tăvălitură sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: tăvăli + -tură] 1 Urmă într-un loc cu iarbă, cu cereale, cu flori, lăsată de cineva care s-a tăvălit (1). 2-3 (Îvr) Tăvălire (1-2). 4 (Înv; fig) Înjosire. 5 (Îvr; ccr) Obiect murdar. 6 (În superstiții) Buboi care se face pe călcâiul celui care calcă în locul unde s-a tăvălit (1) un cal.

TĂVĂLITURĂ, tăvălituri, s. f. Loc cu iarba culcată la pămînt (unde s-a tăvălit un om sau un animal). Tocmai în mijlocul celui mai frumos fînaț, de unde gîndeai să scoți cîteva stoguri de fîn, să găsești tăvălituri de cai! CONTEMPORANUL, III 924.

TĂVĂLITURĂ ~i f. Loc cu iarbă culcată la pământ, unde s-a tăvălit cineva. /a (se) tăvăli + suf. ~tură

tăvălitúră f., pl. ĭ. Lucru tăvălit (prost, murdar, precum: o petică, o tearfă, o haĭnă murdară). Loc pe unde s’a tăvălit o vită ș. a. Rar. Buboĭ la călcîĭ.

tăvălitură s. f., g.-d. art. tăvăliturii; pl. tăvălituri

tăvălitură s. f., g.-d. art. tăvăliturii; pl. tăvălituri

tăvălitură s. f., g.-d. ar. tăvăliturii; pl. tăvălituri