tacit, ~ă [At: HELIADE, O. I, 318 / Pl: ~iți, ~e / E: fr tacite] 1-2 a, av (D. un acord, o convenție, o înțelegere etc.) (Care este) neexprimat formal, dar subînțeles și admis ca atare Si: (rar) tăcut² (8). 3 a (Îvr) Nerostit cu voce tare. 4-5 a, av (Care este) executat în tăcere.

TACIT, -Ă, taciți, -te, adj. (Despre un acord, o convenție) Care nu este exprimat formal, ci este subînțeles și admis ca atare. N-a tras nimeni. A fost un armistițiu tacit. C. PETRESCU, Î. II 15. De obicei nu erau poftiți cavaleri. Totuși gazda avea îngăduința tacită de a chema pe tînărul care-i făcea curte. REBREANU, I 95.

TACIT, -Ă adj. Care nu este exprimat formal; făcut pe tăcute, în tăcere. [Cf. fr. tacite, lat. tacitus].

TACIT, -Ă adj. (despre o înțelegere) care nu este exprimat formal; făcut pe tăcute; subînțeles. (< fr. tacite, lat. tacitus)

TACIT ~tă (~ți, ~te) Care se subînțelege și se admite ca atare, fără a fi exprimat în cuvinte. Aprobare ~tă. /<fr. tacite

Tacit m. împărat roman, domni șase luni și fu asasinat de soldați (275).

Tacit m. celebru istoric roman, remarcabil prin gravitatea, energia și conciziunea stilului său: Anale, Datinile Germanilor (55-135).

tacit a. care nu e formal exprimat, dar e subînțeles sau se poate subînțelege: consimțire tacită.

*tácit, -ă adj. (lat. tácitus, tăcut). Nu exprimat formal, ci subînțeles pin tăcere: consimțire tacită. Adv. În mod tacit.

tacit adj. m., pl. taciți; f. tacită, pl. tacite

tacit adj. m., pl. taciți; f. tacită, pl. tacite

tacit adj. m., pl. taciți; f. sg. tacită, pl. tacite

tacit.

TACIT (Publius Cornelius Tacitus) (c. 55-120), istoric și om politic roman. Scriitor rafinat, maestru al construcției dramatice, a fost unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai istoriografiei romane. Dintre numeroasele sale lucrări, cele mai importante sunt „Istoriile” (în 12 cărți) și „Analele” (în 8 cărți, păstrate fragmentar), în care înfățișează evenimentele din prima parte a Imperiului, de la moartea lui Augustus până la căderea lui Nero și de la acesta până la moartea lui Domițian (14-96) de pe pozițiile aristocrației senatoriale, deși își afirma de la bun început obiectivitatea, susținând că scrie „fără ură și părtinire” (sine ira et studio). Alte opere: „Despre viața și moravurile lui Iulius Agricola”, „Germania”, „Dialog despre oratori”.