SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o populație indo-europeană nomadă care a trăit, timp de mai multe secole Î.H., în regiunile din nordul Mării Negre. 2. Adj. Scitic. – Din fr. Scythes, lat. Scythae.

scit, ~ă [At: GCR I, 357/31 / V: (înv) schit, ~e / S și: scyth / Pl: ~iți, ~e, (înv) ~i / E: fr scythe] 1 smf Persoană făcând parte dintr-o populație iranică antică, care a locuit, timp de mai multe secole, în stepele din nordul Mării Negre, în Sciția, sau care era originară din Sciția. 2 smp Veche populație de tip iranic care a locuit în Sciția. 3-9 a Scitic (1-7).

SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o populație indo-europeană care a trăit, timp de mai multe secole înainte de Cristos, în regiunile din nordul Mării Negre. 2. Adj. Scitic. – Din fr. Scythes, lat. Scythae.

SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f. Persoană făcînd parte din populația care a trăit timp de mai multe secole înaintea erei noastre, în regiunile de la nordul și vestul Mării Negre, în stare nomadă sau sedentară. (Adjectival) O idee analoagă a inspirat pe argintarul elen care va fi lucrat vasul... dupe cererea vreunui rege scit. ODOBESCU, S. II 275.

SCIT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparținea unei populații indo-europene nomade, în stepele din nordul Mării Negre și ale Mării Caspice; scitic. ◊ (s. f.) limbă iraniană veche vorbită de sciți; scitică. (< fr. scythe, lat. scytha)

SCIT ~ți m. ist. Persoană care făcea parte dintr-o veche populație indo-europeană ce locuia în sec. VIII-VII î.e.n. în stepele din nordul Mării Negre. /<fr. scythe, lat. Scythane

schit², ~ă smf, a vz scit

Sciți m. pl. 1. numele vechilor popoare nomade în N.-E. Europei și N.-V. Aziei; 2. sau Scoloți, populațiune nomadă, emigrată din Azia, în parte de origină iranică, care locuia în Dobrogea și în regiunea dela Siret până dincolo de Don. Dariu întreprinse o expedițiune în contra Sciților în 513 a. Cr. Dela dânșii s’au păstrat numele fluviilor Siret și Prut, precum și movile uriașe (gorgane), ce acopăr câmpiile Rusiei și României.

scit adj. m., s. m., pl. sciți; adj. f., s. f. scită, pl. scite

scit adj. m., s. m., pl. sciți; adj. f., s. f. scită, pl. scite

scit s. m., adj. m., pl. sciți; f. sg. scită, pl. scite

SCIT adj. v. scitic.

SCIT adj. scitic. (Triburi ~.)

SCITĂ (SCITICĂ) s. f. (cf. fr. Scythes, lat. Scythae – cf. fr. scythique, lat. Scythicus): limbă iraniană vorbită de sciți, populație care a pătruns în Europa Centrală prin secolul al VI-lea î.e.n., locuind timp de mai multe secole regiunile din nordul și vestul Mării Negre. Nu este cunoscută aproape deloc, cele câteva urme în toponimie reprezentând prea puțin pentru caracterizarea ei. O rămășiță a limbilor sarmată și scitică este limba osetă, vorbită de osetini în R. Osetă din cadrul Federației Ruse.

SCÍȚI (< fr., lat.) s. m. pl. Denumire generică a triburilor nomade care populau, în sec. 9-3 î. Hr., terit. cuprins între Marea Neagră, fl. Don, Nipru și gurile Dunării; vorbeau o limbă care făcea parte din grupul iranian al familiei de limbi indo-europene. În sec. 6-4 î. Hr., epocă de apogeu a civilizației s., se creează și statul lor; în 514 î. Hr. campania regelui ahemenid Darius I prin Dobrogea împotriva s. se încheie cu un eșec. În perioada 350-250 î. Hr. în stepele nord-pontice, în valuri succesive, pătrund sarmații, fapt care are ca urmare prăbușirea hegemoniei politice a s. și asimilarea lor treptată în sec. următoare de noii cuceritori. Arta scitică și îndeosebi stilul animalier au influențat civilizațiile învecinate.