STILISTICĂ s. f. Studiul stilului din punctul de vedere al calităților și regulilor sale. ◊ Stilistică literară = studiul mijloacelor de expresie folosite de scriitori în literatura artistică. Stilistică lingvistică = studiul mijloacelor de expresie ale unei limbi, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv.

STILISTICĂ s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul stilurilor limbii literare. ♦ Studiul mijloacelor de exprimare ale unei limbi privite sub aspectul conținutului lor afectiv. [Cf. fr. stylistique].

STILISTICĂ f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul stilurilor limbii și al încărcăturii emoțional-expresive a mijloacelor de limbă. [G.-D. stilisticii] /<fr. stylistique

stilistică f. teoria regulelor de stil, o parte a retoricei.

stilistic, ~ă [At: POLIZU / Pl: ~ici, ~ice / E: fr stilistique] 1 sf Disciplină care se ocupă cu studiul mijloacelor de exprimare ale unei colectivități, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor din punct de vedere al expresivității sau din punctul de vedere al calităților și normelor lor. 2-3 a, av Privitor la stil (4). 4-5 a, av Privitor la expresivitate. 6-7 smf, a, av Privitor la stil (8).

STILISTIC, -Ă, stilistici, -e, adj. 1. Care ține de stil (I 1); referitor la stil. Puternicul temperament de scriitor al lui Nicolaie Iorga a primit în sine și a fructificat mai toate directivele stilistice ale veacului al XIX-lea. VIANU, A. P. 153. 2. Referitor la mijloacele de exprimare afectivă, la caracterul afectiv al expresiilor. Există un dinamism în sistemul fonetic... care la fiecare epocă evidențiază foneme cu caracter de rămășițe, folosite într-un cerc restrîns de cuvinte, foneme care devin uneori facultative, comportînd o anumită nuanță stilistică. MACREA, F. 30.

STILISTIC, -Ă adj. 1. Privitor la stil. 2. Care se referă la mijloacele de exprimare afectivă a limbii. [Cf. fr. stylistique].

STILISTIC, -Ă I. adj. referitor la stil, la mijloacele de exprimare afectivă a limbii. II. s. f. disciplină care studiază stilurile limbii literare. (< fr. stylistique)

STILISTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de stil; propriu stilului. Procedeu ~. /<fr. stylistique

*stilístic, -ă adj. (d. stilist). Relativ la stil (la arta de a redacta bine fraza): calitătile stilistice ale uneĭ scrierĭ. S. f. Arta de a redacta. Adv. Din punctu de vedere al stiluluĭ.

stilistică s. f., g.-d. art. stilisticii

stilistică s. f., g.-d. art. stilisticii

stilistică s. f., g.-d. art. stilisticii

stilistică, gen. stilisticii

stilistic adj. m., pl. stilistici; f. stilistică, pl. stilistice

stilistic adj. m., pl. stilistici; f. stilistică, pl. stilistice

stilistic adj. m., pl. stilistici; f. sg. stilistică, pl. stilistice

STILISTICĂ s. f. (< adj. stilistic, -ă, cf. fr. stylistique): disciplină care studiază stilurile (individuale și funcționale ale) unei limbi, caracteristicile și normele acestora. S. clasică s-a ocupat cu studiul figurilor de stil (Aristotel: Poetica; Pseudo-Longin: Tratat despre sublim; Demetrios: Tratat despre stil). S. modernă și-a extins aria de cercetare la stilurile limbii, la caracteristicile și normele acestora (Charles Bally, Leo Spitzer, Karl Vossler și Roman Jakobson). În felul acesta, s-a ajuns la subordonarea s. fie teoriei literare, fie lingvisticii (și de aici cele două tipuri de s.: literară și lingvistică). ◊ ~ literară: studiu al mijloacelor lingvistice de exprimare ale unui scriitor, privite din punctul de vedere al expresivității lor; studiu al stilului individual al unui scriitor. Întemeietorul s. literare a fost lingvistul austriac Leo Spitzer (1887-1960), prin lucrarea sa „Aufsätze zur romanischen Syntax und Stilistik” („Eseu asupra sintaxei și stilisticii romanice”), Halle, 1918. În țara noastră este cunoscută lucrarea de s. literară, în spiritul modelului oferit de Spitzer, Arta prozatorilor români, București, 1951, a lui Tudor Vianu (1897-1964). În concepția acestuia mijloacele lingvistice și teoretico-literare ale disciplinei se combinau într-o metodă proprie. Prin studierea elementelor de stil, el urmărea descoperirea structurii unitare a operei ca întreg și explicarea valorilor și a semnificațiilor pe care componentele (sunetele, cuvintele, propozițiile, frazele) le au în raport cu întregul. ◊ ~ lingvistică: studiu al mijloacelor lingvistice (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale și semantice) de exprimare ale unei colectivități lingvistice, ale unui domeniu de activitate, privite din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al expresivității lor; studiu al stilurilor funcționale ale unei limbi literare. Întemeietorul s. lingvistice a fost lingvistul elvețian Charles Bally (1865-1947), prin lucrarea sa Traité de stylistique française („Tratat de stilistică franceză”), în două volume, apărut la Heidelberg și Paris în 1909. Prima încercare în această direcție a fost însă Précis de stylistique („Manual de stilistică”), Genève, 1905, în care se ocupă de afectivul și expresivul exprimat în vorbire ca fapt colectiv. Modelul oferit de Bally a fost urmat în țara noastră de Iorgu Iordan prin lucrarea sa Stilistica limbii române, București, 1944 și 1975. Pe aceleași coordonate ale s. lingvistice se înscrie și lucrarea acad. Ion Coteanu Stilistica funcțională a limbii române, București, 1973 și 1985.

STILISTICĂ (< fr. slylistique, cf. fr. slyle < lat. stylus, condei) Disciplină ce se ocupă cu studiul științific al stilului. Termenul de stilistică, consacrat către finele secolului trecut, este folosit în diferite sensuri; stilistica lingvistică, care are ca obiect de studiu mijloacele lingvistice de exprimare ale unei colectivități; stilistica literară sau estetică, preocupată de valorile formale ale operei literare și stilistica genetică, al cărei obiect îl formează cauzele și sursele stilului, stilistica descriptivă, care pune accentul pe descrierea stilului, stilistica expresiei, bazată pe cercetarea mijloacelor de expresie. Lărgirea conceptului de stil a contribuit la înglobarea în studiul stilisticii, pe lîngă figurile de stil și prozodie, a tuturor aspectelor limbii (sunete, cuvinte, construcții etc.), fără ca să fie însă un domeniu anexă al morfologiei, lexicologiei, semanticii, sintaxei, dar suprapunîndu-se fiecăreia din ele. Stilistica, de asemenea, constituie și acea parte a retoricii ce se referă la studiul stilurilor din punctul de vedere al calității lor. Ilustrată în antichitate de Aristotel (Poetica), Demetrios (Tratatul despre stil). Spre deosebire de cea clasică, ocupată cu studiul tropilor sau al figurilor de stil, stilistica modernă, pe lîngă figurile de stil și prozodie, se preocupă de fonetică, morfologie, lexicologie, semantică, sintaxă, sub aspectul funcției lor artistice, și pune în lumină puterea limbii de a exprima și sugera idei, sentimente realitatea concretă.

STILISTIC, -Ă adj. (cf. fr. stylistique): în sintagma exercițiu stilistic (v.).

parataxă expresivă sau stilistică, orice juxtapunere asindetică, raport gramatical dintre două propoziții cu indicele de relație zero, în locul unui indice de coordonare sau subordonare care s-a omis (A): „Bate om în poartă, iese tata să-l întâmpine, îl aduce în casă.” (Z. Stancu) Sin. asindet.

superlativ stilistic, figură de stil care constă în exprimarea superlativului pe calea substituirii construcției proprii – consacrate gramatical – fie printr-un inedit lexical, fie, mai ales, prin construcții străine ca structură de suprafață, dar apte ca structură de adâncime să exprime ideea de superlativ (I): 1. prin ineditul lexical: „Copilul numai ochi.” (I. L. Caragiale) „Mă rog, foc de ger, era, ce să vă spun mai mult.” (I. Creangă); 2. printr-o construcție străină, ca structură de suprafață, a exprimării gramaticale a superlativului: „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere.” (Eminescu)