt!

țișt i vz țâști¹

țiști¹ i vz țâști¹

țs i vz țist¹

țst i vz țist¹

❍ȚĂST... 👉 ȚEST...

ȚEST, ❍ȚĂST (pl. -turi, -te) sn. 1 ‡ = ȚEASTĂ1: ferecă Crum țestul capului Iul Nichifor cu aur și dede tuturor de bea vin dintr’însul (mx.) ¶ 2 †Țeastă de broască țestoasă, carapace: își fece fericitul trup ca țestul broaștei de mușcăturile țînțarilor ce era In pădure (dos.); ea se duse apoi, luă un țest de broască... și începu să adune în el alifia (slv.) ¶ 3 Un fel de cuptoraș, în formă de strachină, de lut sau de tuciu, în care se coace pîinea, azima, mălaiul, etc.: se înfierbîntă întîiu bine, se pune înăuntru aluatul, se așază pe vatră și se acopere cu jăratec (🖼 5126): încălzise țestul și băgase o plăcintă să se coacă (isp.); mîine dimineață să arzi țestul pentru azimă (dlvr.); țăstul spart să nu-l arunci în drum sau în gunoaie, că faci buboaie (gor.).

ȚIST! sau ȚÎST! interj. St! sunet prin care se reclamă tăcerea: țist! că ne-a auzi cineva (ALECS.); șezi binișor, nu crîcni, țîst! să nu-ți aud gura (ALECS.) [onom.].

ȚIȘT! 👉 ȚÎȘT(I)!

ȚÎST! 👉 ȚIST!

ȚÎȘT(I)! sau ȚIȘT(I)! interj. Imită mișcarea precipitată a cuiva care sare dintr’un loc spre a o lua la fugă: bătrîna dădu să-l sărute; Neghiniță țîști! pe nas, țîști! iar pe mînă (DLVR.); unde lovea el cu nuiaua... acolo, țîșt! și dînsa, și ochii de la dînsul nu-i mai lua (ISP.); atunci mîrtanul pune gura pe ea și, țișt! afară în fuga mare (RET.) [onom.; comp. ȚUȘTI! și CIUȘTI!].

ȚEST, țesturi, s. n. 1. Obiect de pământ sau de fontă de forma unui clopot, cu care se acoperă pâinea, mălaiul etc. puse la copt pe vatra încinsă. 2. (Pop.) Carapace de broască țestoasă. – Lat. *testum.

ȚEST, țesturi, s. n. 1. Un fel de capac de pămînt sau de tuci, cu care se acoperă pe vatra înfierbîntată pîinea, plăcinta etc. puse la copt. Încălzise țestul și băgase o plăcintă să se coacă. ISPIRESCU, la CADE. 2. Carapace de broască țestoasă. Ea se duse apoi, luă un țest de broască... și începu să adune în el alifia. SLAVICI, la CADE.

ȚIS interj. v. țist.

ȚIST interj. Exclamație cu ajutorul căreia se impune cuiva tăcere; st. Țist, că ne-a auzi cineva. ALECSANDRI, T. 662. (Cu pronunțare regională) Șezi binișor, nu crîcni, țîst! să nu-ți aud gura. id. la CADE. – Variantă: țis (NEGRUZZI, S. III 10) interj.

ȚIȘT interj. v. țîști.

ȚÎȘT interj. v. țîști.

ȚÎȘTI interj. (Și în forma țîșt) Cuvînt care sugerează mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe care sare sau țîșnește (de) undeva. Fata se apropie iarăși și pasărea, tocmai cînd să puie mîna pe ea, țîșt! zboară pe bătătură. POPESCU, B. III 119. ◊ (Cu valoare verbală) N-apucă duhovnicul să deschidă cutia bine și țîști! din ea un șoricel. STĂNOIU, C. I. 127. – Variante: țîșt, țișt (ALECSANDRI, la CADE) interj.

ȚÂȘTI interj. 1) (se folosește pentru a sugera mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe sau pentru a reda zgomotul produs de o asemenea mișcare). 2) (se folosește pentru a reda izbucnirea bruscă a unui lichid). /Onomat.

ȚEST ~uri n. 1) Capac în forma de clopot, cu care se acoperă pâinea pusă la copt pe vatra încinsă. 2) pop. (la broaștele-țestoase, raci etc.) Înveliș dur, format din tegumente osoase care protejează corpul; carapace; țeastă. /<lat. testum

ȚIST interj. (se folosește pentru a impune cuiva tăcere). /Onomat.

țest n. 1. înveliș osos: țesturi de broaște; 2. cuptoraș de lut ars în care țăranca coace pâinea, azima și coca: îi puiu în cap țestul și rabdă în tăcere PANN. [Lat. TESTUM].

țist! int. spre a face să tacă: țist! că mă bagi în ipohondrie AL. [Onomatopee].

țest n., pl. urĭ (lat *tĕstum, cl. téstum, capac de lut; it. pg. testo, fr. têt, sp. tiesto. V. țeastă). Carapace, troacă (la broasca țestoasă). Vas de lemn în care se pune aluatu ca să dospească cînd facĭ pîne în casă. Scheletu șeleĭ, peste care se’ntinde pelea.

țîst orĭ țst interj. de impus tăcere fără să strigĭ (tot așa rut. šústĭ). V. st, șt, pst.

țst, V. țîst.

!tist² (ofițer) (înv.) s. n., pl. tisturi

!tist¹ (funcționar) (înv., reg.) s. m., pl. tiști

tist (înv., reg.) s. m. / s. n., pl. tiști/tisturi

tist s. m./s. n., pl. tiști/tisturi

țâști interj.

țest s. n., pl. țesturi

!țâști interj.

*țâști-bâști s. m. și f., g.-d. lui țâști-bâști; pl. țâști-bâști

țest s. n., pl. țesturi

țâști/țâșt interj.

țest s. n., pl. țesturi

țist/țst interj.

țst v. țist

țest

țest, -turi.

tist interj. – 1. Pst, ei: servește pentru a impune tăcerea. – 2. Stai, ascultă: servește pentru a atrage atenția. – Var. țîșt, sst. Creație expresivă, cf. țîști. – Der. țistui, vb. (a impune liniște, a face pe cineva să tacă; a chema); țistuitură, s. f. (acțiunea de a face pe cineva să tacă).

țist (-turi), s. n. – Funcționar, slujbaș, ofițer. Mag. tiszt (Cihac, II, 533; Gáldi, Dict., 163). – Der. tistie, s. f. (Trans., înv., slujbă, funcție înaltă).

țest, țesturi s. n. cap, țeastă

TIST s. v. cap, căpetenie, comandant, conducător, mai-mare, ofițer, șef.

tist s. v. CAP. CĂPETENIE. COMANDANT. CONDUCĂTOR. MAI-MARE. OFIȚER. ȘEF.

ȚÂȘTI interj. huști!, (pop.) smâc! (Iepurele, ~! din vizuina lui.)

ȚEST s. 1. v. carapace. 2. (Transilv. și Ban.) cerine. (~ pentru copt pâinea.)

ȚIST interj. v. liniște, pst, st, tăcere.

țest s. v. CARAPACE.

ȚEST s. (Transilv. și Ban.) cerine. (~ pentru copt pîinea.)

țist interj. v. LINIȘTE. PST. ST. TĂCERE.

ȚÎȘTI interj. huști!, (pop.) smîc! (Iepurele, ~! din vizuina lui.)

TIST s. n. (Trans. SV) Funcționar, slujbaș (cu funcții înalte) în cadrul unei instituții. Popilor toți și mireani, tisturilor și țereani . . . să vă veseliți cu fărșangu. OG, 391. Etimologie: magh. tiszt.

tist, tisturi, s.n. (reg.; înv.) 1. Ofițer, comandant: „Tistorii tot îl întreabă: / – Ori ți-e foame, ori ți-e sete, / Ori ți-i dor de codru verde?” (Bilțiu, 2006: 121). 2. Funcționar public. – Din magh. tiszt „ofițer” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

tist, tisturi, s.n. – (reg.; înv.) 1. (mil.) Ofițer, comandant: „Tistorii tot îl întreabă: / – Ori ți-e foame, ori ți-e sete, / Ori ți-i dor de codru verde?” (Bilțiu, 2006: 121). 2. Funcționar public (Bud, 1908): „Să-mpușcăm tisturile” (Bârlea, 1924: 13). – Din magh. tiszt „ofițer” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

tist, -uri, s.n. – (mil.) 1. Ofițer, comandant. 2. Funcționar public (Bud 1908): „Să-mpușcăm tisturile” (Bârlea 1924: 13). – Din magh. tiszt „ofițer”.

țest, țesturi, s.n. (reg.) 1. craniu, țeastă. 2. carapace. 3. scheletul de lemn al șeii. 4. gaură în țărmul râurilor unde se ascund peștii.