PSIHOLOGIC, -Ă, psihologici, -ce, adj. Care aparține psihologiei, privitor la psihologie sau la fenomenele care fac parte din acest domeniu de cercetare; sufletesc. ◊ Expr. Moment psihologic = moment potrivit pentru a influența pe cineva sau pentru a determina producerea unui anumit fapt. – Din fr. psychologique.

psihologic, ~ă a [At: EPISCUPESCU, O. Î. 74/12 / S și: (înv) psicho~, psych~ / V: (înv) psico~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr psychologique] 1-3 Care aprține psihologiei (1, 5, 6) Si: (îvr) psihologicesc (1-3). 4-6 Privitor la psihologie (1, 5, 6) Si: (îvr) psihologicesc (4-6). 7-9 Specific psihologiei (1, 5, 6) Si: (îvr) psihologicesc (7-9). 10 (Îs) Moment ~ Moment potrivit pentru a influența pe cineva în soluționarea unei probleme. 11 (Îas) Moment de tensiune în așteptarea producerii unui fapt.

PSIHOLOGIC, -Ă, psihologici, -ce, adj. Care aparține psihologiei, privitor la psihologie sau la fenomenele care fac parte din domeniul ei de cercetare; sufletesc. ◊ Expr. Moment psihologic = moment potrivit pentru a influența pe cineva sau pentru a determina producerea unui anumit fapt. – Din fr. psychologique.

PSIHOLOGIC, -Ă, psihologici, -e, adj. Care se referă la psihologie sau la fenomenele care fac parte din domeniul de cercetare al acesteia; psihic. Analizînd pe artist din punctul de vedere fiziologic, psihologic, moral etc., vom da de mediul înconjurător care a fasonat pe artist. GHEREA, ST. CR. II 11. Prologul cu care începe cartea intitulată «Ciocoii» este un studiu psihologic. GHICA, S. A. 80. ◊ Moment psihologic = moment potrivit pentru a influența pe cineva sau a determina producerea unui anumit fapt.

PSIHOLOGIC, -Ă adj. Referitor la psihologie; psihic. ♦ Moment psihologic = moment potrivit pentru exercitarea unei influențe, pentru a cere ceva etc. [Cf. fr. psychologique].

PSIHOLOGIC, -Ă adj. referitor la psihologie; psihic. ♦ moment ~ = moment potrivit pentru exercitarea unei influențe, pentru a cere ceva etc. (< fr. psychologique)

PSIHOLOGIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de psihologie; propriu psihologiei. ◊ Moment ~ moment potrivit pentru a influența pe cineva sau pentru a determina ceva. /<fr. psychologique

psihologic a. ce ține de psihologie.

*psihológic, -ă adj. (d. psihologie; fr. psychologique). Fil. De psihologie: observațiunĭ psihologice. Fam. Momentu psihologic, momentu absolut oportun, cînd sufletu e bine dispus. Adv. Din punctu de vedere al psihologiiĭ.

psicologic, ~ă a vz psihologic

psihologic adj. m., pl. psihologici; f. psihologică, pl. psihologice

psihologic adj. m., pl. psihologici; f. psihologică, pl. psihologice

psihologic adj. → logic

PSIHOLOGIC adj. v. psihic.

PSIHOLOGIC adj. psihic, spiritual, sufletesc. (Starea ~ a cuiva.)

STRUCTURALISM PSIHOLOGIC s. v. gestaltism.

STRUCTURALISM PSIHOLOGIC s. gestaltism.

etatism psihologic, acordarea, prin atracție, a adverbului, morfem al superlativului unui adjectiv, cu adjectivul respectiv este un fenomen de gramatică expresivă (A). „Ochii aceia... au apărut nespuși [nespus] de frumoși străinului.” (D. Anghel)

predicat psihologic, orice segment al unui enunț, care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, poartă accentul predicativ (este elementul nucleu sau suport) al comunicării (A): „- Nu e vorba despre asta, domnule.” „- Dar despre ce, mă rog matale?” „- E vorba despre un bun al meu [...]” (M. Sadoveanu) Orice enunț este alcătuit din două unități sau segmente fundamentale: unul – reprezentând cuvântul ori grupul de cuvinte „prezent în mintea vorbitorului” înainte de a vorbi – este elementul cunoscut (determinatul), respectiv subiectul (așezat în fruntea enunțului), și celălalt, necunoscut înainte de a i se asocia (determinantul), pe care-l numim predicat, situat în enunț, după primul (cf. și A. Philippide, p. 126). Dacă aceste două unități ale enunțului au anumiți indici lexico-gramaticali consacrați, se numesc subiect gramatical și predicai gramatical, iar enunțul propoziție; dar se numesc, dacă ele corespund, în adevăr, descrierii de mai sus, și subiect psihologic și p. p. Este cazul când între unitățile gramaticale și psihologice ale propoziției există o concordanță. Așa, de exemplu, dacă vrem să spunem (să comunicăm) ceva despre „copil” vom zice „Copilul / este cuminte” ori: „se joacă”. Segmentele „este cuminte” și „se joacă” aduc un spor de informație față de subiectul „copilul”, a cărui cunoaștere se poate limita și numai la numele de „copilul”. Deseori însă segmentul determinant (elementul necunoscut) poate fi altul decât predicatul, și anume una din părțile secundare ale propoziției, ori chiar subiectul! în acest caz, avem de-a face cu o discordanță între predicatul gramatical și cel psihologic. Concordanța ori discordanța între unitățile gramaticale și cele psihologice o constatăm cu ajutorul unor întrebări analizatoare, dictate de situația ori contextul dialogului locutor-interlocutor ori al „dialogului” cu textul supus analizei gramaticale. Structura întrebării analizatoare este aceasta: ea cuprinde un pronume ori adverb interogativ însoțit de acel element preluat din enunț care reprezintă determinantul, în timp ce particula interogativă reprezintă un substitut al p. p. căutat în analiză. Astfel, dacă p. p. este atributul din propoziție, vom întreba „ce fel de...?” sau „care?”, cum ar fi: – „Ce fel de fructe... ?” Răspuns: „Fructe exotice am cumpărat”, sau: – „Care fructe... ?” Răspuns: „Fructele exotice sunt mai scumpe.” Atributul „exotice” reprezintă p. p. din propozițiile de mai sus. Dacă p. p. este complementul direct, întrebarea analizatoare va fi: „ce” („pe cine”, „pe care”) + verbul regent sau un sinonim: „Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus? Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinței biruință căta orice cavaler.” (Eminescu) Dacă p. p. este un complement circumstanțial, întrebarea sa ar fi „cât timp”? („câți ani” etc.)? sau „unde?” etc. + verbul regent: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit.” (Eminescu) sau: „Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară, O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode.” (Eminescu) Când chiar subiectul (gramatical) este p. p., întrebarea va fi „cine?” + verbul predicativ (sau un sinonim al său): -„Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră... ” (Eminescu) S-a spus că unitățile gramaticale fundamentale ale propoziției sunt la origine unități psihologice ale comunicării, care s-au cristalizat în forma unor anumite construcții lexico-gramaticale, numite subiect (gramatical) și predicat (gramatical): construcții stereotipe legate de tradiția limbii; unitățile psihologice însă au rămas încă vii, exprimând determinantul și determinatul, într-un enunț, dincolo de îngrădirile subiectului gramatical și predicatului gramatical (cf. Hermann Paul, § 180). Determinarea lor în analiza gramaticală a propoziției și frazei înseamnă determinarea reliefului stilistic al enunțului și, prin aceasta, identificarea mesajului fiecărei unități compoziționale a unei opere. Observăm, așadar, că p. p. nu se conservă numai în predicatul gramatical, ci și în alte construcții în care poate fi identificat ca fenomen sintactic permanent în sintaxa propoziției și frazei, legat și de anumiți indici gramaticali, cu valoare constantă (în opoziție cu indicii predicatului gramatical care nu totdeauna este, totuși și p. p.!). Astfel, în sintaxa propoziției, mai ales, atributul predicativ sau elementul predicativ suplimentar este totdeauna un p. gramaticalizat. De asemenea, unele propoziții subordonate cum ar fi cauzala introdusă prin „pentru că”, „fiindcă”, circumstanțiala de excepție introdusă prin „decât că”, circumstanțiala opozițională exprimată printr-o falsă finală ș.a., iar dintre propozițiile regente, principala unei cumulative sunt, iarăși, un p. p. al frazei. Analiza gramaticală, care-și propune să constate concordanța ori discordanța între unitățile psihologice și cele gramaticale în propoziție, să identifice funcția de predicat psihologica unor propoziții în frază, va ajunge la o clasificare supragramaticală sau stilistică a unităților vorbirii. Este vorba de analiza stilistică a propoziției și frazei, care ține de domeniul „gramaticii expresive”. • Morier (p. 308-310) definește astfel p. p.: „Membru al unei propoziții prin care se exprimă, cu privire la ceva, ceea ce vrem să spunem.” Dar aceasta este definiția la care are dreptul, în primul rând, predicatul gramatical. Definiția nu conține diferența specifică. Exemplele discutate de autor ilustrează însă, în adevăr, p. p.; dar Morier le analizează din punctul de vedere al „melodiei sintactice și semantico-afective”, pornind de la o observație a lui Bally, care a arătat că „melodia propoziției tinde să pună în evidență le propos”, respectiv „ceea ce ținem să spunem despre un obiect, le thème”: „Bonjour, Monsieur!” „Entrez, Mesdames et Messieurs!” În adevăr, p. p. este subliniat nu numai prin accent, ci și prin nivelul melodic mai ridicat decât restul enunțului, care reprezintă ceea ce trebuie să numim subiectul psihologic al propoziției sau frazei (cf. Gh. N. Dragomirescu, „Limba română”, 1972, nr. 2).

subiect psihologic, orice segment al propoziției sau frazei care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, reprezintă elementul cunoscut, atât vorbitorului cât și interlocutorului (cititorului), grație contextului ori numai situației. În unele condiții, s. p. există în enunț numai pentru vorbitor (A): „Banu’ bani unde găsește, / Acolo se rostogolește.” (Proverb) Subiectul și predicatul sunt, la origine, două unități specifice și necesare ale unei propoziții și anume una reprezentând segmentul (cuvântul sau grupul de cuvinte) „prezent în mintea vorbitorului” (H. Paul, III, § 7), înainte de a se exprima, este elementul „determinat” (cf. A. Philippide, p. 126), și alta, segmentul căutat și oferit interlocutorului pentru comunicarea unui spor de informație, este segmentul necunoscut, elementul „determinant” al celuilalt. Practica limbii a făcut ca aceste două segmente să se cristalizeze, lexical și flexionar, într-o anumită formă consacrată pentru toți vorbitorii, căpătând numele de „subiect gramatical” și „predicat gramatical”. Ceea ce în gramatică este subiect ori predicat prezintă, însă, la origine, două unități psihologice ale unui enunț. Într-o propoziție pur gramaticală, subiectul și predicatul nu pun alte probleme decât recunoașterea lor conform unor indici formali lexico-gramaticali consacrați. Dar este vorba de propoziția căreia îi putem spune „abstractă”, în opoziție cu aceeași propoziție, nu ca exemplu gramatical, ci ca una legată de un context sau situație, una care exprimă o comunicare efectivă și căreia îi vom zice propoziție „concretă” (E. Winkler, p. 20). În cazul, unei propoziții „concrete”, analiza subiectului și predicatului poate și trebuie în interes stilistic, să verifice dacă, în adevăr, subiectul gramatical este și cel psihologic, respectiv dacă cuvântul subiect exprimă cu adevărat segmentul cunoscut al enunțului. În vorbirea vie și într-un context dat, unitățile psihologice ale propoziției nu pot și nu trebuie să concorde, neapărat, cu cele gramaticale; de aceea, pentru vorbitor sau scriitor, s. p. poate fi oricare din unitățile propoziției, începând cu subiectul gramatical și terminând cu predicatul gramatical. Cu deosebire când unitățile gramaticale nu concordă cu cele psihologice, analiza gramaticală, ținând seama neapărat de acest fapt, este și o analiză stilistică, la nivelul gramaticii expresive. Cu atât mai mult cu cât, punând în lumină neconcordanta între s. p. și cel gramatical, reușim să aflăm urmele unui fenomen gramatical care generează unele figuri de stil consacrate. În propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, identificăm subiectul „copilul” și predicatul „se joacă”, după indicii lexico-gramaticali consacrați. Întrebările analizatoare, folosite în analiza didactică, vizează însă și unitățile psihologice ale enunțului. Întrebarea „cine?” sau „ce?”, pentru subiect, și „ce face?” ori „ce se spune despre?” consideră propoziția drept „concretă”, pentru că, în momentul când întrebăm „cine se joacă?” se presupune că predicatul este segmentul cunoscut din propoziție; când întrebăm „ce face copilul?”, se presupune că subiectul gramatical este și cel psihologic. Dar propoziția de mai sus mai cuprinde și două părți secundare: atributul „nostru” și circumstanțialul „în curte”. Analiza lor se face în același chip, constatându-se că pot să fie, rând pe rând, s. p. Astfel, propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, nu comunică nimic; ca propoziție concretă, însă, poate comunica unul din următoarele mesaje, având ca s. p., de fiecare dată altul: „Copilul nostru (de care este vorba) – s. p. – se joacă în curte” (predicat psihologic). „Copilul nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „Copilul nostru se joacă – s. p. – în curte” (predicat psihologic). „Copilul (s. p.) nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „În curte - s. p. – se joacă copilul nostru” (predicat psihologic). După cum se vede, s. p. reprezintă segmentul cunoscut sau segmentele cunoscute ale enunțului, puse în întrebare: „cine se joacă?”, „unde se joacă copilul?” și „care copil se joacă?” – în opoziție cu el, cuvintele interogative (care vizează adevăratul mesaj): cine, ce face, care, unde se referă la segmentul sau segmentele necunoscute, așteptate în răspuns și care reprezintă predicatul psihologic. Ca și în analiza pur gramaticală, s. p. se reliefează în opoziție cu predicatul psihologic. Când subiectul gramatical este și cel psihologic, el își are topica lui consacrată, dar totodată se caracterizează și prin, poziția atonă și nivel coborât: „Copilul / se joacă”. În cazul enunțului scris, singurul indice al s. p., când este și cel gramatical, rămâne topica; dar, atunci când un scriitor vrea să indice și poziția atonă și nivelul melodic coborât al s. p., recurge la un semn de punctuație care să arate că trebuie pusă o pauză între el și predicat: linia de pauză ori chiar virgula. Cităm dintr-o scrisoare a lui Nicolae Titulescu către Al. Suciu (1926): „Păstrează, te rog, pentru tine cele scrise. Mai știi că aș regreta ca atitudinea mea să încurce atitudinea voastră. Voi, nu vă luați după mine. Faceți cum credeți că e mai bine”. Funcția de s. p. pe care o poate avea chiar cel gramatical este rezultatul unei implicații contextuale care dă subiectului gramatical o nuanță de circumstanțial de relație, ceea ce-l reliefează ca „segment cunoscut” al enunțului. Virgula între subiect și predicat, când scriitorul vrea să arate că subiectul gramatical trebuie citit ca s. p., o întrebuințează chiar Caragiale, ca și Delavrancea ori Arghezi. În frază, s. p. se recunoaște mai ușor prin topică, mai precis, prin dislocare și așezarea lui în fruntea frazei, cu toate că el ar trebui să stea în propoziția subordonată, cu topica lui specifică: „Maica mire are mii De ani între vecii, Dar mai tânără mereu S-a-ntrecut cu Dumnezeu Omul când credea că moare Da dintr-însa altă floare Pentru lumea trecătoare”. (T. Arghezi) în exemplul de mai sus, „Omul când credea că moare”, în loc de „Când credea omul că moare / Da dintr-însa altă floare...”, poetul se abate de la topica subiectului din circumstanțiala temporală, dislocându-l pentru a-l pune la începutul frazei, ca și cum ar fi subiectul propoziției principale. Alteori, în fruntea frazei apare un complement direct la nominativ, adică s. p. și prin topică și prin flexiune: „Sânul rotunjor Când pe brațe-l porți, Li s-ar face dor Și la morți.” (Eminescu) (În loc de: „Când îl porți pe brațe [Sânul rotunjor] Li s-ar face dor Și la morți”.) Versurile lui Eminescu amintesc, în privința structurii sintactice, un proverb ca: „Cele rele dă-le pe apă, Cele bune sapă-le-n piatră.” Dar s. p. este ilustrat și de un complement direct, indirect sau circumstanțial tot prin topică, fără altă abatere: „Iar pe soră-ta să știi că nu mă pot învoi s-o dau feciorului cel înalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.” (M. Sadoveanu) (in loc de: „Iar tu să știi că nu mă pot învoi s-o dau pe soră-ta după etc.”). „Porcului să nu-i pui belciug de aur.” (Pop.) (în loc de: „Să nu pui porcului belciug de aur.”) Cf. germ.: „Ein Gütchen, wenn du hättest...” ( → H. Paul, p. 67) „Dem Schriftsteller, was soll der Kunstrichter seyn?” (Herder; ib.). În frază, s. p. este ilustrat de propoziții cu indice gramatical consacrat, specific. Astfel, circumstanțiala cauzală, când este s. p. enunțând o cauză cunoscută, se introduce prin locuțiunea conjuncțională „de vreme ce” (fr. „puisque”, germ. „da”, „indem”, lat. „cum”) sau prin „dacă” (falsă condițională); opoziționala propriu-zisă ori sub forma unei false condiționale, circumstanțiala de excepție, uneori circumstanțiala cumulativă etc. sunt de asemenea s. p. al frazei. Valoarea estetică a s. p. se demonstrează: a) prin faptul că este un fenomen care generează, în propoziție și frază, patru figuri de stil frecvente: inversiunea, anacolutul, antipalaga, procatalepsa; b) prin justificarea exprimării unor relații sintactice în frază cu unelte joncționale nespecifice (falsa condițională, falsa temporală etc.), adică unele cazuri de substituție în frază (tropi sintactici), și prin necesitatea analizei structurii de adâncime a frazelor respective, în profitul stilisticii; c) când mesajul unei comunicări sau opere se poate determina și prin însumarea tuturor reprezentărilor predicative, structurate și diferențiate de cele cu caracter de predicat psihologic, rămâne de știut că, întrucât s. p., în propoziție și frază reprezintă un fenomen de redundanță lexico-gramaticală, urmărindu-se frecvența lui într-o operă, se poate determina universul ei tematic, precum și cuvintele-cheie sau laitmotiv specifice operei și, în ultimă analiză, autorului însuși.

PSIHOLÓGIC, -Ă (< fr. {i}) adj. Privitor la psihologie sau la fenomenele cercetate de aceasta; psihic (2). ◊ Moment p. = moment propice pentru a influența pe cineva sau pentru a determina producerea unui fapt; moment de tensiune în așteptarea producerii unui fapt. ◊ Război p. = stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul (forțelor adverse) și de a demoraliza populația.