PREPOZIȚIE, prepoziții, s. f. Parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependență între părțile unei propoziții. [Var.: prepozițiune s. f.] – Din fr. préposition, lat. praepositio.

prepoziție sf [At: VĂCĂRESCUL, GR. 98/4 / V: (înv) prepozie, ~iune, ~pusețiune, (pcf) propozițiune / Pl: ~ii / E: lat praepositio, -onis, fr préposition] (Lin) Parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependență între părțile unei propoziții.

PREPOZIȚIE, prepoziții, s. f. Parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependență între părțile unei propoziții legând două părți de propoziție diferite. [Var.: prepozițiune s. f.] – Din fr. préposition, lat. praepositio.

PREPOZIȚIE, prepoziții, s. f. Parte de vorbire invariabilă care exprimă raporturile sintactice dintre un substantiv și atributul lui, dintre un verb și complementele lui, dintre un adjectiv sau un adverb și complementul lor. În expresia «cal de lemn» prepoziția «de» leagă atributul «lemn» de substantivul «cal». ▭ Numai împreună cu alte cuvinte sau grupuri de cuvinte, prepozițiile și conjuncțiile au un sens. IORDAN, L. R. 161. Ca să-și dea mai mult lustru, adăuga pe cărțile de vizită, sub coroana de comite, prepoziția «de». BOLINTINEANU, O. 417.

PREPOZIȚIE s.f. Parte de vorbire inflexibilă care indică un raport sintactic între doi termeni. [Gen. -iei, var. prepozițiune s.f. / < lat. praepositio, cf. fr. préposition].

PREPOZIȚIE s. f. parte de vorbire neflexibilă care indică un raport sintactic între doi termeni. (< fr. préposition, lat. praepositio)

PREPOZIȚIE f. lingv. 1) (în opoziție cu postpoziție) Poziție a unui element înaintea cuvântului la care se raportează sau la începutul cuvântului din componența căruia face parte. 2) Parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt. [G.-D. prepoziției; Sil. -ți-e] /<fr. préposition, lat. praepositio, ~onis

prepozie sf vz prepoziție

prepozițiune sf vz prepoziție

prepusețiune sf vz prepoziție

propozițiune¹ sf vz prepoziție

PREPOZIȚIUNE s.f. v. prepoziție.

prepoziți(un)e f. Gram. vorbă invariabilă care exprimă raportul între doi termeni.

*prepozițiúne f. (lat. prae-positio, -ónis. V. pozițiune). Gram. Cuvînt invariabil care unește alte doŭă vorbe arătînd legătura dintre ele, ca a (miroase a smeură), de (miros de smeură), din (vine din casă), pin (trece pin pădure) ș. a. – Și -íție.

prepoziție (desp. -ți-e) s. f., art. prepoziția (desp. -ți-a), g.-d. art. prepoziției; pl. prepoziții, art. prepozițiile (desp. -ți-i-)

prepoziție (-ți-e) s. f., art. prepoziția (-ți-a), g.-d. art. prepoziției; pl. prepoziții, art. prepozițiile (-ți-i-)

prepoziție s. f. → poziție

prepoziție

prepoziție, -ției gen. a.

Prepoziție ≠ postpoziție

PREPOZIȚIE s. f. (< lat. praepositio < prae „înainte” + positia „poziție”, cf. fr. préposition): parte de vorbire care leagă, în cadrul propoziției, diferite unități sintactice de elementele regente corespunzătoare acestora (numele predicativ de verbul copulativ; atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar de părțile de vorbire pe care le determină), realizând astfel un raport de subordonare între doi termeni inegali. Este caracterizată prin lipsa unui conținut noțional (datorită abstractizării și gramaticalizării ei), prin conținut semantic foarte abstract și insuficient (semnificațiile lexicale ale p. create pe terenul limbii române sunt și ele insuficiente pentru a defini întreaga clasă și pentru a-i da posibilitate să contracteze funcții sintactice), prin lipsă de flexiune (neflexibilitate) și de funcții sintactice, prin distribuție bidirecțională. Lipsa conținutului noțional și insuficiența conținutului semantic au făcut pe unii cercetători contemporani să n-o mai considere parte de vorbire, ci pur și simplu un instrument gramatical, cu un statut asemănător cu al conjuncției și articolului (v. și parte de vorbire). ◊ ~ moștenită: p. transmisă în limba română din limba latină, ca de exemplu a (< ad), asupra, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, printre, spre, sub. ◊ ~ împrumutată: p. pătrunsă în limba română din franceză, ca de exemplu a (< à), folosită exclusiv în construcțiile cu numerale, și contra (< contre). ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin compunere (din prepoziții simple) și prin conversiune (de la adverbe, substantive, adjective, participii și gerunzii), ca de exemplu despre (< de + spre), din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), dintru (< de + întru), înde (< în + de), înspre (< în + spre); de din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub; pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub; de pe la, de pe lângă, de pe sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea, dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul, împotriva; ca, cât, decât; asemenea, aidoma; grație, mulțumită; conform, contrar, drept; datorită, potrivit; exceptând, privind. ◊ ~ cu semnificație abstractă: p. al cărei conținut lexical (insuficient și cu grad de abstractizare foarte ridicat) nu permite reprezentarea sa senzorială, ca de exemplu a, cu, de, fără, în, la, pe, pentru, prin, contra, despre, din etc. ◊~ cu semnificație concretă: p. al cărei conținut lexical (insuficient și cu un grad de abstractizare mai mic) permite, în anumite limite, reprezentarea sa senzorială, ca de exemplu dinspre, între, înspre, spre, sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul etc. ◊ ~ simplă: p. alcătuită dintr-o singură unitate de expresie (cele moștenite, cele împrumutate și cele obținute prin conversiune). Astfel: a, asupra, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, printre, spre, sub; a, contra, înaintea, înapoia, îndărătul, ca, cât, asemenea, aidoma, grație, mulțumită, conform, contrar, datorită, potrivit, exceptând, privind. Tot p. simple trebuie considerate și din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), dintru (< de + întru), dinaintea (< de + înaintea), dinapoia (< de + înapoia) și dindărătul (< de + îndărătul), formate pe terenul limbii române, în structura cărora nu se mai distinge azi individualitatea celor două componente ale fiecăreia dintre ele. ◊ ~ compusă: p. alcătuită din două sau mai multe unități de expresie prin compunere, a căror individualitate este foarte distinctă pentru orice vorbitor; altfel spus, p. analizabilă azi, din punctul de vedere al structurii sale morfologice, în două sau mai multe componente distincte: Astfel: decât, despre, înde, înspre, de din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub, până pe la, până pe lângă; deasupra, dedesubtul, împotriva. ◊ ~ cu genitivul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul genitiv, ca de exemplu asupra, deasupra, contra, împotriva, împrejurul, înaintea, dinaintea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindârătul, dedesubtul etc. ◊ ~ cu dativul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul dativ, ca de exemplu grație, mulțumită; asemenea, aidoma; conform, contrar; potrivit, datorită. ◊ ~ cu acuzativul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul acuzativ, ca de exemplu către, cu, de, din, după, fără, în, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, spre, sub; despre, înspre, de către, de după, de la, de pe, de peste, de prin, de sub, fără de, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe după, de pe la, de pe lângă, de pe sub etc. (Pentru clasificarea p. v. criteriu).