scrâșca vi [At: CUV. D. BĂTR. II, 346/8 / V: (înv) ~răș~, scârș~, scărcica, scârcica, (reg) ~riș~ / Pzi: scrâșc / E: s- + crâșca] (Înv) 1-2 A scrâșni (1-2).

scărcica v vz scrâșca

scârcica v vz scrâșca

scârșca v vz scrâșca

scrășca v vz scrâșca

scrișca v vz scrâșca

SCÎRȘCA vb. v. scrîșca.

SCRÎȘCA vb. (Mold., Criș., Trans. SV, Trans. N) A scrîșni. A: Să îngîmfa cu inimile sale și scrîșca cu dinții spre-ns. AP. 1646, 23^v. Arapii aceia scrîșca cu dinții vrînd să mă apuce. VSV 1691, 132^v. Îndată au amurțit si s-au mâhnit, unii scîrșcîndu în dinți au ieșit din spătărie. NCL II, 299; cf. PAT. 1685, 16^v; VSV 1691, 134^r, 137^r; VSV 1742, 183^v, 184^r, 185^r. ◊ Fig. Țara scîrșca . . . după atîta răutate ce făcuse. URECHE. C: Și ei, ca un leu, răpitor, asa Scrîșcă eu dinți<i> si-ș gătesc gușa. VCC, 49. Alții scrîșcă în dinți. POGREB., 103^v; cf. MISC. SEC. XVII, 1^r. ◊ Fig. 7 tuneluri deodată, vor tuna și iadul va scîrșca și toți dracii cu mare frică, să vor înfricoșea. MOL. 1695, 47^v. Variante: scîrșca (URECHE; MOL. 1695, 47^v; MISC. SEC. XVII, 1^r; NCL II, 299; VSV 1742, 183^v). Etimologie: pref. s- + crîșca. Vezi și crîșca, scîrșcătură, scrîșcare. Cf. c r î ș c a.

scîrcicá (a) v. intr. V. scrîșnesc.

scrâșca, scrâșc, vb. I (înv. și reg.) 1. a scrîșni (din dinți). 2. a pronunța cuvintele printre dinți (cu supărare, cu furie, cu ură); a mormăi, a mârâi, a bombăni.