PROLEPSĂ, prolepse, s. f. Procedeu stilistic care constă în enunțarea unei obiecții pe care un adversar ar putea să o ridice și în combaterea ei anticipată. – Din fr. prolepse.

prolepsă sf [At: CADE / Pl: ~se / E: fr prolepse] Procedeu științific constând în enunțarea unei obiecții pe care un adversar ar putea s-o ridice și combaterea ei anticipată.

PROLEPSĂ, prolepse, s. f. Figură de stil sau de retorică prin care se preîntâmpină obiecțiile posibile ale adversarului. – Din fr. prolepse.

PROLEPSĂ, prolepse, s. f. Figură de stil sau de retorică, constînd dintr-o anticipare în construcția gramaticală a unei propoziții sau în ordinea relatării evenimentelor, făcută cu scopul de a preveni o obiecție sau de a o respinge înainte de a se fi produs.

prolepsă sf [At: CADE / Pl: prolepse / E: fr prolepse] Procedeu științific constând în enunțarea unei obiecții pe care un adversar ar putea s-o ridice și combaterea ei anticipată.

PROLEPSĂ s.f. Figură retorică prin care se preîntîmpină obiecțiile posibile ale adversarului. [Cf. fr. prolepse, gr. prolepsis – anticipare].

PROLEPSĂ s. f. 1. evocare în avans a unui eveniment ulterior. 2. procedeu în a plasa un cuvânt în propoziția care precedă pe cea în care ar trebui să fie. 3. figură retorică prin care se previne o obiecție; precepție. (< fr. prolepse, gr. prolepsis)

prolepsă f. figură de retorică prin care se preîntâmpină obiecțiunile adversarului.

*prolépsă f., pl. e (vgr. prólepsis, anticipare. V. cata- și epi-lepsie, si-lepsă). Ret. Anticipațiune, figura pin care previĭ o obiecțiune. Med. Acces de frigurĭ care apare în ainte de a fi trecut altu.

prolepsă s. f., g.-d. art. prolepsei; pl. prolepse

prolepsă s. f., g.-d. art. prolepsei; pl. prolepse

prolepsă s. f., g.-d art. prolepsei; pl. prolepse

PROLEPSĂ În naratologie, formă de a(na)cronie* narativă în care ordinea din text a evenimentelor narate este tulburată prin anticipare, prin evocarea sau introducerea în narația primară (de bază) a unor pasaje referitoare la momente posterioare din secvența evenimentelor (reale ori fictive) povestite; opusul analepsei* în structura temporală a narației. Astfel de anticipări au funcția de a menține atenția cititorilor prin-aluzii la desfășurarea ulterioară a secvenței narative. Mult mai puțin frecventă decât analepsa, prolepsa se realizează de obicei prin fraze ca: Această întâmplare va avea o deosebită influență asupra desfășurării evenimentelor; Fata aceasta, al cărei nume și avere puteau să-i permită mamei sale speranța că se va căsători cu un prinț regal încoronând opera lui Swann și a soției lui, își alese mai târziu ca soț un obscur scriitor și făcu familia să coboare mai jos decât punctul de unde plecase (Proust). • Ca și analepsele, prolepsele pot fi interne sau externe planului narației primare. Epilogul anticipat poate fi considerat, de asemenea, o formă, de prolepsă: Fără să știe, cu o singură frază, în clipa aceea își condamnă iubitul la moarte. Vezi A(NA)CRONIE; ANALEPSĂ.

prolepsă (gr. prolepsis „anticipare”), figură retorică prin care se previne o obiecție și se combate dinainte (P): „«Dar îmi veți zice, D-lor: oare presa opoziției noastre nu comite și ea excese?» [O voce]: «Prea multe.» [T. Maiorescu]: «Oare nu comite și ea pe toată ziua asemenea excese? La aceasta, d-lor, răspund, că dacă le comite, e foarte de regretat; dar opoziția nu e la guvern, ea nu conduce destinele țării și nu are altă responsabilitate decât responsabilitatea față cu susținătorii și cu alegătorii ei. Însă cu totul altul e rolul unei piese care reprezintă ideile majorității, majorității conducătoare a țării și inspiratoare a ideilor guvernului care stă pe acea bancă. Aici rolul este cu totul altul și în contra acestei părți a direcției, contra acestei depășite responsabilități, m-am crezut dator să mă ridic. »” (T. Maiorescu) Sin. atribut predicativ-epitet.

PROLEPSĂ (< fr. prolepse < gr. prolepsis, anticipare) Procedeu stilistic, folosit îndeosebi în elocința juridică și care constă în exprimarea unei idei mai degrabă decît era de așteptat, fie pentru a o scoate mai mult în relief, fie pentru a respinge, prin anticipare, o obiecție posibilă. Ex. Domnilor, Știu bine că, nu pentru a asculta nevoioasa și nedibacea mea rostire, v-ați dat osteneala a vă aduna și a vă închide astă-seară așa de mulți, în sala cam întunecoasă și cam monotonă a Ateneului nostru. Nu merit eu atîta sacrificiu; nu merit eu așa onoare. De aceea chiar de la început, o voi da cui se cuvine. Ați venit aci, cum vine totdeauna românul – voioasa sau îngrijata grăbire – cînd se așteaptă a vedea răsărind, din umbrele trecutului, luciul vreunui mare fapt național; ați venit cum vine cînd el dă cu gîndul că are să audă și să reculeagă în mintea sa răsunetul chiar și slăbit, al vreunui puternic suspin al inimilor românești. (AL. ODOBESCU, Moții)