33 de definiții pentru revoluție

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

REVOLUȚIE, revoluții, s. f. I. 1. Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. 2. (Pop.) Răscoală, revoltă. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. II. 1. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Var.: (înv.) revoluțiune s. f.] – Din fr. révolution, lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.

revoluție sf [At: LEON ASACHI, B. 72/10 / V: (înv) ~iune, (îvr) răzv~, ~lâție, rivoluție, rivul~ / Pl: -ii / E: lat revolutio, -onis, ger Revolution, fr révolution] 1 (Șîs ~ socială) Proces de transformare prin care se realizează înlocuirea unui anumit mod de organizare economică, socială, politică etc. cu o altă formă de organizare. 2 Mișcare colectivă organizată care are ca scop cucerirea puterii politice într-un stat Si: insurecție. 3 (Pop) Răscoală (1). 4 (Fig) Schimbare, transformare radicală (într- un anumit domeniu). 5 Schimbare geologică a scoarței terestre. 6 (Ast; șîs mișcare de ~) Mișcare periodică a unui corp ceresc care parcurge o traiectorie închisă, o orbită. 7 (Îvr) Mișcare de rotație a unui corp ceresc împrejurul axei sale. 8 (Gmt) Mișcare de rotație a unei figuri împrejurul unei axe. 9 (D. suprafețe sau corpuri geometrice; îla) De ~ Care este generat prin rotația unei drepte, a unei curbe sau a unei figuri geometrice în jurul unei drepte fixe. 10 (Fiz) Mișcare a unui corp care parcurge o curbă închisă. 11 Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. 12 (Sil) Perioadă de timp de la nașterea unei păduri până la exploatare.

REVOLUȚIE, revoluții, s. f. I. 1. (Fil.) Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2. Schimbare bruscă și de obicei violentă a structurilor sociale, economice și politice ale unui regim dat. 3. (Pop.) Răscoală, revoltă. 4. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. II. 1. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Var.: (înv.) revoluțiune s. f.] – Din fr. révolution, lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.

REVOLUȚIE, revoluții, s. f. I. 1. (Fil.) Schimbare de obicei bruscă și prin salt a unui fenomen, care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară. 2. (Urmat de determinări care arată caracterul mișcării) Schimbare radicală și de obicei bruscă, pașnică sau violentă, în raporturile economice, sociale și politice ale unei societăți, și care constă în sfărîmarea vechilor relații de producție și instaurarea unor relații de producție noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forțelor de producție, precum și în trecerea puterii de stat din mîinile vechii clase dominante, exploatatoare și decadente, în mîinile unei noi clase progresiste. Revoluția bolșevică a transformat Rusia dintr-o temniță a popoarelor într-o unitate frățească. SADOVEANU, E. 192. ◊ Revoluție burgheză = revoluție care luptă pentru desființarea relațiilor feudale, fără depășirea cadrului orînduirii capitaliste. Revoluție proletară (sau socialistă) = revoluție în care proletariatul, sub conducerea partidului său marxist și în alianță cu elementele semiproletare de la orașe și sate, zdrobește burghezia, instaurînd dictatura proletară. Revoluția socialistă nu este un singur act, nu este o singură bătălie pe un singur front, ci o întreagă epocă de ascuțite conflicte de clasă, un șir îndelungat de bătălii pe toate fronturile. LENIN, O. XXII 139. 3. (Popular) Răscoală, revoltă. S-a iscat revoluție în toată țara. Au fost și mai demult răscoale. STANCU, D. 126. Acolo e cuibul revoluției și de-acolo au pornit toate. REBREANU, R. II 223. 4. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. Revoluția tehnică a adus progresul modern al metodelor de producție mecanizată.Revoluție culturală = acțiune întreprinsă și înfăptuită de clasa muncitoare, în condițiile create de instaurarea dictaturii proletariatului și ridicării nivelului de trai al maselor, avînd drept scop crearea unei culturi corespunzătoare relațiilor socialiste de producție și răspîndirea ei în mase cît mai largi. Revoluția culturală în țara noastră are ca efect o creștere uriașă a cererii de tipărituri. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 483, 1/3. II. 1. (Astron.) Mișcare periodică a unui corp ceresc care parcurge o traiectorie închisă, o orbită. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc), ca să parcurgă întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei. – Variantă: (învechit) revoluțiune (GHEREA, ST. CR. II 215) s. f.

REVOLUȚIE s.f. I. 1. Schimbare bruscă, prin salt, a unui fenomen, care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară. 2. Transformare radicală în raporturile social-economice și politice ale unei societăți și care constă în trecerea puterii politice din mîinile vechii clase dominante, în mîinile unei clase noi, precum și în sfărîmarea vechilor relații de producție și instaurarea unor relații de producție noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forțelor de producție. 3. (Fig.) Schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală. ♦ (În ideologia marxistă) Revoluție culturală = parte componentă a revoluției socialiste, cuprinzînd schimbările pe care aceasta le aduce în planul moral-spiritual. II. 1. Mișcare periodică a unui corp ceresc; timpul în care un corp ceresc parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. 3. Schimbare geologică a scoarței terestre. 4. (Fiz.) Mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă. ♦ Mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Gen. -iei. / cf. fr. révolution, lat. revolutio].

REVOLUȚIE s. f. I. 1. (fil.) etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde, schimbări radicale, esențiale, orientate de la inferior la superior, de la vechi la nou, asigurând realizarea progresului într-un ritm rapid. ♦ ~ socială = acțiune socială de transformare radicală calitativă a societății, prin care se realizează trecerea de la o formațiune inferioară la alta superioară; ~ culturală = proces de transformare radicală în domeniul ideologiei și culturii, care însoțește o revoluție socială. 2. ~ industrială = proces complex de transformare calitativă a bazei tehnice a producției; ~ tehnico-științifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forțelor de producție, prin dezvoltarea accelerată a științei și tehnicii, prin perfecționarea proceselor tehnologice. 3. (fig.) schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală. II. 1. mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altuia. 2. (mat.) mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. 3. schimbare geologică a scoarței terestre. 4. (fiz.) mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă. ◊ mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. (< fr. révolution, lat. revolutio, germ. Revolution)

REVOLUȚIE1 ~i f. 1) Etapă a dezvoltării în care se produc transformări sociale profunde în toate domeniile vieții. 2) filoz. Acțiune organizată și condusă de o clasă progresistă (care antrenează la luptă masele populare), având adesea ca rezultat o schimbare radicală a vieții economice, sociale și politice. 3) Schimbare radicală într-un domeniu de activitate (în știință, tehnică, artă etc.). [G.-D. revoluției; Sil. -ți-e] /<fr. révolution, lat. revolutio, ~onis, germ. Revolution

REVOLUȚIE2 ~i f. 1) astr. Mișcare completă de rotație a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc. ◊ Perioadă de ~ timp necesar unui corp ceresc pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2) geom. Mișcare de rotație a unui corp care parcurge o curbă închisă. 3) tehn. Mișcare completă a unui corp în jurul axei sale. [G.-D. revoluției; Sil. -ți-e] /<fr. révolution, lat. revolutio, ~onis, germ. Revolution

REVOLUȚIUNE s. f. v. revoluție.

revoluți(un)e f. 1. mișcare circulară completă: Pământul își face revoluțiunea sa în jurul soarelui în 365 de zile și 6 ore; 2. se zice de schimbările geologice ale globului; 3. schimbare bruscă în arte, în opiniuni, în afacerile lumii; 4. se zice în special de o schimbare violentă în guvernul sau așezămintele unui Stat. V. Nume proprii.

Revoluțiune f. Revoluțiunile cele mai cunoscute: Revoluțiunea engleză, începută în 1642, marcată prin execuțiunea lui Carol I (1649) și care aduse alungarea definitivă a Stuarților (1688) și așezarea primului rege constituțional în persoana lui Guilom III; Revoluțiunea ardeleană din 1783, sub Horia și Cloșca, pentru desființarea iobăgiei: după ce fu înecată în sânge, șerbirea se desființă în principiu de Iosif II în 1785; Revoluțiunea franceză din 1789, transformare completă a instituțiunilor Franței: monarhia absolută fu înlocuită cu un regim reprezentativ, privilegiile fură desființate, egalitatea civilă și politică stabilită în principiu; Revoluțiunea din 1821, V. Zavera; Revoluțiunea din 1848 (în Ardeal), cu ocaziunea unirii Transilvaniei cu Ungaria: Avram Iancu se puse în fruntea Moților, cari răsculați și îndârjiți de grozăviile Ungurilor și Săcuilor, făcură din Ardeal un foc și un lac de sânge; Revoluțiunea din Rusia la 1917, care resturnă regimul țarist și dinastia domnitoare; Revoluțiunea germană din 1918, care a resturnat dinastia Hohenzollernilor; Revoluțiunea greacă și cea turcă din 1924 cari au înlocuit monarhia prin republică.

*revoluțiúne f. (lat. revolutio, -ónis, d. revólvere, -lútum, a învîrti înapoĭ; fr. révolution. V. boltă, circum- și e-voluțiune). Astr. Învîrtire în prejuru altuĭ corp, mișcare circulară completă: revoluțiunea pămîntuluĭ în prejuru soareluĭ se face în 365 de zile și vre-o 6 ore. Geol. Mare surpătură saŭ schimbare în scoarța pămîntuluĭ. Geom. Mișcare presupusă a unuĭ plan în prejuru uneĭ laturĭ a luĭ p. a produce un solid. Mec. Rotațiune, învîrtire în prejuru osiiĭ. Fig. Mare schimbare în spirite, în lucrurĭ: revoluțiune în arte. Mare răscoală,mare rebeliune, mare revoltă, sculare cu armele: revoluțiunĭ aŭ fost: în Anglia la 1688, în Francia la 1789 (numită și marea revoluțiune) și la 1848, în Ardeal la 1784 (supt Horea) și la 1848 (supt Avram Iancu), în România la 1821 (zavera) și la 1848. – Ob. revoluție (după rus. revolĭúciĭa).

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

revoluție (desp. -ți-e) s. f., art. revoluția (desp. -ți-a), g.-d. art. revoluției; pl. revoluții, art. revoluțiile (desp. -ți-i-) (dar: Revoluția de la 1848, Revoluția din 1989 s. proprii f. art.)

revoluție (-ți-e) s. f., art. revoluția (-ți-a), g.-d. art. revoluției; pl. revoluții, art. revoluțiile (-ți-i-)

revoluție s. f. (sil. -ți-e), art. revoluția (sil. -ți-a), g.-d. art. revoluției; pl. revoluții, art. revoluțiile (sil. -ți-i-)

Marea Revoluție Socialistă din Octombrie

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

REVOLUȚIE s. v. răscoală, răsculare, răzmeriță, răzvrătire, rebeliune, revoltă.

revoluție s. v. RĂSCOALĂ. RĂSCULARE. RĂZMERIȚĂ. RĂZVRĂTIRE. REBELIUNE. REVOLTĂ.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

REVOLÚȚIE (< lat., fr.) s. f. I. 1. (Pol.) Orice schimbare fundamentală a valorilor, instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. Gândirea contemporană despre r. este dominată de ideile marxiste: r. este mijlocul de înlocuire a claselor reacționare și de transferare a puterii unor clase progresiste. ◊ R. burgheză = revoluție socială care constă în înlocuirea puterii de stat a feudalilor cu cea a burgheziei. R. de eliberare națională = formă specifică a revoluției, în colonii și în țările dependente, care are ca scop cucerirea independenței naționale, lichidarea dominației politice și economice străine. 2. R. industrială = proces de înlocuire radicală a producției manuale manufacturiere cu producție (de fabrică) bazată pe folosirea în masă a mașinilor. A avut loc pentru prima dată în Anglia, în ultimele decenii ale sec. 18 și începutul sec. 19, ulterior în Franța, S.U.A., Germania, Japonia etc. În România s-a desfășurat mai târziu, încheindu-se în linii generale până la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20. R. i. a instaurat, în țările în care s-a înfăptuit, dominația marii producții capitaliste asupra micii producții de mărfuri, a pus temelia industrializării, a marcat victoria relațiilor de producție capitaliste asupra formelor de relații precapitaliste. Revoluția științifică și tehnică contemporană = proces complex contemporan de dezvoltare accelerată, interdependentă a științei și tehnicii, în cadrul căreia știința se situează în fruntea progresului tehnic, salt calitativ în dezvoltarea procesului cunoașterii naturii și folosirea de către oameni a legilor ei. R. științifică și tehnică reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale epocii contemporane, care determină crearea unei baze tehnice materiale calitativ noi a societății. Se concretizează în descoperirile epocale și marile realizări teoretice în diferite ramuri ale științelor, obținute în special în sec. 20, precum și în schimbările intervenite în domeniul tehnicii, ca urmare a materializării tehnice a descoperirilor științifice prin automatizarea activităților, introducerea și folosirea calculatoarelor electronice, stăpânirea și folosirea unor noi resurse energetice etc. Schimbările profunde intervenite în știință și tehnică constituie premisele unei noi revoluții industriale. R. verde, ansamblu de acțiuni promovate de FAO și de Banca Mondială, începând din anii ’60 ai sec. 20, în scopul sporirii producției agricole, în special în țări din „lumea a treia” cu o creștere demografică importantă și un deficit cronic de alimente. A implicat modernizarea tehnicilor agricole prin utilizarea pe scară largă a irigațiilor, a îngrășămintelor și a produselor fito- și zoosanitare și îndeosebi obținerea de noi soiuri de plante și rase de animale de mare randament și mai bine adaptate la condițiile climatice din diferite zone ale globului. Deși s-au obținut unele succese spectaculoase (îndeosebi o creștere masivă a producției de orez în unele țări asiatice suprapopulate), în ultimul timp acest program a suscitat critici, deoarece duce la creșterea poluării mediului și la un consum ridicat de apă. În prezent se caută noi soluții, bazate pe principii ecologice. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. 4. (Pop.) Răscoală, revoltă. II. (ASTR.) Mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc (ex. r. Pământului în jurul Soarelui, a Lunii în jurul Pământului); denumirea de r. se folosește în scopul de a distinge această mișcare de mișcarea de rotație a corpului ceresc în jurul unei axe care trece prin centrul său. ◊ Perioadă de r. = timpul în care un corp ceresc execută o r. completă.

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

REVOLUȚIA DIN 1905-1907 DIN RUSIA, ansamblu de acțiuni ca urmare a crizei economice din 1900-1903, agravată de pierderile suferite în Războiul Ruso-Japonez (1904-1905). A început prin manifestația pașnică din 9/22 ian. 1905, de la Sankt-Petersburg, reprimată violent („Duminica sângeroasă”), căreia i-a urmat în primăvara și vara anului 1905, mari greve politice, în principalele centre industriale și puternice răscoale țărănești în regiunea Volgăi. Au avut loc frământări în rândurile armatei, culminând cu răscoala din iun. 1905 a marinarilor de pe cuirasatul „Potemkin” din flota Mării Negre. Revoluția își propunea răsturnarea țarismului, confiscarea pământurilor moșierești, ziua de muncă de opt ore. În toamna lui 1905 mișcarea revoluționară s-a extins în toată țara, creându-se detașamente de muncitori înarmați. În oct., în urma unei puternice geve generale, țarul Nicolae II a dat la 17/30 oct. un manifest în care făgăduia satisfacerea unor revendicări general-democratice și convocarea Dumei de Stat. Mișcările au continuat, culminând cu insurecția armată din dec. 1905. După înfrângerea ei la Moscova, revoluția a intrat în declin, fiind, până în 1907, înăbușită.

REVOLUȚIA DIN ANGLIA de la 1642-1649, revoluție de însemnătate europeană în urma căreia în Anglia a fost instaurat un regim politic, cel al prosperității generale (Commonwealth). A fost îndreptată împotriva regimului absolutist care, în timpul regilor Iacob I și Carol I din dinastia Stuart, trecea printr-o adâncă criză socială. Lupta opoziției (reprezentată de burghezie, noua nobilime și o parte a țărănimii) a îmbrăcat un veșmânt religios (puritanismul), Parlamentul fiind principalul ei centru organizatoric și politic. Revoluția a început în condițiile agravării conflictului dintre rege și Parlament, ca urmare a persecuției puritanilor și a războiului împotriva Scoției protestante, răsculată în 1637-1638. Carol I a convocat, după o întrerupere de 11 ani (1629-1640), Parlamentul (între 13 apr. și 5 mai 1640, Parlamentul scurt și între 3 nov. 1640 și 20 apr. 1653, Parlamentul lung), cerându-i să aprobe alocarea unor sume de bani pentru continuarea războiului împotriva Scoției Parlamentul lung a condiționat acordarea sumelor, cerând unele măsuri îndreptate împotriva absolutismului (desființarea impozitelor create de rege între 1629 și 1640, lichidarea tribunalelor extraordinare regale și bisericești, stabilirea principiului responsabilității puterii executive în fața Parlamentului), care l-au determinat pe regele Carol I să înceapă războiul împotriva Parlamentului. În timpul primului război civil (1642-1646) s-a adâncit revoluția. Resursele Parlamentului bazate pe principalele porturi și pe regiunile din S și E erau mult mai mari decât cele ale regelui, care avea sprijinul regiunilor rirale din N și V. În prima etapă a războiului armata Parlamentului a suferit înfrângeri; reorganizată de O. Cromwel, armata „noului model” (al cărei nucleu l-a constituit detașamentul de cavalerie numit „coastele de fier”, format din țărănime și mica nobilime) a obținut victorii decisive asupra armatei regelui la Marston Moor (1644) și Naseby (1645). În desfășurarea evenimentelor s-au cristalizat în tabăra revoluționară unele grupări și curente politice radicale (în special în rândul armatei), care doreau să dezvolte revoluția până la egalitatea socială (levellerii). După tratative infructuoase cu Parlamentul, regele dezlănțuie, în 1648, al doilea război civil, cu ajutorul marii nobilimi și al scoțienilor. Este înfrânt la Preston (1648) de armata revoluționară condusă de Cromwell. Regele Carol I a fost judecat, condamnat și executat., iar monarhia și Camera Lorzilor, lichidate. La 19 mai 1649 a fost proclamată republica. V. și Marea Britanie.

REVOLUȚIA DIN OCTOMBRIE, insurecție armată declanșată la Petrograd în noaptea de 24/25 oct. (6/7 nov.) 1917, în cursul căreia forțele revoluționare (muncitori, soldați și marinari) din oraș ocupă principalele instituții guvernamentale, iau cu asalt (26 oct./8 oct. 1917) Palatul de Iarnă și arestează Guvernul provizoriu (constituit în febr. 1917, în condițiile existenței dualității puterii în Rusia), care reprezenta interesele burgheziei. Congresul II General al Sovietelor de deputați ai muncitorilor și soldaților din Rusia (26-27 oct./8-9 nov. 1917) proclamă instaurarea puterii sovietice, ca formă a dictaturii proletariatului. Congresul adoptă, totodată, Decretul asupra păcii și Decretul asupra pământului și formează primul guvern sovietic, Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu V.I. Lenin. Din oct. 1917 și până în febr. 1918, revoluția s-a extins în întreaga țară. R. din O. a creat condițiile instaurării în Rusia a unui sistem comunist-totalitar, însoțit de teroare și de pierderea a milioane de vieți.

REVOLUȚIA DIN ȚĂRILE DE JOS, prima revoluție din Europa, desfășurată între 1566 și 1609, în Țările de Jos aflate în stăpânirea Spaniei. Cu un caracter antifeudal și de eliberare națională de sub dominația absolutismului spaniol, revoluția a îmbrăcat forma luptei împotriva Bisericii catolice, sprijinul principal al Spaniei în Țările de Jos, și s-a desfășurat sub steagul calvinismului. A început cu răscoala populară din 1566, cunoscută în istorie de răscoala iconoclastă, reprimată de armata spaniolă comandată de regele de Alba, care a instaurat un regim de teroare sângeroasă, împotriva căruia a luat naștere o puternică mișcare de partizani, care s-a generalizat. în 1572. Speriată de proporțiile revoluției, o parte a marii burghezii au trecut puterea în provinciile Olanda și Zeeland prințului Wilhelm de Orania (Wilhelm Taciturnul). La sfârșitul deceniului al optulea al sec. 16 au avut loc răscoale populare și mișcări țărănești și în sudul Țărilor de Jos, la Bruxelles, Gand, Ypres, Anvers ș.a., unde au fost create „comitetele celor 18”, organe revoluționare ale revoluției. Nobilimea, orășenimea și clerul catolic din provinciile din S, temându-se de revoluție, au constituit „Uniunea de la Arras” (1579) și au căzut la înțelegere cu Filip II, regele Spaniei, rămânând sub stăpânirea lui. În același an, provinciile din N (Holland, Zeeland, Frisia și Utrecht), au încheiat „Uniunea de la Utrecht” la care au aderat și orașele din Flandra și Brabant, în frunte cu Gand; pe baza acestei uniuni s-a constituit în 1581 „Republica Provinciilor Unite”, care, după numele celei mai mari provincii, a fost numită în mod curent, după 1609, Olanda, recunoscută în mod formal de Spania în 1609, iar pe plan european, prin Pacea westfalică (1648).

REVOLUȚIA FRANCEZĂ, revoluție desfășurată între 1789 și 1794, care a avut ca scop abolirea structurilor vechiului regim. A izbucnit în condițiile agravării situației economice a populației, ale progresului ideii de națiune, ale necesității acute de creare a unei piețe naționale. Preludiul revoluției l-a constituit convocarea Stărilor Generale (5 mai 1789). Deputații stării a treia din Adunarea Statelor Generale s-au declarat constituiți în Adunarea Națională, apoi, în vederea elaborării unei constituții, în Adunarea Națională Constituantă (9 iul. 1789-30 sept. 1791). În fața măsurilor represive pe care le pregăteau nobilimea și regele, insurgenții parizieni au luat cu asalt Bastilia, simbolul absolutismului regal și al arbitrarului său (14 iul. 1789, dată devenită sărbătoare națională a poporului francez). Adunarea Constituantă a votat desființarea privilegiilor feudale (4 aug. 1789), a adoptat Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (26 aug. 1789) și o nouă Constituție (3 sept. 1791). Aceste realizări, împreună cu reformele administrative, judecătorești, fiscale și bisericești, au favorizat dezvoltarea structurilor capitaliste. Sub presiunea insurecției naționale de la 10 aug. 1792, Adunarea Legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792) a suspendat monarhia și a aprobat instituirea Comunei insurecționale (Comuna din Paris), o adevărată putere de stat populară. În perioada aug.-sept. 1792 – cunoscută în istoria revoluției sub numele de prima teroare -, parizienii, sub conducerea Comunei insurecționale au impus instaurarea democrației politice. În fața primejdiei provocate de invadarea Franței de către armatele austro-prusiene, precum și de trădarea generalilor monarhiști, Comuna insurecțională a declarat „patria în primejdie”. Armatele franceze au înfrânt la Valmy (20 sept. 1792) armatele invadatoare. La 21 sept. 1792 Convenția Națională (20 sept. 1792-26 oct. 1795), care luase locul Adunării Legislative, a proclamat Republica. În cadrul Convenției Naționale s-a reliefat două tendințe principale: partidul moderat al girondinilor și cel radical al montagnarzilor, conduși de iacobini: între ele se afla masa deputaților independenți, porecliți „câmpia” sau „mlaștina”. Lupta dintre cele două tendințe a atins apogeul în timpul procesului regelui Ludovic XVI, care, cu toată opoziția girondinilor, a fost condamnat la moarte și executat (21 ian. 1793). Întreaga Europă, cu excepția câtorva state, s-au coalizat împotriva Franței republicane. Înfrângerile de pe front, trădarea generalului Dumouriez, scumpirea vieții și izbucnirea răscoalei contrarevoluționare din Vandeea au provocat sfârșitul guvernării girondine. În urma insurecției din 31 mai-2 iun. 1793 a fost instaurată dictatura iacobinilor, girondinii fiind excluși din Convenție, iar unii dintre ei executați. Perioada dictaturii iacobine (2 iun. 1793-27 iul. 1794), cunoscută sub numele de „teroarea iacobină”, a constituit punctul culminant al revoluției. În timpul acestei dictaturi au fost desființate, fără răscumpărare, servituțile feudale, au fost introduse prețuri maximale, a fost instituit învățământul elementar gratuit. Iacobinii au înfrânt răscoala din Vandeea și pe cea a federaților-regaliști, au creat o armată națională de peste 600.000 de oameni, care a alungat din țară armatele intervenționiste. Comitetul Salvării Publice, creat la 5 apr. 1793, a concentrat în mâinile întreaga putere executivă. Teroarea a impus, pentru o vreme, economia dirijată în direcția sprijinirii efortului de război și salvării republicii. Înlăturarea moderaților, conduși de Danton, cât și a extremiștilor de stânga, în frunte cu J. Roux și Hébert, au slăbit considerabil baza socială a dictaturii iacobine, ușurând sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat din 9 thermidor (27 iul. 1794). Robespierre, Saint-Just și partizanii lor au fost ghilotinați (28 iul. 1794). Prin venirea la putere a marii burghezii, revoluția era terminată.

REVOLUȚIA RUSĂ DIN FEBRUARIE 1917, izbucnită pe fondul contradicțiilor regimului țarist, agravate de înfrângerile din război, a răsturnat țarismul, marcând începutul transformării războiului în război civil. În fruntea mișcării s-a aflat partidul bolșevic. Începutul revoluției l-a constituit greva muncitorilor de la uzina „Putilov” din Petrograd sub lozincile „Pâine”, „Jos războiul”, „Jos absolutismul” (18 febr./3 mart. 1917). La 24 febr./9 mart. a avut loc o mare demonstrație care s-a transformat la 25 febr./10 mart. în grevă politică generală, iar la 26 febr./11 mart., în insurecție. La semnalul insurecției din Petrograd în întreaga șară s-au constituit sovietele de deputați ai muncitorilor și soldaților, organe ale dictaturii proletariatului și țărănimii. Comitetul Executiv al Sovietelor din Petrograd, în conducerea căruia precumpăneau menșevicii și socialiștii revoluționari, a acceptat ca guvernul să fie format de Comitetul provizoriu al Dumei de Stat (constituit în 27 febr./12 mart.). La 2/15 mart. a fost format Guvernul provizoriu, iar țarul Nicolae II a abdicat și a fost arestat. În țară s-a creat o situație politică instabilă, caracterizată prin dualismul puterii: dictatura burgheziei exercitată de Guvernul provizoriu – și dictatura bolșevică, exercitată prin Sovietele de deputați ai muncitorilor și soldaților. Întors din imigrație, Lenin a elaborat „Tezele din aprilie”, în care a formulat planul etapelor următoare. În perioada dualității puterii, bolșevicii au desfășurat o propagandă incisivă în vederea cuceririi maselor, organizând marile demonstrații de la 18 iun./1 iul. și 4/17 iul. 1917, sub lozinca „Toată puterea în mâinile sovietelor”. După reprimarea în sânge a demonstrațiilor din iul., dualitatea puterii a luat sfârșit, întreaga putere fiind preluată de guvernul provizoriu condus de Kerenski, care a fost răsturnat de Revoluția din Octombrie.

Intrare: revoluție
revoluție substantiv feminin
  • silabație: -ți-e info
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • revoluție
  • revoluția
plural
  • revoluții
  • revoluțiile
genitiv-dativ singular
  • revoluții
  • revoluției
plural
  • revoluții
  • revoluțiilor
vocativ singular
plural
revoluțiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • revoluțiune
  • revoluțiunea
plural
  • revoluțiuni
  • revoluțiunile
genitiv-dativ singular
  • revoluțiuni
  • revoluțiunii
plural
  • revoluțiuni
  • revoluțiunilor
vocativ singular
plural
rivoluție
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
revuluție
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
revoluciune
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
revoliție
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
răzvoluție
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

revoluție, revoluțiisubstantiv feminin

  • 1. Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. DEX '09
    • format_quote Revoluția bolșevică a transformat Rusia dintr-o temniță a popoarelor într-o unitate frățească. SADOVEANU, E. 192. DLRLC
    • diferențiere filozofie Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. DEX '98
    • diferențiere filozofie Schimbare de obicei bruscă și prin salt a unui fenomen, care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară. DLRLC DN
    • diferențiere Schimbare radicală și de obicei bruscă, pașnică sau violentă, în raporturile economice, sociale și politice ale unei societăți, și care constă în sfărâmarea vechilor relații de producție și instaurarea unor relații de producție noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forțelor de producție, precum și în trecerea puterii de stat din mâinile vechii clase dominante, exploatatoare și decadente, în mâinile unei noi clase progresiste. DLRLC DN
    • 1.1. Revoluție burgheză = revoluție care luptă pentru desființarea relațiilor feudale, fără depășirea cadrului orânduirii capitaliste. DLRLC
    • 1.2. Revoluție proletară (sau socialistă) = revoluție în care proletariatul, sub conducerea partidului său marxist și în alianță cu elementele semiproletare de la orașe și sate, zdrobește burghezia, instaurând dictatura proletară. DLRLC
      • format_quote Revoluția socialistă nu este un singur act, nu este o singură bătălie pe un singur front, ci o întreagă epocă de ascuțite conflicte de clasă, un șir îndelungat de bătălii pe toate fronturile. LENIN, O. XXII 139. DLRLC
    • 1.3. Revoluție socială = acțiune socială de transformare radicală calitativă a societății, prin care se realizează trecerea de la o formațiune inferioară la alta superioară. MDN '00
  • 2. popular Revoltă, răscoală. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote S-a iscat revoluție în toată țara. Au fost și mai demult răscoale. STANCU, D. 126. DLRLC
    • format_quote Acolo e cuibul revoluției și de-acolo au pornit toate. REBREANU, R. II 223. DLRLC
  • 3. figurat Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Revoluția tehnică a adus progresul modern al metodelor de producție mecanizată. DLRLC
    • 3.1. Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. DEX '09 DEX '98
    • 3.2. Revoluție culturală = acțiune întreprinsă și înfăptuită de clasa muncitoare, în condițiile create de instaurarea dictaturii proletariatului și ridicării nivelului de trai al maselor, având drept scop crearea unei culturi corespunzătoare relațiilor socialiste de producție și răspândirea ei în mase cât mai largi. DLRLC DN
      • format_quote Revoluția culturală în țara noastră are ca efect o creștere uriașă a cererii de tipărituri. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 483, 1/3. DLRLC
    • 3.3. Revoluție tehnico-științifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forțelor de producție, prin dezvoltarea accelerată a științei și tehnicii, prin perfecționarea proceselor tehnologice. MDN '00
  • 4. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 4.1. Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. DEX '09 DEX '98 DLRLC
  • 5. geometrie Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 6. fizică Mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă. DN
    • 6.1. mecanică Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. DEX '09 DEX '98 DLRLC
  • 7. Schimbare geologică a scoarței terestre. DN
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.

Un articol lingvistic