pronunțare sf [At: CARTE TREB. II, 56/17 / V: (înv) ~tiare / E: pronunța] 1 Emitere a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 2 Articulare a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 3 Mod de a pronunța Si: pronunție (3), (înv) pronunțiație, (îvr) pronunțiatură. 4 (Jur) Decizie într-un litigiu comunicată părților de către autoritatea competentă care a luat-o.

PRONUNȚARE, pronunțări, s. f. Acțiunea de a (s e) pronunța. 1. Rostire, articulare; fel de a pronunța. Urechea și observația făcută asupra propriei noastre pronunțări nu sînt totdeauna suficiente. De aceea fonetiștii recurg la diverse aparate. IORDAN, U. R. 139. 2. (Jur.) Comunicare, publicare (a unei sentințe). Pronunțarea sentinței. 3. Emitere a miei păreri, a unui punct de vedere.

PRONUNȚARE s.f. Acțiunea de a (se) pronunța și rezultatul ei; pronunție; (spec.; jur.) dare a unei sentințe; sentință pronunțată. [< pronunța].

pronunțare f. 1. acțiunea de a pronunța: pronunțarea vorbelor; 2. mod de a pronunța; 3. declarațiunea deciziunii unui tribunal: pronunțarea unei sentințe.

*pronunțáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a pronunța. Modu de a pronunța (de a articula): pronunțarea jargonuluĭ ĭudeo-german.

pronuncia v vz pronunța

pronunța [At: IORGOVICI, O. 5/18 / V: (înv) ~ția, ~nuncia / Pzi: pronunț, (înv) ~țez / E: după fr prononcer] 1 vt (C. i. sunete, silabe, cuvinte sau grupuri de cuvinte) A emite, a articula cu ajutorul organelor vorbirii Si: a rosti¹. 2 vt (Pex) A spune. 3 vt (Îvr, îf pronunția) A se citi. 4 vt (C. i. cuvântări, discursuri etc.) A prezenta prin viu grai unui auditoriu. 5 vr A-și spune părerea sau intenția asupra unei probleme. 6 vr A-și da avizul într-o problemă. 7 vr A lua atitudine într-o problemă Si: opina. 8 vt (Jur; c. i. hotărâri, sentințe etc. judecătorești) A decide în urma unor dezbateri și a comunica în mod public. 9 vt (Jur; c. i. hotărâri, sentințe etc. judecătorești) A declara ceva în virtutea autorității cu care cineva este învestit.

pronunția v vz pronunța

pronunțiare sf vz pronunțare

PRONUNȚA, pronunț, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete, silabe, cuvinte) A exprima articulat; a rosti, a spune. Felul de a pronunța sunetele vorbirii omenești nu este același la diversele popoare. IORDAN, L. R. 175. Norocul tău că n-ai pronunțat vorba întreagă! EMINESCU, N. 70. ◊ Refl. pas. Silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus... care însă să se pronunțe cu o scoatere de voce. CREANGĂ, A. 88. ♦ (Cu privire la discursuri, cuvîntări etc.) A ține, a rosti în fața unui public. A pronunțat un discurs. 2. Tranz. (Jur.; cu privire la sentințe, hotărîri) A face cunoscut, a comunica. Președintele pronunță sentința. ◊ Refl. pas. Fig. Iată adevăratul drum pe care a mers și merge estetica metafizică. Aici e precizată metoda ei, drumul istoric pe care a mers, și tot aici, în cîteva cuvinte, se pronunță și condamnarea ei. GHEREA, ST. CR. II 27. 3. Refl. A-și spune părerea, a-și da avizul. Urmează să se constituie o comisiune de medici care să-l examineze și să se pronunțe. BOGZA, A. Î. 357. Pentru a doua chestie vezi singur că nu ne puteam pronunța curat. BĂLCESCU, la GHICA, A. 555.

PRONUNȚA vb. I. 1. tr. A articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ♦ A ține, a rosti (un discurs). 2. tr., refl. (Jur.) A face cunoscut, a comunica o sentință, o hotărîre etc. 3. refl. A-și spune părerea; a lua atitudine. [P.i. pronunț. / < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer].

PRONUNȚA vb. I. tr. a articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ◊ a ține, a rosti (un discurs). II. tr., refl. (jur.) a decide în urma unor dezbateri, a comunica o sentință, o hotărâre etc. III. refl. a-și spune părerea; a opina. (< lat. pronuntiare, fr. prononcer)

A SE PRONUNȚA mă pronunț intranz. A-și spune părerea; a se rosti. /<lat. pronuntiare, fr. prononcer

A PRONUNȚA pronunț tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a articula. 2) (sentințe, hotărâri etc.) A declara potrivit prevederilor legii; a aduce la cunoștința publicului după dezbaterile legale. /<lat. pronuntiare, fr. prononcer

pronunțà v. 1. a emite prin graiu, a articula neted: a pronunța vorbe; 2. a rosti: a pronunța un discurs; 3. a declara cu autoritate: a pronunța o sentință; 4. a-și da părerea: nu mă pronunț.

*pronúnț, a -á v. tr. (lat. pronuntiare. V. a-nunț). Rostesc, articulez: a pronunța un cuvînt străin. Rostesc, dezvolt: a pronunța un discurs. Declar bazat pe lege: tribunalu a pronunțat deciziunea. V. refl. Mă exprim, îmĭ manifest părerea saŭ intențiunea: el s’a pronunțat pentru acțiune.

pronunțare s. f., g.-d. art. pronunțării; pl. pronunțări (și în: (jur.) a rămâne în pronunțare)

pronunțare s. f., g.-d. art. pronunțării; pl. pronunțări

pronunțare s. f., g.-d. art. pronunțării; pl. pronunțări

pronunța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. pronunț, 3 pronunță; conj. prez. 1 sg. să pronunț, 3 să pronunțe

pronunța (a ~) vb., ind. prez. 3 pronunță

pronunța vb., ind. prez. 1 sg. pronunț, 3 sg. și pl. pronunță

PRONUNȚARE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. v. pronunție. 3. v. dicțiune. 4. v. fonetism. 5. v. formulare. 6. (JUR.) rostire. (După ~ sentinței...) 7. rostire, ținere. (~ unui discurs.)

PRONUNȚARE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. pronunție, (înv.) pronunțiație. (Are o ~ străină.) 3. dicțiune, rostire, (grecism înv.) profora. (Are o ~ perfectă.) 4. (FON.) fonetism, pronunție, rostire. (~ regională.) 5. exprimare, formulare, rostire, spunere, zicere. (~ unei opinii.) 6. ținere. (~ unui discurs.)

PRONUNȚA vb. 1. a articula, a emite, a rosti. (A ~ deslușit sunetele.) 2. a rosti, (înv.) a proforisi. (~ literele pe rând.) 3. a (se) spune. (În Moldova, „picior” se ~ „chicior”.) 4. v. scoate. 5. v. formula. 6. (JUR.) a rosti. (A ~ sentința.) 7. a rosti, a ține. (A ~ un discurs.) 8. (rar) a se rosti. (Se ~ într-o problemă.) 9. v. declara.

PRONUNȚA vb. 1. a articula, a emite, a rosti. (A ~ deslușit sunetele.) 2. a rosti, (înv.) a proforisi. (~ literele pe rînd.) 3. a (se) spune. (În Moldova se ~ „chicior”.) 4. a articula, a grăi, a rosti, a scoate, a spune, a vorbi, a zice, (prin Mold.) a blești. (N-a ~ nici un cuvînt la aflarea veștii.) 5. a exprima, a formula, a rosti, a spune, a zice. (A ~ următoarea opinie...) 6. (JUR.) a rosti. (A ~ sentința.) 7. a ține. (A ~ un discurs.) 8. (rar) a se rosti. (Se ~ într-o problemă.) 9. a se declara, a opina. (Se ~ în favoarea proiectului.)

PRONUNȚARE (PRONUNȚIE) s. f. (< pronunța < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer): 1. rostire a unul sunet, a unei silabe, a unui cuvânt. 2. mod de a rosti un sunet o silabă sau un cuvânt. ◊ ~ corectă: p. conformă cu regulile ortoepice. ◊ ~ greșită: p. neconformă cu regulile ortoepice. ◊ ~ hipercorectă: p. eronată, produsă din teama de a nu greși (se aplică în acest caz, prin analogie, o regulă lingvistică valabilă pentru alte situații), ca de exemplu p. piftea în loc de chiftea (literară) și arfivă în loc de arhivă (literară). ◊ exercițiu de ~: exercițiu care vizează formarea deprinderilor de rostire corectă a sunetelor, a silabelor și a cuvintelor (v. exercițiu). ◊ greșeală de ~: greșeală care se referă la p. sunetelor, a silabelor și a cuvintelor (v. abatere).