tataie sms [At: DL / P: ~ta-ie / E: tată + -aie] 1 (Fam) Tată (2). 2 (Reg) Socru (1). 3 (Fam) Bunic (1). 4 (Fam; dep) Bărbat în vârstă.

TATAIE s. m. (Regional) Apelativ familiar cu care copiii numesc pe tatăl lor; tată. ♦ Bunic.

TATAIE s. m. (Reg.) Apelativ familiar cu care copii numesc pe tatăl lor; tată. ♦ Bunic. – Din tată.

TATAIE m. pop. (și cuvânt de adresare) 1) v. TATĂ. 2) Tatăl tatălui sau al mamei; bunel; bunic. /tată + suf. ~aie

TICHIE, tichii, s. f. Obiect de îmbrăcăminte din stofă sau din pânză, de forma unei calote sferice, care acoperă numai creștetul capului. ◊ Expr. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune, ironic, despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, dorește să aibă altele, mai puțin utile sau inutile. ♦ Bonetă, scufiță. ♦ (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți; căiță. ◊ Expr. (în superstiții) A se naște cu tichia în (sau pe) cap = a fi norocos. [Var.: (reg.) chitie s. f.] – Din tc. takke.

chichie² sf vz tichie

chitie sf vz tichie

cicie¹ sf vz tichie

tâtâie sf vz tichie

tichie sf [At: MAN. GŌTT. / V: (reg) chichie, chilie, cicie, tâtâie, tilie, titie / Pl: ~ii / E: tc takke] 1 Calotă de stofă sau de pânză care acoperă numai creștetul capului. 2 (Pex) Acoperământ al capului, de orice formă, care este lipsit de bor Si: bonetă, căciulită. 3 (Pop; euf; îs) Cel-cu-tichia Diavol (1). 4 (Mar) Calota pălăriei. 5 (Reg; pex) Borul pălăriei. 6 (Reg) Scufiță pentru copii mici. 7 (Reg) Membrană cu care este acoperit uneori capul copilului nou-născut Si: (reg) căiță. 8 (Pop; îe) A se naște cu ~chia în sau pe cap A fi norocos. 9 (Fam; irn; îe) Ce-i lipsește chelului? ~ de mărgăritar Se spune despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, dorește să aibă altele, mai puțin utile sau inutile.

tilie sf vz tichie

titie sf vz tichie

țaie² sf vz țâțaie

țațaie sf vz țâțaie

țățăi v vz țâțâi²

țăței sn vz țiței

țâțaie sf [At: MILLE, V. P. 159 / V: țiț~, țaț~, țaie / Pl: ~ / E: ns cf țață] 1-6 (Mol) Țață (1-6).

țâțăi² v vz țâțâi²

țâțăi^1[1] sn vz țiței

țâțăia v vz țâțâi²

țâțău sn vz țiței

țâțâi² [At: CANTEMIR, IST. 83 / V: ~ții, ~țăi, (îrg) țiții, țițăi, țățăi, ~ia, ~țăia, țițăia, (reg) ~țoia / Pzi: ~iesc, țâțâi / E: țâț² + -âi] 1 vi (D. unele insecte, păsări; d. animale) A țârâi¹ (8). 2 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) inima (sau, fam, curul, brăcinarul) A-i fi foarte frică. 3 vi (Îae) A tremura de frică. 4 vi (D. oameni) A scoate un sunet asemănător cu un „ț” prelungit, exprimând mirarea, îndemnul etc. 5 vt (Reg; îf țâțoia) A îndemna porcii să meargă, scoțând sunete asemănătoare cu un „ț” prelungit. 6-7 vri A sorbi cu zgomot Si: a plescăi. 8 vi (Reg) A fi ahtiat după băutură sau mâncare. 9 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) măseaua A avea mare poftă de băutură. 10 vi (Reg; d. copii; îf țâțoia) A plânge. 11 vi A țârâi¹ (11). corectat(ă)

țâțâi¹ sn vz țiței

țâțâia v vz țâțâi²

țâțâie sf vz țiței

țâțâu sn vz țiței

țâței sn vz țiței

țâții v vz țâțâi²

țâțoia v vz țâțâi²

țețui sn vz țiței

țițai sn vz țiței

țițaie sf vz țâțaie

țițăi² v vz țâțâi²

țițăi¹ sn vz țiței

țițăia v vz țâțâi²

țițâi sn vz țiței

țiței [At: (a. 1600-1630) CUV. D. BĂTR. I, 306 / V: (reg) țăț~, țâț~, țâțâi, țâț~, țâțâu, țâțău, țețui, ~țai, ~țăi, ~țâi, ~ție sf, ~ții, ~țiu, țuțui, țâțâie^[1] sf / Pl: (7) ~uri / E: ns cf țâță] 1 sn (Mol) Lichid înăcrit, rămas după prepararea produselor de lapte de oaie, folosit și la pregătirea unor mâncăruri. 2 sn (Reg; îe) Acru ca ~ul (sau acru ~) Foarte acru. 3 a (Reg) Acru. 4 sn (Reg) Lapte prins cu mult zer. 5 sn (Reg) Caș abia închegat și nestors încă de zer. 6 sn Amestec lichid uleios, format din hidrocarburi și din alți compuși organici, de culoare brună negricioasă, mai rar gălbuie, cu reflexe albastre verzui, cu miros specific, care se folosește ca materie primă în industria chimică și ca importantă sursă de energie Si: petrol, (îrg) naft. 7 sn (Mol) Fântână cu știubei.

țiție¹ sf vz țiței

țiții² v vz țâțâi²

țiții¹ sn vz țiței

țițiu sn vz țiței

țuțui³ sn vz țiței

TICHIE, tichii, s. f. Obiect de îmbrăcăminte din stofă sau din pânză, de forma unei calote sferice, care acoperă numai creștetul capului. ◊ Expr. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune, ironic, despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, dorește să aibă altele, mai puțin utile sau inutile. ♦ Bonetă, scufiță. ♦ (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți; căiță. ◊ Expr. (În superstiții) A se naște cu tichia în (sau pe) cap = a fi norocos. [Var.: (reg.) chitie s. f.] – Din tc. takke.

TICHIE, tichii, s. f. Un fel de bonetă fără boruri, de stofă sau de pînză, care acoperă numai creștetul capului. V. scufie. Tatăl lui Bedros avea o tichie neagră de mătase. DUMITRIU, N. 266. ◊ Expr. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune în ironie despre cel care, lipsit de lucruri de primă necesitate, aleargă după altele, mai puțin utile sau inutile. ♦ (Popular) Membrană care învelește uneori capul copiilor la naștere. ◊ Expr.(În superstiții) A se naște cu tichia în cap = a fi norocos. Cînd este vorba de vînătoare, apoi poți să mi te lauzi că ești născut cu tichia în cap. ODOBESCU, S. III 194. – Variantă: chitie (ALECSANDRI, P. III 83, PĂSCULESCU, L. P. 218) s. f.

ȚIȚEI, țițeiuri, s. n. Amestec lichid format din hidrocarburi solide, lichide și gazoase și din alți compuși organici, care se găsește în pămînt sub formă de zăcămînt și din care, prin distilare, se obține benzină, petrol lampant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. S-a oprit din zbor o cioară... Fină ca o acadea De țiței topit la soare. TOPÎRCEANU, P. 203. ◊ Migrațiunea țițeiului v. migrațiune (3).

ȚIȚII vb. IV v. țîțîi.

ȚÎȚĂI vb. IV v. țîțîi.

ȚÎȚÎI tîțîi și țîțîiesc, vb. IV. Intranz. (Și în formele țîțăi, țiții) 1. (Despre insecte și unele animale) A scoate sunete subțiri și tremurate. V. țîrîi. Cîțiva greieri poeți țîțîiau la lună, urcați pe coviltirele căruțelor. GALACTION, O. I 270. Scripcariul are mustețe lungi și încrestate; dacă-l prinzi și-l pui la ureche, țițiește; de aceea se numește scripcari. MARIAN, INS. 101. Am o scroafă cu purcei: de prind pe unul, toți țițiesc (Lanțul). GOROVEI, C. 197. ♦ (Despre instrumente cu coarde) A țîrîi (4). Nu țîțăi ca diblele. MAT. FOLK. 1594. 2. Fig. (Despre inimă, de obicei cu o determinare cauzală) A tremura, a palpita (de frică, de nerăbdare etc.). Un nărod slab la minte... de-mi țîțîie inima în tot ceasul să nu dea foc la casă. C. PETRESCU, R. DR. 21. Pîndea chipul magistratului și-i țîțîia inima în el de teamă să nu-l audă. POPA, V. 190. Rămase nedumerit, uitîndu-se la birjarul de pe capră, căruia îi țîțîia inima de frică. D. ZAMFIRESCU, R. 85. 3. (Despre oameni) A plescăi cu buzele sau cu limba scoțînd un sunet asemănător cu un «ț», exprimînd mirarea, îndemnul etc. Și țîțîi mirat din buze. După aceea, speriat de cele spuse, înlemni ca butucul. CAMILAR, N. I 79. Vizitiul țîțîi la cai. REBREANU, R. II 69. – Variante: țîțăi, țiții vb. IV.

TICHIE ~i f. 1) Bonetă mică care acoperă numai vârful capului; calotă. ◊ Ce-i lipsește chelului? ~ de mărgăritar! se spune despre cineva care, neavând lucruri de primă necesitate, își dorește lucruri inutile. 2) pop. Acoperământ pentru cap, care se îmbracă înainte de culcare; scufie. 3) pop. Bonetă cu două panglici care se leagă sub bărbie, purtată de sugaci; scufie. ◊ A se naște cu ~a în cap a fi norocos. [G.-D. tichiei] /<turc. takke

A ȚÂȚÂI țâțâi intranz. 1) (despre unele insecte sau animale) A scoate sunete repetate, scurte și ascuțite, caracteristice speciei. 2) (despre persoane) A scoate un sunet asemănător cu un „ț” prelung. 3) pop. A fi cuprins de tremur; a tremura. ◊ A-i ~ cuiva inima a tremura de frică. /țâț + suf. ~âi

ȚIȚEI ~uri n. Petrol brut. /Orig. nec.

chitie f. V. tichie.

tichie f. 1. scufie sau fes ce boierii purtau sub căciulă: chelului ce-i lipsește? tichie de mărgăritar PANN; 2. scufie de noapte sau de copil de curând născut; 3. (chitie) scufia sau fesul ce poartă evreii cei bătrâni: mi-au scos din grabă și cușmă și chitie de pe cap Al. [Turc. TIKIYA, scufie sub fes; forma Mold. chitie e o metateză din tichie].

țățăì v. a tremura, a sălta (inima), a se legăna. [Onomatopee].

țățeiu n. V. țițeiu.

țițeiu n. 1. zer gros ce se obține mestecând tare și peste tot zerul pus în căldarea pe foc: ciobanii pun țițeiul de se acrește; 2. petrol brut. [Derivat din țâță: lit. lapte de țâță].

chitíe, V. tichie.

tichíe f. (turc. takiĭe, takia, tikia, d. it. tocca, fr. toque, cuv. celtic. V. tocă). Un fel de acoperement al capuluĭ de purtat pin casă (Jidaniĭ habotnicĭ îl poartă supt pălărie). Cheluluĭ tichie..., V. chel. – În Mold. și Olt. chitie. V. fes, ghigilic.

țițéĭ n., pl. urĭ (d. țîță). Vest. 1. Un fel de urdă lichidă care ĭese din zeru pus la foc cînd amestecĭ răpede peste tot, pe cînd urda ĭese deasupra cînd amestecĭ încet (Viciŭ). „Zeru din cazan cu untu ce plutește deasupra e turnat în căzĭ, unde e lăsat să se răcească. Aci, după ce s’a ales untu închegat, i se dă drumu țițeĭuluĭ pe dedesupt pintr’un cep” (GrS. 6, 57), 2. Petrol brut, păcură supțire, de coloare neagră pînă la galben deschis. – În est țîțîĭ.

țîțîĭ, a -í v. intr. (ung. cicázni, pron țiț-, a te fîțîi. Cp. și cu bîțîĭ și cu bg. cicam, sug, cu rom. țîță și cu sîrb. cicijati, a fi foarte zgîrcit). Fam. Îmĭ sug dințiĭ scoțînd sunetu ț (ca mitocaniĭ). A-țĭ țîțîi măseaua (după băutură), a-țĭ fi foarte poftă de băutură. A-țĭ țîțîi inima de frică, a-țĭ fi foarte frică.

țîțîĭ n. V. țițeĭ.

!tataie (fam.) s. m., art. tataia, g.-d. art. lui tataia/tataiei, voc. tataie

tataie (fam.) s. m., art. tataia, g.-d. art. lui tataia/tataiei

tataie s. m., art. tataia, g.-d. art. tataiei/lui tataia

tichie s. f., art. tichia, g.-d. art. tichiei; pl. tichii, art. tichiile (desp. -chi-i-)

+țâțâi² (a ~) (despre oameni) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țâțâi, 3 țâțâie, imperf. 1 țâțâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să țâțâi, 3 să țâțâie

țâțâi¹ (a ~) (despre animale, insecte) vb., ind. prez. 3 țâțâie, imperf. 3 pl. țâțâiau; conj. prez. 3 să țâțâie corectat(ă)

țiței s. n., (sorturi) pl. țițeiuri

tichie s. f., art. tichia, g.-d. art. tichiei; pl. tichii, art. tichiile

țâțâi (a ~) vb., ind. prez. 3 țâțâie, imperf. 3 sg. țâțâia; conj. prez. 3 să țâțâie

țiței s. n., (sorturi) pl. țițeiuri

tichie s. f., art. tichia, g.-d. art. tichiei; pl. tichii, art. tichiile

țâțâi vb., ind. și conj. prez. 1 sg. țâțâi, 3 sg. și pl. țâțâie, imperf. 3 sg. țâțâia

țiței s. n., (sorturi) pl. țițeiuri

țiței

tichie, -chiei gen. a.

țâțâesc, țâțâe 3, țâțâiam 1 imp.

țițeiu, -iuri.

TATAIE s. v. bunic, părinte, tată, tată-mare.

tataie s. v. PĂRINTE. TATĂ.

TICHIE s. bonetă, căciuliță, scufă, scufiță, (Transilv., Ban. și Bucov.) ceapsă.

TICHIE s. v. bonetă, bonețică, bor, calotă, margine, scufie, scufiță.

ȚÂȚÂI vb. v. tremura, țârâi.

ȚIȚEI s. v. petrol.

TICHIE s. bonetă, căciuliță, scufă, scufiță, (Transilv., Ban. și Bucov.) ceapsă. erată

tichie s. v. BONETĂ. BONEȚICĂ. BOR. CALOTĂ. MARGINE. SCUFIE. SCUFIȚĂ.

ȚIȚEI s. (CHIM.) petrol, (înv. și reg.) naft, (fig.) aur negru.

țîțîi vb. v. TREMURA. ȚÎRÎI.

tichie (-ii), s. f. – Bonetă. – Var. Mold. chitie. Tc. takiya, tikiya, din arab. takija (Șeineanu, II, 359; Lokotsch 1997).

țîțîi (-i, -it), vb. – 1. A dîrdîi, a clipi, a trepida. – 2. A palpita, a zvîcni. – 3. A cînta greierul. – 4. A scoate tremolouri de către un instrument. – Var. țîțîia, țîții. Creație expresivă, cf. hîțîi, fîțîi, bîțîi, țîrîi. – Der. țîțîială, s. f. (tremur, palpitație, dîrdîială; tremolo); țîțeică (var. țițeica), s. f. (Olt., Trans., balansoar); țiței, s. m. (zer de lapte acru; petrol brut) probabil numit așa pentru că forma o masă densă care tremura; țîțînă (var. țițină), s. f. (balama; furuncul), mr. țînțînă (direct de la țîță, după Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 306; Cihac, II, 436 și Pușcariu 1742; de la un lat. *titῑna, după Pascu, I, 173); țuțula, vb. (Trans., a legăna); țuțul, s. n. (Trans., balansoar, leagăn).

țiței brut, (engl.= oil, petroleum) în geologie termen sin. celui de petrol (brut). În domeniul prelucrării petrolului, acesta din urmă este considerat doar o fracție ușoară rezultată din distilarea primară a țițeiului.

țâțâi, țâțâi, țâțâiesc, vb. intranz. – A țipa, a striga. – Onomatopee (DEX); creație expresivă (DER); din țâț (MDA).