PREJUDICIU, prejudicii, s. n. 1. Pagubă, daună; p. ext. știrbire a onoarei, a reputației, a prestigiului cuiva. ♦ (Jur.) Atingere adusă intereselor matrimoniale ale unei persoane ori reputației sau onoarei sale. 2. (Înv.) Prejudecată. [Var.: (înv.) prejudițiu s. n.] – Din fr. préjudice, lat. praejudicium.

prejudiciu sn [At: (a. 1807) BV II, 495 / V: (înv) preiudiție sf, ~dițiu, preiudițiu, ~deciu / Pl: ~ii / E: lat praeiudicium, fr préjudice] 1 (Înv) Prejudecată. 2 Pagubă. 3 (Pex) Știrbire a onoarei, a prestigiului, a reputației cuiva.

PREJUDICIU, prejudicii, s. n. 1. Pagubă, daună; p. ext. știrbire a onoarei, a reputației, a prestigiului cuiva. 2. (Înv.) Prejudecată. [Var.: (înv.) prejudițiu s. n.] – Din fr. préjudice, lat. praejudicium.

PREJUDICIU, prejudicii, s. n. 1. Pagubă, daună, detriment; p. ext. știrbire, vătămare a onoarei, a reputației, a prestigiului (cuiva). 2. (Învechit) Prejudecată. (Atestat în forma învechită prejudițiu) Munții și dealurile, crîngul, văile și izvoarele n-au prejudiții. BASARABESCU, S. N. 168. Fiind om de duh, desprețuia aste prejudiții fumuroase și ridicule. NEGRUZZI, S. I 72. – Pronunțat: -ciu. – Variantă: prejudițiu s. n.

PREJUDICIU s.n. Pagubă, rău, daună; (p. ext.) știrbire a onoarei, a prestigiului. [Pron. -ciu, var. prejudițiu s.n. / < lat. praeiudicium, cf. fr. préjudice].

PREJUDICIU s. n. pagubă, daună materială, morală adusă cuiva. ◊ știrbire a onoarei, a prestigiului. (< fr. préjudice, lat. praeiudicium)

PREJUDICIU ~i n. 1) Pierdere materială sau morală provocată cuiva; daună; pagubă. 2) înv. v. PREJUDECATĂ. /<fr. préjudice, lat. praejudicium

prejudiciu n. 1. părere adoptată cu ușurință, fără cercetare; 2. Jur. pagubă: în prejudiciul cuiva.

*prejudíciŭ n. (lat. prae-judicium. V. județ). Prejudecată, opiniune pe care țĭ-o facĭ din ainte: sărăcia unuĭ administrator e un prejudiciŭ în favoarea luĭ. Prejudecată, opiniune greșită pe care țĭ-o facĭ din ainte: disprețu de comerciŭ e un prejudiciŭ care aduce pagube țăriĭ. Pagubă morală: această vorbă ĭ-a adus prejudiciŭ.

preiudiție sf vz prejudiciu

preiudițiu sn vz prejudiciu

prejudeciu sn vz prejudiciu

prejudițiu sn vz prejudiciu

PREJUDIȚIU s.n. v. prejudiciu.

prejudiciu s. n., art. prejudiciul; pl. prejudicii, art. prejudiciile (desp. -ci-i-)

prejudiciu [ciu pron. cĭu] s. n., art. prejudiciul; pl. prejudicii, art. prejudiciile (-ci-i-)

prejudiciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. prejudiciul; pl. prejudicii, art. prejudiciile (sil. -ci-i-)

prejudiciu

prejudițiu, -ții.

PREJUDICIU s. 1. v. pagubă. 2. daună, (livr.) lezare. (~ moral adus cuiva.)

PREJUDICIU s. v. prejudecată.

prejudiciu s. v. PREJUDECATĂ.

PREJUDICIU s. 1. daună, pagubă, pierdere, stricăciune, (înv. și pop.) pricaz, (pop.) vătămare, (înv. și reg.) smintă, sminteală, (prin Ban.) ștetă, (înv.) scădere, stricare, stricătură, vătămătură. (~ii provocate de incendiu.) 2. daună, (livr.) lezare. (~ moral adus cuiva.)

CAVEANT CONSULES (NE QUID DETRIMENTI REIPUBLICAE CAPIAT!) (lat.) consulii să ia măsuri (ca republicii să nu i se aducă vreun prejudiciu!) – Formulă rostită în Senat prin care consulii erau învestiți cu puteri discreționare în momente de mare primejdie. Azi, avertisment, semnal de alarmă. (Și Cicero, „In Catilinam”, I, 2, 4).